regizor caut piesa

Piese de William Shakespeare

adauga piesa

Visul unei nopti de vara (A Midsummer Night's Dream)

Totul e bine cand se termina cu bine (All's Well That Ends Well)

Antony and Cleopatra

Cum va place (As You Like It)

O poveste de dragoste petrecută în mijlocul pădurii, într-un grup de nobili exilați care, ca într-un bal mascat, se joacă de-a păstorii și haiducii. Rosalinda se îndrăgostește de Orlando și cu toate reflecțiile despre iraționalitatea și efemeritatea dragostei, cei doi se căsătoresc plini de încredere și speranțe în cuplul lor, speranțe care nu știm dacă se vor îndeplini.

Comedia Erorilor (Comedy of Errors)

Coriolanus

Cymbeline

Eduard III

Hamlet

Prințul Hamlet deplânge moartea tatălui său și face față cu greu situației în care mama sa se căsătorește cu unchiul său pe care Hamlet îl bănuiește de a-i fi ucis tatăl. Situația crează tensiuni care duc la moartea suveranilor, a iubitei lui Ofelia, dar și a lui Hamlet însuși.

Julius Caesar

Piesă istorică despre complotul unui patrician îndreptat asupra lui Iulius Cezar, împărat care știa să se facă iubit de popor oferindu-i distracțiile de care acesta era mai interesat decât de democrație: pâine și circ. În complot este atras cu greu și Brutus care, deși loial la început, aderă la conspirație convins că pe primul loc trebuie să fie interesele țării.

King Henry IV Part 1

King Henry IV Part 2

King Henry V

King Henry VIII

King John

Regele Lear (King Lear)

Zadarnicele chinuri ale dragostei (Love's labour's Lost)

Macbeth

Masura pentru masura (Measure for Measure)

Angelo, om de o moralitate ireproșabilă, ajunge temporar la conducerea Veneției. Dintr-o moralitate bolnăvicioasă, exacerbată, el ordonă ca toți cei care au copii din flori să fie condamnați la moarte. Pentru a-și salva fratele, o fată frumoasă și cinstită îi imploră iertarea. Angelo, tocmai el care se vrea un exemplu de moralitate, îi cere în schimb un lucru imoral: să-și sacrifice cinstea și să petreacă o noapte împreună.

Merchant of Venice

Desdemona, soția generalului maur Othello, cade victimă intrigilor urzite de Iago, omul de încredere al soțului său. Acesta, ambițios și fără scrupule, este invidios pe succesul lui Othello care are putere, faimă, bogăție și o soție minunată. Va profita de gelozia lui Othello și prin minciuni și înscenări îl va face să se îndoiască de fidelitatea soției lui, îl va aduce într-o stare anxietate și mânie care va culmina cu uciderea soției sale.

Merry Wives of Windsor

Midsummer Night's Dream

Much Ado About Nothing

Othello

Desdemona, soția generalului maur Othello, cade victimă intrigilor urzite de Iago, omul de încredere al soțului său. Acesta, ambițios și fără scrupule, este invidios pe succesul lui Othello care are putere, faimă, bogăție și o soție minunată. Va profita de gelozia lui Othello și prin minciuni și înscenări îl va face să se îndoiască de fidelitatea soției lui, îl va aduce într-o stare anxietate și mânie care va culmina cu uciderea soției sale.

Pericles, Prince of Tyre

Richard II

Richard III

Romeo și Julieta (Romeo and Juliet)

Dragostea dintre urmașii a două nobile familii rivale – Romeo și Julieta – este făcută imposibilă de orgoliul și inflexibilitatea părinților și rudelor lor. Din nefericire, cea mai celebră poveste de dragoste din literatura mondială se termină tragic cu moartea tinerilot îndrăgostiți.

Sonete

Taming of the Shrew

Furtuna (Tempest, The)

Prospero este ducele Milanului exilat pe o insulă unde complotează să o pună pe fiica sa Miranda în locul ce i se cuvine, folosind ilizia și manipularea. Furtuna îl aduce pe insulă pe fratele uzurpator al Ducelui - Antonio și pe complicele lui - Alonso, Regele Napolelui. Mașinațiunile vor duce la căsătoria Mirandei cu Ferdinand, fiul lui Alonso.

The Two Gentlemen of Verona

Mai mult decât o simplă comedie spumoasă, "Doi tineri din Verona" ne vorbeşte astăzi despre pierderea inocenţei. Şi pe lângă trecerea timpului, brăzdată în corpurile noastre, ce poate marca mai mult nişte suflete tinere pornite cu entuziasm pe drumul vieţii, decât destrămarea iluziilor iniţiale. Trecând de la umorul direct, brutal chiar, la cel subtil şi rafinat, de la crizele metafizice ale iubirii la dorinţe trupeşti pătimaşe, această piesă de tinereţe a lui Shakespeare ne poartă prin labirintul sufletului, în care personajele îşi caută iubirile pierdute şi regăsite, visele niciodată împlinite.

