regizor caut piesa

Piese de Sarah Kane

adauga piesa

Blasted

BLASTED este sinonimul fricii, al paranoiei, al lipsei de aer, al agresiunii fizice şi psihice, al sexualităţii aberante. BLASTED nseamnă criză, agonia humanoidului. BLASTED presupune un câmp de luptă, un tărâm al ororilor. BLASTED este CONŞTIINŢA Soldatului din NOI. (Szabo K. Istvan)

Crave

The play represents a stylistic departure from previous works, using a non-linear, poetic style, and is notable for its lack of staged violence that had been a hallmark of Kane's previous work. The author does not provide context, stage directions or descriptions of characters. The gender of the four characters (A, B, C, and M) is only identifiable from context within the play. Crave continues the theme of pain in love that Kane had explored with previous plays, but is stylistically a departure. Kane incorporated numerous allusions in the text of the play, especially to The Waste Land by T.S. Eliot.

Phaedra's Love

Psychosis

"Sunt pe cale sa termin de scris o piesa cu titlul 4:48 Psychosis in care vorbesc despre o depresie psihotica, dar, in acelasi timp, si despre ceea ce se intampla in sufletul unei persoane atunci cand dispar complet limitele dintre realitate si diverse forme ale imaginatiei. Si dispar atat de bine incat nu se mai poate face diferenta intre viata reala si cea visata.""4:48 poate fi considerata o pierdere a sinelui cufundat intr-o "depresie haotica", "o structura aparent trunchiata, schizofrenica care prezinta un material nefiind dublat de nici un fel de material, neimplicand totodata publicul in fabricarea unui raspuns." (Sarah Kane)

Purificare

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Sarah Kane 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Sarah Kane

• Andrei Serban se consumă pe un drum accidentat de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Ca de obicei cind e vorba despre Andrei Serban, faima a precedat spectacolul propriu-zis al piesei "Purificare": "Socant, provocator, violenta afectiva si sexuala, teatralitate onirica si cathartica".
  In termeni mai putin savanti se povestea despre actorii care se dezbraca pe scena, despre actul sexual desfasurat linga platitorii de bilet.
  De altfel, primul "scandal" din Bucuresti la asta s-a si referit: la pretul biletelor, considerat exagerat de catre regizor. Piesa si numele autoarei nu sint necunoscute publicului: literatura Sarei Kane este atractiva prin valul ridicat de pe realitatea misterioasa si amenintatoare a psihozelor; lumea Sarei Kane nu seamana cu ceea ce traieste spectatorul autohton, dar si printre oamenii sensibili de aici se furiseaza spaima ca oricind ambianta familiara, marcata desigur de o ostilitate traditionala, poate deveni mediul inspaimintator, pe jumatate real, pe jumatate inventat din piesele tinerei britanice.
  "Iubeste-ma sau omoara-ma!
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cui ii e frica de Andrei Serban de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Piesa "Purificare" continua sa stirneasca reactii pro si contra printre oamenii de teatru.
  In plina desfasurare a serilor de Reenactment Teatrul Luni la ICR din New York, aflu despre ce se petrece cu "Purificare", de Sarah Kane (spectacolul lui Andrei Serban la Bucuresti). Pretul biletelor (absurd de mare), reactii critice, reactii ale tinerilor artisti.
  Am avut norocul sa vad acest spectacol pe caseta video si bulversarea pe care o naste nu ma surprinde.
  E un spectacol care marcheaza o ruptura estetica de ceea ce o intreaga generatie de actori, de regizori si de oameni ai scenei din Romania ar fi trebuit, cred, sa se desprinda de mai multa vreme.
  Cind, in anii 90, Serban punea la TNB "Trilogia", era pentru ca, in acel moment precis al istoriei noastre, aveam nevoie sa ne reacordam cu domeniul sensibilitatii europene pe care sovietizarea si ideologizarea noastra culturala de citeva decenii ni-l furase.
  "Trilogia" (lumea trecuta) era despre promisiunea de a avea inca acces la
  Citeste tot pe Cotidianul
• Andrei Serban: de Gabrela Lupu sursa: Cotidianul
  Record de spectatori, vineri, la piesa "Purificare", din cadrul Festivalului de la Sibiu.
  Sute de tineri, multi dintre ei cu figuri de punkeri rai ce nu stiu de gluma, tatuati si cu creste multicolore in cap, ce amenintau "sparg geamurile, sa intru in sala", se amestecau cu alte sute de oameni seriosi care venisera la Sibiu sa vada cel mai controversat spectacol al stagiunii trecute: piesa "Purificare", scrisa de o femeie care a fost o clienta obisnuita a spitalelor de nebuni, Sarah Kane, piesa montata de un regizor mereu surprinzator, Andrei Serban.
  "Purificare" se joaca la sediu, la Teatrul National din Cluj, cu un numar limitat de spectatori. E un spectacol gindit pentru un spatiu intim, pentru ca este o montare ce ii expune foarte mult pe actorii care joaca de multe ori goi, in scene foarte tari. Cu putin timp inainte de inceperea spectacolului, in sala de sport, un spatiu creat pentru intreceri sportive, si nu pentru teatru, se aflau mai bine de 750 de persoane.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Andrei Serban: "Legati-va centurile!" de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Record de spectatori, vineri, la piesa "Purificare", din cadrul Festivalului de la Sibiu.
  Sute de tineri, multi dintre ei cu figuri de punkeri rai ce nu stiu de gluma, tatuati si cu creste multicolore in cap, ce amenintau "sparg geamurile, sa intru in sala", se amestecau cu alte sute de oameni seriosi care venisera la Sibiu sa vada cel mai controversat spectacol al stagiunii trecute: piesa "Purificare", scrisa de o femeie care a fost o clienta obisnuita a spitalelor de nebuni, Sarah Kane, piesa montata de un regizor mereu surprinzator, Andrei Serban.
  "Purificare" se joaca la sediu, la Teatrul National din Cluj, cu un numar limitat de spectatori. E un spectacol gindit pentru un spatiu intim, pentru ca este o montare ce ii expune foarte mult pe actorii care joaca de multe ori goi, in scene foarte tari. Cu putin timp inainte de inceperea spectacolului, in sala de sport, un spatiu creat pentru intreceri sportive, si nu pentru teatru, se aflau mai bine de 750 de persoane.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Iubirea purifica, dar nu mantuieste de Iulia Popovici sursa: Ziua
  De miercuri, 16 august, pana duminica, 20 august, la Cluj sunt repetitii deschise. "Purificare" ("Cleansed") de Sarah Kane, in regia lui Andrei Serban, isi intalneste prima data publicul, in preludiul premierei care va avea loc in septembrie, la deschiderea oficiala a stagiunii.
  Traducerea piesei, poate cea mai criptica dintre textele unei autoare care a marcat puternic dramaturgia europeana (inainte de a se sinucide la 28 de ani), ii apartine Savianei Stanescu, in colaborare cu Serban. Decorurile si costumele sunt realizate de Adriana Grand, scenografa Nationalui din Cluj (producator al spectacolului) si in acest moment cea mai premiata autoare de scenografii de la noi. Distributia (pentru care s-au tinut dure auditii) ii aduce laolalta pe Andreea Bibiri (actrita a Teatrului Bulandra), Ionut Caras, Adrian Cucu si Ramona Dumitrean (Teatrul National din Cluj), debutantii Cristian Grosu si Anca Hanu, si Andras Hathazi, unul dintre cei mai buni actori de limba maghiara din tara (care
  Citeste tot pe Ziua
• Vânt rece dinspre UK - Purificare de Patricia Bădulescu sursa: Agenda LiterNet
  Nu ştiu ce aş putea să spun despre Purificare. Sau mai degrabă nu ştiu cum, îmi e foarte greu să găsesc forma justă, fără a cădea în patetic. Dar cum să renunţ la patetism când vreau să descriu ceva care, în momentul acesta, mă umple la modul patetic? La modul care îmi place. La modul optim. Modul când switch-ul comută.
  De fapt eu vroiam să spun ceva despre Purificare. În Purificare e vorba despre zona aceea subţire şi marginală pe care obişnuim să o urâm pentru că nu avem acces la ea. E frustrant să nu pricepi, nu? E frustrant atunci când mintea ţi se opreşte exact în punctul în care întâlneşte un disc roşu, cu un segment de linie orizontal, alb, în centru. Adică: PÂNĂ AICI. Ce e mai încolo de PÂNĂ AICI, în general, ne irită. Ne aşezăm în dreptul lui PÂNĂ AICI şi aruncăm cu... roşii (doar un exemplu) DINCOLO. Cu atât mai mult cu cât intuim că DINCOLO este / poate fi sublim. Bref: e vorba despre Nebuni. Mai exact,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Clanul clujean - Purificare de Andrei Șerban sursa: Agenda LiterNet
  András Hatházi vine de la Teatrul Maghiar şi joacă pentru prima oară în limba română. Un actor minunat, occidental prin disciplină, rigoare şi seriozitate exemplară, András s-a mulat ca o mănuşă pe rolul destul de ambiguu al criminalului-doctor-magician care-şi găseşte salvarea în dragoste.
  Ionuţ Caras şi Adrian Cucu, deşi la început au avut probleme să "intre în pielea personajului" (căci nu e uşor pentru doi bărbaţi care iubesc femeile să se sărute pe buze şi să se mozolească pe scenă într-o relaţie homosexuală pasionată), dar au trecut cu bine pragul delicat şi ne-au convins că iubirea e "fără frontiere".
  Am fost extrem de bucuros să-i pot lua în distribuţie pe Cristi Grosu, Anca Hanu şi Silvius Iorga, care erau studenţi când au participat la "workshop"-ul din vara lui 2005 pe care l-am ţinut la Cluj. Deşi extrem de diferiţi individual, toţi trei împreună sunt remarcabili prin flexibilitatea şi dăruirea de care dau dovadă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un spectacol pe placul lui Artaud - Purificare de Oltița Cîntec sursa: Agenda LiterNet
  Sarah Kane (1971 - 1999) a fost un dramaturg care şi-a concurat, prin biografie, personajele în care şi-a proiectat neliniştile ontologice. Autoarea britanică a început pregătirea universitară la Litere, a studiat Dramă, a fost masterand la Dramaturgie, a lansat mişcarea "Teatrul-care-ţi-o-spune-verde-n-faţă", a scris piese de teatru, scenarii de film, a regizat spectacole, a interpretat roluri, a fost internată la King's College Hospital Londra, s-a sinucis. Cei care au cunoscut-o spun că a trăit extrem de intens cei 28 de ani cât a decis că îi sunt suficienţi pentru itinerariul terestru.
  Andrei Şerban a ales unul din textele ei, Purificare, pentru revenirea acasă, hors Bucureşti. L-a montat la Cluj-Napoca, la Teatrul Naţional "Lucian Blaga", unde i s-au oferit condiţii. De ce a optat Şerban pentru acest text cutremurător, complicat, mimesis al unei comunităţi marginale, de nişă? În afara provocării regizorale, intuiesc că este vorba despre o nouă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• La teatru ca la eşafod - Purificare de Luiza Vasiliu sursa: Suplimentul de cultură
