Epoca lui după de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața Românească
Premierele şi microstagiunile s-au succedat în ritm ameţitor toamna asta, astfel încât, o clipă, am avut impresia că Festivalul Naţional de Teatru începuse. Dar nu era cel naţional, cu selecţioner unic, ci unul, să-i zicem, personal, alcătuit din ceea ce îmi ofereau o seamă de selecţioneri, directori de teatre şi regizori. O simplă enumerare a spectacoleler care mi s-au perindat prin faţa ochilor până în acest moment (10 octombrie) este, cred, revelatoare. Herr Paul de Tankred Dorst, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Sufletul. Puncte de veghere după „Eine Sache, die Seele” de Dimitre Dinev la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ambele în regia lui Radu Afrim, Identităţi după Dumitru Solomon, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, tot la teatrul de pe malul Dunării, Turandot după Carlo Gozzi, în regia lui Andryi Zholdak, Breaking the waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess, după un scenariu de Lars von Trier, în regia lui Radu
Citeste tot pe
Viața Românească
Urci câteva trepte, intri în scenă, îţi cauţi locul pe gradene şi te trezeşti (ba nu, de fapt, rămâi năucit) într-un decor absolut fabulos. Un microunivers scenic de o vizualitate pregnantă, în care bogăţia şi minuţia detaliilor te copleşeşte. Categoric, Iuliana Vîlsan s-a întrecut pe sine şi a creat pentru „Herr Paul” un spaţiu al recluziunii, baroc, o adevărată enclavă în timp cu inserţii de fantastic, puzderie de elemente miniaturale, de semne, simboluri, împrăştiate printre obiecte domestice, amestecate cu o întreagă faună. Păsări, animale împăiate, lepidoptere, cioturi vegetale ieşite din tavan, un conglomerat bizar de lucruri incongruente ce alcătuiesc un talmeş-balmeş hilar, de o expresivitate acaparantă. E un spaţiu bârlog, smuls timpului, scos din el, salvat, în care locuiesc, departe de lumea dezlănţuită, cei doi fraţi, Herr Paul şi Luise, care sunt teribil de vii în mijlocul acestei stranii îngrămădiri de
Citeste tot pe
Ateneu
Herr Paul“, spectacolul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, este amuzant, dar extrem de trist. Radu Afrim „Suprarealistu`“ amestecă timp de două ore singurătăţile colorate ale unor bătrâni, arătându-ne că şi sub pământ viaţa poate fi un rubik cub.
Herr Paul este un decrepit pe care îl poţi iubi fără probleme, un „freak" care îşi camuflează înţelepciunea în derapaje infantile, un taciturn antisistem, un fel de Costache Giurgiuveanu (semnătura lui pe un act care îi poate pecetlui soarta este la fel de derutantă), cu un egoism care se traduce prin autoclaustrare, în egală măsură însetat de viaţa pe care o iubeşte şi de eliberarea finală, pe care o aşteaptă.
Bătrânul cu fizionomie de bufniţă trăieşte în subsolul unei fabrici de săpun, izolat ca într-un buncăr, înainte, în timpul şi mult după un devastator atac nuclear. Bomba atomică este însă noua civilizaţie, o lume la care bătrânul nu se mai poate racorda mental &
Citeste tot pe
Adevărul literar și artistic
Un text al dramaturgului Tankred Dorst, scris în 1994, vorbeşte suprarealist despre însingurare. Retragerea din lume, din viaţa soaalăîn propria carapace personalizată, înseamnă un univers populat cu tot, dar cu tot ce te poate defini, cu tot ce te preocupă, cu acele obiecte care sînt prelungirile eu-lui.