Poveste de iarna (The Winter's Tale)

Timon of Athens

Titus Andronicus

Troilus si Cresida (Troilus and Cressida)

A douăsprezecea noapte (Twelfth Night, Or What You Will)

Winter's Tale

Acțiunea se petrece la curtea Regelui Leontes în Sicilia. Acesta e convins că soția sa gravidă – Hermione – îl înșală cu Regele Polixenes al Bohemiei, drept pentru care îl pune pe Camillo să îl otrăvească pe Polixenes. Dar Camillo îi dezvăluie acestuia planul și amândoi fug din Sicilia. Leontes o trimite la închisoare pe soția sa și declară copilul nelegitim, ordonând să fie abandonat într-un loc putiu. Fetița este găsită și crescută de un păstor. După 16 ani, Florizel, fiul lui Polixenes o întâlnește pe Perdita și se îndrăgostește de ea.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie William Shakespeare 

editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6
• 7

Cronici ale spectacolelor dupa texte de William Shakespeare

• Carmazan a facut-o pe Julieta vaca de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul si-a facut debutul in teatru cu „Romeo si Julieta“. Numai ca,
  sub bagheta lui, textul elisabetan a devenit „Tanta si Costel“, iar
  publicul i-a dat o replica pe masura. Premiera a avut loc marti.
  Un grup de tineri actori, in mare parte
  liber-profesionisti, a decis sa joace tragedia shakespeariana „Romeo si
  Julieta“, lucru pentru care aveau nevoie de un regizor. S-au uitat cu
  atentie in stinga si-n dreapta si au ajuns la concluzia ca un regizor
  care a esuat in film e numai bun de debutat in teatru. Asa ca l-au ales
  pe Ioan Carmazan, realizatorul unora dintre cele mai slabe filme facute
  in ultimii ani pe bani publici, daca reamintim doar „Lotus“ si „Margo“.
  
  Reclama este sufletul comertului si de publicitate a avut parte din plin acest spectacol gazduit de Teatrul Nottara.
  Gratie reclamei agresive, marti seara, sala mare
  a teatrului de pe Magheru era arhiplina. Publicul fremata, asteptind un
  eveniment. Insa ceea ce s-a petrecut pe scena a
  Citeste tot pe Cotidianul
• "Vaca de Julieta" si blegul de Romeo de Cristina Modreanu sursa: Gandul.info
  Dacă nu mai face film, Ion Cărmăzan prezintă teatru, dar eşecul e similar
  
  O promovare de zile mari, o Julietă cunoscută din reclamele la iaurt digestiv şi un Romeo care l-ar putea juca pe Păcală - cheile succesului
  