  Marţi mi-am cumpărat biletul la Purificare şi de marţi până duminică n-am făcut altceva decât să mă aştept la ce-i mai rău. Fusesem avertizată că e un spectacol crud, aşa cum poate nu mai văzusem niciodată, că s-ar putea să vreau să mă ridic brusc în timpul piesei şi să plec, că s-ar putea să nu-mi placă. De ce m-am mai dus, atunci? Pentru că, m-am gândit eu, nu e rău, din când în când, să mergi la teatru ca la eşafod. Nu e rău să te poţi oferi, ca spectator, întreg, să fii tu carne de tun pentru ce se va petrece pe scenă. Altfel, dacă nu faci asta măcar de câteva ori în viaţă, nu pricep ce rost mai are să mergi la teatru şi să vezi un şir nenumărat de piese asupra cărora poţi broda discursuri critice.
  Purificare, în forma ei de două oră şi jumătate de tensiune maximă, nu lasă loc de discurs. Nu poţi perora, nu poţi construi, nu poţi face pe deşteptul cu ceea ce vezi, pentru că ceea ce vezi te ţine lipit de scaun şi,
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Purificare. Teatrul ca experienţă mistică de Liviu Ornea sursa: Teatrul Azi
  Spectacolul Purificare este, aşa cum cred că a şi dorit autorul lui, Andrei Şerban, unul care ridică multe întrebări şi te pune pe gânduri. Aş spune, din capul locului, că, deşi mi-e clar că e un spectacol bun, nu m-a impresionat în mod deosebit. Din vina mea, probabil, pentru că nu acesta e tipul de teatru care la care vibrez. Dar încerc să înţeleg gândul regizorului. De ce l-a interesat acest text? În caietul program, Andrei Şerban vorbeşte despre tema androginului, despre purificarea morală şi religioasă. În spectacol, asistăm la nişte experienţe şi trăiri la limită, prezentate violent, aproape naturalist, cu exces de violenţă şi de nuditate (membre tăiate sau adăugate, multă vopsea roşie, sex mai explicit decât îndeobşte) ale unor marginali intelectual, social şi / sau sexual (aici, sigur, e de discutat: cât de marginală e homo- sau transsexualitatea, de exemplu), nişte declasaţi, fiinţe aparte, inadaptaţi care nu-şi găsesc locul
  Citeste tot pe Teatrul Azi
• Dacă dragoste nu e... - Purificare de Adrian Mihalache sursa: agora ON line
  Sarah Kane a apucat să uimească lumea prin piesele ei brutale, înainte de a-şi pune, prematur, capăt zilelor. Mulţi s-au grăbit să vadă în dramaturgia ei întruparea conceptului de "teatru al cruzimii", elaborat de Antonin Artaud. Discursul acestuia din urmă este, însă, pe cât de expresiv, pe atât de vag, astfel încât multe alte propuneri care mizează în variate moduri pe violenţă i s-ar putea potrivi.
  Traducând prin Purificare, titlul original Cleansed, Saviana Stănescu clarifică, ("purifică"), într-o oarecare măsură, sensul piesei. Cuvântul englezesc trimite la un vers celebru al lui William Blake, care cere "să cureţi porţile percepţiei", to cleanse the doors of perception, pentru a simţi lumea mai deplin. Conotaţia metafizic-religioasă a "purificării" lipseşte în cazul "curăţirii". Personajele vor, cu toate, să-şi extindă limitele senzoriale, în vederea unei ipotetice şi ideale contopiri. Grace caută să devină, ea însăşi, la modul concret-fizic, Graham, fratele şi iubitul său sinucis încă din prima scenă şi, în acest scop, îşi mortifică şi modelează corpul. Ea îl asimilează pe Graham aşa cum creştinul îl asimilează pe Cristos, prin azima cuminecăturii. Numele nu sunt întâmplătoare: graţia (divină) împlineşte miracolul transsubstanţierii, transformând pâinea (Graham) în trup.
  În paralel, Carl îl iubeşte pe Rod, căruia vrea să i se dăruiască în eternitate. Numele Rod sugerează clar atitudinea activ-agresivă, care ia ce i se oferă cu indiferenţă, fără să ofere nimic, la rândul său, nici măcar o promisiune amăgitoare. Asupra cuplurilor planează ameninţătorul Tinker (cel care bricolează). Nu este foarte clar dacă torturile şi amputările aplicate celor doi bărbaţi gay, sau înjosirile la care îl supune pe "purul" Robin (pasăre a sufletului, pe care-l însoţeşte după moarte) se datorează frustrărilor erotice ale personajului sau, mai curând, fanatismului său de "purificator". Titlul românesc, mai eterat, sugerează a doua variantă, cel original, mai ancorat în corporal, pe prima. Toate cuplurile ajung, până la urmă, la starea extatică dorită, care nu pare a fi alta decât dragostea, în sensul pur romantic al cuvântului. Grace se contopeşte cu Graham, devine una cu el, dincolo de moarte. Există un precedent, de altfel, în literatura engleză: Heathcliff nu concepe, în La răscruce de vânturi, să renunţe la Catherine moartă: îi dezgroapă cadavrul, face dragoste cu el; mai apoi, cei doi, deveniţi entităţi fantomatice, se vor iubi din nou, pe coclauri.
  Rod, iniţial un dur, ajunge să-l iubească pe Carl pe măsură ce acesta este estropiat de Tinker, până acolo încât alege să se lase omorât în locul său. Însuşi Tinker, care suferă în cuşca de sticlă, privind-o mesmerizat, fără să o poată atinge, pe femeia care se expune în peep-show, vrea, de fapt să cunoască, şi el, fericirea contopirii în dragoste absolută. Până la urmă, el nu trebuie văzut ca un exterminator, căci, deşi se foloseşte de cele mai crude mijloace, nu face decât - cu sau fără voia lui - să-i aducă pe ceilalţi la împlinirea visată. La fel ca diavolul lui Goethe, el face, până la urmă, bine, dorind să facă rău.
  Cruzimile imaginate de Sarah Kane nu le depăşesc pe cele ale lui Shakespeare din Titus Andronicus. Ultimul îşi păstrează, chiar pe culmile tragediei, umorul şi distanţarea. Sarah Kane refuză orice relativizare a suferinţei, riscând să cadă, tocmai prin exacerbarea acesteia, în umor involuntar şi în melodramă. Regia lui Andrei Şerban nu evită, din păcate, această posibilitate.
  Soluţiile regizorale respectă ad litteram indicaţiile autoarei. Se taie membre cu fierăstrăul electric, acestea lăsându-se la vedere, şobolani de pâslă invadează scena, se mănâncă de pe jos etc. Unele soluţii regizorale sunt redundante. Când se vorbeşte de flori, apar răsaduri din trape şi se proiectează imagini idilice, din natură. Interactivitatea cu publicul urmează scheme răsuflate, care tulbură concentrarea cu glumiţe. Scenografia Adrianei Grand propune un spaţiu verde (un fel de păşune) pe care plouă des, în fundal şi o sală ca de spital / abator în prosceniu. Inscripţia Dead End este inutilă, mai ales că se dovedeşte, în cele din urmă, că "ieşirea" există. Duşurile laterale nu par, toate, absolut necesare. Unul singur serveşte lui Robin să se spânzure de el. Reuşită este cuşca transparentă din care Tinker urmăreşte peep-show-ul, deoarece sugerează plastic imposibilitatea atingerii.
  Câteva dintre rezolvările scenice au aer cunoscut, ceea ce displace. Decuparea membrelor cu drujba a fost văzută în filmul American Psycho. Înjosirea lui Robin şi torturarea lui "ca inchiziţie", par decupate din filmul Salo al lui Pasolini. Pentru proiecţii, nu s-a găsit ceva mai bun decât imagini de pe National Geographic.
  Cusururile menţionate sunt din plin compensate de jocul actorilor, de felul în care regizorul i-a ales, i-a mobilizat şi i-a armonizat. Nuditatea pe scenă, şi încă în proximitatea imediată a publicului, implică riscuri: cel mai talentat actor poate eşua dacă nu are un bun control corporal, în "ţinuta" respectivă. Andreea Bibiri şi Cristian Grosu au, amândoi, corpuri stilizate, esenţializate şi, mai ales, compatibile. De aceea, dar nu numai de aceea, interacţiunile lor sunt credibile şi emoţionante. Silvius Iorga, încă student, are corpul unui elf care a urmat cursuri de Yoga. Ramona Dumitrean este, ca apariţie, frumoasă, însă ceva mai convenţională. În cazul celorlalţi, fizicul contează ceva mai puţin. Totuşi, dezvelirea părţii dorsale, uneori prea plină şi flască, stârneşte zâmbete.
  Andreea Bibiri are dificila sarcină de a parcurge etapele transformării lui Grace, parcurgând un drum anevoios, nelinear, presărat cu suferinţe. Ea pune cu exactitate accentele, îşi nuanţează cu "graţie" stările, îşi trasează cu fineţe evoluţia. Aceasta nu tinde către o întregire a androginului, în sensul dialogului platonic, ci către o apropriere deplină a fiinţei iubite. Cristian Grosu, la debut, are rigoare şi coerenţă în interpretare, dar rămâne puţin crispat, ceea ce nu pare nepotrivit cu condiţia sa de mort-viu. Ionuţ Caras şi Adrian Cucu, în cuplul gay, realizează o scenă de mare efect în apropierea lor erotică. Partitura nu-i oferă, însă, interpretului lui Rod, posibilitatea de a-şi marca evoluţia de la indiferenţa senzuală la iubirea altruistă. Silvius Iorga îşi etalează flexibilitatea corporală, depăşind, astfel, limitele rolului. Rămâne, pe scenă, o prezenţă pregnantă, ataşantă. Ramona Dumitrean face bine ce face, dar, vrând nevrând, se repetă, ceea ce este un defect al piesei, nu al interpretei. Excelent este Hatházi András, care construieşte, în rolul lui Tinker, un personaj complex, interesant, chiar dacă pătat, în final, de lacrimile melodramei. Până la urmă, toate cruzimile şi suferinţele culminează în melodramă, căci piesa exaltă dragostea absolută, fără de care, nimic nu e...
• Paradoxalul Andrei Şerban de Criatina Modreanu sursa: Gândul
  "Trebuie să faci lucruri cu adevărat excepţionale azi în teatru ca să mai trezeşti interesul", spunea Patrice Chereau în interviul acordat ziarului Gândul la începutul Festivalului Naţional de Teatru. Chereau nu s-a ţinut de cuvânt cu spectacolul său lectură din debutul festivalului, dar asta nu înseamnă că vorbele lui nu sunt adevărate. Cel mai bine pare să fi înţeles asta Andrei Şerban care, iată, reuşeşte să stârnească în continuare ecouri în presa românească pe care a ţinut-o în priză pe tot parcursul evenimentului, ca nimeni altcineva. A început prin a remarca faptul că la spectacolele sale preţul biletelor e cel mai mare: alţii s-ar fi bucurat să vadă în asta o reconfirmare a impactului numelui său, dar el a dat declaraţii populiste despre "frâna" pusă dorinţei de cultură a tineretului român. După spectacol a scris din nou, punând la punct un cronicar care a îndrăznit să aibă reţineri faţă de spectacol, opunându-i
  Citeste tot pe Gândul
• Purificarea lui Andrei Şerban, sex, violenţă şi un praf de poezie de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  În februarie 1998, Sarah Kane a fost găsită spânzurată, după ce o primă tentativă de sinucidere eşuase cu ceva timp în urmă. Imaginea fiinţei androgine, purtând un tricou negru şi o fustă roşie, atârnând cu gâtul legat de o eşarfă colorată într-un colţ al scenei în care se joacă spectacolul lui Andrei Şerban, Purificare, pare nimic altceva decât ilustrarea zguduitoare a acestei ştiri despre ea. Dar mă tem că este singurul lucru pe care autoarea şi spectacolul celebrului regizor îl au în comun.
  De ce rele anume ne salvează acest spectacol? Am fost întrebată, sub "ameninţarea" unui microfon exact când ieşeam de la spectacol, în primele secunde de după final, când şocul (şocurile) nu se atenuaseră încă. Mi-a luat alte câteva secunde să mă regrupez şi să răspund: pe mine una spectacolul Purificare nu m-a vindecat de nici un rău, ba dimpotrivă, mi-a injectat câteva picături otrăvite în organism, aşa cum unuia dintre personaje i
  Citeste tot pe Gândul
• Între zis şi... văzut - Purificare de Miruna Runcan sursa: Man.In.Fest
  Theatre has no memory, which makes it the most existential of the arts.
  (Sarah Kane, 1998)
  
