Andărgraund de Florian-Rareș Tileagă sursa: Revista Tribuna
Dacã nu știți ce se întâmplã sub asfalt, e clar cã n-ați fost în Clubul „Diesel”, pe la sfârșitul lui octombrie, ca sã vedeți New York (Fuckin’ City)1. Adicã producția Teatrului Luni din București, de la „Green Hours”, venitã la Cluj sã-i dea pe spate pe toți împãtimiții teatrului underground. De fapt, pe toți nostalgicii acelor vremuri când Teatrul Imposibil își fãcea veacul cu câte-un spectacol, în fiecare luni, în același „Diesel”... Cobor la cinci metri sub trotuar, în pivnițele clubului unde spectacolul trebuie sã înceapã, dar nu gãsesc aici un ditamai spațiu de joc, umplut cu decoruri complicate, speciale. Ci o canapea, o masã, o ușã. Pentru cã, nu-i așa, dramaturgia cotidianului – în care se înscrie și Peca Ștefan, autorul spectacolului din „Diesel” – e o prelungire aproape fizicã a lumii reale, comune, din care nu conteazã decât vehiculul limbajului verbal și situațiile exprimate prin acesta... Oricum, sãrãcia texturii vizuale a scenei se pare cã e din plin compensatã de înghesuiala și foiala publicului.
În textul lui Peca – New York (Fuckin’ City) – nu gãsim altceva decât farmecul unui caz banal de
ratare existențialã. Iar cazul se petrece în Târgoviște, adicã oriunde în România. Proaspãt întors din New York, unde a trãit decepții din cauza infidelitãții iubitei, tânãrul actorul Laur nu gãsește acasã decât lentoarea specific româneascã și zero perspective pe plan profesional. E pe punctul de a se sinucide, chiar de ziua lui de naștere, dar îl sprijinã, moral, Adrian și Irina, doi „porumbei” înamorați, cu pretenții și idealuri în consecințã. Cei doi sunt elevi în clasa de actorie a unui regizor șablonard, astfel cã dezgustul lor pentru provincie (spațiu ratat, plin de clișee și rutinã) e complementar cu fascinația pentru București, singurul oraș unde șansele de lansare în teatru par sigure. Oricât ar fi de nepragmatic, elanul celor doi îndrãgostiți împinge la suprafațã ghemul de dureri al acestui actor obosit de viațã, Laur, petrecându-se cu acesta un fel de catharsis, ca în superbul text al lui Will Calhoun, Zi cã-i bine. Dupã un set de dialoguri încãrcate de dinamicã și întrerupte de câteva situații intens comice, acțiunea se încheie brusc cu recuperarea moralã a lui Laur. De remarcat ar fi atât numele acestuia, confundat, ironic, cu simbolul succesului actoricesc, cât și faptul cã personajele sunt desprinse fãrã jenã din realitate. Piesa se topește într-un fel de „Cehov reloaded”, cu conflicte psihologizate, disperãri colective și amenințãri cu sinucideri, dar nimic nu cade în ridicol. Oricât ar fi de didactic sau critic, patetic sau parodic, textul lui Peca atacã, frontal, nu doar resemnarea și orgoliul, cât și condiția actorului și clișeele din învãțâmântul vocațional românesc. De aceea, New York (Fuckin’ City) rãmâne un spectacol în care cãrțile sunt fãcute de identificarea asociativã a spectatorului cu personajele, atâta vreme cât douã treimi din public sunt oameni de teatru.
Discursul dramaturgic este epurat de orice eufemism, scenele fiind „felii de viațã”, recognoscibile și șocante, dar cu o finalitate suspect de naivã. Acțiunea, atâta câtã e, rãmâne liniarã, deținând un timp diegetic egal cu acela mimetic, astfel cã „povestea” se desface înaintea spectatorului fãrã salturi în timp, fãrã trucaje, ceea ce ajutã o receptare alertã a acestuia. Regia – semnatã pseudonimic, Peter w. Brook, chiar de autorul piesei, ca și când l-ar mai durea pe cineva în cot de regizor – întãrește senzația de decupaj real. Dar fidelitatea copiei din cotidian e susþinutã mai ales de jocul actorilor, firesc, fãrã inflamãri post-postpostmoderne, un joc atent la intensitatea replicii. New York... se înscrie, ca o palidã mostrã de avangardã, în zona teatrului pe care îl numim underground, dar care începe sã prezinte ceva
semne de clasicizare. Cu toate astea, apetența publicului pentru acest soi de dramaturgie încã e
suficientã ca sã ne convingã de valabilitatea fenomenului. Așa cã New York (Fuckin’ City), primul episod al serialului „Un(der) Theatre” (program de spectacole cu desfãșurare în cluburile clujene), e la fel de ok ca oricare alt spectacol care doare, ca un dinte în gura urâtã și bolnavã a lumii.