  M-am abţinut cât am putut, am zis că n-are rost să scriu, că are voie şi un regizor de film să încerce să facă un spectacol de teatru (cum se întâmplă şi invers) şi că, dacă a ieşit prost, e mai bine să treci cu vederea, poate ştie şi el că n-a ieşit bine şi altădată se gândeşte de două ori înainte să se arunce în scenă. Dar acum, când aflu că „Romeo şi Julieta” – cel mai prost spectacol pe care eu l-am văzut în această stagiune - este prezentat publicului de la Cluj în cadrul Festivalului de Film Transilvania (de unde şi până unde?!), m-am hotărât să revin asupra deciziei. Sunt sigură că vi se pare dur titlul şi că aţi sărit să protestaţi când l-aţi văzut aici: ei bine, acelaşi sentiment l-am
  Citeste tot pe Gandul.info
• O penibilă manea teatrală de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  O echipa de tineri inconstienti s-au lasat pe mana unui regizor de film cunoscut doar prin esecurile sale si au reusit sa se compromita intr-un spectacol dezagreabil. Puneri in scena trasnite ale operei lui Shakespeare in numele originalitatii am mai vazut, dar acest spectacol cu "Romeo si Julieta" le intrece pe toate, este o penibila manea teatrala.
  Cu nerusinare foita, care anunta si distributia, specifica doar "Romeo si Julieta" de W. Shakespeare! Numai ca textul nu mai are legatura cu Shakespeare. Actiunea piesei a devenit un amarat de pretext, replicile lui Will au disparut, si cineva, banuim ca "regizorul" Ioan Carmazan, le-a inlocuit, suparat, cum declara, pe "variantele siropoase", in intentia "sa il facem pe Shakespeare contemporanul nostru". Dupa mintea sa l-a facut prin replici de genul: "Tu, la mine te strambi asa, ba!" (scena dintre tinerii reprezentanti ai familiilor Capulet si Montagu) sau "Bine ati venit damelor. Este printre voi vreo minorosita? Are cineva bataturi?
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatru: Romeo si Julieta, vag după Shakespeare de Cristina Petrescu sursa: Metropotam
  Citisem despre Romeo si Julieta cateva recenzii deloc flatante in presa, imediat dupa premiera (1 aprilie 2008, la Nottara). Acest lucru, impreuna cu abordarea PR-istica agresiva care ma impingea in pragul nebuniei si al Oficiului AntiSpam (nu exista? O sa il infiintam noi), m-au determinat sa nu merg sa vad piesa pana acum. Dar fiind vara, stagiunile inchise si putine evenimente cat de cat culturale... Oricum, erau pline bancile de la Motoare. Multi fraieri plictisiti, ca mine. Sau poate doar neavizati.
  Stiam... Simteam ca n-o sa imi placa. Mi s-au adeverit temerile. O punere in scena atat de puerila si simplista (argumentele minimalismului si simbolismului nu tin) nu am mai vazut de... de la [O statie...].
  Imi aminteam cu obida de ultima varianta de Romeo si Julieta vazuta la TNB in '94, in regia lui Beatrice Bleont, si aceea putin nonconformista (scena balconului era de fapt scena cazii de baie, lucru care m-a surprins neplacut- copiii de 15 ani erau altfel atunci),
  Citeste tot pe Metropotam
• Martori tăcuți la cele întâmplate de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Acolo unde au lasat urme de neuitat si mesterul Vlad Mugur, cu "Hamlet", acum vreo cinci decenii, si Silviu Purcarete, mai intai cu "Titus Andronicus", apoi cu piesa "Cum doriti sau Noaptea de la spartul targului", in urma cu doar doua stagiuni, dar si Emil Boroghina, cu al sau festival international, ce se vesteste pentru anul viitor cu o noua editie, adica pe scena Teatrului National din Craiova, purtand acum numele lui Marin Sorescu, dramaturgia shakespeariana a fost intampinata si onorata cu respect, cu profesionalism, cu bucurie. Faptul s-a adeverit in buna masura si in recenta premiera cu "Romeo si Julieta", in traducerea lui Dan Amedeo Lazarescu, pe versiunea datorata lui Mircea Cornisteanu, pe care ne-au oferit-o regizorul grec Yannis Paraskevopoulos, scenogra-fa Lia Dogaru, excelentul creator de miscare scenica Florin Fieroiu si domnul Kosmas Efremides, autorul unei selectii muzicale discrete si expresive.
  Asadar, marele Will se intoarce la Craiova, in straie foarte
  Citeste tot pe România Liberă
• Modernismul bine temperat de Valentin Tașcu sursa: Revista Drama
  Direcţia teatrului “cel mai” actual, la noi, dar şi aiurea, mai sigur în estul Europei, este mişcarea, dinamismul dus până la paroxism şi la performanţă sportivă. A se vedea Othello la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, unde din textul lui Shakespeare n-a mai rămas decât o batistă mare şi roşie. Toată sugestia, care a acoperit practic cuvintele, a venit de la mişcările încrucişate ale scenei, iar spectacolul a fost remarcabil tocmai la acest nivel.Pe un vector similar merge şi regizorul grec Yannis Paraskivopoulos, numai că el recurge la o vizibilă temperare a vitezelor de mişcare scenică, creează chiar pauze (interludii) în curgerea acestora, încât reuşeşte cel puţin două tehnici de rupere a conflictului, exagerat de unii, între clasicitatea textelor clasice şi modernizarea cu orice preţ. Aşadar, pe fundalul clar al unei structuri mobile, deosebit de expresivă de altfel, se pun în lumină câţiva moduli de text, cu două câştiguri: unul
  Citeste tot pe Revista Drama
