regizor caut piesa

Piese de Savyon Liebrecht

adauga piesa

Miriam W (It’s All Greek to Me)

The Banality of Love

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Savyon Liebrecht 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Savyon Liebrecht

• Cînd moartea ţiuie de Mihaela Michailov sursa: Art Act Magazine
  Sînt puii de irachieni mişunători.
  Cei cărora le arunci o găleată de apă în cap pentru că sînt jegoşi.
  Cei pe care ai vrea să-i uiţi.
  Sînt mătuşile, unchii, bunicile, prietenele, prietenii, numele încrustate pe o listă cît moartea de lungă. Nume scrijelite în pielea memoriei tale care se zvîrcoleşte şi te întoarce. La Auschwitz. La Dachau. La ultima clipă acolo. La ultima îmbrăţişare dintre o fetiţă de 8 ani şi-o bunică. La ultima zi de naştere.
  Sînt cei pe care noaptea, înainte să adormi, îi revezi ca şi cum ar fi pe celălalt trotuar.
  Cei pe care nu vrei să-i uiţi niciodată.
  La Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, Radu Afrim regizează un spectacol profund intim şi fundamental politic. Un manifest al memoriei care deschide dulapuri şi sertare. Care cere să se audă chiar dacă asta înseamnă să trăieşti într-o rană deschisă.
  Textul lui Savyon Liebrecht – Miriam W (It’s All Greek to Me) – e o descindere în intestinele
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• "Miriam W.", de Radu Afrim de Cristina Darmina Iamandi sursa: România Liberă
  Recenta premieră a Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti, "Miriam W." este un spectacol puternic şi copleşitor, o îmbinare perfectă dintre text, regie, scenografie şi interpretare actoricească.
  Textul, o dramatizare după o proză proprie, i-a adus scriitoarei israeliene Savyon Liebrecht, născută în Germania, Premiul "Dramaturgul anului 2005". Este drama vieţii a două evreice, la zece ani după terminarea celui de-al doilea război mondial.
  O femeie revine în casa familiei sale după 20 de ani, pentru a perfecta actele de vânzare. Revederea apartamentului în care a crescut şi întâlnirea cu agentul imobiliar îi trezeşte amintirile. Mama ei şi sora acesteia fuseseră singurele supravieţuitoare ale familiei exterminate de nazişti; prima femeie evocând obsedant morţii, a doua preferând să uite trecutul. Între ele, tatăl, care îşi părăsise iubita pentru a se însura cu sora acesteia, o fiinţă slabă.
  Regia spectacolului "Miriam W." diferă de tot ce
  Citeste tot pe România Liberă
• "Miriam W" sau cel mai neafrimian "Afrim" de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Deși unii îl acuzaseră că a început să se cam repete, iată că Radu Afrim nu s-a...afrimizat. Cel mai nou spectacol al său, "Miriam W", montat la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești, pe textul scriitoarei israeliene Savyon Liebrecht, este, de departe, cea mai atipică creație a sa. Sclipiciul, show-ul, (auto)ironia, song-urile cu versuri funny marca Afrim care făceau nu numai deliciul spectatorilor, ci și zeci de mii de vizualizări pe you tube, au dispărut complet din această nouă montare. "Miriam W" este un spectacol sobru, în care tragicul nu mai este deloc diluat de comic cum se petreceau îndeobște lucrurile în creațiile lui Radu Afrim. Spectatorul primește "loviturile" textului direct în plex, fără menajamente, iar drama personajelor este ca un monolit de neclintit. Aerul din casa lui Miriam W este de nerespirat, rănile trecutului supurează încă și par să se transforme dintr-o clipă în alta în cangrenă. Duhurile morților sunt mereu prezente
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Dupa Auschwitz de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Este Radu Afrim unul dintre cei mai jucausi regizori ai teatrului nostru? Se incadreaza el intr-una sau doua formule-tip – stilistica glumitelor, pe de o parte, si studiul vulnerabilitatii si al ranii necicatrizate, de cealalta parte -, aplicabile oricând si oricum? Mergeti la „Miriam W.“, de Savyon Liebrecht, de la Teatrul „Toma Caragiu“ Ploiesti, ca sa va dati seama ca lucrurile nu stau chiar asa. O noua poveste de familie, cutremuratoare, completeaza universul lui Afrim, relatia cu copilaria si cu mama, decelabila in mai toate spectacolele sale. Insa intr-o maniera neconventionala pentru cei obisnuiti cu etichetele.
