Visele-țăndări și buda supraviețuirii de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
„Când ai bãgat mâna în latrinã ai scãpat de toate spaimele îngrozitoare. E ca și când ai da mâna cu un om”, spune unul din personajele piesei Șefele, de Werner Schwab, a cãrei premierã a avut loc la Teatrul Național din Cluj în 9 aprilie. Spectacolul este regizat de m.chris.nedeea, într-o coproducție a Naționalului cu Teatrul Imposibil, și interpretat de Viorica Mischilea, Maria Munteanu și Maria Seleș. Textul lui Schwab are o duritate interioarã traumaticã, învelitã într-un limbaj ironic, crud, scatologic de-a dreptul, provocând hohote de râs, dar și un frison dureros. Șefele e o dramã a fantasmelor, utopiilor și pulsiunilor umane, dar și a derivei existențiale. Eroinele sale, trei femei anonime, declasate social, își construiesc obsesiv o realitate paralelã, trandafiriu-fantasmaticã, pentru a scãpa de traumele acumulate în timp și a redobândi sentimentul propriei valori omenești. Personajele sunt construite în tușe marcate, iar interacțiunea lor este semnul unei nevoi aproape disperate de „celãlalt”. Deși au discursuri paralele, fiecare hrãnindu-se din propria sa utopie, deși se detestã uneori, cele trei nu se pot despãrți. E o solidaritate a exclușilor, supraviețuitori derizorii ai unei lumi din care nu mai fac parte. Grete (Viorica Mischilea) este o „obsedatã sexual”, Erna (Maria Munteanu) – o bigotã ipocrit-cucernicã, adeptã a „onorabilitãții sociale”. Pentru fiecare, fantasma, fie eroticã, fie burghezã, înseamnã o cale cãtre recâștigarea unui loc în lumea strãinã.
În schimb Mariedl (Maria Seleș) e tocmai portretul în oglindã al celorlalte. De altfel, printrun amar paradox, ea e singura toleratã social din cele trei, ca vidanjoare. Mariedl desfundã latrine, chiar și fãrã mãnuși. Simplã, cu inocența și inteligența genuin-neșlefuitã a copiilor, Mariedl vorbește firesc despre toate tabuurile lumii. Simbolurile conținute în piesa lui Schwab sunt numeroase și pot fi decriptate abia dupã „eliberarea” de primul orizont, cel ofensivamuzant-amãrui, al întâmplãrilor. Viața celor trei femei curge monoton, cu mici certuri, împãcãri, rememorarea unor clipe de viațã. Grete e supãratã pe fiica sa, plecatã în Australia, care nu-i scrie. Erna deplânge boema și celibatul fiului sãu. Trimiterile din text sunt limpezi: fiica Gretei „și-a scos ovarele”, adicã trãdeazã tocmai idealul erotic al mamei, iar fiul Ernei refuzã sã devinã un „burghez”, un cetãțean onorabil și acceptat social. Acumularea fantasmelor și amintirilor va duce la un deznodãmânt cumplit, derulat însã tot fantasmatic, utopic, i-real. Aflate toate trei la un chef – imaginar, evident, dar dupã unul real, cu resturi de bãuturi abandonate în tomberon – femeile își proiecteazã visele. Grete se viseazã curtatã de un muzician arãtos, atras de nurii ei, Erna danseazã cu un mãcelar, om așezat, care o și cere în cãsãtorie, iar Mariedl este chematã sã desfunde toaletele, înfundate însã anume de „domnul pãrinte”, care ascunde acolo o conservã de gulaș, o sticlã de bere și una de parfum fin. Cadourile care o fac pe Mariedl fericitã. Caruselul fanteziei dezlãnțuite se învârte apoi invers, și prin glasul „mesagerului” Mariedl visurile se fac țãndãri. E secvența cea mai durã a piesei, în care trauma se dezvãluie întreagã, în rãspãr cu ipocrizia socialã, cu valorile false. Schwab ascunde aici și o satirã socialã acutã, conținutã în douã elemente: numele mãcelarului „onorabil” – Wotyla, și postura ridicolã a preotului care ascunde bunãtãți în rahat. Dupã ce monologul crud al lui Mariedl le readuce în promiscuitatea „realitãții”, Grete și Erna o omoarã. Doar cã și aceastã crimã e pur fantasmaticã, imaginarã. Regizorul m.chris.nedeea a reușit sã dea pregnanțã vizualã situației dramatice și sã valorizeze cam toate sensurile conținute în text. De aceea, spectacolul este amuzant-ironic, dur, dureros, nebunesc, solar, tenebros, pretinzând implicarea necondiționatã și reacția chiar fizicã a spectatorului. Cele trei actrițe au jucat în forțã, deși ușor timorate la debutul premierei, transmițând foarte focalizat toate „mesajele” piesei. Viorica Mischilea și-a exagerat uneori jocul, dar a reușit sã contureze un personaj extravertit, dominator dar și foarte fragil interior, ascuns în spatele unei mãști. Maria Munteanu a pus în evidențã foarte bine dualitatea personajului sãu, ipocrit-onorabil-bigot, dar și dornic de o existențã onestã, de o viațã fãrã minciuni folosite ca pretexte. În fine, Maria Seleș a întruchipat admirabil naturalețea frustã și cruzimea involuntarã a personajului sãu, vidanjoarea cu suflet de copil.
Decorul lui Arhidiade Mureșan – curtea unei case vechi, unde-ºș duc viaþț cele trei femei – și costumele Laviniei Ban – haine ponosite, în culori potrivite alandala de eroine, la Erna și Grete, un costum de camuflaj, parodic-eroic, pentru Mariedl – au dat culoare și pregnanțã vizualã scenei. Trebuie remarcatã și splendida traducere a lui Dan Stoica, în care fiecare cuvânt are o sonoritate specialã, potențând structura semanticã a textului. Șefele este un spectacol de vãzut neapãrat și de memorat mãcar câteva zile. Pentru cã dã de gândit.
