Găurile din urma istoriei de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul literar şi artistic
Cât de bine poate să cadreze, sub bagheta unui regizor bun, un text scris de Slawomir Mrozek în 1967, Casa de pe graniţă, cu realităţile europene de azi - globalizare, deteritorializare, absorbţia terifiantă într-un cod străin - o dovedeşte spectacolul lui Tompa Gabor de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Cu un regizor cu şcoala absurdului la degetul mic, spectacolul demonstrează, pas cu pas, cum treburile politice metamorfozează catastrofal vieţile "minore" ale mulţilor şi nenumiţilor. Dominanta este aceeaşi din toate montările de teatru absurd ale regizorului: depersonalizarea. Două tipuri pare să fi recrutat Tompa Gabor dintre practicile obişnuite ale ultimelor decenii: de o parte, imaginea gonflată în exces a minivedetei politice sau culturale - fie ea Michael Jackson, salvatorul cutărei etnii, "boierul minţii" etc; de cealaltă parte, (prea)mulţii şi nenumiţii care, graţie manipulării celor dintâi, renunţă de bună voie la obişnuinţa de a raţiona. Pentru ca, până la urmă, să renunţe la practicile omeneşti elementare, instinctul de a-şi apăra proprietatea sau soţia. Diplomaţii lui Tompa Gabor sunt traşi la xerox, păpuşi plate ale conţopismului politic, cu individualitatea rasă a discursului şi a frazării.
În epoca în care orice schimb de fanioane şi de pixuri reclamă un discurs "istoric", cu goliciunea specifică în idei şi sensuri, staff-ul politic conceput de Tompa Gabor anunţă o familie modestă că graniţa dintre două state s-a nimerit să treacă exact prin casa lor. Decizie istorică! De o parte stau cei ce folosesc frazeologia stereotipă şi umflată, pioni mimetici ai faţadelor politice. Pe baricada cealaltă se găsesc resturile din buzunarul politicienilor, cei ce "încasează" gesturile lor măreţe, mărunţişul uman căruia din două fraze confuze şi complezente i se schimbă soarta. Asta în cazul fericit. În cel nefericit, faţă în faţă cu importantele deveniri istorice, familia se mai alege cu câte un bonus ca moartea Soacrei, "o femeie atât de cumsecade şi blândă" (cu Diana Fufezan într-un rol de compoziţie lucrat milimetric). Spectacolul lui Tompa Gabor radiografiază această familie redusă la instinctele primare, surprinsă în gesturi cotidiene şi în actul suprem al existenţei sale, masa, care ia proporţii sacrosancte.
Cu mijloacele tipice ale absurdului, mecanica gesturilor, priviri bolânde şi fixe, schematismul care suprimă orice reacţie proaspătă şi sufocă orice luare de poziţie, Tompa Gabor se dovedeşte un campion al armonizării între teză, abstracţiune conceptuală şi mijloacele teatrale, atitudini şi gesturi, priviri, mişcări stereotipe. Elementele sale sunt simple şi percutante, ca în scena reiterată a mesei în care se numără şi se ştampilează obligatoriu fiecare îmbucătură. Capul familiei şi pionul mărunt al istoriei, personajul Eu (a cărui depersonalizare şi perplexitate Viorel Raţă o joacă în nuanţe pertinente, supravegheat-şterse), obiect al mişmaşurilor oarbei necesităţi, se nimereşte la intersecţia jocurilor de influenţă politică cu contrabandişti (Florentina Ţilea, o bombă de energie pe scenă) şi comandanţi de armate înţesându-i casa. Din obedienţa fără limite, "neatacată" de vreun raţionament personal, ca şi din respectul faţă de imaginea sedimentată a celor din ierarhia politică decurge, în constructul lui Tompa Gabor, reducţia existenţei la nivelurile primare. Mărunte pentru alţii, de covârşitoare importanţă pentru familie. Însă jocurile politice intervin pentru a le deplasa şi reordona chiar şi nevoile elementare.
Printre punctele forte ale spectacolului se numără eşafodajul structurat din momente bine definite, cu individualitate şi nuclee de sens decupate de o minte clară. Iar dacă Tompa Gabor este maestru în a corporaliza abstracţiunea, Florin Fieroiu adaugă spectacolului marele său atu: una dintre cele mai reuşite coregrafii ale montărilor noastre actuale. Dansurile lui combină naraţiunea cu umorul şi detaşarea ironică faţă de lipsa unei existenţe personalizate, cu afecte şi un minim exerciţiu al gândirii. Coregraful se pricepe să echilibreze accentele groteşti, culminând cu scena posesiei de grup a Soţiei peste "sfânta" masă familială. Ofelia Popii, impresionantă în simţul său scenic, construieşte rolul Soţiei - amestec de căldură şi fascinaţie pentru poziţia Diplomaţilor - dintr-un conglomerat nedefinit de sugestii şi feminitate.
