regizor caut piesa

Piese de Thomas Bernhard

adauga piesa

Der Jagdgesellschaft

Der Theatermacher

Frigul (Die Kälte)

Cauza (Die Ursache)

Ger (Frost)

Immanuel Kant

Pe un transatlantic populat de pasageri care întruchipează diferite nuanţe ale umanuluiîntâlnim figuri groteşti, uneori comice, care, în decursul ''călătoriei'', par a fi afectate de aceeaşi condiţie existenţială incurabilă şi dureroasă. Aici se află și Kant. El este ameninţat de orbire, și navighează spre Statele Unite ale Americii, ţară căreia îi va transmite ştiinţa sa, în schimbul unei operaţii pentru a-şi recăpăta vederea.

Înainte de pensionare

Judecătorul Rudolf Höller este un fost torționar care sărbătorește în fiecare an, în secret, ziua de naștere a mentorului său din perioada regimului totalitar. El este strâns cu surorilor lui prin secrete și ură. Una îl adoră până la incest și luptă împreună cu el pentru a explica, pentru a justifica, pentru a înfrumuseța imaginea odioasă pe care mezina le-o reproșază.

Puterea obişnuinţei

Satisfucktion

''În încordarea de-o crispare aproape patologică pe care o resimţim atunci când suntem puşi faţa-n faţă cu coşmarul (sau cu visul) desăvârşit, se distinge, uneori, câte o străfulgerare de zâmbet. Poate că e doar spaimă camuflată; spaima de ce va să vină; poate că e un lucru mult mai simplu: satisfacţie. Satisfacţia propriei căderi. SatisFUCKtion.'' - Theo Herghelegiu.

Über allen Gipfeln ist Ruh

După ani de neglijare, scriitorul Moritz Meister este recunoscut ca un mare senior al literaturii germane. Un student scrie o teză despre el, un jurnalist pregătește un articol elogiator, publicistul său aranjează publicarea operelor sale.

Verstörung

Într-o dimineață un doctor de țară își ia fiul – un student idealist – în turul de vizite la domiciliu. Ei observă grotescul, misterul, nebunia și brutalitatea care îi înconjoară.Îl întâlnesc pe insomniacul Prinț Saurau în castelul său Hochgobernitz care este logoreic și utilizează exagerări și metafore în analiza decadenței ținutului său natal.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Thomas Bernhard 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Thomas Bernhard

• La Teatrul Act, Marcel Iureş - Creatorul de teatru de Florica Ichim sursa: Romania Libera
  Nu îmi este prea limpede ce a vrut să spună regizorul Alexandru Dabija în caietul program al montării sale Creatorul de teatru atunci cînd afirma că "este un spectacol greu pentru spectator". Sigur că, în pofida existenţei mai multor personaje, textul este o monodramă, căci eroul vorbeşte, celorlalţi revenindu-le doar poziţia de aprobatori - greu pentru actori, dar limpede pentru spectatorii ce-au traversat decenii în această postură. Textul lui Thomas Bernhard este "un delir", zice şi Dabija, vedem şi noi. Dar am mai văzut, chiar dacă nu totdeauna, deliruri cu miez.
  