  Între dispariţia Sarhei Kane şi momentul premierei de la Naţionalul din Cluj cu Cleansed / Purificare (traducere de Saviana Stănescu, un adevărat tur de forţă şi de rafinament, chiar dacă titlul sună pe româneşte mai puţin brutal şi mai puţin activ decît în original) au trecut şapte ani. În riturile funerare de pe meleagurile noastre - habar n-am dacă şi de pe alte meleaguri - şapte ani înseamnă un ciclu complet între trecerea trupului în ţărînă şi ridicarea sufletului la cer. După şapte ani se fac parastase speciale, după şapte ani, în caz de nevoie, mormîntul poate fi deschis, fiindcă ştergerea urmelor cărnii e deplină. E, oare, adevărată meditaţia chinuitei autoare cu privire la existenţialismul teatrului, fundamentată pe lipsa lui de memorie? Dacă stai să te gîndeşti că abia după şase-şapte ani trei dintre piesele ei ajung să atingă scena de la noi, vorbele din moto par... prezumţioase. Pe de altă parte, ştim cu toţii cît de capricios şi dificil e să sincronizezi dramaturgic teatrul românesc. Theodor Cristian Popescu, cel dintîi regizor care a tradus şi a lucrat workshopuri cu texte de Sarah Kane, cînd ea încă trăia, n-a avut succes să monteze vreunul dintre ele, cum nici Îngeri în America al lui Kushner, de la Nottara, pusă de acelaşi, n-a fost o biruinţă. Sigur, Theodor Cristian Popescu nu era, însă, Andrei Şerban, chiar dacă şi el a dispărut... în America. Era, doar, un înainte-mergător, despre care, din păcate, astăzi abia dacă se mai vorbeşte.
  Spectacolul clujean, lansat la sfîrşitul verii printr-o serie de repetiţii deschise, neînsoţite însă de discuţii, ci doar de o cuvîntare a regizorului, a creat în jurul lui un soi de aură de mister, pe jumătate înfrigurat-reticentă, pe jumătate intenţionată, de campanie. Ambele poziţii ale lansării au ceva straniu, ambiguu: regizorul anunţă, atît în conferinţa de presă, cît şi în discursurile de la repetiţiile deschise, că avem de-a face cu un text dificil şi neobişnuit, pentru care publicul autohton nu e foarte pregătit şi care ar putea şoca. Şi că vom vedea lucruri crude... Dar, totuşi, autoarea este o mare poetă dramatică, iar adevărul lăuntric al experienţelor sale e cathartic, deci necesar. Pe de altă parte, într-un soi de corectitudine asumată, intrarea tinerilor sub optsprezece ani e interzisă, spre a fi feriţi de vise rele şi de nuditate: o precauţie foarte americănească, ce în cazul României nu poate crea decît... apetit pentru încălcarea reglementării. În plus, ca s-o luăm cu sfîrşitul, aplauzele sunt organizate prin lungi şi obsesive plimbări ale întregii echipe de actori, toţi zîmbind extatic, printre spectatori: "Nu fiţi trişti", par ei a ne spune, "eroii noştri au plecat în Paradis, s-au salvat prin cruntele lor suferinţe imaginare. Cruzimea transcende!" Mă rog, traducerea mesajului prelungilor aplauze îi aparţine autorului rîndurilor de faţă, care s-ar putea, fireşte, înşela.
  In-Yer-Face, Sarah
  Sarah Kane este u\n caz, dar nu singurul. Mai mult decît atît, în clipa în care te pui serios pe citit, realizezi că Sarah Kane şi dezbaterile dezlănţuite de ea şi de alţi colegi de generaţie seamănă foarte mult cu cele dezlănţuite de filmul / teatrul ultimului deceniu la noi. Sigur, Sarah Kane este şi biografic o limită, foarte asemănătoare, toute proportion gardée, cu Aglaja Veterany a româno-elveţienilor. Altfel spus, după studii de teatru şi literatură, după cîteva piese montate de ea ca regizor şi care i s-au montat de alţii, după ce a avut şi şansa ca Pinter să-i scrie o scrisoare entuziastă şi să-i ţină parte în scandalul declanşat de una dintre primele sale montări la Royal Court, Sarah Kane şi-a luat în serios propria marginalitate şi s-a sinucis fără comentarii, preferînd (englezeşte) atitudinea "zis şi făcut" unei cioranizări lucrative. Piesele ei asta şi sunt: versiuni pe cît de dramatice pe atît de mărturisitoare ale unei suferinţe psihice asumate, autentice, răvăşind-o şi răvăşindu-ne. De unde succesul lor neaşteptat? Tocmai de acolo de unde schizofrenia paranoidă e o temă aproape... cotidiană, fie ea şi în doze homeopatice: cine nu ne crede, să revadă cinstit, în memorie, lista personalizată a celor mai bune şi mai consistente filme, cărţi, piese de teatru, seriale TV, clipuri sau chiar piese muzicale ale ultimelor două decenii. Cînd spun temă aş zice, de fapt, item, dar mă sfiiesc.
  Alegerea - surprinzătoare în primă instanţă - a lui Andrei Şerban, nu mi se pare, de aceea, deloc ambiguă. Purificare era un şoc necesar, aşa cum Îngeri în America, cu toate că n-a plăcut atunci, a fost unul. Nu şi tehnica lansării, care pare să nu fie la fel de curajoasă. În fond, chiar dacă piese cu nuditate s-au făcut cu duiumul la noi, piese atît de drastic provocatoare sunt încă rare. Iar un spectacol de forţă nu trebuie neapărat să şi fie unul iubit de toată lumea. Are în schimb şansa de a fi unul care nu lasă pe nimeni indiferent, ceea ce, de fapt, e mult mai fertil. E, însă, Purificarea un spectacol de forţă?
  Da şi nu, aş zice. Forţa sa, atîta cîtă este, stă în două traiectorii despre care simt nevoia să scriu apăsat. Pe de-o parte, calitatea neobişnuită a unui text complet disconfortant, de o poezie pe care un critic englez (Aleks Sierz, In-Yer-face Theatre: British Drama Today, London: Faber and Faber, 2001) a numit-o - făcînd deja istorie - "ţi-o spune-n faţă" ("in-yer-face theatre", altfel spus, conform ultimelor ediţii de dicţionar Oxford, "limbaj şi teme brutale, crude, dintr-o bucată", termen împrumutat din jurnalismul sportiv american al anilor '70). În cazul dat, spre deosebire de, să zicem, Irvine Welsh, Mark Ravenhill sau Naomi Wallace, alţi, doar cîţiva, din reprezentanţii acestei direcţii, piesele autoarei britanice au, toate, o dimensiune onirică artaudiană, profund înrudită cu substanţa Ombilicului limburilor, ceea ce le împinge vădit către un suprarealism... terapeutic, aş îndrăzni să zic. În al doilea rînd, e vorba despre excepţionala calitate a grupului de actori - tineri - ales de regizor, a căror prestaţie merită o analiză amănunţită, oarecum separată.
  Ce este piesa? Un excurs, altminteri foarte sinuos, într-o lume nici reală, nici imaginară. Universitate, spaţiu concentraţionar, spital de boli nervoase, toposul scenic al autoarei provoacă un joc dialectic între două planuri narative: cel al lui Grace, fata care revendică hainele fratelui său (mort dintr-o supradoză) şi care refuză să mai părăsească spaţiul "morgii" pînă nu devine ea însăşi Graham, fratele mort. Şi cel al lui Carl, junele homosexual care jură iubire veşnică, dar care se auto-învinovăţeşte pentru dubla sa condiţie, de gay şi de sperjur, lăsîndu-se - imaginar sau nu, cine ştie? - torturat-mutilat ca să ispăşească. În miez, între cele două cupluri (fraţii incestuoşi şi logodnicii gay), două, ba chiar trei personaje enigmatice: Tinker, meneur du jeu, traficant-medic-profesor-torţionar-asasin-victimă (aici Hatházi András, într-un rol dificil şi bine ţinut în frîu, poate prea bine), Robin, adolescentul care tot aşteaptă să vină mama care să-l scoată din spital, şi care sfîrşeşte prin a se... spînzura - aidoma autoarei - (aici Silvius Iorga, un debut de zile mari, cu o transparenţă şi o mobilitate emoţionante) şi Femeia / Stripteuza, alter ego, într-o realitate paralelă, a Grace-ei, proiecţie a salvării prin iubire a... asasinului gînditor, Tinker (aici Ramona Dumitrean, excelentă, în pofida monotoniei temei de joc care i-a fost încredinţată de regizor). Cele trei enigmatice personaje, aşezate oarecum pe... paradigma simbolică a poveştii-atopie, raţionalitatea, inocenţa şi păcatul salvator, tind să dea reflexivitate şi volum unui ţesut narativ în care realul şi imaginarul nu au niciodată o configuraţie de sine stătătoare. Importanţa fiecărei replici, din această pricină, e majoră, ele înlănţuindu-se aparent gregar, în fond cu ritm de vers, cînd nu cu adîncime de axiomă, cu intertextualităţi dantelate cu spaţiul teatral anglo-saxon (de la Shakespeare la O'Neill şi Pinter) şi fixînd, de fiecare dată într-un punct cheie al scenei, tema activă a unui nou coşmar.
  Cabinetul de faianţă
  Cheia de lectură regizorală propusă de Andrei Şerban aici este, însă, una voit tautologică, cîtă vreme regizorul utilizează tehnici diverse nu atît pentru "zis şi făcut", cît pentru "zis şi văzut". Că asta e bine sau e rău, e greu de afirmat, reacţiile publicului ar trebui urmărite prin vizionări succesive. Dar să descriem, mai întîi.
  Spaţiul compus de Adriana Grant are patru dimensiuni scenice cuprinse una într-alta: un semicerc înalt, alb-faianţat, cu trei rînduri de duşuri pe laterale (care chiar funcţionează ca atare): incinta lucrează pentru universitatea-spital-morgă (partea cu universitatea am citit-o în exegezele străine, din spectacol nu reiese). Peretele din fundal se ridică şi se coboară pentru a deschide un soi de deal înverzit, ca o curte interioară, în care au loc parţial scenele cu Graham şi Tinker, Carl şi Rod, un "afară" în raport cu condiţia-povestea lui Grace. Sugestia unui prosceniu, în care se produc dopajele, în mijlocul căruia coboară şi se ridică un cub transparent, pe care / în care dansează Femeia şi priveşte voluptuos Tinker, în orele lui libere (s-ar zice) petrecute la clubul de striptease. Aici, în acest sub-strat narativ, cubic-fluorescent-fumigen, se va petrece şi "eliberarea" erotică a celor doi. În fine, un alt spaţiu, deasupra peretelui alb al închisorii-spital, unde apare, ca un păpuşar, dar şi ca un observator voyeurist, din cînd în cînd, acelaşi Tinker, instanţă a turbulenţelor coşmareşti.
  Peste acest spaţiu, unic dar în patru paliere, deja foarte complex, Andrei Şerban utilizează, în scenele de dialog-contopire dintre Grace şi Graham, o serie compactă de proiecţii video, armonic acordate cu ilustraţii muzicale: majoritatea foarte cunoscute, din filme, dar nu numai - de un romantism marcat, pînă la clişeu. Partea asta, cu suprapunerea montajului video e, probabil, mai mult decît prea-multul. Fiindcă, pe rînd, defilează pe dialogul şi dansurile actorilor, un deşert prelung şi vîntos, cascade volburoase, fluturaşi coloraţi care sorb nectarul din floricele, căprioare naive străbătînd păduri, ba chiar, atunci cînd eroina transmutată sexual o cere cu vehemenţă, răsărituri portocalii de soare. Efectul teatral te... împietreşte.
  Imaginea video, imaginea de film, cum bine ştim, e.. hot, deci are ca efect dialectic direct răcirea spectatorului. Ea capătă, în raport cu spaţiul patru-dimensional o putere simbolică nu numai mult mai tare, ci venind ca un taifun dintr-o direcţie, deja parazitară. În sensul în care, în cele din urmă, crudele răsturnări - turbulente - ale fetei care se vrea contopită pînă la identificare cu fratele mort se diluează într-un soi de evocare a foto-tapetelor din apartamentele dormitor ale anilor '80, acum în mişcare, ca pe Discovery Channel. Dacă intenţia regizorală e una ironică, iar imaginarul maladiv al lui Grace e tratat drept unul de coafeză din Berceni colţ cu Bronx, atunci greutatea tragică a piesei (şi ca atare şansa cathartică) s-a lăsat ca un sufleu. Peste toate, şobolanii care populează una dintre scene apar, pe gresia salonului, în cîlţi şi stofă (că doar nu în carne şi oase); şi rămîn acolo, cu tot cu sîrmele de manipulare, la doi-trei metri de spectator: obiecte "teatrale" nefericite, al căror simbolism grotesc îţi taie drastic contactul empatic. Nu pentru că sunt scîrboşi, ca tot şobolanul, ci pentru că sunt şi artificiali şi groteşti, dar, mai ales, inutili.
  Întrupările şi cei care întrupează
  Şi totuşi... Şi totuşi, actoriceşte, spectacolul e unul dintre cele cu adevărat rare. Lucru care, neîndoielnic, e tot un merit al regizorului. Şi nu unul minor, dimpotrivă. S-ar zice chiar că efortul lui Andrei Şerban de a-i face pe membrii echipei să înţeleagă şi să-şi asume ceea ce au de jucat a fost atît de desăvîrşit, încît temele lor creative transcend construcţia tautologică a teatralităţii vizuale. Ceea ce produce, trebuie să recunosc, un efect mai degrabă năucitor. Desigur, publicul e supus unei serii de şocuri progresive: nu atît nuditatea, cît vizualizarea directă, cu oricîtă convenţie te-ai fi anesteziat anterior. Amputări în serie, schimbări de sex, torturi prin tragere în ţeapă (rangă), ş.a.m.d. Ele sunt lăuntrice, ale textului teatral, în care Grace e, de fapt, toate personajele la un loc, iar fiecare personaj e o variantă torturantă a eroinei-eroului, morţi vii. Cu atît mai dificil de realizat pentru actori, puşi în situaţia de a întrupa vise cu carne şi sînge, destine fragmentare şi fără... devenire reală. Sau în plan real.