Tot din jocul expresiilor faciale Pali Vecsei, Socrul, creionează un personaj cu adâncime şi ambiguitate, iar Maria Anuşcă şi Bogdan Sărătean se folosesc de expresia îngheţată a feţei pentru rolul Copiilor. Toţi sunt victimele deteritorializării pe care scenografa Carmencita Brojboiu o imaginează desprinzând în final fâşii de pământ, recte de scenă, în urma cărora rămân goluri în ambient, în relaţiile sociale, în personalitatea fiecăruia.
Arhitectura minuţioasă a spectacolului, coregrafia, îngheţul din interpretarea actorilor, ca şi finalul inteligent cu evadarea comică, pe ecran video, a personajului principal înspre linia orizontului fac din Casa de pe graniţă una dintre montările cele mai reuşite ale finalului de stagiune.
Lari Giorgescu în „Emigranții“, o nouă premieră la Teatru TV de sursa: Ziarul Metropolis
Ascunşi în spatele unor iniţiale, doi bărbaţi, emigrantul politic AA şi migrantul economic XX, se înfruntă într-un subsol în „Emigranţii”, piesa lui Sławomir Mrożekde la a cărui naştere, pe 29 iunie 1930, aniversăm 85 de ani. Această montare, în regia TV a lui Andrei Măgălie, a pornit ca un pariu reuşit, o propunere de teatru independent a unui trio de proaspeţi absolvenţi – doi actori, Lari Giorgescu şi Silvian Vâlcu, şi un scenograf, Vladimir Turturică.
Textul lui Slawomir Mrożek, scris în 1963, când autorul se refugiază la Paris, este mai actual ca niciodată, în aceste zile în care, pe glob, sunt peste 60 de milioane de migranți, dezrădăcinați de conflicte armate, persecuții religioase sau politice, și de sărăcie lucie. Puteți vedea spectacolul pe TVR2, luni, 29 iunie, la ora 20.10.
În „Emigranții” avem un muncitor și un intelectual polonezi, emigrați la Paris. Unul își dorește să se întoarcă la familia lui,
Citeste tot pe
Ziarul Metropolis
O întâmplare fericită a făcut ca la exact o săptămână după ce am văzut la Naţionalul clujean spectacolul cu piesa „Emigranţii”, Televiziunea Română să difuzeze în premieră preluarea unei alte montări a aceluiaşi text.
E vorba despre excelentul spectacol realizat în urmă cu câţiva ani la Teatrul bucureştean Arca-La Scena, de trei tineri creatori: actorii Lari Giorgescu şi Silvian Vâlcu şi de scenograful Vladimir Turturică. Spectacol a cărui regie a fost asumată, mai pe faţă, mai tacit de cei trei, rezultatul reprezentând o excepţie fericită de la regula în conformitate cu care absenţa directorului de scenă profesionist nu e tocmai recomandabilă. Cronicile de la vremea premierei au consemnat succesul, iar forma în care spectacolul s-a prezentat în versiunea sa televizată a revalidat, fără doar şi poate, montarea. La Cluj, regizorul Tudor Lucanu a optat pentru o formulă de text extrem de suplă, renunţând la numeroase contextualizări temporale. A exclus încatenările politice, mizând pe faptul că în Europa de azi emigrarea justificată prin persecuţii de acest ordin e aproape în totalitate eradicată. A atenuat antagonismele dintre personaje, socotind, probabil, că anii din urmă au adus cu sine o anume omogenizare şi din acest punct de vedere. A respins orice referire la naţionalitatea celor doi emigranţi. A construit un spectacol în care esenţială rămâne solidaritatea în eşec dintre AA şi XX, protagoniştii piesei marelui dramaturg polonez. Spectacolul bucureştean din anul 2011 a fost unul care a redat aproape integral textul lui Slawomir Mrožek. Modificările operate în text au fost puţine, aproape nesemnificative. Acestea au avut în vedere îndeosebi partea finală a acestuia, conservându-i totuşi esenţa ideatică. Montarea a mizat mult pe latura politică a partiturii, ba chiar a accentuat-o. A subliniat diferenţele sociale, de pregătire, caracteriale dintre cei doi protagonişti, iar actorii Lari Giorgescu şi Silvian Vâlcu au jucat policrom, rafinat, cu nenumărate nuanţe aceste diferenţe. Anulate tragic de eşecul din final al ambelor personaje. Cu totul deosebit, atipic, apreciat ca atare poate şi din această cauză la vremea premierei, e decorul spectacolului datorat lui Vladimir Turturică. Care a înlocuit subsolul tradiţional împânzit de ţevi, cu un univers cvasi-labirintic alcătuit dintr-un un pod, o sumedenie de