  Propria lui montare, dar şi calităţile interpretative ale actorului-pivot, adică Marcel Iureş, fără să apese pe paradoxurile delirului, sunt ades de un umor truculent, ca o lovitură în plex, căreia nu-i rezişti. Lovitura are efecte egale, cred eu, şi pentru cei care se regăsesc în auditoriul obedient al actorului eşuat în sătucul Utzbach şi pentru cei care privesc distanţat
  Citeste tot pe Romania Libera
• Arta autoportretului autoreferential de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  „Delirul caracterizeaza cele mai multe dintre intreprinderile majore ale omului. A delira, insa, a devenit un exercitiu monden la indemina oricarui prost care vorbeste mai tare. Ma voi concentra deci pe discretia si nuantele decente ale delirului“, anunta Alexandru Dabija in caietul-program al celei mai noi premiere pe care o semneaza la Teatrul Act, Creatorul de teatru. De la bun inceput trebuie sa anunt, la rindul meu, ca si acest text este o lupta in favoarea discretiei si decentei si contra tentatiei expansiv encomiastice pe care o poate provoca spectacolul de la Act, eveniment real care nu e posibil decit o data la citeva stagiuni. Dar sa motivez.
  Teatrul ACT este el insusi un soi de animal care nu exista, o fiinta institutionala independenta salutara si de salutat in geografia osificata a teatrului romanesc. Intre incercarile de spargere a normei, Teatrul ACT se dovedeste, in ultimii ani, firma cea mai stabila, si datorita asezarii sale sub patronajul unor nume sonore
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Marcel Iureş şi "Creatorul de teatru" de Florica Ichim sursa: România Liberă
  Nu îmi este prea limpede ce a vrut să spună regizorul Alexandru Dabija în caietul program al montării sale "Creatorul de teatru" atunci când afirma că "este un spectacol greu pentru spectator". Sigur că, în pofida existenţei mai multor personaje, textul este o monodramă, căci eroul vorbeşte, celorlalţi revenindu-le doar poziţia de aprobatori - greu pentru actori, dar limpede pentru spectatorii ce-au traversat decenii în această postură. Textul lui Thomas Bernhard este "un delir", zice şi Dabija, vedem şi noi. Dar am mai văzut, chiar dacă nu totdeauna, deliruri cu miez.
  Propria lui montare, dar şi calităţile interpretative ale actorului-pivot, adică Marcel Iureş, fără să apese pe paradoxurile delirului, sunt ades de un umor truculent, ca o lovitură în plex, căreia nu-i rezişti. Lovitura are efecte egale, cred eu, şi pentru cei care se regăsesc în auditoriul obedient al actorului eşuat în sătucul Utzbach şi pentru cei care privesc distanţat
  Citeste tot pe România Liberă
• Exerciţiul delirului de Marina Constantinescu sursa: România literară
  La sfîrşitul stagiunii trecute am văzut un spectacol despre care nu am putut scrie: Creatorul de teatru (Der Theathermacher) de Thomas Bernhard. Locul: Teatrul Act. Regizorul: Alexandru Dabija. Protagonistul: Marcel Iureş. Nu am putut scrie pentru că mi s-a părut, pe de o parte, că aş vorbi despre gîndurile mele proiectate într-o oglindă, lucru indecent, iar pe de altă parte, mi s-a părut că acest acut manifest contemporan despre teatru spune tot - despre artă, teatru, societate, lume - şi atît de bine, încît orice vorbă în plus, poate dilua mesajul. M-am gîndit că cel mai bine ar fi ca spectacolul să fie văzut. Ca spectatorii să mediteze, mai întîi de orice, la ce se spune în acel text. Mi-am trimis cunoscuţii. Eu am mers de trei ori la Teatrul Act, ca la un soi de terapie. Lucrul cel mai izbutit, mai tulburător este felul în care regizorul a lucrat, în primul rînd, piesa lui Bernhard. Realmente un protagonist al mizanscenei este acest text strîns,
  Citeste tot pe România literară
• Vânzătorii de iluzii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Vânzătorii de iluzii, de orice tip ar fi ei, funcţionează şi au funcţionat din cele mai vechi timpuri. De iluzii toată lumea are nevoie şi nimeni nu duce lipsă… Cum anume a fost exploatată această omenească-preaomenească nevoie a depins de vremuri şi de cât de mult s-au aflat oamenii „supt” ele sau deasupra lor. Cu cât realitatea era mai apăsătoare şi mai întunecată, cu atât iluziile se dacantau mai aprig şi calitatea lor se dilua. Şi dacă teatrul este el însuşi un înalt vânzător de iluzii, atunci „circul” – a se citi „kitsch”, în lumea noastră – este replica lui diluată şi ieftină. Probabil că nivelul unei societăţi se vede cel mai bine în calitatea iluziilor pe care vrea şi e dispusă să le cumpere. Jocul e unul foarte simplu, ca la piaţă… Iar tinicheaua înlocuieşte cu succes metalul preţios. Populaţia e săracă şi e din ce în ce mai dispusă nu să mintă, ci să se mintă. Autoiluzionarea atinge în felul ăsta