• Enunţuri fragmentate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Despre spectacolul cu piesa Romeo şi Julieta de William Shakespeare de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova aveam veşti contradictorii primite atât prin intermediul criticii „instituţionalizate”, dar şi prin cel al cronicii „din vorbă-n vorbă”. Admiraţiei necondiţionate i se opunea contestarea cât se poate de violentă. Nebunia topurilor de la sfârşit de an a amplificat confuzia. Sfatul meu e, de altminteri, fie să le citiţi cu maximă detaşare, fie să nu le acordaţi nici un fel de crezare. Noroc că profesia de critic de teatru e una „nesindicalizată” şi se face pe cont propriu. Aşa că am aşteptat să văd montarea, convins că munte cu munte se întâlneşte darămite critic cu spectacol, şi să-mi formez propria opinie. Care nu e tocmai bună, în pofida faptului că directorul Teatrului craiovean, regizorul Mircea Cornişteanu, a investit foarte multă încredere în mai tânărul său coleg grec, Yiannis Paraskevopoulos,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Romeo si Julieta musical de Oltea Serban-Parau sursa: Ziarul Financiar
  Recunosc ca am avut rezerve in a onora invitatiile Teatrului de Opereta "Ion Dacian" la productiile de musical ale ultimilor doi ani, pentru ca efectiv nu credeam (din proprie experienta) ca efortul – fie el oricât de donquijotesc – al unui nou director poate schimba ceva in profunzime intr-o institutie atât de tributara conservatorismului.
  Se pare ca momentul in care m-am hotarât sa merg la un astfel de spectacol a fost cel potrivit, pentru ca musicalul Romeo si Julieta creat de Gerard Presgurvic, dupa piesa lui Shakespeare (premiera a avut loc in 2001, la Paris, atingând doua milioane de spectatori intr-un singur an, ulterior musicalul fiind montat in Canada, la Londra, Amsterdam, Budapesta, Szeged, Moscova, Viena, Seul, Taipei si Monterrey - Mexic) este un succes si la Bucuresti.
  Din fericire, motivele nu sunt numai cele ale spectacolului vizual si „tehnic", desi si acestea nu sunt de neglijat. Montarea este in buna masura aceeasi de la Budapesta, pentru aceasta
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Romeo şi Julieta de Bronx de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Cu o întreagă echipă importată din Ungaria, în frunte cu regizorul Miklos Gabor Kerenyi pe numele lui de scenă Kero, cu nume noi-nouţe pe afiş, actori capabili să cânte şi să danseze şi solişti transformaţi în actori, cu street dancers, mânuitori de flăcări, cântăreţi de operă şi hip-hoperi, tragedia lui "Romeo şi Julieta" a fost adusă la Bucureşti cu o impresionantă desfăşurare de forţe.
  Transplantarea în contemporaneitate dă poveştii de dragoste dintre cei doi tineri din Verona un aer de eternitate. Familiile Capulet şi Montague au fost transformate într-un fel de clanuri mafiote, stăpâne peste câte o bandă de cartier. Verona însăşi este un soi de iad urban în care băieţii de cartier se caftesc una-două, cu motiv sau fără. Muzica, costumele şi coafurile afro te duc cu gândul la un fel de Bronx pe fundalul căruia se desfăşoară un love story fără happy end. Coregrafia şi muzica sunt foarte dinamice şi pline de energie,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Din propria cenuşă...Opereta de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  "Romeo şi Julieta" nu este doar primul musical realizat în România, este mult mai mult decât atât. Cu "Romeo şi Julieta" se confirmă renaşterea unei instituţii, până în urmă cu aproximativ doi ani acoperită de colbul inerţiei. Este meritul lui Ioan Răzvan Dincă, cel care, cu tenacitate, credinţă şi entuziasm a transformat un teatru fără personalitate într-o companie performantă şi - se pare - şi profitabilă. Nu ştiu ce şi cum a făcut, nici nu e treaba mea să judec, însă e clar că a reuşit. Oare ce tip de alchimie trebuie să foloseşti pentru a demonstra că şi cu bani de la buget se pot face lucruri excepţionale?
  "Romeo şi Julieta" este o coproducţie pe o "structură" dată, respectiv musicalul francezului Gerard Presgurvic, un scenariu extrem de interesant, pornind de la celebra capodoperă shakesperiană. Echipa de creatori unguri în frunte cu regizorul KERO (Miklos Gabor Kerenyi) a făcut o treabă excepţională. Totul impresionează şi
  Citeste tot pe Port.ro
• "Romeo şi Julieta": Românii şi ungurii, "duşmani" în scenă de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Două reprezentaţii inedite cu musicalul rock "Romeo şi Julieta" sunt programate pentru 20 şi 21 februarie pe scena Teatrului Naţional de Operetă din Bucureşti, cu o distribuţie română-maghiară. Personajele din familia Montague vor fi interpretate de artişti din România, iar cele din familia Capulet de artişti din Ungaria.
  Romeo e român - Jorge (George Papagheorghe), Julieta e unguroaică - Vágó Bernadett. Ideea a fost extraordinară. O astfel de formulă (distribuţie mixtă) a avut mare succes la Bienala de la Budapesta - Festivalul Cultural al Maghiarilor, desfăşurată în octombrie 2009. Atunci artiştii lirici români realizau rolurile membrilor familiei Capulet, iar cei din Ungaria pe cele din familia Montague.