Notã:
1. Spectacolul a fost reprezentat în 30 octombrie 2005, în programul “Un(der) Theatre”, organizat de publicația Zile și Nopți. Au jucat Laurenþiu Bãnescu, Adrian Nicolae, Irina Ionițã. O producție a Teatrului Luni de la „Green Hours” din București, realizatã cu sprijinul GDS.
Documentar și nu prea... de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Roșia Montană este una dintre cele mai vechi localități din România. Atestată documentar printr-o tăbliță cerată datată 6 februarie 131 p.Chr., având numele latin Alburnus Major, Verespaták în maghiară, localitatea transilvană a devenit importantă din punct de vedere economic și și-a dobândit celebritatea odată cu descoperirea unor substanțiale zăcăminte aurifere. Tot de celebritate s-a bucurat și un miner pe nume Mihăila Gritta ce a avut propria sa mină care i-a asigurat substanțiale resurse de venit. Mihăila Gritta a pus căștigul său propriu în folosul comunității românești din zonă, construind pentru păstrarea și afirmarea identității naționale a acesteia un număr important de școli și de biserici. Astăzi, rezervele de aur ce ar putea fi exploatate prin metode tradiționale sunt complet epuizate, dar se pare că prin metode moderne, dar și riscante din punct de vedere ecologic ar mai putea fi găsite în jur de 300 tone de aur și cam 1600 tone de argint. E ceea ce ar dori să facă o companie australiană pe nume Gold Corporation, înființată de un anume Frank Timiș, originar din România și stabilit în Australia, ale cărei potențe financiare dar și aproximate bune intenții au divizat societatea românească. Diverse foruri academice românești, în frunte cu însăși Academia Română, au avizat negativ proiectul, dar aceasta nu a adus cu sine sfârșitul controverselor care, firește, au dobândit și importante conotații politice. Cert e că viitorul acestei localități din Munții Apuseni nu înseamnă doar preocuparea locuitorilor ei, tot mai săraci și din ce în ce mai neîncrezători în viitorul lor. De fapt, alegerea se face, în cel mai bun caz, între economie pe termen scurt și cultură pe termen lung, asta dacă nu se iau în calcul și posibile catastrofe ecologice oricând posibile.Precedentul de la Baia Mare e de luat în calcul. Pentru moment, dilema Roșia Montana nu pare a-și fi găsit vreo soluție, iar șansele de tranșare a problemei se pierd undeva în ceață, dacă nu chiar în beznă. Astfel de precizări pot părea cel puțin ciudate în spațiul unei cronici de teatru, dar ele mi s-au părut absolut obligatorii pentru a putea fi înțelese atât premisele cât și liniile generale ale spectacolului Roșia Montana pe linie fizică și politică, producție colectivă DramAcum. Un spectacol care, pentru a-și putea afla realizarea, a beneficiat de sprijinul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Acesta a pus la dispoziția realizatorilor spectacolului (dramaturgi și regizori, uneori regizorul și dramaturgul fiind una și aceeași persoană) superba sa nouă Sală Studio. Întru valorificarea disponibilităților cărora un rol aparte i-a revenit scenografului Andu Dumitrescu. Sala a fost transformată într-un fel de arenă, scaunele destinate spectatorilor sunt dispuse pe laturile patrulaterului astfel obținut și tot acolo au fost plasate miniaturi al căror scop este să reamintească patrimoniul istorico-cultural al locului. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că spectacolul ar formula o opțiune fermă în favoarea soluției culturale. De altfel, realizatorii montării nu vor să propună
rezolvări, ci, dimpotrivă, să sugereze bezna în care e scufundată problema. Căci cum altfel am putea explica faptul că la sfârșitul reprezentației ne găsim singuri, parcă abandonați. Garderobierele nu mai sunt la datorie, ne recuperăm singuri hainele, gazdele contează pe buna noastră credință în a returna căștile cu ajutorul cărora am ascultat traducerea textului (spectacolul e jucat în română, maghiară și engleză), scările sunt cufundate în semi-întuneric, ieșirea noastră pare a se asemănă cu ieșirea dintr-o mină. Ideea mi se pare bună, mai puțin bun fiind excesul de fum și de întuneric în care sunt cufundate o seamă de secvențe. Scenografia lui Andu Dumitrescu și cei șase actori tineri, cu toții foarte buni ce evoluează în spectacol, interpretând mai multe