  Citeste tot pe Yorick
• Decada de graţie de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  În urmă cu zece ani, două spectacole marcau destinul unui teatru şi cariera unui artist. Creatorul de teatru a devenit ars dramatica pentru Teatrul Act. La Bulandra, Unchiul Vanea îl lansa pe regizorul rus Yuri Kordonsky în România. Cele două spectacole şi-au sărbătorit decada de existenţă printr-un test de valabilitate care a generat o întrebare: cît trăieşte un spectacol?
  Acum zece ani, Creatorul de teatru apărea într-un moment în care Actul avea nevoie să îşi afirme identitatea. Apărut, cu multe dificultăţi, ca reacţie a lui Marcel Iureş la plecarea forţată a regizorului Alexandru Dabija de la conducerea Teatrului Odeon, Actul era primul teatru independent din România postrevoluţionară (fără să fie legat ombilical de altceva, cum era Teatrul Luni de la Green Hours, care fiinţa simbiotic cu un bar). Dincolo de afirmarea unor estetici teatrale a căror cristalizare e încă în curs de desfăşurare, valenţa principală a Actului a fost de la
  Citeste tot pe Dilema veche
• Pavilionul de vânătoare de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Mă grăbesc să scriu despre un spectacol pe care l-am văzut acum o săptămînă, pe 8 februarie, la Teatrul Maghiar din Cluj. Şi care mă ţine prizoniera unui soi de mărturisire de o dimensiune spirituală, umană şi teatrală foarte aproape de mine. De ceea ce mă interesează şi mă preocupă acum, parcă mai mult ca niciodată. Impresionant este şi faptul că acest spectacol există şi ca un teritoriu al adevărului profund al fiinţei, al artistului autentic, al performanţei, acolo unde nu există minciună, ci doar nelinişte, căutare, zbucium. "Societatea de vînătoare"( "Der Jagdgesellschaft") de Thomas Bernhard, un spectacol regizat de Dragoş Galgoţiu, la care a lucrat cu doi scenografi mari, o echipă cu care ne-a obişnuit - Andrei Both şi Doina Levinţa - şi cu o trupă formidabilă. Exemplară. Ce am văzut m-a tulburat şi mă urmăreşte. Din toate punctele de vedere. Piesa aceasta este ca un poem scris în transă. Dintr-o singură mişcare de condei,
  Citeste tot pe România literară
• Încercănați pe corabia înțepenirii de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  E austriac. E scriitor. A murit in ‘89. Are o biografie cel putin interesanta si un testament prin care interzice ca piesele sa-i fie jucate pe teritoriul Austriei natale. Usor de ghicit despre cine e vorba: Thomas Bernhard, autorul cunoscut publicului nostru prin „Creatorul de teatru“ in care Marcel Iures joaca de ani buni. De curand, un nou Thomas Bernhard si-a facut aparitia pe scenele noastre. La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cea mai recenta premiera, semnata Dragos Galgotiu, este „Societatea de vanatoare“, piesa rebelului austriac.
  Premiera de la Cluj a lui Dragos Galgotiu este un spectacol de autor, pe directia inceputa in „Portretul lui Dorian Gray“ si continuata in „Hamletmachine“: estetizanta, opulent teatrala, usor obsoleta, cu gesturi de coloratura expresionista. Decorul, respectand structura din „Hamletmachine“, colt inclinat spre spectatori, creeaza voit tensiune si discofort. De altfel, regizorul lucreaza cu aceeasi echipa: decor Andrei Both,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Societatea de vânătoare sau lungul drum al zilei către moarte de Liviu Ornea sursa: Ageda LiterNet
  Greu text Societatea de vânătoare al lui Thomas Bernhard! Nici ca literatură nu e uşor de parcurs, darmite ca text de teatru. E complet nedramatic. Să-l pui în scenă, să construieşti un spectacol pornind de la el, oricît de fascinante ideile şi trimiterile filozofice, e un pariu foarte riscat. E un text despre moarte, temă ubicuă în opera lui Bernhard: "Moartea este tema mea, fiindcă viaţa este tema mea, de neînţeles, fără echivoc... Murim, solitari ce suntem ai neputinţei noastre."
  Acţiunea are loc într-o singură zi, într-un pavilion de vânătoare, în mijlocul unei păduri. În primele două secţiuni ale piesei, două personaje, scriitorul şi soţia generalului, stau de vorbă în timp ce "bat cărţile", "păcălesc timpul", aşteptând ca generalul şi prietenii lui (un prinţ şi prinţesa, doi miniştri despre care se deduce că vor să-l răstoarne din funcţiile lui publice) să revină de la vânătoare. Se vorbeşte despre general,