  Pe scena Operetei, publicul îi va putea vedea, în februarie, şi pe Adina Sima (Lady Montague), Füredi Nikolett (Lady Capulet), Victor Bucur (Mercutio), Csuha Lajos (Capulet), Adrian Nour (Benvolio), Ernest Fazekas (Tybalt), Polyák Lilla (Doica),
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Cum a văzut Parisul de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Spectacolul „Romeo şi Julieta" de la Operetă e probabil cea mai apropiată reprezentare pe care a avut-o vreodată România de ceea ce am auzit de la alţii că ar fi un musical. Şi, fie şi numai pentru asta, cred că ar merita văzută această operă pop, spectaculos montată şi jucată.
  Musicalul creat de Gérard Presgurvic în 2001 după piesa omonimă a lui Shakespeare s-a bucurat de un mare succes în toată lumea fiind montat printre altele la Paris, Londra, Moscova, Seul. (Pe „wikipedia" există chiar o pagină dedicată musicalului, în care sunt discutate asemănările şi diferenţele între diferitele montări: cum se sinucid îndrăgostiţii la Paris şi cum la Moscova, ce fel de costume sunt în fiecare spectacol etc.)
  Varianta franţuzească a fost şi filmată şi vândută (bine) pe DVD. În 2004, ea s-a montat şi în Ungaria, în regia lui Kérenyi Miklós Gábor (sau KERO®), cel care a adaptat în 2009 spectacolul de la Budapesta şi pentru scena (mai
  Citeste tot pe România Liberă
• "Romeo şi Julieta", pe străzile din Timişoara de Georgeta Petrovici sursa: Evenimentul Zilei
  La final de stagiune, Teatrul Naţional le propune spectatorilor prima piesă jucată în aer liber. În plus, actriţa principală are 16 ani şi coafură rasta.
  Cu o Julietă de 16 ani, elevă de liceu cu o coafură rasta, în rolul principal, Teatrul Naţional Timişoara prezintă mâine primul proiect de teatru în aer liber.
  Spectacolul va avea loc de la ora 22.00, în Parcul Civic (cel din jurul Sălii 2, în spatele Hotelului Continental), iar intrarea va fi liberă.
  "E cea mai mare bucurie"
  Dianna Praskot, absolventă a clasei a XI-a, la Colegiul Naţional de Artă "Ion Vidu", din Timişoara, este vedeta incontestabilă a spectacolului.
  Adolescenta de 16 ani, care poartă o podoabă capilară impresionantă, formată din celebrele dreadlocks (codiţele răsucite specifice coafurii rasta - n.r.) a aflat despre casting de la profesoara ei de teatru.
  Iar când şi-a adjudecat rolul de Julieta, primul gând a fost unul de teamă că i s-ar putea cere să renunţe la
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• Etalonul Timişoara de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat recent stagiunea 2009-2010 în stil evenimenţial, pe deplin meritat după un an în care a devenit tot mai evident o instituţie-pilot a genului. Lucru cu atît mai interesant în actualul context tulbure pînă la larmoaiant. În acest moment, compania timişoreană deţine o trupă bine pusă la punct, un repertoriu inteligent, trei spaţii de joc efectiv (ne mai aştepată surprize, fiţi siguri!) dintre care fostul manej imperial (Sala 2) pare a fi unicat în România (fostul spaţiu industrial al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu este, dacă nu mă înşel, unicul termen de comparaţie, lipsindu-i însă încărcătura afectiv-istorică şi o anume eleganţă/tehnică nativ-imaginativă, ca să zic aşa) şi un festival (cel al Dramaturgiei Româneşti) cu vocaţie programatică.
  Ar fi o uitare a esenţialului să nu adaug echipa managerială condusă de directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, din a cărei
  Citeste tot pe Observator Cultural
• “Romeo şi Julieta”: tragedia unei povești de iubire, reluată la Teatrul Naţional de Raul Bastean sursa: Pagini de cultură
  Un spectacol de teatru clasic pus în scenă într-o varinată contemporană. Cu asta îi așteaptă o bună parte din trupa de actori a Naționalului timișorean pe iubitorii de teatru. Este vorba despre spectacolul Romeo și Julieta al marelui dramaturg W. Shakespeare, care va fi reluat în seara zilei de duminică, 29 ianuarie, de la ora 19, pe scena Sălii 2 a TNTm.
  Spectacolul, ce poartă semnătura regizorului macedonian Rahim Burhan, reunește în distribuția sa actori precum: Cătălin Ursu în rolul lui Romeo, tânăra actriță Dianna Praskot ce interpretează rolul Julietei, Ion Rizea, Colin Buzoianu, Alecu Reus, Benone Viziteu, Alina Reus și alții.
  “Romeo şi Julieta” vorbește despre ura tradiţională dintre familiile veroneze Montague şi Capulet, pusă la încercare de iubirea care se înfiripă între Romeo, fiul lui Montague şi Julieta, din familia contelui Capulet. În ciuda faptului că tatăl ei o promisese lui Paris, Romeo şi Julieta sînt
  Citeste tot pe Pagini de cultură
• De la Romeo şi Julieta la misterul pascal de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Pentru a prezenta celor prezenţi la Festivalul Reflex activitatea artistică din oraşul Sfântu Gheorghe, toate trupele de teatru, de la liceeni la profesionişti au primit şansa de a-şi demonstra calităţile.