  Ceea ce face diferenta e in primul rând structura dramatica extrem de articulata a autoarei israeliene, Savyon Liebrecht, nascuta in 1948, in Germania, din parinti supravietuitori ai Holocaustului, absolventa de Filosofie si Literatura la Universitatea din Tel Aviv. Piesele „Doar n-oi vorbi chinezeste“ („Miriam W.“, in montarea de la Ploiesti) si
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Moştenirea Holocaustului de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Întîmplarea a făcut ca, la puţină vreme după reprezentaţia de la Teatrul Odeon din Bucureşti a lui Miriam W., să văd o altă producţie cu o piesă de Savyon Liebrecht – Banalitatea iubirii, de astă dată la Tel Aviv. Prozatoare şi dramaturg, Liebrecht s-a născut în Germania din părinţi polonezi supravieţuitori ai Holocaustului, iar scrisul ei se concentrează asupra temelor specifice „celei de-a doua generaţii“ (de supravieţuitori) din Israel: conflictul interior al adaptării la o geografie atît de străină celei europene, povara vinei de a fi în viaţă, ciocnirile dintre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în noua patrie, alteritatea reprezentată de arabi. Savyon Liebrecht îşi transformă, de regulă, propriile povestiri în texte dramatice – e cazul lui Miriam W. (titlul original fiind It’s All Greek to Me) –, recent dedicîndu-se abordărilor biografice – Banalitatea iubirii e o „punere în scenă“ a relaţiei (de iubire pe
  Citeste tot pe Observator Cultural
• După 20 de ani de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Dacă am putea să ne întâlnim cu eul nostru de la 16 ani si să-i spunem că ”totul va fi bine” poate că lucrurile ar sta cu totul altfel în viața fiecăruia dintre noi. În lipsa acestei posibilități, piesa autoarei israeliene Savyon Liebrecht produsă de Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești poate aduce confort acelora pentru care amintirile din adolescență încă reprezintă – conștient sau nu – o cușcă printre gratiile căreia adultul încearcă să ajungă la cei din jur.
  Piesa ”Miriam W.” (It s All Greek to me) care i-a adus autoarei nominalizarea la titlul de ”piesa anului în Israel” i-a inspirat regizorului Radu Afrim un spectacol neașteptat de liric, destul de diferit de celelalte creații ale sale care înclină balanța înspre partea comic-înduioșătoare a existenței. Există și aici accente de acest tip, dar în nucleul spectacolului este topită în principal nostalgia revenirii după 20 de ani în casa părintească.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Viaţa după lagăr de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Miriam W." este un spectacol formidabil al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. Marta şi Carola au fost în lagăr, dar au scăpat cu viaţă. Războiul s-a terminat de 20 de ani. Marta vrea să uite prezentul. Carola s-a hotărât să-şi trăiască tinereţea rămasă.
  "Amintirile mele încep abia după război, de la zero", îşi repetă Carola. O roagă pe sora ei mai mare să nu mai înşire numele tuturor celor dispăruţi. S-a săturat! "Am morţii în sânge. Dimineaţa când mă trezesc, noaptea în vise, în cartofii pe care-i curăţ...", se justifică Marta (Clara Flores). Iar Carola (Ada Simionică) se autoconvinge că a uitat tot, lăsându-se anesteziată de libertatea prezentului.
  Marta se apropie de Carola şi îi pune cuţitul la burtă. Carola ţipă şi încearcă să fugă. Marta o urmăreşte până la canapea. "Ţi-aduci aminte când te-au căutat de bijuterii, în ghetou?" Văzuse totul. Cum au căutat-o şi cum au sfâşiat-o în bucăţi.