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• Oglindă a societăţii, în faţa publicului de teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Piesa "Puterea neobişnuinţei" a dramaturgului austriac Thomas Bernhard, din care se desprinde o armonie a discursului narativ, deşi e scrisă într-un stil provocator, a văzut lumina rampei, de curând, la Teatrul Dramatic "Sică Alexandrescu" din Braşov. Este o montare selectă ce se adresează unui public inteligent.
  Regizorul Claudiu Goga a ales să monteze "Puterea neobişnuinţei", text scris de Thomas Bernhard în prima jumătate a anilor '70, pentru că "e o piesă foarte potrivită pentru ceea ce se întâmplă astăzi în cultura românească şi în special în teatru", după cum mi-a spus. Mai degrabă, este o meditaţie asupra a ceea ce înseamnă creatorul şi opera sa, iar în faţa publicului este pusă o oglindă a societăţii, o oglindă asupra meseriei de artist.
  Duritatea descrisă de Thomas Bernhard este asociată de Goga cu munca unui chirurg care operează fără anestezie. Autorul nu dă indicaţii regizorale în această piesă consistentă,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Prova d’orchestra de Andreea Dumitru sursa: Teatrul azi
  „În Austria, despre Bernhard se zice că ar fi o boală – am fost «infectat» şi eu“, afirma Krystian Lupa, regizor polonez apropiat de sensibilitatea scriitorului, comentând un excepţional spectacol pe care l-a realizat, după romanul Kalkwerk, la Stary Teatr din Cracovia. La noi, în ultimii ani, o astfel de afinitate a părut să demonstreze Alexandru Dabija, dar, după Creatorul de teatru, şi el a părăsit (cel puţin, o vreme) acest drum. O montare a lui Dragoş Galgoţiu, cu Societatea de vânătoare, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a fost destul de comentată, dar nici aceasta nu a dat naştere unei preocupări de lungă durată pentru dramaturgia austriacului. La urma urmelor, n-ar fi prea greu de înţeles de ce Thomas Bernhard e incomparabil mai puţin „prezent“ pe scenele din România decât scriitori de acelaşi calibru, cum sunt Beckett ori Kafka. Pe câte dintre scenele noastre s-ar putea vorbi despre căutarea perfecţiunii absolute,
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Obsesia care ucide muzica de Simona Chițan sursa: Adevărul literar și artistic
  „Cu faţa suptă de durere nu-l poţi cânta pe Schubert, şi cu atât mai puţin «Cvintetul păstrăvului»“, spune Caribaldi în spectacolul „Puterea obişnuinţei“. Austriacul Thomas Bernhard (1931-1989), unul dintre cei mai talentaţi dramaturgi postbelici, ar fi împlinit 80 de ani pe 9 februarie.
  Suflete goale, printre copaci dezveliţi de frunze. Muzicieni pe care arta lor nu-i salvează. Tehnica, disciplina şi repetiţiile duse la extrem ucid sufletele şi sensibilitatea artiştilor, un jongler, un dresor şi un clovn. Artiştii dintr-un mic circ devin marionete dezasamblate şi mutilate sub mâna de fier a lui Caribaldi (Marius Cordoş), care-şi terorizează inclusiv nepoata-balerină (Maria Gârbovan).
  „Puterea obişnuinţei", un spectacol controversat, care a generat scrisori vehemente în breaslă din cauza neselecţionării anul trecut în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, merită văzut la Teatrul „Sică Alexandrescu" din Braşov.
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Pădurea, un personaj de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Deşi aparţinînd unor specii diferite (cît de diferite mai pot fi ele, din moment ce, pentru a parafraza titlul unui celebru volum de poezie, în fond toate sînt comedii), două foarte viguroase spectacole ale Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov – Puterea obişnuinţei, după Thomas Bernhard, în regia lui Claudiu Goga, şi Despre iubire la om, după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija – au ceva în comun: pădurea. Pădurea desfrunzită. Modul în care aceasta este utilizată scenografic face pur şi simplu diferenţa conceptuală a celor două exerciţii scenice. Pădurii lui Goga (regizorul îşi semnează singur decorul, costumele, excelent gîndite şi ele, aparţinînd Liei Dogaru) îi este esenţială multitudinea de ramuri subţiri, de filamente aproape imposibil de urmărit, un ocean de dendrite prin care viermuieşte multitudinea de complexe şi de obsesii freudiene. Pădurea lui Dabija (semnată de Cosmin Ardeleanu) este una de mesteceni (nici o
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Mecanisme şi mecanica lor de Marina Constantinescu sursa: România literară
  M-am gîndit de curînd, într-o noapte, pe drumul de întoarcere de la Braşov, de la teatru, de ce mă tulbură, de fiecare dată, întîlnirile cu Thomas Bernhard. Cu părţi din opera lui, vreau să spun.