  Din păcate, n-am apucat la repetiţiile cu public ambele distribuţii. Grace a fost, pentru mine, Andreea Bibiri, şi nu Anca Hanu. Întrebarea majoră, la acest tip de creaţie cu totul special, amestec de expresionism şi de "realism psihologic" dintre cele mai rafinate, este, cu inocenţă: "Din ce face, Doamne?" Andreea Bibiri, aparent fără expresie directă, Buster Keaton like, compune un personaj mercurian, a cărui fizicalitate mişcătoare e capabilă să iradieze - aparent fără nici un efort - o energie a suferinţei răvăşitoare, cu voci diverse, într-un carusel al schimbării. Ceea ce este cu adevărat greu de egalat, cred, este faptul că nici o secundă nu ai sentimentul demonstrativităţii, Grace a ei, cu o graţie de fulg, nu arată, ci... există, nu transmite, ci induce, ca şi cînd ar comunica, voluntar-involuntar, prin pori, nu prin inventarul gestual-verbal al cotidienelor noastre convenţii. Şi mai straniu e faptul că la ea se vede cel mai bine tema internă a piesei / spectacolului, absenţa graniţei dintre pîntec şi aerul care atinge pielea, dintre realitatea fizică şi cea psihică, dintre durerea că totul e afară şi suferinţa că totul e înlăuntru.
  Partenerul ei compact nu este, dincolo de aparenţe, fratele mort / viu (Cristian Grosu, într-o bună compoziţie post-expresionistă, uşor prea vizibilă, dar de constantă calitate), ci Tinker, pentru care regizorul a avut curajul de felicitat de a-l împrumuta pe unul dintre cei mai mari actori ai acestei zile în România, Hatházi András. Dezinvolt şi niciodată acelaşi, chiar dacă mereu recognoscibil după designul vestimentar, Tinker al lui Hatházi e salvatorul torţionar al tuturor şi al fiecăruia, cînd grosier cînd transparent, cînd desperat, cînd implacabil, cînd refuzînd, cînd cerşetor şi refuzat, la distanţă de-o fracţiune de secundă: personajul este, probabil, şi cel mai ofertant simbolic: e mintea / raţiunea care, cum bine zicea unchiul Kant, e cea mai vicleană dintre duşmanii noştri naturali. Că întruchiparea sa scenică e purtată de Hatházi în România e, probabil, una dintre marile şanse ale noastre, ale tuturor.
  Cuplul Carl-Rod e unul, probabil, cumplit de dificil, fiindcă aceste proiecţii ale versiunii homosexuale a iubirii au de îndurat scenic nu numai toate formele de cruzime imaginabile, ci şi încărcătura simbolică cea mai complexă. Carl & Rod sunt ceea ce ar putea fi Grace & Graham, ceea ce ar avea / ar fi avut de îndurat Grace & Graham, în condiţiile unei totale asumări a încălcării tabu-urilor. Carl & Rod sunt, de fapt, terapia prin mutilare a lui Grace. Ionuţ Caras, un actor excepţional, aflat acum în faţa unei bariere enorme, pe care o trece cu bine, e Carl, îndrăgostitul "slab", care vrea totul pentru totdeauna şi plăteşte chinuindu-se şi fiind chinuit. Nu prea ai cum descrie ce face el pe scenă, fiindcă e mereu la limita şi dincolo de limita suportabilului, iar forţa cristalină cu care duce această povară nu încape coerent în cuvinte. Adrian Cucu, partenerul său, are de dus partea şi mai complicată, a rafinamentului eschivei, replica lui "Te iubesc acum. / Sunt cu tine acum. / Voi face tot ce pot, clipă de clipă, să nu te înşel. / Acum" făcînd, pe alte meridiane, istorie. Un joc măsurat şi... firesc, în haosul de vise răsturnate, dantelăreşte atent la nuanţă.
  Cum, într-un crescendo aproape imposibil de imaginat, cîtă vreme peste trei sferturi din tema regizorală e într-un perpetuu, acelaşi dans lasciv, Ramona Dumitrean reuşeşte să dea consistenţă unui personaj - Femeia - care îţi curge printre degete ca apa de la robinet, nici "sănătoasă" nici bolnavă, şi singură şi multiplicată, şi senzuală şi respingînd, şi ea şi, totodată, altcineva, secvenţă de secvenţă.
  În fine, probabil cea mai stranie apariţie într-această galerie a spectrelor, Robin, foarte tînărul student Silvius Iorga, cu o plastică a prezenţei corporale dintre cele mai greu de aflat, cu o poză vocală în care clinchetul inocenţei se sparge ca o sticlă de toţi pereţii neîndurării. Transparent şi delicat, felin şi totuşi cutreierat de demonii unor mereu suprapuse absenţe, copilul analfabet, îndrăgostit de haina, dar şi de glasul lui Grace, transmutat în imposibilitatea oricărui transfer, uitat într-un colţ al acestui nicăieri şi spînzurat de-un duş poate fi, cu siguranţă revelaţia unei stagiuni care se anunţă, în fine, tumultuoasă.
  Purificarea Naţionalului clujean e, fără îndoială, de văzut, tocmai pentru că e despre noi şi nebunia noastră într-o provocare extremă. Nici nu cred că problema acestui spectacol poate fi tranşată cu banal-simplissimele margini ale plăcutului sau neplăcutului. Cum nici nu cred că regizorul, ca şi nefericita autoare a piesei, şi-ar fi dorit, de fapt, să placă. Căci nu despre plăcere e vorba aici, ci despre experienţă. Cum nici, mi-e şi mai clar, despre compasiune, ci despre aruncarea cu capul în jos în celălalt. Despre călătoria în Iadul din lăuntru.
  Dacă suntem serioşi, atunci, ca orice călătorie autentică, o să ne provoace reacţii, o să ne încingă la ceartă, o să ne schimbe, că ne place, că nu ne place. Dacă teatrul n-are neapărat memorie, atunci existenţialitate, adică putere a împărtăşirii simultane şi complete, are cu siguranţă.
• Snuff cleansing - Purificare de Horaţiu Damian sursa: Man.In.Fest
  Nu mă încearcă frisoane sincroniste, nu am habar de noile tendinţe în teatrul mondial. N-am mai văzut un spectacol de Andrei Şerban (n-am văzut eu multe altele...). Dar întotdeauna există o primă oară. În cazul meu, una din cele patru repetiţii cu public oferite de Teatrul Naţional Cluj înaintea premierei.
  Orizontul de aşteptare s-a potenţat prin zvonurile dinaintea spectacolului. Ca de obicei, ele nu priveau rezolvări regizorale sau jocul actorilor, ci chestii mai "comerciale": vom asista la deshabileé şi scene de şoc. Mi-am permis să concluzionez pe olteneşte: deci băgară carne.
  Repetiţia cu public s-a dovedit o avant-premieră, un spectacol închegat, cu minime intervenţii din partea maestrului Andrei Şerban. Regia spectacolului: foarte bună, cu o menţiune specială pentru punerea în scenă. Colaborarea dintre regizor şi scenografa Adriana Grand a dat un decor în măsură să răspundă cerinţelor textului. Expresionist atât cât trebuie, spaţiul de joc permite o tranziţie eficientă între scene. Faianţa aparentă asigură dominanta cromatică, albul aseptic al camerei de morgă, dar este, în acelaşi timp, şi culoarea purificării, aşa cum o înţelege Sarah Kane. Compoziţia scenelor şi legătura între ele sugerează filiaţii cu montajul în transparenţă din film. Se confirmă butada potrivit căreia marele regizor este regizorul planului secund. Pe scenă acţiunea pendulează inteligent între prim plan şi planul secund, uneori deosebindu-se chiar şi un terţ plan. Totul dă fluiditate acţiunii, făcând să treacă mai uşor întreruperile tehnice necesare schimbării recuzitei. Unii vor reproşa inserturilor video naivitatea ca vehicule ale sugestiei regizorale; alţii le vor adopta ca atare. Coloana sonoră bine aleasă uşurează, întrucâtva, receptarea mesajului piesei, îndulcind-o. Printre compoziţiile utilizate figurează coloane sonore de film, precum cea din Gerry de Gus van Sant (SUA 2002, compozitor Arvo Part) şi The Hours de Stephen Daldry (Marea Britanie 2002, compozitor Phillip Glass).
  Jocul actorilor merită un paragraf separat. Prin natura piesei, rolurile sunt extrem, extrem de riscante. Autoarea nu-şi menajează actorii, punându-i, fără reţinere, în situaţii penibile. Fiecare partitură presupune, pe lângă pregătirea rolului, depăşirea unui prag psihologic reprezentat de duritatea, la propriu, a cerinţelor dramaturgice. Pe de altă parte, rolurile pot duce foarte uşor la rateuri. Fiecare actor trebuie să găsească nota justă a rolului, orice abatere de la aceasta ieşind în evidenţă cu stridenţă. Din acest punct de vedere, unii actori au lăsat impresia că nu s-au acomodat pe deplin cu personajele, deocamdată. Alţii au fost excelenţi, meritând menţionaţi Iulius Iorga (Robin), Ramona Dumitrean (Femeia) şi Anca Hanu (Grace).
  Până aici cu laudele. De aici încolo începe critica aplicată pe text. Fiindcă avem, în cazul Purificării, un spectacol superior textului care îl generează. În timp ce piesa se desfăşura în faţa privirilor mele de spectator mediu, mă întrebam de ce nu rezonez la această "explorare plină de forţă a sufletului uman în ce are frumos şi dezolant" cum promitea caietul de spectacol? Aveam onoarea să stau alături de unul dintre distinşii intelectuali ai urbei, directorul unui important lăcaş de cultură. Pe măsură ce amputările, şobolanii, brutalităţile şi sângele aferent se repetau la intervale regulate, spectatorul din dreapta mea, la unison cu distinsa domniei sale soţie, îşi acoperea ochii cu mâna, ca pentru a se apăra de nişte indescriptibile orori. Fac parte din generaţia video, pot să deosebesc realitatea de efectele speciale. Nu eram nici încântat, dar nici şocat. Căutam mai degrabă să înţeleg. La un moment dat, într-un reflex kafkian, am început să mă bănuiesc de nesimţire. Totuşi, de ce nu acceptam să mă integrez convenţiei spectacolului, de ce nu vibram la "poezia tulburătoare şi inconfortabilă" a piesei? Iată care cred că sunt motivele:
  1. Cheia oricărei creaţii de valoare este măsura, sau, mai precis, dozarea. O viziune, oricât de grandioasă, de îndrăzneaţă, se compromite prin exces. Exagerarea devine insignifiantă. În cazul de faţă, excesul gratuit de brutalitate şi sadism anulează în cea mai mare parte orice posibilitate de receptare nuanţată a operei. Dacă renunţăm la concepţia elitistă potrivit căreia opera se adresează doar acelei minorităţi ultra dedicate, care acceptă orice în numele noului (categorie destul de problematică, filozofic vorbind), avem o problemă: o bună parte din public va refuza piesa din start. Poţi face la nesfârşit consideraţii savante despre piesă. Poţi aduce în apărare avocaţi impunători precum Harold Pinter. Poţi obiecta că teatrul antic dă porţia cuvenită de incest, cruzime şi perversiuni. Nici Biblia nu e timidă la acest capitol, doar mult mai precaută când e vorba să intre în detalii concrete. La nevoie, se pot stabili filiaţii dintre cele mai diverse, cu Renascentiştii, cu romanticii, cu precursorii avangardei, cu orice altceva. Dar nu trebuie să uiţi că potenţialul violent în teatrul antic se justifica prin originarea acestuia în ritualuri, inclusiv în crude ritualuri iniţiatice, prin contextul social dur, specific Antichităţii şi nu numai. Nu poţi afirma acelaşi lucruri douăzeci de secole mai târziu, după toate achiziţiile civilizaţiei umane, şi în condiţiile în care vechii factori care justificau violenţa extremă nu mai există.
  Am căutat să îmi explic reacţia drastică a spectatorilor mai vârstnici. Cred că aceştia primesc şocul mai greu pentru că aparţin unei generaţii în care binele şi frumosul nu erau categorii lipsite de sens. Eu mă includ într-o generaţie căreia îi place să se joace cu cutia Pandorei pentru că se plictiseşte. Mai bătrânii sunt şocaţi. Eu pur şi simplu nu sunt convins. În ce măsură va fi piesa o provocare intelectuală şi în ce măsură o provocare a curiozităţii morbide specifice "ştirilor de la ora 5" rămâne de văzut. E la fel de posibil ca spectatorii să vină şi să rămână cu imaginea trupurilor goale, cu scena sodomizării cu ranga, a membrelor amputate - adică deliciul amatorilor de pornografie hardcore. Adrenalina, lipsa şi necesitatea ei în condiţiile unor societăţi din ce în ce mai artificiale au devenit un laitmotiv. "O fac pentru adrenalină!", "Am nevoie de adrenalină!" auzim de multe ori. Piesa chiar pentru asta pare scrisă: să dea unei protipendade tot mai blazate şi rupte de realitate senzaţia (tare!) că trăieşte cu adevărat.
  Scriu aceste rânduri uitându-mă la filmul Ultimul mohican de Michael Mann, cu Daniel Day-Lewis şi Madeleine Stowe. Şi nu mă pot abţine să nu constat că, deşi în ambele cazuri avem violenţă, chiar sadism, filmul reuşeşte să o prezinte organic, relevând fiinţa umană în ce are mai sublim sau respingător, în timp ce piesa pare tot mai mult o exhibare în care şocantul ajunge un scop în sine, poate unicul.
