Nabokov, Cătălina Buzoianu, Ştefan Iordache şi Lolita de Florica Ichim sursa: România Liberă
N-am putea spune că în ultimele stagiuni suntem răsfăţaţi cu evenimente teatrale. Destule spectacole bune (adică nu chiar o medie), dar, oricum, pe linia de plutire ne oferă cu ce să ne umplem serile. Uneori, din zona ţării vin ştiri transformate în promisiuni şi, pentru spectatorul profesionist, în speranţe. Ajungi cu trenul, cu maşina, pe calea aerului (mai greu, mă rog) şi nu puţine sunt dezamăgirile. Sau nu auzi mai nimic şi deodată te trezeşti în faţa unei bijuterii, cum ne-a dăruit Naţionalul clujean în recentul Festival Naţional, cu textul lui Gellu Naum, Exact în acelaşi timp, pus în scenă de Mihai Măniuţiu. Cu atît este mai mare nerăbdarea atunci cînd afli că regizoarea Cătălina Buzoianu, ce-a oferit publicului, decenii la rînd, atîtea evenimente, repetă o dramatizare după Lolita lui Nabokov, cu Ştefan Iordache în Humbert Humbert. Am tot aşteptat şi, probabil, din motive obiective, aşteptarea s-a prelungit pînă săptămîna trecută cînd, cu o publicitate cum ar trebui să se facă, în mod obişnuit la un spectacol semnat de un regizor de seamă, am putut vedea premiera.
Deşi ştim că Lolita a ajuns pe ecran în două rînduri, ideea unei dramatizări mi s-a părut de o temeritate rară. De-abia cînd am văzut programul de sală mi-am dat seama că Mihaela Tonitza Iordache a făcut dramatizarea după scenariul de film, adică după extragerea elementelor esenţiale din carte operată de însuşi Nabokov. Soluţie inteligentă! Astfel, pe firul dramei lui Humbert, sunt interferate, în secvenţe, etapele eşecului său existenţial, gradat, cu tensiune emoţională, într-o construcţie echilibrată.
Crîmpeie de acţiune, orînduite aparent haotic, reflectate în oglinzi, iluminate în toate chipurile, aleargă spre un întreg. Devis Grebu, semnatarul decorurilor, transformă lubricul în grotesc, plimbă pe scenă panouri reflectînd imagini ciopîrţite parcă, proiectează altele pe fundal şi pe panouri. Cioburile de viaţă trăită în obsesie şi în fals sunt aproape materializate. Din păcate, este un prea mult în această sarabandă imagistică şi, în timp ce ea se derula aproape agresiv pe scenă, mi-au răsărit în memorie rigoarea şi expresivitatea decorurilor şi luminilor de la Nepotul lui Rameau, unde David Esrig şi Ion Popescu Udrişte ne făceau părtaşi la un banchet al inteligenţei teatrale.
Ştefan Iordache şi Cătălina Buzoianu merg pe lamă de cuţit. Sentimentul obsedant are în chimismul lui puritate, disperare, oroare, tristeţe, elanuri ş.a.m.d. Amalgamul acesta, aproape imposibil scenic, este stăpînit de interpret. La un moment dat, Iordache duce suferinţa pînă într-un punct în care se recomandă chiar pentru Regele Lear. Îl crezi constant, indiferent de propunerea ce-o face, iar cînd îmbracă ironia îi accepţi distanţa luată de personaj. Pentru Lolita, regizoarea a ales două interprete. Nu am văzut-o decît pe Ana Ularu. Frumoasă, cu o senzualitate reţinută, adeseori cu farmec. Dar de la nimfeta începutului pînă la frunza ofilită a finalului, drumul este anevoios şi tinerei i-au lipsit mijloacele. De aici o monotonie care-l lipseşte pe Ştefan Iordache de partener. S-ar părea că nici nu-i trebuie, în general, un partener. Are aerul unui actor solitar şi în Barrymore, şi aici, în Lolita, un actor ce-şi ajunge sieşi. O fi bine? O fi rău? Personal, parcă mi-e dor de Iordache înfruntîndu-se cu George Constantin. Ciudat, ca nici un altul, acest spectacol mi-a trezit imagini-amintiri din mari evenimente teatrale, chiar din spectacolele Cătălinei Buzoianu, în care funcţiona cu milimetrul şi secunda.
Ar fi nedrept să ne uităm doar la rolurile principale. Dana Dembinski-Medeleanu este mai sigură ca oricînd pe partitura de interpretat. Am revăzut-o cu plăcere pe Julieta Szönyi-Ghiga, ale cărei frumuseţe şi gracilitate au fost uitate pe nedrept de regizorii ce-au montat la Teatrul Mic. În Lolita, ca şi Mihai Dinvale, Mădălina Constantin, Papil Panduru, interpretează mai multe personaje cu măsură exactă.
Oare nevoia noastră de a fi a la page face ca în programul de sală, light-designerul şi autorul "aplicaţiilor multi-media" să aibă aceeaşi pondere cu Velica Panduru, meritoria autoare a costumelor, cu muzica Dorinei Crişan Rusu? Nu s-ar cădea parcă...
La lectura cărţii, forţa cuvintelor şi faptelor nu era atît de puternică precum s-a vădit asaltul imaginilor ce-au tradus-o scenic. Mărturisesc că la ieşirea din sală am fost urmărită de o stare de disconfort moral, dacă poate fi numit astfel ceea ce m-a făcut să caut printre vechi hîrtii o frază de Albert Einstein, care, demodatul, zicea: Nu ştiu ce caută alţii în operele artistice, dar eu caut principiul moral, ceea ce luminează şi înalţă sufletul.