  Sau discuţiile pe care le-am avut în studenţie şi de atîtea ori de atunci încoace cu oameni feluriţi, din foarte diferite colţuri ale lumii. Sau spectacolele pe care le-am văzut la noi sau în alte părţi. E o întrebare care revine, din cînd în cînd. Discursul lui rebel e structurat, precis şi taie ca un bisturiu. Fiecare cuvînt al acestui autor-personaj poartă mii de lumi semantice, de vibraţii în care clocotesc mii de stări, de sentimente, de nelinişti, de verdicte care acoperă, de fapt, tot atîtea îndoieli. Acutele intoleranţei din textele lui Bernhard îmi amintesc de propria mea intoleranţă. Am fost, poate, prea radicală pe alocuri. Cu mine şi cu ceilalţi. Cred că la Bernhard intoleranţa s-a dezvoltat ca un sistem de autoapărare.
  Citeste tot pe România literară
• Recenzie: Satisfucktion – Teatrul Foarte Mic de Andrei Vornicu sursa: Metropolis online
  Satisfucktion: un titlu sugestiv care creează un nivel de așteptare ce nu e însă nicicum... satisfăcut.
  Spectacolul reușește să fie în primul rând bizar și să exprime o senzație acută de labilitate, de anomalie, de ciudățenie inefabilă. Per total are fragmente interesante, bine scrise și interpretate, dar contaminate de breșe ce plictisesc și de căderi ce nu prea mai reușesc să reanimeze pulsul acțiunii.
  Mai pe larg: un decor ce sugerează interiorul, deși suprafața scenei e acoperită cu iarbă artificială, străpunsă pe alocuri de becuri și felinare scurte (ale căror sens scapă la o primă analiză) și punctată de cufere din care se tot scot și se îndeasă haine (toate lăbărțate, negre, diforme), iar într-unul dintre capetele scenei, un șifonier mare, prevăzut în interior cu o tablă netedă ce reflectă decorul ca o oglindă. Acțiunea gravitează în jurul a două personaje feminine, mamă și fiică, legate de o relație patologică,
  Citeste tot pe Metropolis online
• „Satisfucktion“, fereastra incomodă şi opacă de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Acum doi ani, regizorul Claudiu Goga monta la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov „Puterea obişnuinţei“, de Thomas Bernhard, cunoscut dramaturg austriac apreciat mai mult în străinătate decât în ţara natală, cu care a fost până la moarte şi după în război. Lupta a fost deschisă şi iremediabilă, căci scriitorul, unul dintre cei mai importanţi creatori din Austria postbelică, a interzis prin testament punerea în scenă a pieselor sale şi publicarea postumă a unor scrieri în ţara natală. „Puterea obişnuinţei“ desluşea pe scenă un mecanism ineluctabil: mica istorie personală a fiinţei umane, care nu are de ales şi trebuie să trăiască. Povestea bătrânului care-şi petrece anii exersând un cvintet de Schubert era relevantă pentru absurdul, dar şi pentru farmecul de neînţeles al vieţii.
  Puţin montate în România, piesele acestuia, în care singurătatea, alienarea şi lipsa speranţei delimitează o lume înstrăinată de umanitatea
  Citeste tot pe Yorick
• Valeria Seciu în "SatisFUCKtion", un spectacol captivant de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Într-o societate mecanizată, cu valori şi păreri impuse, apariţia unei femei care priveşte către trecut şi către mare, desprinsă parcă de timp, este şocantă. Ritmul în care trăieşte este altul decât cel cu care suntem obişnuiţi, cel al străzii. Oglinda în care se priveşte nu-i arată lucruri frumoase, însă, spre deosebire de noi, ea are curajul să o privească.
  Valeria Seciu a devenit o emblemă a Teatrului Mic, identificându-şi cariera cu existenţa acestei scene. Magnetică, ingenuă, capabilă să-şi centreze sensibilitatea spre abisurile ori culmile naturii umane, ca-ntr-un alint, totdeauna cu o puternică senzualitate catifelată în privire, în vocea cu inflexiuni de miere sau fiere, nu şi-a dezamăgit niciodată publicul.
  În rolul Mamei din "SatisFUCKtion" trece cu uşurinţă de la frustrarea neîmplinirii în viaţa personală şi raportarea la trecut (întruchipat de Mihaela Popa) la dependenţa cu urme de afecţiune pe care o simte pentru
  Citeste tot pe Cotidianul
• Valeria Seciu, cu un rol de compoziţie de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Naţional
  Nu ştiu dacă Valeria Seciu a mai avut un rol de compoziţie şi de o asemenea întindere precum cel din spectacolul "SatisFUCKtion", jucat recent la Teatrul Foarte Mic. E rolul unei Mame, personajul principal din ceea ce autorul – dramaturgul austriac Thomas Bernhard – numeşte "un fel de scriere dramatic-simfonică în două părţi", pe care el a intitulat-o "La ţel" ("Am ziel", traducerea aparţine lui Victor Scoradeţ).
  