  2. Pentru un manifest anti-comercial, anti-sistem şi anti-consumerist, anti-capitalist (mă laşi?!) despuierile lungi şi dese, aproape mecanicizate, par cel puţin ciudate. Din câte ştim, ideea că sexul (cu aferentele sale) vinde aparţine societăţii de consum. Pretenţiile spirituale nu împiedică Purificarea să ne furnizeze carne din belşug, iar ambalajul produsului, în text şi imagerie, nu străluceşte prin originalitate, ci mai degrabă respectă canoanele genului. Asta îmi aminteşte de o experienţă de la TIFF: cu cât era un film mai independent, mai anti-star-sistem, cu atât mai mari erau şansele de a vedea eternul fetiş, exploatabil comercial, al porcilor de masculi: două gagici sărutându-se.
  Pe de altă parte, piesa primeşte involuntar şi accente comice.
  Primo: homosexualul Carl suferă amputări consecutive ale diferitelor sale membre (patru din cinci, ghiciţi care din ele rămâne teafăr!). Evident, totul este o alegorie a societăţii contemporane, nemiloasă în a mutila pe cei răzvrătiţi, neconformişti sau prea veseli-gay (dar v-aţi prins de asta şi fără explicaţiile mele!) Evident, dragostea adevărată nu moare. Iar după trei amputări, Carl-cel-într-un-picior gets lucky fiind sodomizat de iubitul său, Rod. Acelaşi Rod care îi refuzase avansurile când Carl era întreg. Deh, operaţiile estetice au şi ele avantajele lor.
  Secundo: Grace, în inevitabilul clişeu postmodern al fetei-cu-suflet-de-băiat-într-un-corp-fată. Visul ei: să devină proprietara unui penis (din nevoia incestuoasă de a se identifica cu fratele mort de supradoză - remarcaţi, vă rog, cât de complexă este piesa!) Ajunsă, la capătul drumului iniţiatic, fericită posesoare a glandului amintit mai sus (pe care Carl i l-a cedat, cam fără voie) Grace, de-acum bărbat (sau bărbată), se îndrăgosteşte de Carl, devenit femeie, sau mai degrabă, un bărbat privat de bărbăţie. Prin urmare el, Grace, fostă ea, se îndrăgosteşte de ea, Carl, fost el. La o adică Grace se putea îndrăgosti de acesta şi ca femeie. Întrebare: a meritat efortul?
  3. După modestele mele cunoştinţe în materie artistică, textul mi se pare destul de oarecare. Negreşit, la vreun cenaclu literar clujean ar repurta un succes asonant. Dar limitele sale rămân. Rămâne facilul din trama piesei. Titlul în engleză - Cleansed - şi iată şi duşurile folosite cu generozitate de personaje, special pentru a ne facilita conexiunile ideatice. Puterea simbolului, ce mai! Titlul românesc - Purificare. Şi, poftim, iată şi focul purificator, în diferite ipostaze. Savantul nebun, decan al universităţii, dealer de droguri (toate deodată) se numeşte Tinker, ceea ce poate fi o anagramă şi pentru Thinker şi pentru Stinker. Vrea, oare, autoarea să ne avertizeze asupra potenţialului criminogen al intelectualilor? Dar ştiam asta, doar Hitler, Stalin, Mao şi Pol Pot n-au fost frezori.
  Deranjează şi un tezism destul de pronunţat, de regulă interpretat ca semn al lipsei de experienţă: nu spectatorul trage concluziile de rigoare, ci acestea îi sunt vârâte cu de-a sila, prin forţă auctorială. Intrigă numărul mare de probleme "la modă" amalgamate în piesă şi nivelul indecent de corectitudine politică, într-o piesă ce se vrea subversivă. A, şi să nu uit: ca-n orice pulp fiction, iat-o şi pe prostituata cu suflet de aur (Femeia, sau, mai bine, Striperiţa).
  4. Multe producţii teatrale şi cinematografice apărute în trena fenomenului Trainspotting frizează epigonismul lipsit de inspiraţie. Cred că şi Purificare fundamentează un manierism al personajelor marginale. Fenomenul are analogii - după Marfa şi banii de Cristi Puiu au apărut puzderie de scurte şi medii metraje UNATC care reluau până la refuz intriga unor personaje cărăuşind oarece marfă în schimbul unor bani (sau cam aşa ceva). A ajuns politic corect să identifici investigaţia socială (în artă, jurnalism, sociologie) exclusiv cu problematica toxicomanilor, minorităţilor etnice ori sexuale sau, pur şi simpli, a inadaptaţilor cronici. În vest, pe lângă Purificare mai e şi Full Monty. Ba chiar şi Monty Python & The Meaning of Life. Chiar un clasic precum Saroyan scria despre marginali, dar parcă altfel. La noi, din motive ideologice care merg de la comoditate intelectuală până la fascism de tip sud-american, deghizat sub titulaturi pompoase şi benigne, marginalii tind să monopolizeze scena la propriu şi la figurat. Textul de faţă va întări convingerea că singurii demni de atenţie şi de compasiune sun taraţii genetic şi social. Să ne aşteptăm la imitaţii cu ghiotura. Numai să avem suficienţi şobolani.
  5. Poate n-ar trebui ocolită analiza piesei din perspectiva psihicului autoarei, chiar dacă psihanalitica asta e clişeistică. Şi facilă. Demersul are justificare pentru oricine a văzut ultima producţie a lui Pasolini, Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei. Personalitatea autorului, problemele sale psihice, destinul său, nesiguranţa opţiunilor sexuale, pe scurt demonii săi, nu pot fi ignoraţi atunci când citeşti o operă sau când o vizionezi.
  Concluzionând, mă bucur că un asemenea spectacol se joacă la Cluj. Orice încercare de a scutura urbea de clasicismul prăfuit în care se complace e binevenită. Dar n-aş dori să revăd piesa. În aceste sentimente contradictorii stă dovada că, poate, piesa e mai complexă decât aş fi tentat eu să recunosc.
• Dramele marginalilor - Purificare de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Ca de obicei, când e vorba de Andrei Şerban, faima a precedat spectacolul propriu zis cu piesa Purificare: "şocant, provocator, violenţă afectivă şi sexuală, teatralitate onirică şi cathartică". În termeni mai puţin savanţi se povestea despre actorii care se dezbracă pe scenă, despre actul sexual desfăşurat lîngă plătitorii de bilet.
  Drama marginalilor
  De altfel primul "scandal" din Bucureşti la asta s-a şi referit: la preţul biletelor, considerat exagerat de către regizor. Piesa şi numele autoarei nu sînt necunoscute publicului: literatura Sarei Kane este atractivă prin vălul ridicat de pe realitatea misterioasă şi ameninţătoare a psihozelor; lumea Sarei Kane nu seamănă cu ceea ce trăieşte spectatorul autohton, dar şi printre oamenii sensibili de aici se furişează spaima că oricînd ambianţa familiară, marcată desigur de o ostilitate tradiţională, poate deveni mediul înspăimîntător, pe jumătate real, pe jumătate inventat, din piesele tinerei britanice. Droguri dobîndite cu greu în căutarea unui paradis artificial, trama căutării identităţii sexuale, într-o lume care ştie fără să caute, înnoadă firele piesei într-o permanentă stare de paroxism, de nesiguranţă, de luptă cu propria neputinţă şi tentaţie a nemişcării.
  Un băiat moare dintr-o supradoză. Sora lui îl caută şi îl găseşte pe măsură ce renunţă la pe sine. Doi bărbaţi se iubesc: se iubesc acum, sau se vor iubi mereu? În alternativa categorică propusă de autoare "iubeşte-mă sau omoară-mă", iubirea e o aspiraţie imposibilă şi moartea o durată al cărei chin e foarte aproape de iubire.
  Membre tăiate şi suc roşu
  Personajele se dezbracă în căutarea unui adevăr care nu suportă adăugiri, iar adăugirile hainelor le transformă în păpuşile jocului unui demiurg nebun. Tinker (Hatházi András), stăpînul absolut al locurilor şi spiritelor, prelungeşte sau se opune dorinţelor intime ale celor dominaţi de la înălţimea unui zid-graniţă (Decorul şi costumele: Adriana Grand). Dincolo de el, e fundătura, Dead End. Sau poate dincolo de zid e lumea oamenilor fericiţi. Tinker însuşi e dominat de o vulgară dansatoare de peep-show (Ramona Dumitrean), zeul dominator se transformă într-o jalnică fantomă a unei dorinţe imposibil de satisfăcut. El o ajută pe Grace (Andreea Bibiri) să găsească hainele lui Graham (Cristian Grosu), fratele ei (început al procesului de identificare), îi veghează procesul de transformare, devenirea de androgin, în acest timp, îi ciopîrţeşte cu metodă pe partenerii homosexuali (Ionuţ Caras, Adrian Cucu), produce extrema realitate a umilinţei educîndu-l întru moarte pe adolescentul legat de Grace: toate acestea ne sînt arătate pînă la ultimele consecinţe, vedem membrele tăiate, sucul roşu revărsat ne confirmă ceea ce ştiam, că în asemenea situaţii curge sînge, vedem cum Robin (Silvius Iorga) este obligat să mănînce rahatul din butaforie etc. Nimic nu e "adevărat", dar Andrei Şerban se apropie în mod periculos de limita la care sugestia devine tautologică şi ridicolă imitaţie.
  Adevăr şi sugestie
  Discutînd într-un plan al absurdului, nu cred că ar fi fost de dorit ca amputările să fie reale şi nici nu era cazul ca rahatul să aibă într-adevăr mirosul specific: cred că această faţă ultimă, concretă, a adevărului şi-ar fi găsit poate locul pe scenă dacă ar fi fost însoţită de spectacolul - mai discret poate - al durerii sufletului omenesc. Spectacolul antrenează actorii în expunerea ororilor: pe fundal se desfăşoară imagini idilice, natura îşi expune armoniile, insensibilă la tragediile cărora le slujeşte de decor. Sînt momente în spectacol cînd simţul estetic al regiei produce imagini în mişcare de o tulburătoare şi sfîşietoare frumuseţe, dar ele sînt insule de simpatie într-o durată a indiferenţei. Departe de trăirea scenică a adevărului unor relaţii, în căutarea expresivităţii determinate de căutarea unui sens de dincolo de cuvinte, actorii se supun indicaţiilor, izbutind pe alocuri să transmită ceva din tumultul unor aspiraţii inexprimabile. Pe alocuri.
  Ancorat în povestea personajelor, spectacolul istoriseşte peripeţiile extreme ale unor marginali, exprimă neputinţa lor de a găsi starea de echilibru, neputinţa societăţii de a-i înţelege. Întrebarea dacă e cazul ca societatea să facă efortul de a-i integra sau adevărul lor e mai important decît vulgata codurilor comune de comportament rămîne în afara scenei. În etapa de acum, viaţa în artă a lui Andrei Şerban, acest artist român atît de puternic în opţiuni, atît de fascinant în modul de transfigurare a realităţii, atît de surprinzător în imaginile sale scenice se consumă pe un drum accidentat: cei care ar vrea să-l urmeze se simt adeseori părăsiţi. Ar plăti oricît să-l simtă din nou alături pe marele regizor.
• Revenirea lui Andrei Șerban de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Reacții din cele mai diverse, de la chicoteli la oroare, a provocat piesa Purificare de Sarah Kane, montatã de Andrei Șerban și jucatã pe scena Naționalului clujean în repetiții deschise între 17-20 august 2006. Formula repetițiilor cu public a fost inauguratã de regizor la sfârșitul lunii iulie, la Sibiu, unde a realizat spectacolul Pescãrușul de Cehov. Motivele ar fi, dupã mãrturia regizorului, douã. Ambele spectacole vor avea premiera oficialã dupã plecarea lui Andrei Șerban din România. Purificare va deschide, în septembrie, stagiunea 2006-2007 a Naționalului din Cluj, iar Pescãrușul va fi, în ianuarie 2007, unul din spectacolele inaugurale ale Programului “Sibiu - capitalã culturalã a Europei”. Alt motiv al jucãrii acestor douã producții în avanpremierã a fost dorința regizorului de a simți pulsul publicului. Pescãrușul abordeazã textul cehovian într-o cheie absolut conformã cu nota de „comedie” imprimatã de autor. La prima vedere, montarea poate sã deranjeze, pentru cã rolurile sunt intenționat șarjate, aduse la limita convenției. La fel se întâmplã în Purificare, de altfel, un spectacol care va trezi dezbateri – sper eu consistente – dupã premiera oficialã, când criticii vor putea analiza producția. Deocamdatã, ambele piese pot fi doar subiect de reportaje. În Pescãrușul – care are o distribuție multiplã, cu câte chiar trei interpreți pe rol – joacã, printre alții, Maia Morgenstern, Mariana Presecan, Marian Râlea, Andreea Bibiri – care se regãsește și în distribuția din Purificare –, Cristina Flutur și clujeanul Cornel Rãileanu. Purificare este prima piesã de Sarah Kane jucatã în România. Nãscutã în 1971, autoarea britanicã s-a sinucis în 1999, chiar în spitalul unde medicii încercau s-o recupereze dupã... o tentativã de sinucidere. De-a lungul vieții, Sarah Kane a scris piese care au provocat reacții foarte vii, pro sau contra, atât din partea publicului, cât și a criticii. Prima datã, Purificare s-a jucat în 1998, la Royal Court Theatre Downstairs din Londra. Autoarea a interpretat chiar unul din roluri, dupã îmbolnãvirea actriței titulare. Deși piesa e foarte violentã, Sarah Kane a afirmat cã, de fapt, ea vorbește despre dragoste. “Cred cã Purificare, mai mult decât oricare din piesele mele, folosește violența ca metaforã.” Cert este însã cã, din cauza unor secvenþe care nu respectã deloc “corectitudinea politicã”, aceastã piesã e din ce în ce mai greu de jucat în lume. În montarea de la Cluj, Andrei Șerban a exhibat violența textului, dar a conturat concomitent un orizont poetic al personajelor, pentru a compensa, parcã, brutalitatea întâmplãrilor. Purificare ar fi oricând un bun scenariu pentru un film horror, pentru cã are toate ingredientele necesare, de la tortura fizicã la cea psihicã. Totuși, e vizibilã, și a fost evidentã și în spectacolul clujean, aspirația eroilor cãtre un tip de împlinire afectivã. Publicul celor patru reprezentații a fost foarte divers, de la personalitãți ale lumii culturale la specialiști sau iubitori de teatru, iar reacțiile au oglindit aceastã diversitate. În general, spectatorii au rezonat intens la semnul scenic, dar au existat și unele rezerve exprimate de teatratori. “Verificarea” realã a spectacolului se va face însã abia dupã ce acesta va intra în programul curent al stagiunii teatrale. În Purificare joacã Cristian Grosu, Andreea Bibiri, Anca Hanu, Hathazi Andras, Ionuț Caras, Adrian Cucu, Silvius Iorga și Ramona Dumitrean.
