După puteri de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Într-o formulă regizorală indecisă, aproximativă, fără suficientă nuanţare a sinuozităţilor şi schimbărilor de ritm ale textului, formulă ce dă impresia că a fost definitivată de mai multe persoane, e montată pe scena Teatrului de Stat din Oradea piesa lui Wiliam Saroyan, Oamenii cavernelor. Unor momente de poezie autentică li se asociază cu prea mare largheţe şi cu foarte multă lipsă de discernământ accente melodramatice, de extracţie telenovelistică ce pun sub semnul întrebării coerenţa macrosemnului spectacular. În piesa lui Saroyan, poetice sau banale, replicile formează o succesiune de supravegheată muzicalitate, cu accente, sincope şi momente de durată atent distribuite. În schimb, în spectacolul Trupei „Iosif Vulcan” se enunţă multe teme, sentimentului real asociindu-se la repezeală un patetism lacrimogen cu efecte destul de îndoielnice pentru valoarea artistică a ansamblului.
Se ştie, acţiunea se consumă într-un teatru dezafectat din Lower East Side în care şi-au găsit adăpost foşti actori condamnaţi la sărăcie. Respectiva determinare spaţială îi dă sentimentul regizorului Emil Sauciuc că ar fi îndreptăţit să-şi gândească montarea în formula „teatrului în teatru”. Ideea în sine nu e tocmai rea, numai că din păcate se abuzează de ea cu mult peste marginile iertate. A le cere foştilor actori care trăiesc cu nostalgia succeselor de odinioară, reale ori imaginare, să joace crâmpeie din spectacolele de altădată e o decizie corectă, justificată de însăşi realitatea textului. A popula însă respectivul spaţiu cu tot felul de fantome care, fie că dansează haotic pe scenă, fie îi privesc din loji pe cei în viaţă, mi se pare o soluţie la prima mână, redundantă, ce plasează fără argumente piesa în lumea lui Strindberg. În plus, se uită cu multă uşurinţă că în teatru unele lucruri pot fi sugerate, subînţelese, nu neapărat îngroşate pentru a fi băgate în seamă.
Aproximaţia în lectura regizorală a textului se vădeşte şi în modul în care sunt orchestrate evoluţiile individuale ale actorilor. Nu înţeleg de ce Mariana Vasile nu doar că se copilăreşte, ci îi conferă personajului său vitalitate în exces. Îmi scapă motivele în virtutea cărora lui Ion Abrudan, un actor „de vârstă“, i se cere ori doreşte chiar el să recurgă la compoziţie. E greu de priceput din ce raţiuni Doru Fârte rupe fraza. Anca Sigmirean este prea patetică şi alunecă îndată în monotonie. Petre Ghimbăşan, un actor cu darul autenticităţii, cade la rândul său în monotonie, în vreme de Mihaela Gherdan aproape că nu se zăreşte. Andrian Locovei are o primă apariţie emoţionantă, dar care se lungeşte peste marginile iertate omiţându-se că „surpriza dragostei” e apanajul lui Marivaux şi nu al dramaturgului american. Ion Ruscuţ şi Pavel Sîrghi se descurcă după puteri. De fapt singurul actor căruia nu am a-i face reproşuri esenţiale e Tiberiu Covaci căruia, aşa după cum s-a putut vedea deja din Aşteptându-l pe Godot, pare să- i facă bine colaborarea cu Emil Sauciuc. Ca o observaţie generală e cât se poate de nepotrivit că atunci când are de spus un text, fiecare actor face un pas înainte, stabilind o relaţie cu publicul de tip revolut. Despre scenografia Vioarei Bara nu pot spune de această dată decât că e adecvată intenţiilor spectacolului. Costumele fantomelor sunt izbutite, atâta doar că ele (fantomele) sunt de prisos. Finalul cu „artificii” ce ar dori să sugereze dinamitarea Teatrului e total neizbutit tehnic şi trimite totul în ridicol. Doar tortul de aniversare mai lipseşte