roluri- Buzási András, Farkas Loránd, Köllö Csongor, Molnár Levente, dar mai cu seamă Albert Csilla și Cristina Toma- reprezintă, din păcate, unicele elemente ce sunt convocate întru asigurarea unei oarecare unități montării. Aceasta are șapte secvențe, scrise și regizate de persoane diferite. Peca Ștefan a semnat dramaturgia reprezentației, însă e cum nu se poate mai limpede că nu a izbutit să îi asigure acesteia unitate. Roșia Montana pe linie fizică și politică e un proiect DramAcum, cei ce l-au pus în practică au beneficiat de finanțare AFCN, au petrecut o anume perioadă în zonă, au realizat 48 de interviuri cu oamenii locului, și-au afirmat intenția de a realiza un spectacol de teatru documentar, dar așa după se prezintă produsul final doar două secvențe, și anume Politicieni care își scriu singuri scena (colaj rulat în pauză regizat de Gianina Cărbunariu) și Australia (de Peca Ștefan, regia Gianina Cărbunariu) se supun rigorilor genului. Poate și fiindcă Gianina Cărbunariu dispune de o mai mare experiență în domeniu, demne de amintit aici fiind spectacolele 20/20 de la Yorick Studio din Târgu Mureș și Sold Out de la Münchner Kammerspiele. Celelalte cinci module ale montării au un cu totul alt specific, pornesc de la realitatea dar îi filtrează datele în exces, se apropie mult prea mult de condițiile ficțiunii. Aparțin unor estetici diferite, au stiluri încă și mai diferite. Prima secvență intitulată Ș, scrisă de Peca Ștefan și regizată de Andreea Vălean, mizează pe relația cu spectatorii, socotiți drept parteneri. Aceștia sunt mitraliați cu întrebări, par a fi substituți ai intervievaților la fața locului. Ce poți lăsa în urmă de Peca Ștefan în regia lui Radu Apostol și Blestemul familiei Gritta, secvență regizată de Radu Apostol și fundamentată pe un scenariu scris de regizor în colaborare cu Peca Ștefan, încearcă să refacă istoricul minelor de la Roșia Montana asociindu-i prezentul problemei. Ambele sunt bine susținute artistice ște, iar Radu Apostol le gestionează eficient regizoral. Dar dincolo de acest fapt pozitiv, trebuie relevat paradoxul că tocmai această a doua secvență menționată pune în evidență o hibă a ansamblului. Și anume aceea că nu a enunțat limpede, de la început, datele problemei. Că semnatarii proiectului au mizat pe faptul că în sală se află cunoscători ai acesteia. Or, premisa prea optimistă le-a jucat o festă. S-a văzut asta în faptul că la pauză mai bine de jumătate din cei prezenți la început au părăsit corabia. Și nu e vorba doar de invitații din străinătate (am văzut specrtacolul în zilele Festivalului Interferențe 2010, desfășurat la Cluj, în organizarea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj între 1 și 12 decembrie 2010), doar de persoane care nu suportă fumul, ș.a.m.d. Bani pentru cauză de Peca Ștefan, story&personaje-®ie Andreea Vălean, o parte concepută cu multă ironie, la asta contribuind și muzica lui Bogdan Burlăcianu, ia oarecum în răspăr concertele de binefacere. E mai greu de spus de ce modulul respectiv e jucat în limba engleză. Australia de Peca Ștefan, regia Gianina Cărbunariu, își plasează acțiunea cândva în perioada comunistă și mai-mai că aș zice că funcționează drept prolog la ultima secvență Blestemul familiei Gritta. Spuneam că actorii sunt buni. Că, dincolo de diferențele de stil în care sunt concepute cele șapte secvențe ale reprezentației, ei izbutesc să îi confere acesteia o anume coeziune. Mai spuneam că două actrițe sunt foarte bune. Albert Csilla ni se arată astfel în Ce poți lăsa în urmă, modul în care o joacă impecabil pe Eliza Șoiman, negociatoarea firmei Gold Corporation dar și pe bătrâna din Blestemul familiei Gritta fiind demne de toată lauda. Cristina Toma e excelentă atât în secvența de debut, cât și în Ce poți lăsa în urmă(modul în care îl intepretează strălucitor pe bătrânul miner Nagy, bolnav, căruia silicoza i-a afectat plămânii, coardele vocale, vocea, astfel încât spre a se face auzit el are nevoie de un aparat special) ori în Pușcașul de Peca Ștefan, regia Andreea Vălean. Jocul actoricesc e, de altfel, alături de scenografie, partea cea mai validă a montării. Ceea ce nu poate fi decât de salutat. Din păcate, actoria și scenografia nu se arată suficiente spre a asigura reușita proiectului.