• Un catharsis pentru cei de azi de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  „Mergem la teatru (...) pentru a simți ceva. Nu pentru cap, ci pentru suflet.”
  Andrei Șerban
  La prima repetiție a piesei Purificare la care am participat, secvența șobolanilor care se reped la mâna lui Carl, retezatã de Tinker, mi s-a pãrut riscatã regizoral, aproape ridicolã. A fost singura scenã care m-a frapat negativ și mi-a provocat rezerve fațã de ansamblu. E-adevãrat, la vremea aceea „agregatele” cu pricina erau încã în lucru, așa cã s-au folosit substitute „de repetiție”. La prima repetiție cu public, secvența a stârnit câteva chicoteli, dar nu mi s-a mai pãrut deloc primejdioasã pentru buna desfãșurare a spectacolului. Dimpotrivã, tocmai efectul de artificial, de convenție dusã pânã la extrem îngroșa parcã efectul de subtext al momentului dramatic. „Ha, ha, aici e teatru, ne jucãm, dar ia gândiți-vã ce-o fi pe-afarã”, pãrea sã se audã de undeva, din culise, vocea regizorului. La a doua repetiție cu public, mi-am concentrat atenția, în acel moment, pe fețele spectatorilor. Destui și-au dus mâna la gurã, ca pentru a-și înãbuși un strigãt de teamã ori un rictus de oroare. Dincolo de ostentația semnului scenic, sugestia a fost asumatã de spectatori. S-a înțeles, greșit dupã pãrerea mea, cã piesa Sarei Kane ar fi una despre drogați, marginali, dezaxați. S-a pomenit Trainspotting, ca și când Purificare ar fi un text epigonic. Or, de fapt, Sarah Kane scrie despre singurãtate, despre alienare, despre cãutarea disperatã, traumaticã, imploratoare, a afecțiunii. Este o piesã despre oricare dintre noi, drogați/nedrogați, normali ori nebuni, vedete ori finanțiști. Cã eroii scriitoarei britanice sunt niște ciudați, asta e pentru cã fiecare din ei este – și-mi asum sincer aceastã abuzivã speculație socio-literarã – fie un alter-ego al ei – gândiți-vã la Robin –, fie o entitate specularã care a marcat-o. Poate cã, prelungind abuziva speculație de mai sus, dacã ar fi trãit într-un mediu mic-burghez, Sarah și-ar fi populat piesa cu gospodine ipocrite, comercianți onctuoși și fecioare obsedate sexual, dar spasmodic caste. Și mã gândesc, într-o tentativã comparatistã, la ce film/roman/spectacol teribil s-ar fi putut face din nefericitul caz de presã al mãicuței Irina Cornici, „exorcizatã” în Ev Mediul vasluian al României de azi... Ori la filme precum Vera Drake, de pildã, prezentate pe la TIFF anii trecuți. N-am simțit, vãzând Purificare, cã asist la un spectacol despre „minoritãți”, dupã cum au avansat unele voci. Cred doar cã particularitatea care-l distinge pe cel diferit poate fi, dacã este privitã empatic, iar nu condescendent/ indiferent/„corect politic” (cu subtextul „sã nu-mi iasã-n cale”), un vehicol mult mai eficient de transmisie a traumei. Firește, dacã vrei sã vezi doar drogatul ori dezaxatul, purificarea se cam duce dracului și totul se transformã în arta de la ora 5. Nu e cazul însã aici. Sã ne întoarcem la povestea piesei. Ce se întâmplã, rezumat cât se poate de terestru, în Purificare? Un adolescent moare în urma unei supradoze. Aflatã în cãutarea sa – la propriu/la figurat – sora lui întâlnește un doctor bizar, un cuplu de homosexuali hãituiți, un adolescent labil psihic, o curvã care danseazã la clubul de striptease. Și trece printr-o – oricât de pretențios ar suna – experiențã inițiaticã. Un labirint al postindustrialismului, o Odisee a sinelui. Lãsați deoparte preþiozitatea comparației și veți gãsi sensul acestei piese, care redescoperã de fapt iubirea, într-un orizont în care aceasta pare sã fie valoarea cel mai greu de obþinut. Totuși, chiar și acceptând o astfel de interpretare, piesa nu iese dintr-o schemã. Discursul sãu orizontal nu este foarte convingãtor. Discursul vertical, construit din detalii semnificative, pe suportul unor elemente de stridentã simplitate, este abia cel relevant.
  Spectacolul lui Andrei Șerban este minimalist, ostentativ, romanțios, la rigoare, negativ-comercial pentru cârcotași. Și totuși, nimic nu e lãsat la voia întâmplãrii, scãpat din vedere, de umpluturã din lipsã de inspirație. Fiecare eveniment scenic se încarcã de subtext, dar revine spectatorului capacitatea de a fi de fațã, de a-și asuma afectiv acea cãutare de afecțiune a personajelor. Iar aceastã cãutare e evidentã. Rod și Carl rãmân împreunã dincolo de teribilele mutilãri fizice/psihice prin care trec. De dragul lui Grace, Robin învațã sã scrie, iar florile pe care le deseneazã pe zidul respingãtor-rece de faianțã sunt declarații de dragoste copleșitoare, tocmai pentru cã sunt atât de naive/infantile. Stripteuza flirteazã cu reptilianul Tinker, deși acesta aproape o hipno-terorizeazã la fiecare vizitã a sa la club. Retrospecțiile lui Grace, comuniunea sa ambiguã cu Graham, au aceeași alurã de naivitãți-kitsch, cu wall-papers video: dune de nisip bãtute de vânt, cascade și flori de primãvarã. „Cât de puțin îi trebuie omului ca sã fie fericit!”, faimosul truism, pare sã fie resortul uzitãrii acestor elemente. Sã nu ne lãsãm însã atrași de capcana unei hermeneutici regizorale rudimentare. Contrapunctul cumplit, traumatic, e acolo, pe scenã, sub ochii noștri. Și e la fel de simplu și evident, încât unii s-au grãbit sã-l încarce cu tenebroase accente semiotice. În celebra scenã în care Robin e obligat de Tinker sã mãnânce – de pe jos ori din mâna stãpânului – toate
  bomboanele din cutia pregãtitã pentru Grace, nu avem de-a face cu umilirea lui Robin, cu un ospãț
  scatologic, cum s-a sugerat de un critic, ci cu o interdicție pe care, brutal-paternalist, Tinker o impune. Câtã vreme el, vraciul, vindecãtorul, justițiarul, nu are parte de afecțiune, nimeni
  altcineva nu poate sã aibã. Aparent sadicpatologicã, întreaga acțiune din planul terț, al urmãririi și pedepsirii lui Rod și Carl, are același resort. Dacã lucrurile n-ar sta așa, cum s-ar explica sprijinul pe care culpabilul Tinker i-l dã lui Grace, fațã de care are chiar o sclipire empaticã? Dar acea obsedantã replicã pe care, la club, acesta i-o adreseazã Femeii: „Eu vreau sã-ți vãd fața”? N-am avea de-a face cu o schizofrenie inacceptabilã a structurii dramatice? Moartea lui Robin – singura victimã realã – care nu e ucis, ci se sinucide, copleșit de solitudine, are, în context – din nou sub rezerva prețiozitãþii termenilor – valoarea unui act sacrificial. Ca în tragedia greacã, el este cel care
  urmeazã sã fie rãzbunat. Va mai fi însã, în tragedia postindustrialistã? Catharsisul din Purificare este unul pentru lumea de azi. Cred cã acesta e marele și unicul semnificativ simbolic merit al spectacolului lui Andrei Șerban. Dar, precum în antichitatea greacã, nu tuturor ne este dat sã ne purificãm. Decât dacã ne cheamã Robin...
  Notã
  Acest text este scris ca o prelungire a cronicii mele la spectacolul Purificare din nr. 98/1-15 octombrie 2006 al Tribunei, intitulatã O reprezentație catharticã. Acesta este motivul pentru care nu se face nici o referire la jocul actorilor ori la celelalte segmente ale producției (23 nov. 2006).
• O reprezentație catharticã de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Purificare, piesa Sarei Kane montatã la Naționalul clujean de Andrei Șerban, s-a dovedit și la premiera din 26 septembrie aceeași propunere neobișnuitã, emoționantã, pe care au resimțit-o și privitorii repetițiilor deschise de la sfârșitul lui august. Piesa a devenit ceva mai familiarã românilor prin intensa ei mediatizare. Spectacolul mi-a devenit mie familiar prin douã vizionãri și participarea la o repetiție. De fiecare datã, mi s-a confirmat virtuozitatea cu care Andrei Șerban și-a construit discursul regizoral și implicarea actoriceascã. În ciuda unor opinii sceptice ori condescendente ale unora fațã de formula
  adoptatã de regizor, cred cã fiecare element folosit este acoperit perfect în ordinea unei abordãri hermeneutice elementare a spectacolului. Din acest punct de vedere, Șerban a edificat un spectacol cu o semanticã multiplã, accesibilã diverselor publicuri care frecventeazã teatrul.
  Trebuie remarcat cã Purificare e un spectacol în care este exhibatã, chiar ostentativ pe alocuri,
  convenția. Momentul când Tinker îi reteazã mâna lui Carl, cel de la final, când Carl-celschilod
  este „purificat”, ori cel al sinuciderii lui Robin sunt evident „fãcute”. Regizorul n-a încercat deloc sã introducã efecte speciale pentru a ascunde artificiul. Totuși, aceste scene sunt încãrcate de tensiune dramaticã, conving, provoacã frisonul spectatorului. Nu mai conteazã convenția, cât sugestia pe care semnul scenic o transmite, și pe care spectatorul și-o poate imagina/prelungi/asuma. Existã în spectacol un contrapunct al brutalitãții acțiunii, care mizeazã tot pe acentuarea convenției. Secvențele afective dintre Grace și Graham, dublate de laitmotivul muzical și de imaginile video pot pãrea rizibile pentru un privitor cârcotaș. Totuși, sã facem un „exercițiu de sinceritate”: cât de sofisticați suntem, de fapt, când suntem puși în fața unei provocãri emoționale? Cred cã mare parte din oamenii traumatizați afectiv ascultã muzicã romanticã și au nevoie de imagini de acest fel pentru a se echilibra. Sunt convins, de aceea, cã Andrei Șerban a folosit aceastã mixturã de elemente
  scenice în cunoștințã de cauzã, și nu în „panã de inspirație”, cum au sugerat unii. De altfel, combinația acestor semne – brutal brutalofensive și emotiv-simple – determinã catharsisul final al spectatorului, pulsul sãu mãrit, emoția care i se citește pe chip, ne-voința sa de a comunica, întrucât are nevoie de timp pentru a-și regãsi echilibrul. Și atunci nu mai conteazã micile imperfecțiuni ale reprezentației, ci doar senzația cu care rãmâi. Or, din aceastã perspectivã, Purificare e un spectacol care se ține minte.
  De remarcat, în afara, abordãrii hermeneutice de mai sus, profesionismul demersului. De la decorul Adrianei Grand, în care rãceala durã a salonului de spital e „îmblânzitã” de florile desenate de Robin pe perete, pânã la interpretarea nuanțatã, onestã, totalã, a actorilor. Care meritã, fiecare, menționați. „Pivotul” spectacolului este Tinker (Hathazi Andras) un „maestru de ceremonii” sadic,
  aparent dezaxat, însã nu lipsit de nevoi afective. Nu întâmplãtor, replica sa caracteristicã este cea
  adresatã stripteuzei de la club: „Eu vreau sã-ți vãd fața!” Hathazi a întruchipat excelent combinația
  de forțã brutã și vulnerabilitate infantilã a personajului. El „face cuplu”, dacã se poate spune așa, cu Femeia-stripteuzã (Ramona Dumitrean), aparent dezabuzatã de „munca” sa, în fond dezorientatã, speriatã, ca o fetițã pierdutã. Ramona a suprins și redat splendid aceastã traumã a eroinei.
  Graham (Cristian Grosu) și Grace (Andreea Bibiri, în reprezentațiile vãzute de mine) sunt cei doi frați complementari, care formeazã un fel de androgin primordial, nu doar fizic, ci și emoțional. Interacțiunea lor face sã iasã la ivealã atât o anume formã de viciu, cât și acel fond genuin pur care contureazã personalitatea umanã. Ambii actori au reușit sã nuanțeze pânã la detaliu aceastã dublã dimensiune a personajelor. Cristian Grosu și Andreea Bibiri sunt doi actori cu resurse de invidiat, perfect „exploatate” de Andrei Șerban. Un alt cuplu, chiar în economia acțiunii, e format din Rod (Adrian Cucu) și Carl (Ionuț Caras), cei doi homosexuali „vânați” de Tinker. Relaþia lor e disperatã, comunicã acel frison al deznãdejdii care e compensatã doar de încrederea în celãlalt. Caras și Cucu au configurat sugestiv universul particular al relației lor și al raportãrii la lume. În fine, un ultim duet ar fi alcãtuit din Robin (Silvius Iorga) și Copil (Anca Hanu). Primul e un copil el însuși, îndrãgostit de Grace nu ca de o femeie, ci mai degrabã ca de o sorã mai mare ori ca de o mamã. Robin e victima”, de fapt singura victimã din aceastã piesã. El nu are nici mãcar șansa de a-și împãrți afecțiunea cu cineva. Iar Copilul e complementul inconștient al lui Robin, imaginea sa nepervertitã. Rolul copilului e episodic, așa cã nu dã seama de capacitatea Ancãi Hanu, care deține alternativ cu Andreea Bibiri și rolul titular. În schimb, Silvius Iorga a oferit în Robin un recital de fascinantã sensibilitate.