  Citeste tot pe Adevărul
• Miriam W. sau despre victimele indirecte ale Holocaustului de Doina Papp sursa: Revista 22
  Nu se poate şti dacă Sigmund Freud, care a dispărut în preajma ascensiunii nazismului, n-ar fi extins, dacă trăia, teoria sa despre memoria opresivă de la individ la societate. Cu alte cuvinte, experienţele colective ar fi devenit la fel de importante ca şi cele individuale, în explicarea nevrozelor pentru care celebrul psihiatru a elaborat terapii de eliberare, şi traumele Holocaustului propagate endemic asupra unor generaţii succesive de „condamnaţi“ la memorie şi-ar fi aflat astfel o soluţie de vindecare.
  În locul alienării sub presiunea unui trecut vinovat, va fi existat şansa eliberării de povara acestuia clasat, o dată pentru totdeauna, la judecata timpului. Experienţe recente din afara acestui moment istoric ne arată însă că omenirea insistă să aducă la lumina conştiinţei crimele trecutului (vezi comunismul), preferând această stare de veghe unui somn al raţiunii, tocmai pentru ca el să nu nască din nou monştri.
  Ambele aceste atitudini
  Citeste tot pe Revista 22
• Poveşti, alienare, Auschwitz… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Radu Afrim este, fără îndoială, unul dintre cele mai vehiculate nume din regia românească actuală. Un regizor care (s)-a construit distrugând mituri, care a încercat să impună o nouă estetică… originală cu orice preţ, care s-a supus modei şi mode(le)lor, încercând în acelaşi timp să şi le adjudece.
  Şi iată că acum pune în scenă la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti un text al lui Savyon Liebrecht, o scriitoare israeliană, născută din părinţi supravieţuitori ai Holocaustului, un text pe care-l tratează cumva diferit de maniera cu care şi-a obişnuit spectatorii. Aşadar, „Miriam W.” nu se încadrează deloc în ceea ce critica românească a numit „estetica afrimiană”. Ba e chiar un spectacol „cuminte”, montat parcă împotriva propriei estetici… de parcă regizorul ar fi vrut să demonstreze că poate şi aşa. Iar rezultatul e o poveste, la prima vedere despre urmările Holocaustului, despre dramele săpate în oameni pentru
  Citeste tot pe Yorick
• “Miriam W.”, Fantomele trecutului şi angoasele prezentului de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  „Este prea târziu să mai fim normali”, mărturiseşte unul din personajele spectacolului „Miriam W.”, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, cea mai recentă montare a lui Radu Afrim. Replica amintită mai sus te urmăreşte şi după sfârşitul spectacolului, însă, la o analiză mai atentă, ne putem da seama că textul lui Savyon Liebrecht nu este un discurs despre normalitate şi anormalitate.
  Iar Radu Afrim se îndepărtează de tema recurentă a (a)normalităţii, părăseşte personajele stridente şi stridenţele scenice, diluează culorile ţipătoare cu care ne-a obişnuit de-a lungul spectacolelor sale, dezbracă simbolurile şi metaforele de conţinutul lor latent (deşi nu renunţă în totalitate la ele) şi proiectează un nou tip de viziune regizorală, într-un spectacol dureros de real şi autentic.
  Scriitoarea Savyon Liebrecht, născută într-o familie de evrei care au supravieţuit Holocaustului, dramatizează o povestire proprie şi
  Citeste tot pe Yorick
• Generaţii pierdute de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  Sintagma generaţii sacrificate a devenit monedă curentă în secolul al XX-lea. Generaţii pierdute în războaie, generaţii căutând cu lăcomie viaţa la sfârşitul luptelor şi, nu în ultimul rând, "sufletele moarte" ale lui Gogol, ieşind din spaţiul rusesc, cutreierând lumea, purtând cu ele pecetea ororii.