  Pe lângă cele două trupe de teatru de repertoriu, cea maghiară, de la “Tamasi Aron”, gazda festivalului, şi cea română, de la Teatrul “Andrei Mureşanu”, în micul oraş din Secuime mai funcţionează încă o trupă profesionistă, Studio M, ale cărei montări sunt în cea mai mare parte de teatru de mişcare. Aceasta din urmă a prezentat în cadrul festivalului spectacolul “Romeo şi Julieta”, un foarte bun experiment de teatru gestual, în regia lui Uray Peter. Aflat la limita dintre dans şi teatru, spectacolul a pus foarte bine în valoare calităţile fizice de invidiat ale actorilor maghiari. Tragedia lui Shakespeare şi-a dovedit universalitatea şi prin faptul că a putut fi “spusă” fără cuvinte.
  Trupurile foarte bine antrenate ale
  Citeste tot pe Cotidianul
• Două versiuni pentru Romeo şi Julieta - Festivalul Shakespeare, 2012 de Andreea Chindriș sursa: Agenda LiterNet
  A patra zi, 26 aprilie 2012
  Una dintre cele mai cunoscute poveşti de dragoste a fost prezentată la Craiova în două variante în cea de-a patra zi. Primul spectacol a fost un spectacol de teatru-dans făcut de cei de la Studio M în regia lui Péter Uray, un proiect curajos, iar cel de-al doilea de Oskaras Koršunovas, regizorul lituanian care vine constant la Festivalul Shakespeare.
  Primul spectacol, cel de la Sfântu-Gheorghe, pare o analiză la rece, cu sclipiri de emoţie, a textului lui Shakespeare. Răceala e dată de costumele de afacerişti, de structurile de metal care acum fac o casă, acum o criptă în care se află Julieta. Inclusiv mişcările de dans sunt destul de fixe, vedem mai degrabă unghiuri drepte şi o constantă în ceea ce priveşte modul în care o fac. Cât despre emoţie, ea vine de la cuplu, iar costumul nu mai pare rigid pe ei. Nu mai auzi declaraţiile de dragoste (spectacolul nu are text spus), dar poţi vedea forţa cu care se aruncă unul spre
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Romeo şi Julieta sub ploaie de frunze uscate de Iulia Popovici sursa: Agenda LiterNet
  După o noapte în sfîrşit bine dormită (cu intermezzo-ul miraculoaselor focuri de artificii de la miezul nopţii), viaţa a căpătat şi pentru mine, vorba prietenului Werner Schwab, o faţă mult mai umană. Aşa că, pentru toţi iubitorii de teatru, e vremea de-un basm tragic şi frumos.
  Au fost odată ca niciodată un El şi o Ea, care se iubeau la nebunie, pînă cînd, într-o zi nefericită, Ea se-mbolnăvi de-o boală grea. Şi-atunci, ca să-i aducă puţină fericire, iubitul ei îi făcu un dar - un spectacol după cea mai frumoasă poveste tristă de dragoste de pe lume. El se numea Bocsárdi László, Ea era Gabriela, iar povestea pe care i-a dăruit-o regizorul de la Sfîntu Gheorghe soţiei lui - şi nouă, spectatorilor din sala Teatrului Radu Stanca din Sibiu - fu, după cum bănuiaţi deja, Romeo şi Julieta, un spectacol trist, puternic, emoţionant, fără o scenă a balconului şi tocmai de aceea mult mai încărcat de o tragică adoraţie.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un spectacol introducere de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Știam demult grație bunăvoinței secretariatelor literare a mai multor teatre din țară că William Shakespeare a fost un poliglot care a scris o bună parte din opera sa, dacă nu cumva chiar toată, (și) în limba română, fiindcă altminteri cum s-ar explica frecventa absență de pe afiș și din caietulprogram a numelui traducătorului. Se pare că Secretariatul literar al Trupei Iosif Vulcan a Teatrului de Stat din Oradea are noi date în privința vizionarismului marelui Will care, anticipând cu multe secole înainte că piesa lui Romeo și Julieta va fi înscenată pe malurile Crișului, a indicat cu fermitate distribuția. Numai așa s-ar putea justifica informația ce ne este livrată atât de afișul cât și de ilustrata cu funcție de succedaneu de caiet de sală, informație ce sună astfel: distribuția (în ordinea indicată de autor): Sorin Ionescu, George Voinese, ș.a.m.d. Trec peste faptul că de pe ambele adjuvante spectacologice lipsesc cele două puncte absolut necesare. Pe verso-ul vederii cu pricina, ordinea este sensibil modificată din rațiuni ținute ascunse. Se vede treaba că sleit în urma efortului făcut, același Secretariat literar nu și-a mai putut regăsi puterile și a trecut sub tăcere numele scenografului montării. Pe surse, dar și la aplauzele din final am aflat că ar fi vorba despre Oana Cernea. Acum, lăsând și gluma, și ironia la o parte și dincolo de rațiunile, justificate sau nu, ce au dus ca numele Oanei Cernea să nu fie menționat nici măcar pe afiș, mă grăbesc să spun că ea are meritul de a fi inventat aproape din nimic, cu un buget minimal, un decor ce izbutește să sugereze feluritele locuri în care se petrecea acțiunea din celebra piesă shakespeariană- piața publică, chilia fratelui Lorenzo, odaia Julietei, spațiul în care se consumă tragedia din final, ș.a.m.d. Iar împreună cu regizorul Bogdan Hușanu, Oana Cernea a găsit și o modalitate extrem de ingenioasă de rezolvare scenografică a dificilei scene–cheie a balconului.