„Herr Paul" este o piesă care povesteşte, cu încetinitorul, ca într-un film, despre lumi paralele, despre cum se construieşte în realitatea mare, o realitate mică, după modelul celebrelor păpuşi ruseşti. De la mare spre mic, mai mic. Poate pînă aici să nu fie nimic ieşit din tipare. În fond, mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi caută cumva să clădească o asemenea construcţie atunci cînd agresiunea exteriorului devine sufocantă. Autoizolarea temporară sau secvenţială nu conduce neapărat şi imediat spre însingurare. Se păstrează poteci de acces către realitate, către zbuciumul cotidian, atîta vreme cît sîntem angrenaţi în el
Citeste tot pe
România literară
Într-un anume fel, spectacolele lui Radu Afrim dau impresia cã sunt derutante. Fiindcã, deși se lasã, cel puțin în aparențã, relativ ușor descifrate, cu toate cã pot fi lesne povestite, deși își lasã „prins” mecanismul principal, e riscant sã spui cã ai siguranța de a le fi intuit profunzimile în integralitatea lor. Ambiguitatea, cel mai adesea derivatã dintr-o luciditate superioarã, dintr-o bucurie a jocului savuratã înainte de oricine de însuși directorul de scenã ce se comportã, fãrã complexe, asemenea
unui copil mare, ambiguitatea, spun, dã semne a fi o caracteristicã definitorie pentru genul de teatru al cãrui adept e regizorul. Nu în sensul cã dorința lui Afrim ar fi aceea de a minimaliza, de a descuraja fabula - o fabulã aflatã în spectacol într-o relație liberã cu cea propusã de textul dramatic pe care îl completeazã, îl dezvoltã atunci când nu îl contrazice, pur și simplu, doar pentru a-i dezvãlui sensuri ce scapã
Citeste tot pe
Revista Familia
Dacă ţi-ai imagina lumea din tine, cum ar arăta? Ce personaje ar mişuna pe acolo şi cum anume ar fi acest "acolo"? În The Imaginarium of Doctor Parnassus, imaginarium-ul, adică oglinda prin care treceau amatorii de senzaţii tari, era o maşinărie (sau ce-o fi fost) care reda exact ego-ul acestora la modul palpabil, sub forma unui univers fantastic. Cu alte cuvinte, ei deveneau personaje în propria lor lume interioară, imaginară, desigur. În Alice in Wonderland, micuţa alunecă sub pământ unde descoperă personaje absurde precum Ducesa sau Pălărierul cel Nebun, dar nu este un drum fizic, căci, în fapt, Alice coboară în ea însăşi. O astfel de cădere în sine este spectacolul Afrimului, Herr Paul, făcut la Piatra Neamţ după piesa lui Tankred Dorst şi prezentat la Bucureşti, în turneul Teatrului Tineretului.
Vechea luptă pentru nou
Doi bătrâni, Herr Paul şi sora sa, se închid în (de fapt, sub) fabrica de săpun de odinioară, acum dezafectată şi
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
Tankred Dorst, autorul epopeii dramatice de mare anvergură Merlin a scris în colaborare cu Ursula Ehler o piesă pe cât de frumoasă, pe atât de grea, înspirată dintr-o nuvelă de Miguel de Unamuno. Piesa se cheamă Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare şi a intrat în repertoriul teatral românesc în contextul mai amplu al recuperării unui stil de a scrie teatru prin anii ’80 ai secolului trecut, graţie traducerii lui Victor Scoradeţ. S-a jucat deja la Piatra Nemţ (în regia lui Cristian Juncu) şi la Reşiţa (regizor fiind Ion Mircioagă). Povestea aceasta despre dragoste, credinţă şi trădare, cu un mister aparte are un aer de telenovelă de bună calitate, pătrunde în extrem de complicata dialectică a sentimentelor ce îi leagă ori îi opun pe Fernando Krapp, om de afaceri cu trecut incert, mai curând dubios, presupus criminal şi soţia „cumpărată” de la un tată lefter. Convins că „să nu mă iubeşti pe mine e imposibil” poate şi fiindcă „familia mea a început cu mine, eu m-am făcut pe mine”, Fernando încearcă să o subjuge pe Iulia. În ecuaţie intervine şi un funest conte de pe urma cărora cei doi îşi vor găsi moartea. Căci durul Fernando o iubeşte pe Iulia cu toate că nu i-a arătat-o niciodată, iar finalul intervine contrapunctic ca o surpriză atent gândită.
Textul acesta de mare fineţe psihologică e greu de montat fiindcă cel mai mic accent fals, o minimă cădere în patetism poate vira spectacolul către melodramă. Spre a evita un atare pericol, regizorul Claudiu Goga a proiectat o formulă de spectacol rece, gândită cu rigla şi cu echerul, aparent minimală. Iar dacă actriţa Claudia Ieremia, cu totul remarcabilă în rol, mai are momente în care îi este îngăduit să-şi arate sensibilitatea, greul pământului, cum se zice, stă pe umerii lui Zoltan Lovas căruia i se impune contre-emploi-ul. În cea mai consistentă parte a reprezentaţiei actorului i se cere să fie dur, insensibil, să funcţioneze asemenea unui robot, să nu dezvăluie nimic din sentimentele reale ale lui Fernando pentru Iulia . Există în această parte un singur moment ce durează preţ de câteva secunde ce pregăteşte finalul contrapunctic în care masca dispare şi toată durerea lui Fernando se exprimă sfâşietor, dar cu un dozaj remarcabil din partea interpretului. Oricât de „necritic” ar fi ceea ce spun eu în cele ce urmează, îmi asum răspunderea de a declara public că, fiind prieten cu Zoltan Lovas, îl cunosc destul de bine pentru a afirma că el nu e deloc aşa, că e o fiinţă caldă şi sensibilă. Tocmai de aceea i-a fost greu să conceapă rolul, chiar să-l joace şi tocmai de aceea performanţa trebuie să îi fie apreciată. Enigmaticul Conte îşi află la rându-i interpretul potrivit în Costin Găvază, rolurile episodice fiind şi ele rezolvate cum se cuvine de Ovidiu Ghiniţă, Călin Stanciu şi Doru Nica. Decorul minimal imaginat de Ramona Ingrid Macarie, ca şi costumele frumoase create de Oana Văran Goia, purtate cu eleganţă de protagonişti contribuie la reuşita montării.