• O dimensiune de poem global - Purificare de Basarab Nicolescu sursa: Agenda LiterNet
  Şansa a făcut să pot vedea spectacolul Purificare, pus în scenă de Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Cluj, cu ocazia cursurilor pe care le ţin la Universitatea Babeş-Bolyai. Cunosc bine toate spectacolele lui Andrei Şerban şi pot afirma că Purificare reprezintă o etapă nouă şi interesantă în cariera sa. Andrei Şerban este din ce în ce mai liber, liber de toate referinţele la opera altor regizori şi la propria sa operă. El reuşeşte să ajungă, în Purificare, la o dimensiune de poem global, care înmănunchează experienţa sa din domeniul teatrului şi operei.
  Excepţionala piesă a Sarei Kane îmi apare, în viziunea lui Andrei Şerban, ca o încarnare a proiectului lui Kandinsky, prin gruparea Blaue Reiter, a unui estetici totale (artă, literatură, muzică, scenografie, teatru, operă) , vizînd o nouă renaştere interioară şi intrarea într-o nouă epocă spirituală. Pe un alt plan, spectacolul lui Andrei Şerban mă face să mă gîndesc,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cât ne costa "Purificarea"? de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Chiar daca nu se afla la Bucuresti, fiind retinut la New York, pentru cursurile de la Columbia University, regizorul Andrei Serban isi face simtita prezenta in Festivalul National de Teatru printr-un protest trimis presei. Andrei Serban este suparat ca pretul biletelor pentru spectacolul sau, "Purificare", este cel mai mare din Festivalul National de Teatru. Pe de alta parte, organizatorii spun ca acestea s-au vandut deja. "Vreau sa multumesc publicului bucurestean pentru ca in ciuda pretului prohibitiv (735.000 lei) la spectacolul meu Purificare a cumparat bilete la spectacole. Sunt uimit si mahnit ca la spectacolul Purificare publicul trebuie sa suporte cele mai mari costuri de bilete din orice teatru, in conditiile in care toate cheltuielile pentru deplasarea acestui spectacol de la Cluj la Bucuresti sunt suportate de organizatorii Festivalului National de Teatru, in timp ce incasarile pentru bilete raman teatrelor care gazduiesc show-urile, in cazul acesta cel care profita fiind
  Citeste tot pe Gândul
• Cum a ajuns Sarah Kane la Gala UNITER? de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Dacă ar mai fi trăit, poate că Sarah Kane n-ar fi fost tocmai fericită să fie pusă în scenă de două „mituri” regizorale româneşti. Chiar dacă cei doi – Andrei Şerban şi Mihai Măniuţiu – au luat-o în serios, marcând prin spectacolele lor o apropiere (poate puţin forţată, dar necesară) a teatrului românesc de teatrul lumii contemporane.
  Spectacolele cu piesele Sarei Kane – „Purificare” (regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional Cluj) şi Iubirea Fedrei (regia Mihai Măniuţiu, Teatrul de Stat Arad) – au obţinut cele mai multe nominalizări la Premiile UNITER din acest an, fapt ce a stârnit un val de proteste, demisii şi discuţii - să le numim „informale”. Lumea teatrului românesc s-a declarat pe alocuri „şocată”, aşa cum „şocate” au fost autorităţile locale de la Arad chiar înainte de ieşirea la public a spectacolului semnat de Mihai Măniuţiu, fiind gata, numai pe bază de zvonuri, să împiedice ajungerea lui la public
  Citeste tot pe Gândul
• Condiţia umană: faţă şi revers de Oana Cristea Grigorescu sursa: Observator Cultural
  În selecţia Festivalului Naţional de Teatru 2009, care se va desfăşura la Bucureşti la începutul lunii noiembrie, se regăsesc două spectacole în oglindă ale aceluiaşi text, Psihoză 4.48, produse de Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj, în stagiunea 2008-2009, şi prezentate în premieră, cu ocazia Zilelor Sarah Kane.
  Un prim spectacol, semnat de tînărul regizor Răzvan Mureşan, propune o formulă scenică ce urmează fidel textul postdramatic al autoarei, în traducerea lui Marian Popescu. Spectacolul decupează un personaj confruntat cu experienţa limită a depresiei suicidare. Din masa gelatinoasă a gîndurilor ce invadează mintea unicului personaj se conturează un aparent monolog, bruiat de secvenţe ale realităţii distorsionate de boală. Scenografia minimală sugerează o încăpere albă, cameră de spital sau, la limită, spaţiu claustrant al bolii. Textul e un vidaj de memorie, un listing în care se suprapun glasurile multiplelor faţete ale
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sinuciderea de la 4.48 AM de Dan Boicea sursa: Adevarul literar si artistic
  În spectacolul „Psihoză 4.48“, de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca, regizorul Mihai Măniuţiu „citeşte“ timp de o oră biletul unei sinucigaşe. Piesa scriitoarei britanice Sarah Kane (1971-1999) face o vivisecţie a nebuniei. Psihoza este ca un animal viu care iese din interior şi muşcă trupul din exterior.
  Sarah Kane a avut tulburări de personalitate şi a fost internată de două ori. A trăit tot ceea ce a scris. Carnea ei a înregistrat mecanic toate senzaţiile. Sarah Kane nu a ales să se nască în corpul şi în mintea ei.
  Iar poemul ei intens, care detestă viaţa, s-a sfârşit tragic, în realitate. Autoarea s-a spânzurat în baia unui spital, imediat după ce a scris piesa şi înainte s-o vadă jucată pe scena londoneză.
  S-a dat bătută, la doar 28 de ani. 4.48 AM este ora la care Sarah Kane se trezea, deseori, în pline spasme ale nebuniei. Iar „Psihoză 4.48" nu este o scrisoare de rămas-bun, ci de „rămas-rău",
  Citeste tot pe Adevarul literar si artistic
• Cutele sulfuroase ale nebuniei de Cristina Rusiecki sursa: Art Act magazine
  Excelentă ideea Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj de a prezenta publicului textul lui Sarah Kane, „Psihoză 4.48”, în două montări diferite, una semnată de Mihai Măniuțiu, cealaltă de Răzvan Mureșan. Și cu atît mai salutară invitația ambelor spectacole în Festivalul Național de Teatru.
  Plin de directețe, spectacolul lui Răzvan Mureșan se joacă în decor neschimbat. Pe fundalul-ecran lumina albă, metalic-obositoare, scurtcircuitează ochiul ori de cîte ori își schimbă intensitatea. Pereții albi blochează personajul nevrotic într-un spaţiu îngust străbătut de bîzîitul permanent din capul său. Sub obsesivul minutaj 4.48 mintea tulburată numără inconștient secundele pînă la sinucidere. Tehnicile minimalist-subtile dau formă gîndurilor obsesive, rotirii în cerc a minții și traduc, chiar înainte de prima replică, depășirea limitei de suportabilitate din suferința psihică a nevroticei.
  De prisos să amintesc cît de
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Solilocviu despre iubire și moarte de sursa: Revista Tribuna
  „Zilele Sarah Kane” desfãșurate la Cluj între 5 și 7 decembrie, în organizarea Teatrului Național, au
  prilejuit un eveniment inedit: montarea, în douã versiuni regizorale, a piesei Psihoza de la 4:48, dupã
  traducerea pentru care s-a optat, a scriitoarei britanice. (Personal, consider cã mai net, deși mai
  puțin descriptiv, suna chiar varianta originalã, tradusã 4:48. Psihozã. Ambii traducãtori, Marian
  Popescu și Eugen Wohl, au optat însã pentru formula menționatã mai devreme.)
  Sarah Kane este unul dintre puținii dramaturgi europeni contemporani agreați generos de regizorii
  români. Poate cã un caz similar sã fie al lui Martin McDonagh, irlandezul „furios”. Din cele cinci texte
  dramatice ale Sarei Kane, s-au montat la noi Purificare, de Andrei Șerban, Iubirea Fedrei și Psihoza de la 4:48 de Mihai Mãniuțiu, în fine, Psihoza de la 4:48 de Rãzvan Mureșan. Au rãmas deocamdatã nejucate Blasted și Crave. Psihoza de la 4:48 este ultima piesã a
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Cautările de sine şi imposibila reîntoarcere de Elena Arhire sursa: Yorick
  Cauta lumina si crede in ea. Cauta lumina si crede in ea… cauta lumina… si crede in ea… o clipa de claritate inaintea noptii eterne. Si apoi 4:48. Cand depresia se dezlantuie. Cand totul se prabuseste in mii de ganduri, in mii de imagini, in miimi de secunda. Cand totul se sparge in intuneric si intunericul se sparge in tine… cand nu exista scapare sau raspuns. La 4.48 esti si ramai singur.
  In astfel de sonoritati se construieste spectacolul lui Mihai Maniutiu, Psihoza 4.48, spectacol al Teatrului National din Cluj-Napoca. O experienta teatrala care impinge spectatorul dincolo de sine insusi, intr-o confruntare cu propriile umbre… sau, cateodata, cu umbre inca neghicite. O experienta teatrala in egala masura incomoda si sensibila, violenta si delicata transpunand pe scena un text aprig, un personaj crunt, un univers tulburator.
  Psihoza 4.48 este o piesa a disperarii, vorbind in note grave si acute despre distante – despre golul si golurile ce structureaza orizonturile
  Citeste tot pe Yorick
• Solilocviu despre iubire și moarte de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  „Zilele Sarah Kane” desfãșurate la Cluj între 5 și 7 decembrie, în organizarea Teatrului Național, au
  prilejuit un eveniment inedit: montarea, în douã versiuni regizorale, a piesei Psihoza de la 4:48, dupã
  traducerea pentru care s-a optat, a scriitoarei britanice. (Personal, consider cã mai net, deși mai
  puțin descriptiv, suna chiar varianta originalã, tradusã 4:48. Psihozã. Ambii traducãtori, Marian
  Popescu și Eugen Wohl, au optat însã pentru formula menþionatã mai devreme.)
  Sarah Kane este unul dintre puținii dramaturgi europeni contemporani agreați generos de regizorii
  români. Poate cã un caz similar sã fie al lui Martin McDonagh, irlandezul „furios”. Din cele cinci texte
  dramatice ale Sarei Kane, s-au montat la noi Purificare, de Andrei Șerban, Iubirea Fedrei și Psihoza de la 4:48 de Mihai Mãniuțiu, în fine, Psihoza de la 4:48 de Rãzvan Mureșan. Au rãmas deocamdatã nejucate Blasted și Crave. Psihoza de la 4:48 este ultima piesã a
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Accesarea psihozei prin sunet de Monica Olivia Grecea sursa: Man.In.fest
  În primul rând, trebuie menţionat că cele două montări la care se face referire pleacă de la traduceri diferite ale textului lui Sarah Kane, adaptat conform necesităţilor ; dacă Psihoza lui Răzvan Mureşan gravitează în jurul protagonistei (Patricia Boaru), secondată de sora medicală (Ileana Negru), spectacolul lui Mihai Măniuţiu propune o distribuţie numeroasă, din motive ce ţin de viziunea regizorală: în total 16 Sarah Kane, adică 3 interprete propriu-zise (Ramona Dumintrean, Irina Wintze şi Vava Ştefănescu) şi un cor.
  Textul lui Kane este un monolog despre nebunie, sfâşiere, frământare, scris într-un stil fracturat, care permite maximă libertate de manipulare regizorală. Nivelul spaţiului sonor este unul intens folosit în ambele montări pentru exploatarea nebuniei şi a derivei protagonistei, fie ea încarnată de o singură persoană sau de un grup. Folosirea punctuală a muzicii în spectacol, dincolo de replici, are în acest caz scopul de a
  Citeste tot pe Man.In.fest
• In your face theatre made in FTT de Ana Cucu-Popescu sursa: Revista Tribuna