  Regizorul Bogdan Hușanu a întocmit un conspect scenic clar, fără prea multe complicații, în consonanță cu aspirațiile montării și ținând cont de publicul căruia aceasta i se adresează. Care montare e mai curând un spectacol-introducere, o prefață la un viitor și așteptat mare spectacol cu Romeo și Julieta. Cel de acum se adresează unui public anume, cel care, de altminteri, reprezintă cel mai consistent segment de spectatori ai Teatrului de Stat din Oradea - liceenii. E replica în teatru a concertelor educative de la Filarmonică, propune o formulă economicoasă de tratare teatrală a poveștii. Vedem pe scenă niște tineri veseli, nepăsători și optimiști, încă neieșiți cu totul din adolescență, nițeluș neconformiști, prea puțin interesați în realitate de dușmănia dintre familiile Capulet și Montague, o dispută despre care au auzit câte ceva, dar căreia nu îi prea cunosc motivațiile și nici nu îi anticipează consecințele. Care habar nu au de tragedia ce se pregătește să îndolieze dar să și înțelepțească cele două familii rivale. Spectacolul lui Bogdan Hușanu mai-mai că îi dă dreptate lui Haig Acterian, cel care scria: Romeo și Julieta pare un sonet, o stare sufletească de sonet dramatizată: acțiunea e consecința unei singure stări sufletești a lui Romeo, ea stăpânește toată tragedia. Piesa nu este tragedia iubirii lui Romeo pentru Julieta, ci descrierea sub toate formele a stării de spirit de sonet a lui Romeo. (cf. Shakespeare, Editura Ararat, București, 1995). Fiecare dintre celelalte personaje înseamnă câte un reflex al acestei stări de spirit. Din ea ies pe rând, plătind un preț apreciabil Mercutio (un Mercutio jucăuș, căruia îi place condiția de clown, așa cum îl portretizează Șerban Borda) și Tybalt (Petre Ghimbășan), Benvolio (un Benvolio cam prostuț dar sentimental, cum îl imaginează Pavel Sîrghi) și Paris (scorțos, comme il faut , interesat de rangul și de averea Julietei, dar și fermecat de frumusețea ei, așa cum ni-l propune Sorin Ionescu), Doica (personaj popular, dar și ridicol- sofisticat, plângăcioasă și voluntară, mămoasă și cu nuri deopotrivă, așa cum o desenează ferm Elvira Rîmbu), Peter (copilăros și poate tâmpițel, foarte aproape de Arlechino, cum îl intuiește Ciprian Ciuciu), fratele Lorenzo (Emil Sauciuc ne lasă să înțelegem complexitatea personajului), Julieta (delicată, cu o anume tristețe intrinsecă firii și o melancolie inițială, așa cum o înțelege Alina Leonte), Romeo însuși (avântat, romantic, cu o candoare adolescentină conceput de Răzvan Vicoveanu), Capulet (amestec de autoritarism, de interese mercantile și de ușoară scleroză încă ținută sub control, cum apare el în buna interpretare a lui Ion Abrudan), și a lui Soție (o femeie semeață, sobră, cu morga specifică rangului, așa cum bine o interpretează Suzana Macovei), cu Ducele (Ion Ruscuț) și Montague (George Voinese). Lui Tiberiu Covaci îi revine misiunea de a deschide spectacolul și de a realiza punerea în temă, dar și de a-l aduce în scenă pe Spițer. Nu pot să nu observ că ar mai fi fost de lucru în cazul anumitor roluri, că unii dintre tinerii actori au probleme cu rostirea textului clasic, cu ținuta scenică, cu pășitul pe scenă, numai că ele trebuiau rezolvate de profesorii din facultate, înainte de a le da diploma de licență.
  Spectacolul are pe lângă claritate și o anume eleganță, evită orice fel de aluzie licențioasă, mizează pe sugestie și nu pe demonstrativism. Bogdan Hușanu nu ține cu orice preț să se pună în evidență pe sine, nu vrea să facă pe deșteptul, își rezervă dreptul de a nu inventa suprateme, de a nu iscodi absconsul textului. Nu fiindcă i-ar lipsi imaginația ori capacitatea de problematizare, ci pentru că știe că nu e locul să o facă. Regizorul se concentrează asupra povestirii scenice a tragediei scrise de Shakespeare și mizează pe frumusețea acesteia.
  Iar spectatorii pleacă acasă reconvinși de respectiva frumusețe, ceea ce, la urma urmei, nu e puțin lucru. Și e scopul montării. Aceia dintre ei care nu știu cine a fost Shakespeare pleacă acasă nelămuriți în această privință și asta nu din vina regizorului, a actorilor ori a scenografei, ci fiindcă instituția ce a produs spectacolul nu a socotit necesar să le pună la îndemână un minim mijloc de informare, convinsă fiind că despre Shakespeare se vorbește la școală. Nu, din păcate, nu se vorbește. E de sperat că pentru a afla un răspuns la această întrebare adolescenții vor face mai mult decât o simplă căutare pe Google. La urma urmei, spectacolul de la Teatrul de Stat din Oradea deține și meritul de a le arăta adolescenților că există moduri mult mai agreabile de a-și petrece timpul liber decât navigarea pe internet și conversațiile pe Facebook.
• Romeo și Julieta - Marca Globe de Daniela Boboiciov Magiaru sursa: Revista orizont - pg.26
  Teatrul Globe, Romeo & Juliet, regia Elizabeth Freestone, cu: Alan Morrissey (Romeo), Dominique Bull (Juliet), Michael Cox (Benvolio), Conrad Westmaas (Capulet, Montague, Lawrence), Bridgitta Roy (Lady Capulet, Lady Montague), Perry Snowdon (Tybalt, Paris), Marsha Henry (Doica), Nitzan Sharron (Mercutio); scenografia: Anthony Lamble. Teatrul Globe a pornit vara aceasta în turneu prin Anglia, Austria, Ungaria, Rom.nia, Malta. La Timișoara spectacolul a ajuns în 10 iulie, datorită fundației culturale ArtMedia. Prin prestanță, a fost un spectacol eveniment. La Globe Theatre, Romeo și Julieta se servește în ritm alert. Textul e decupat, ca să se poată plia pe un interval temporal rezonabil - doua ore; decorul e simplu, constituit din micuța și celebra camionetă VW "parcată" în curtea interioară a Colegiului Național Bănățean. Despre crearea scenografiei, designerul Anthony Lamble spunea că ceea ce e cu adevărat o provocare atunci când montezi Shakespeare este că