grinzi de lemn, un hamac şi numeroase piese de recuzită printre care se strecurau şi se consuma confruntarea adesea contondentă, de cele mai multe ori profund şi emoţionant umană a celor doi rătăciţi pe meleaguri străine. Versiunea pentru televiziune a spectacolului de acum aproape cinci ani păstrează toate aceste calităţi. Lucru, fără doar şi poate, demn de toată lauda. Însă dacă ar fi fost vorba doar despre atât, dacă ne-am fi aflat numai şi numai în faţa unei preluări pur şi simplu, oricât de profesionistă şi de riguroasă ar fi fost ea, probabil că nu aş fi socotit necesar să îi acord dreptul la cronică. Meritul echipei TVR din componenţa căreia îi numesc aici pe regizorul Andrei Măgălie, pe directorul de imagine Mugur Nedelescu, pe autoarea montajului, Rodica Rădulescu, şi pe producătoarea Lucia Constantinescu e cu totul aparte şi constă în aceea din a fi făcut din Emigranţii de la Teatrul Arca-La Scena un spectacol de televiziune în adevăratul sens al cuvântului. Un spectacol în care şi actorii, şi decorul au de câştigat de pe urma prezenţei riguros controlate a camerei de filmat. Care zăboveşte cu artă, cu echilibru, defel agresiv asupra detaliilor. De la cele ce ţin de mimica, de gestica, de exacerbările pe care dinamica vie a confruntării le impun actorilor la detaliile decorului. Fără doar şi poate, spectacolul difuzat de TVR e profund îndatorat valoric celui de la Teatrul Arca-La Scena. Nu instituie în chip esenţial o altă realitate estetică sau ideatică decât cea princeps. Înseamnă un produs tv de calitate care nu mă îndoiesc că a fost apreciată ca atare de toţi cei ce au avut inspiraţia de a opta luni, 29 iunie, pentru canalul al doilea al Televiziunii Române. Confirmând aserţiunea lesne de găsit în orice manual potrivit căreia cuvântul teatru provine de la grecescul theatron care, înainte de toate, însemnă „locul din care se vede”, varianta de televiziune, cu adevărat artistică şi indiscutabil creatoare, a reprezentat, cred, o plăcută surpriză şi pentru acei telespectatori ce au avantajul de a fi văzut spectacolul şi în sala de teatru. Dezvăluindu-le ceea ce era mai greu de observat atunci.
Doi sinucigaşi pe o plajă fierbinte de sursa: Ziarul Financiar
Spectacolul "O zi de vară", după Slawomir Mrozek, în regia lui Marcel Ţop, coproducţie a Institutului Polonez şi a Fundaţiei "Ileana Mustatză" se va juca, pe parcursul întregii veri, la Sala "George Constantin" a Teatrului Nottara din Bucureşti, prima reprezentaţie urmând să aibă loc duminică, 4 iulie, de la ora 19.30.
Într-un loc singuratic de pe o plajă, un bărbat elegant, cu gesturi controlate, îşi scoate banii din buzunar, apoi, îi rupe fâşii, bancnotă cu bancnotă.
În scenă intră şi un băiat în costum negru, care îşi pregăteşte precipitat scăunelul ca să se spânzure. "Un spectacol care vrea să vorbească cu cinism, cruzime, frust şi sarcastic, cu umor implicit, despre ceva ce este de la sine cinic, crud, frust şi sarcastic: viaţa noastră de fiecare zi", precizează regizorul Marcel Ţop.
Este anul 1984 şi la capătul parabolei filosofice şi sociale din "O zi de vară" se recunosc uşor urme din plictiseala existenţală şi
Citeste tot pe
Ziarul Financiar
Fiecare actor, cât de „mic” ar fi rolul său, creează un personaj memorabil, tema și scenariul de excepție marcându-i profund.
Valeriu Doran umple personajul (Socrul) de „specific local”: hâtru, băutor de jinars, histrion pus mereu pe șotii, misogin, dar bun la suflet ca pita lui Dumnezeu și apărător înfocat al tradiției milenare, asemenea Aurorei Prodan (Soacra) – sunt atât de bine „rupți” din realitate,
încât e greu să-i recunoști, ca actori, după spectacol.
Despre Sandu am vorbit deja, un personaj complex și dificil, jucat cu dăruire și mare forță dramatică de Dorin Griguță, ce are bune șanse de a câștiga Premiul „Actorul anului”.
Sanda Savolszky în rolul Norei întrupează cu măiestrie o adevărată fiică a Maramureșului: inimoasă, dintr-o bucată, puternică, nimic n-o abate de la dorința de a-l lua pe omul drag, în care vede părțile bune, ascunse de vremurile vitregi. În ea e speranța de schimbare în bine: ea are
Citeste tot pe
revista Luceafarul