  Spectacolul "Miriam W", pus în scenă la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti de "copilul teribil" al regiei româneşti, Radu Afrim, după piesa "It's All Greek to Me", a israelienei Savyon Librect, le urmăreşte în Israelul de după cel de-al Doilea Război Mondial, în patria regăsită şi resimţită ca exil. Rănile Holocaustului, oroare ce a populat atâtea opere literare, scrise de cei scăpaţi din lagăr sau de cei zguduiţi de imaginea lui, n-au dispărut odată cu generaţia care i-a căzut victimă. Mutilările şi-au pus pecetea pe urmaşi, pecete uneori insesizabilă, insidioasă, tenace. Este subiectul piesei lui Savyon Librecht, scriitoarea
  Citeste tot pe Cotidianul
• Greşeala de a nu ne recunoaşte strălucirile de Rodica Mandache sursa: Jurnalul Național
  Am primit zilele trecute următorul SMS: „Am văzut un spectacol extraordinar Miriam W.! Cu totul special! Afrim există într-o dimensiune greu de atins. De aici şi enorma, re­voltătoarea nedreptate ce i s-a făcut, o ofensă adusă VALORII. Noapte bună! Mi-e greu să vorbesc”. Nedreptatea despre care vorbeşte acest cronicar, prietenul meu, poate cel mai sensibil şi cel mai carismatic cronicar de teatru al acestei perioade de..., e că nici un spectacol de Afrim n-a fost nominalizat de UNITER 2010, deşi el a avut spectacole la: Cluj – „Miriam W” de Savyon Liebrecht, Bucureşti – „Câtă speranţă” de Hanoch Levin, Ploieşti – „Avalanşa” de Tunger Cucenoglu.
  Sigur! Nu poate fi nominalizată „toată lumea”. Dar nominalizarea nu mai e o problemă oarecare de data asta, e chiar „greşeala noastră cea de toate zilele”.
  Trăim un taifun de tragedii, supravieţuirea înseamnă „petecul de cer albastru” care prinde forme stranii, ciudate,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Ceea ce nu se uită de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Una dintre dominantele dezbaterii politice internaționale din anul 2010 a fost reprezentată de reaprinderea controverselor ce țin de stabilirea unor echivalențe între natura criminală a celor două mari totalitarisme ce au marcat secolul al XX lea - comunismul și fascismul, acesta din urmă însoțit, în chip inseparabil, de Holocaust. Dacă orice îndoială asupra naturii criminale a fascismului și a definirii Holocaustului în parametrii specifici genocidului este socotită de mai toți oamenii onești și cu scaun la cap lipsită de sens tocmai pentru că asasinatul colectiv e de domeniul evidenței, dacă negarea Holocaustului și a definirii sale hotărâte drept crimă împotriva umanității sunt percepute nu doar drept un delict la adresa memoriei omenirii, a bunului simț și a realității istorice, ci și unul cu conotații penale, discuțiile în jurul crimelor la fel de imposibil de negat ale comunismului și al încadrării efectelor pe termen lung ale acestuia în pasaje juridice limpezi și definitive sunt departe de a se fi încheiat, asta spre stupefacția și - de ce nu? - revolta zecilor, sutelor de milioane de oameni din Răsăritul european și nu numai ce au simțit pe propria piele efectele respectivului regim.
  Dacă astfel de controverse, ba chiar dispute rămân însă, în mod limpede, pe mai departe în seama competenței și expertizei politicienilor, parlamentarilor europeni, specialiștilor în drepturile omului, în drept penal și internațional, omul de teatru nu poate decât să constate că în vreme ce există piese, multe bine scrise, există și spectacole de teatru, unele bine paginate scenic, pe tema Holocaustului, mult mai puține sunt scrierile dramatice ori montările dispuse să rememoreze și să condamne în limbajul specific artei teatrale ororile comunismului. Nu e nicidecum vorba despre faptul că ar fi pe scenele române ști ori de aiurea prea multe spectacole despre Holocaust, ci că există, din păcate, insuficiente texte dramatice valoroase și insuficiente spectacole asemenea care să țină trează memoria Gulagului. Pentru că, vrem, nu vrem, trecutul e aici, cu noi, așa după cum glăsuiește o replică celebră dintr-o piesă de Eugene O’Neill.