  De unde începi atunci când montezi Sarah Kane? Ce super puteri trebuie să deții astfel încât să scoți un spectacol decent? La aceste întrebări a încercat să răspundă Alexandra Felseghi cu spectacolul ei 4:48 Psihoză, jucat la mijlocul lunii mai într-un studio al Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj. Numele Sarei Kane a fost vehiculat foarte des în ultimii ani în România. Regizori români celebri, cum ar fi Mihai Măniuțiu sau Andrei Șerban, au fost atrași de textele sale pline de cruzime, dar și de subtilități socio-politice. Dacă în primele sale texte, Blasted, Phaedra’s love (Iubirea Fedrei) și Cleansed (Purificare), autoarea optează pentru o structurare clară a discursului dramatic, în ultimele sale două texte, Crave și 4:48 Psychosis, lucrurile stau cu totul altfel. Acestea nu mai beneficiază de niciun fel de structură, fiind scrise „bloc”. În Crave, personajele nu au nici măcar nume, sunt diferențiate prin litere, iar 4:48 Psychosis nici măcar nu mai are personaje diferențiate, textul putând fi montat atât cu un singur actor, cât și cu un întreg teatru. În ciuda faptului că este un text extrem de ofertant, atât pentru regizor, cât și pentru actor, 4:48 Psihoză constituie și o mare provocare. Este un text extrem de puternic, de bine scris, dar care nu are aproape nicio coerență, dacă este lăsat așa cum a fost scris. Acest lucru l-a înțeles foarte bine Alexandra Felseghi, care a reușit să adapteze foarte bine textul pentru un spectacol de maxim 40 de minute. Tăietura este făcută cu multă luciditate, astfel încât să poată servi firului roșu ales de regizoare. În ciuda spațiului total neprielnic, regizoarea a reușit să așeze publicul astfel încât acesta aproape să uite că tocmai a intrat din curtea facultății printr-o ușă rece de termopan și să îl convingă de faptul că se află, totuși, la un spectacol. Decorul și costumele sunt aproape inexistente, dar asta nu constituie o problemă, deoarece textul este de așa natură încât să poată fi montat și cu o scenografie minimalistă. Singurele elemente de care se folosește actrița Raluca Lupan pe parcursul spectacolului sunt niște bucățele de cretă și un ceas al cărui ticăit îl aude publicul de la început până la final.
  Unul dintre punctele slabe a fost prestația actriței, care nu a reușit să își contureze clar (pentru public) personajul. Trecerile de la o stare la alta lăsau foarte mult de dorit și pe alocuri erau chiar inexistente. Un alt minus îl constituie faptul că personajul nu are, din punct de vedere emoțional, niciun fel de evoluție. El apare inițial în fața publicului ca fiind nebun, pe întreg parcursul spectacolului el este în continuare nebun, iar la final este din nou nebun. Cu un astfel de personaj devine aproape imposibil să empatizezi, ca spectator. Părțile ce țin de muzică și ecleraj sunt în regulă, în sensul că nu sunt ostentative, ci servesc spectacolului.
  Alexandra Felseghi nu încearcă să epateze prin nimic în acest spectacol, ceea ce îl face să fie foarte simplu și curat din punct de vedere regizoral, o opțiune potrivită pentru montarea unui text de genul acesta. Una peste alta, 4:48 Psihoză are și părțile sale bune, și părțile sale rele, ca orice alt spectacol, de altfel. Ceea ce este totuși entuziasmant e că echipa Felseghi-Lupan a decis să opteze pentru punerea în scenă a unui text contemporan și că ambele sunt proastepe absolvente ce încearcă să răzbată și altfel decât prin afilierea la un teatru de stat.
• Aminteşte-ţi lumina şi crede în lumină de Lorena Copil sursa: Agenda LiterNet
  Teatrul autoarei Sarah Kane se înscrie în categoria "In-yer-face theatre" tocmai pentru că nu menajează, ci dimpotrivă, îţi zguduie întreaga fiinţă, ţi-o spune verde în faţă. Temele abordate sunt depresia, tortura fizică şi psihică, imposibilitatea comunicării, absenţa iubirii, dorinţele sexuale, moartea.
  4:48 Psihoză, ultima sa piesă, a fost privită ca fiind un "bilet de adio", scrisă întocmai pentru a fi jucată postum. Tema principală este depresia cronică, privită din perspectivă subiectivă, în jurul căreia se construiesc discursuri referitoare la sinucidere, la tratarea bolii şi efectele medicaţiei asupra psihicului, la dorinţa de a fi iubit şi neputinţa de a crea o legătură cu un altul. Textul în sine este tulburător şi îi oferă cititorului posibilitatea de a pătrunde în interiorul unei lumi torturate de o boală psihică neiertătoare.
  Adaptarea companiei Create.Act.Enjoy, în regia Alexandrei Felseghi şi interpretarea Ralucăi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cenzura n-a reusit sa oprească spectacolul lui Maniuțiu de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  La Arad a avut loc sambata premiera piesei lui Sarah Kane, "Iubirea Fedrei", in regia lui Mihai Maniutiu (foto). O piesa cruda si violenta despre o lume intunecata, in care pasiunile duc la crima si moarte. O parodie implicita a tragediei Fedrei si a lui Hipolit. Spectacolul e si el violent si crud, nuditatea temporara a unor personaje simbolizeaza sufletul dezgolit in fata spectatorului. In paralel cu tragedia care se desfasoara sub ochii spectatorului, innebunit si el de zgomotul si furia din cele doua spatii prin care este purtat, spectacolul e filmat de cel care-l joaca pe doctor si pe preot, un fel de constiinta ironica in fata faptelor si personajelor. Altadata i-am fi spus "raisonneur", azi nu cutez, fie si la putin timp dupa consumarea saptamanii francofone. Personajele se dezgolesc si se maculeaza, intai cu un pamant afanat, de flori, apoi cu un fel de miere, in cele din urma, semnaland moartea, cu o miere rosie, insangerata. Maniutiu foloseste materia, pamantul, inca o data,
  Citeste tot pe România Liberă
• La risc de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminica
  Printre simptomele (putin spectaculoase, e drept) unei vieti teatrale normale se numara si turneele. Un "peisaj" scenic static, unde teatrele nu se misca din localitatea de resedinta si unde un spectacol nu poate fi vazut decat de oamenii care traiesc la maximum zece kilometri de sediul institutiei, este, in ziua de azi, un nonsens. Ceea ce nu inseamna ca in Romania nu am avea parte din plin de asa ceva - teatrul nu reflecta, oare, starea societatii? In context, scenele care se straduiesc sa (re)devina normale merita felicitari.
  Fie si numai pentru asta.
  Asa cum am mai observat in cadrul acestei rubrici, decizia unui teatru din provincie de a lua cu asalt auditoriul bucurestean nu este catusi de putin una lipsita de riscuri, mai ales daca respectivul teatru a dus, pana la momentul turneului, o politica "izolationista". Daca, altfel spus, si-a facut un obicei din a-si tine spectacolele - bune, rele - departe de rutele principale ale interesului public, rute care, vrand-nevrand,
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• Cea mai populara familie regala de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Paradoxal cum, in Romania mai mult decat oriunde altundeva, scandalurile se isca precum focurile de paie, in vreme ce adevaratele dezbateri (despre de ce si cum facem teatru, despre ce si cum ar trebui sa vorbim pe scena) sunt ocolite cu grija elefantului in magazinul de cristaluri. Dupa ce, la Gala HOP de la Mangalia, cateva texte izolate in care se folosea un limbaj agresiv au dus la lungi discutii despre vulgaritatile preferate de tanara generatie, iata ca, acum, un spectacol al lui Mihai Maniutiu e criticat de reprezentati ai autoritatilor locale pentru nuditate, erotism si alte asemenea atentate la corectitudinea politica.
  Paradoxul, in acest caz, e ca, in montarea celebrului regizor, piesa Sarei Kane "Iubirea Fedrei" e departe de a fi atat de socanta pe cat ar fi lasat textul sa se banuiasca si inca si mai putin daca ne gandim la versiunile ei scenice care le-au ridicat parul maciuca spectatorilor britanici. Spatiul principal de joc (publicul e condus spre sala de spectacol pe
  Citeste tot pe Ziua
• Iubirea şi Fedra de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Mărturisesc că nu mă număr printre admiratorii autoarei britanice Sarah Kane. Piesele ei, începînd cu "Blasted" din 1995, au făcut mare scandal. Au fost primite de critică cu un soi de violenţă, lucru pe care nu-l agreez oricum, ca un fel de răspuns la tipul de violenţă degajat de textele ei. Nu ştiu dacă reacţionînd la receptarea britanicilor sau nu, francezii şi nemţii s-au apropiat de tipul de scriitură propus de Sarah Kane. În aceste spaţii culturale s-a montat Sarah Kane, aici a făcut vîlvă, de aici s-au contaminat ceilalţi. Pe această filieră am descoperit-o şi eu, citind despre ea în ziare şi reviste, citindu-i, apoi, piesele, în ordinea apariţiei lor: Phaedra's love, Cleansed, Crave şi 4.48 Psychosis. Nu ştiu dacă rediscutarea ei ca autoare are legătură cu destinul ei, cu frămîntarea, descifrabilă în scrisul ei acut, cu felul ei şocant de a vedea lumea sau, mai precis, de a scrie despre ea. Sarah Kane s-a născut în Marea Britanie
  Citeste tot pe România literară
• Iubirea Fedrei sau Zona de calamitate sexuală de Cristina Modreanu sursa: Teatrul de azi
  Cine pe cine domină?
  Cine pe cine termină aici?
  La fel ca în viaţă, nu se ştie niciodată. Dar e viaţă aici sau se mimează pentru camera de luat vederi? Nu cumva devine totul „peliculă”? Nu cumva e vorba despre un nou „efect de distanţare”, de trăirea prin procură, de autocontemplare stearpă, nici măcar perversă? Spectacolul lui Mihai Măniuţiu, „Iubirea Fedrei”, montat la Teatrul de Stat din Arad şi nominalizat la patru categorii, inclusiv „cel mai bun spectacol”, la Premiile UNITER, le vorbeşte tuturor celor care au trecut prin chinurile iubirii. Adică tuturor celor care au trăit, fiindcă nu se poate închipui viaţă adevărată fără traversarea măcar a unei patimi născute în „zona de calamitate sexuală”, cum spune una dintre replicile acestui text crud, care rosteşte fără menajamente cele mai dureroase adevăruri umane. Acelea pe care adesea noi înşine nu îndrăznim să ni le spunem, nici măcar în gând.
  Citeste tot pe Teatrul de azi
• Iubirea Fedrei de Mircea Laslo sursa: Man.In.Fest
  Foarte low-key pentru un spectacol cu asemenea pretenţii, Iubirea Fedrei, după un text de Sarah Kane, în regia lui Mihai Măniuţiu şi în scenografia lui Doru Păcurar, a avut la Arad premiera în 30 Septembrie. Spectacolul a stârnit, ce-i drept, mai multă vâlvă înainte să fie lansat, datorită problemelor etico-morale pe care prezenţa unor actori goi pe o scenă le-ar putea ridica (întâi unui Consiliu Local…democratic ales, şi apoi lui Dumnezeu însuşi!!!). Bine că s-a terminat cu bine şi că piesa ne-a fost în cele din urmă înfăţişată în întreaga ei prezenţă. Lipsa de ecou (cel puţin deocamdata) se poate explica, la prima mână, prin temporizarea destul de dubioasă cu premiera piesei Purificare, tot după Sarah Kane, regizată de Andrei Şerban la Cluj.
  Dincolo însă de aceste amănunte care pot să nu ţină în fond decât de providenţă, spectacolul e o experienţă deosebit de interesantă. Un experiment atât pe plan personal,
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• Spectacolul după reţetă - Iubirea Fedrei de Oana Stoica sursa: Ageda LiterNet
  Scandal la premiile Uniter ca în acest an parcă nu a fost niciodată. Cum nebunia contestaţiilor de tot felul, a nemulţumirilor pe la colţuri sau exprimate pînă la exhibare a început imediat după anunţarea nominalizărilor, cel mai bun lucru care se putea face era să văd tot ce a fost nominalizat ca să înţeleg sau măcar să încerc să înţeleg, opţiunile juriului şi argumentele contestatarilor. Deocamdată, nu m-am dumirit prea bine nici de una, nici de alta.
  În cazul de faţă nedumerirea este cauzată de spectacolul Teatrului Clasic "Ioan Slavici" din Arad, Iubirea Fedrei de Sarah Kane, regizat de Mihai Măniuţiu. Producţia are nu mai puţin de 4 nominalizări: cel mai bun spectacol, cea mai bună scenografie (Doru Păcurar), cel mai bun actor în rol principal (Zoltan Lovas), cea mai bună actriţă în rol principal (Irina Wintze).
  Suntem încă în capcana marilor nume din teatrul românesc ale căror spectacole par nominalizate, nu de puţine ori,
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• Spectacol dezbatut public la Arad: "Iubirea Fedrei" de C.M. sursa: Gândul
  Spectacolul "Iubirea Fedrei" pe un text de Sarah Kane, in regia lui Mihai Maniutiu, a starnit controverse in orasul Arad chiar inainte de premiera, fiind la un pas de interzicere. La avanpremiera de miercuri seara, spectatorii au fost invitati dupa spectacol la o discutie libera cu regizorul, actorii si directorul teatrului, Laurian Oniga, unele dintre pareri fiind publicate de cotidianul Adevarul de Arad. La premiera de sambata seara au participat mai multe personalitati culturale, carora le-am cerut parerea de spectator. Ion Vartic: "Un fascinant epilog, postmodern, al tragediei si al mitului ca specii care, cum se vede spectacol dupa spectacol, sunt, in modul cel mai paradoxal, moarte si, totusi, uimitor de vii inca si astazi. Ar trebui, cred, in momentul acesta sa fie organizat un ciclu de spectacole tragice marca Maniutiu si de aici ar putea incepe o discutie teoretica despre destinul actual al tragediei si mitului in relatie cu existenta umana care e azi mai mult sau mai putin
  Citeste tot pe Gândul

Discutii:

propune tema de discutie