  Montarea de la "Mic", în regia lui Theo Herghelegiu, ne este prezentată ca "o farsă", cu titlul "SatisFUCKtion", alături de Valeria Seciu jucând trei actori tineri: Florina Gleznea (în rolul Fiicei), Cristian Popa (Autorul) şi Mihaela Popa (O fată). Scenografia e semnată de Dan Titza.
  
  Textul original este mult mai mare ca volum decât ceea ce conţine spectacolul de două ore. S-a tăiat... S-ar fi putut crea lejer un recital actoricesc, dar Valeria Seciu, care a descoperit acest text dramatic acum vreo zece ani, în acelaşi timp cu
  Citeste tot pe Jurnalul Naţional
• No satisfaction de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul „Satisfucktion” de la Teatrul Foarte Mic cred că e o fostă actriţă, ajunsă la vârsta senectuţii, a ratării, la momentul în care singura formă de existenţă pare a fi re-povestirea, re-citirea, re-interpretarea unor momente din viaţă: un soţ pe care nu l-a iubit şi cu care s-a căsătorit din interes pentru că avea o oţelărie şi o casă la malul mării, micile şi nevinovatele escapade, copiii, voluptatea eşecului. Textul lui Thomas Bernhart e interesant, un bun pretext pentru a aduce la rampă o artistă de diamant aşa cum e Valeria Seciu. Chiar dacă, trebuie să recunosc, constat că s-a format o modă, să distribui actori mari în roluri de foşti mari actori. Actorii noştri mari sunt suficient de viguroşi profesional încât să joace marile personaje dramatice, sau, mă rog, şi altceva decât ex-glorii prăbuşite în bătrâneţe şi uitare. Mi se pare - deja - un truc afectiv destul de ieftin.
  Citeste tot pe Port.ro
• Surprize ... triste de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Cine întâlnește afișul acestui spectacol, dacă prețuiește teatrul, va fi entuziasmat și curios să îl vadă, pentru că numele indicate sunt personalități cunoscute, precum Valeria Seciu în rolul principal din “SatisFUCKtion … “, autor fiind Thomas Bernhard și regizor, Theo Herghelegiu. După vizionarea acestei “farse”, cum specifică și afișul, va fi însă, deziluzionat de spectacol.
  Dramaturg și romancier austriac, Thomas Bernhad, personalitate controversată, este și a fost mereu prezent în repertoriile teatrelor noastre, în special cele independente. Amintim doar, “Creatorul de teatru”, unul din primele spectacole ale Teatrului Act, având în distribuție pe Valeria Seciu și Marcel Iureș, regia Alexandru Dabija, care se joacă de zece ani. O preocupare marcantă în scrierile lui Thomas Bernhard rămâne discuția despre dramaturgie, teatru și rostul acestei arte. Și în “SatisFUCKtion …” – un titlu ce nu presupune …
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• O Satisfucktion parțială de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  În Am Ziel (La țintă), Thomas Bernhard se abate o clipă de la preocuparea sa de bază: beștelirea austriecilor și, în general, a speciei umane. Se abate e un fel de-a spune. Pentru că, dacă nu-și bombăne pe față semenii, o face implicit, descriindu-i în cele mai negre culori: proști, egolatri, neîndurători, frivoli, complet lipsiți de dragoste, de înțelegere; iar bunătatea, cînd e, se ascunde în sufletul chinuit al vreunui înapoiat mintal.