  Am văzut în ultimele luni ale anului trecut două spectacole bune despre Holocaust, despre efectele sale peste timp, despre imposibilitatea uitării, dar și despre necesitatea și datoria neuitării, poate chiar și despre solidaritatea întru suferință. Primul se cheamă Miriam W., se joacă la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești și e valorificarea scenică a piesei It’s All Greek to me a scriitoarei israeliene Savyoon Liebrecht. Textul, foarte bine tradus de Ada Maria Ichim a apărut în românește în antologia Dramaturgi israelieni de azi sub titlul Doar n-oi vorbi chinezește! (Fundația Culturală Camil Petrescu prin Editura Cheiron, București, 2009). Autorii spectacolului au fost, cred, foarte inspirați, în modificarea titlului căci Miriam e deopotrivă Miri (Oxana Moravec), omul adult de azi, revenit după 20 de ani, dar pentru scurtă vreme în casa părintească spre a lichida o problemă de proprietate și Mirele ( excelentă în rol Florentina Năstase), copilul de odinioară. Reîntâlnirea dintre Miriam și Șimon (Andi Vasluianu), tânărul de origine irakiană, ajuns agent imobiliar, în a cărui sarcină cade rezolvarea procedurilor tehnice ale vânzării casei, determină reactivarea memoriei, o memorie conservată în mai toate cotloanele aparent anodinului imobil. Savyon Liebrecht orchestrează un subtil joc cu planurile temporale, plonjările în trecutul apăsat de memoria Holocaustului, ale cărui tare sunt acut resimțite de Marta (Clara Flores) și de Avram (Ioan Coman) fiind abil potențate de regia de data asta discretă, dar plină de subtilitate a lui Radu Afrim și de scenografia de excepție semnată de Iuliana Vâlsan. O scenografie numai aparent încărcată, aducând pe scenă o casă cu etaj, cu odăi din care pe neașteptate țâșnește câte un semn al trecutului, o scenografie cu o structură alveolară, trimițând cu gândul la nenumăratele și mereu imprevizibilele sertărașe ale memoriei din care mai iese un detaliu, mai țâș- nește un amănunt. Marta, rol în care Clara Flores se arată a fi remarcabilă, e neputincioasă în lupta cu asalturile memoriei. Viața de familie ajunge să fie sacrificată, compromisă de incapacitatea personajului de a ieși de sub teroarea amintirii, disperându-l pe Avram și stimulând exuberanța Carolei (Ada Simionică).
  Dar - iar aici atât autoarea textului cât și regizorul Radu Afrim punctează cu mare impact - intoleranța criminală căreia i-a fost victimă, nu o face pe Marta mai puțin tolerantă față de Șimon, a cărui unică vină e aceea de a aparține altei etnii minoritare (e irakian). Peste ani, cu ocazia întâlnirii dintre Miri și Șimon, se decontează și aceste vinovății, și aceste tare ale memoriei, suferințele și umilințele de altădată. Pentru că nimic pe lumea asta nu rămâne neplătit, fără urme și urmări. Spectacolul de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești e unul, neîndoielnic, bun. Spun asta în pofida faptului că nu l-am văzut în condiții tocmai optime, ci în regim de turneu, în sala Teatrului Odeon din București, în timpul Festivalului Național de Teatru. Nu știu cum se joacă Miriam la sediu, mai exact în ce sală și în ce dimensiuni spațiale, dar la reprezentația urmărită de mine, interpreții nu și-au reglat corespunzător vocile, astfel încât replicile să fie perfect audibile. Miriam W rămâne totuși un spectacol demn de luat în seamă (chiar și din punct de vedere actoricesc, în pofida carenței menționate mai sus) în primul rând datorită caracterului său foarte puțin afrimian, adică aproape deloc îndatorat manierei Afrim. Despre maniera în cauză am scris cu altă ocazie și nu mai am nimic de adăugat ori de amendat. Dacă însă ar fi să îi căutăm oarecare apropieri cu realizări anterioare ale directorului de scenă în cauză, cele mai justificate ar fi cele cu Herr Paul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Apropieri explicabile prin amestecul de realism superior, atent filtrat, și onirismul de calitate, prin lirismul atent supravegheat, deloc înclinat spre revărsarea în liricoid și zaharicale. Indiciu limpede că Radu Afrim poate fi și altfel, că e capabil să se dezbare de manieră. Totul e să vrea să o facă. Firesc, așadar, să aștept confirmarea definitivă a acestor posibilități și afirmarea unui Radu Afrim, deschis reinventării, re-creerii și nu doar actelor artistice cu caracter reproductiv.

Discutii:

propune tema de discutie