  Valeria Seciu joacă aici rolul unei foste mari actrițe care trăiește exclusiv din amintirea gloriei trecute, a vieții înlesnite alături de un soț bogat pe care nu l-a iubit – cum nu și-a iubit nici copiii. A unei vieți de care, o știe bine, și-a cam bătut joc. Monologhează întruna, fiicei nu i se adresează, de fapt, decît ca să-i ceară ceva, să o mîne la treabă. Fiica e ușor retardată, pare să aibă mintea și sufletul rămase într-o adolescență foarte timpurie – nimic patologic însă.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Scapă cine poate de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Cea mai recentă montare de la Teatrul Foarte Mic din București, Satisfucktion – în original, textul se numea La țintă –, este imaginea vie, de aproape două ore, a felului cum nici măcar o mare actriță (Valeria Seciu) nu poate salva o piesă, fie și a lui Thomas Bernhard, intrată într-un mecanism de spectacol greșit din start.
  Tradusă minunat de către Victor Scoradeț în urmă cu niște ani, La țintă a avut succesive tentative de punere în scenă, la același teatru, pînă să poată fi dusă la bun sfîrșit de Theo Herghelegiu – și e, teoretic, cel puțin, textul ideal pentru Valeria Seciu. Maestru absolut al mizantropiei, al descrierii impasibile a haznalelor vieții și ale personalității umane, Bernhard are o aplecare specială pentru lumea teatrului (cu toții ne amintimCreatorul de teatru, de la Teatrul ACT, după piesa lui, Cabotinul, cu Marcel Iureș; țintele dramaturgului austriac sînt cel mai adesea intelectualii universitari,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Kant cel psihotic de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna pg.32
  Un spectacol psihotic, cinic, ironic, tăios, iconoclast a propus publicului regizorul Alexandru Colpacci cu piesa lui Thomas Bernhard, Immanuel Kant, a cărei premieră a avut loc în 11 decembrie 2011 la Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara. Dramaturgul e cunoscut ca un virtuoz al textului, dar cu o construcție mai degrabă poetic-metafizică, așadar destul de greu înscenabil. Alături de trupa timișoreană și cu ajutorul unei echipe remarcabile de colaboratori – scenografa Carmencita Brojboiu, coregrafa Tunde Baczo și ilustratorul muzical Attila Kiss - regizorul reușește să transpună vizual convingător dialogurile cu tentă absurdă și curgere ne-firească ale lui Bernhard. Intriga are drept loc de desfășurare nava cu care Kant merge în America, pentru a fi tratat de boala de ochi care-l supără teribil. Acesta e însă doar fundalul, pretextul unei auto-chestionări umane și metafizice, a unor ”răfuieli” (”Marx e un netrebnic”,
  Citeste tot pe Revista Tribuna pg.32
• „Immanuel Kant” - despre degradarea psihicului uman în opera de autodistrugere de Raul Bastean sursa: Art Act Magazine
  Spectacolul ”Immanuel Kant” de Thomas Bernhard, montat de către regizorul Alexandru Colpacci la Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara este una dintre cele mai recente producții ale instituției teatrale. Spectacolul va fi reluat luni, 5 martie de la ora 19 pe scena Sălii Mari a teatrului.
  „Teatrul e anacronism. Totul e caricatură”. Sunt spusele dramaturgului, romancierului și poetului austriac Thomas Bernhard. Chiar aceste afirmaţii au constituit punctul de plecare al regizorului Alexandru Colpacci atunci când a demarat, alături de echipa Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, construcția spectacolului Immanuel Kant. Deși Bernhard este un dramaturg contemporan, acest text a surprins prin simplul fapt de a fi altfel comparativ cu un alt text contemporan. Lipsit de vulgaritatea des intâlnită în textul de azi, cel al lui Bernhard aduce în prim plan ideea logicii lipsite de logică și, mai ales, incoerența. Replicile personajelor sunt
  Citeste tot pe Art Act Magazine

Discutii:

propune tema de discutie