  Citeste tot pe Revista orizont - pg.26
• Bucurii pentru copii X 7 (II). Ba pentru adulti! de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Un spectacol care a mixat inventivitatea ludica cu numeroase referinte culturale a fost productia Teatrului Tandarica, „Play Shakespeare“ in regia lui Cristian Pepino si scenografia Cristinei Pepino.
  Orice tehnica sau limbaj pasibile de resursele unui comic savuros s-au dovedit de bun augur pentru regizorul Cristian Pepino. Pe locul intâi, cel putin in ordinea aparitiilor, s-a numarat tehnologia de azi pe care regizorul si scenografa Cristina Pepino, o surprind cu un ochi buclucas. Jocul cu trimiterile culturale plus informatiile care ajuta povestea sa curga inainte se retrag preponderent in video. Aici, unde genericul curge ca la film, se gaseste un mix de elemente narative, text explicativ, plus detalii despre cadru, atunci când din timp in timp se zareste castelul. Daca video nu e, umbre cu siguranta veti gasi, caci colturile ecranului sunt decupate când intr-o parte, când in alta pentru a lasa publicul sa vada groaznice dueluri. Mai târziu, când papusile se vor lupta cu
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Schimbarea la faţă a Regelui Lear de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul.ro
  Mult aşteptatul spectacol al lui Andrei Şerban ce are o distribuţie 100% feminină a avut premiera în acest weekend, la Teatrul Bulandra, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Lear-ul Marianei Mihuţ are chiar mai multă „carne“ decât cel al lui Victor Rebengiuc.
  Dând o „replică “ peste sute de ani teatrului elisabetan care oferea şansa de a juca doar bărbaţilor, Andrei Şerban a pus în scenă această tragedie shakespeariană, „cea mai apropiată de tragedia greacă“, după cum spune regizorul, numai cu femei care sunt cele mai sigure vehicule purtătoare de emoţie. Emoţia este de altfel cuvântul de ordine al spectacolului care nu se ruşinează să arate „bărbaţii“ plângând, recunoscându-şi vinovăţia şi trecând prin toate etapele procesului de „vindecare“ psihologică. Lear în interpretarea Marianei Mihuţ este poate cel mai puternic pe care l-a văzut scena românească tocmai pentru că pare cel
  Citeste tot pe Cotidianul.ro
• Mama mea Lear de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Femei care joacă bărbaţi fără să joace bărbaţi. Cele dintîi reprezentaţii cu „Lear-ul feminin“ al lui Andrei Şerban, după premiera din noiembrie. Cel puţin prin numele celor implicaţi în proiect şi prin ineditul propunerii regizorale, un eveniment în teatrul românesc, despre care se va vorbi – în egală măsură, pro şi contra.
  Pînă acum – după repetiţiile cu public şi după reprezentaţiile din cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa –, reacţiile (în presă şi pe bloguri) n-au fost decît pozitive. Distribuţia – dublă, dar nu paralelă, fiecare interpret jucînd, de regulă, două roluri, cu excepţia celui titular, rezervat Marianei Mihuţ – e formată exclusiv din actriţe (în general, nume foarte cunoscute din teatru sau din viaţa mondenă), făcînd din Lear-ul montat la Bulandra singura ocazie
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Lear si noi in viziunea lui Andrei Serban de Ioana ieronim sursa: BucureÈ™tiul cultural
  In iulie 2008 au avut loc primele repetitii/prezentari cu public ale spectacolului Lear, in regia lui Andrei Serban. Multe zvonuri au inconjurat acest proiect, mai ales din cauza distributiei exclusiv feminine a capodoperei shakespeariene, cea mai sumbra, cea mai lipsita de speranta si mai complexa dintre tragediile marelui dramaturg. In privinta aceasta, intentia regizorului a fost aceea de a folosi conventia unei interpretari exclusiv feminine, asa cum pe vremea lui Shakespeare jucau doar actori barbati: teatrul este artificiu. Surpriza a fost ca din primele zile, cand inca se faceau auditii, privitorul absorbea in cea mai scurta vreme conventia, vazad indata personajul dincolo de interpret. Actritele in rol de barbat de altfel nu incearca sa para barbati, ci, in costumul lor barbatesc, isi joacÃa pur si simplu rolul.
  Bine cunoscuta poveste a lui Lear, regele care si-a impartit regatul intre fiicele sale, dupa modelul Sarea in bucate, este pusa in valoare de Andrei Serban intr-un
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Regele Lear este femeie de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Exista regizori – nume mari ale teatrului lumii – care functioneaza vizibil mai bine in relatia cu clasicii dramaturgiei, comparativ cu textele contemporane. Analizand spectacolele montate de Andrei Serban in ultimii ani in Romania, afirmatia devine valabila si in cazul sau.
  Serban a montat de la revenirea sa pe scenele romanesti (nu vorbim aici despre revenirea de dupa 1990, nici despre „episodul Oedip" de la Opera Nationala, ci despre cea mai recenta intoarcere) piese de Sarah Kane, Tom Stoppard, Patrick Marber, adica nume foarte „tari" din dramaturgia contemporana, dar adevaratele succese le-a repurtat cu „Unchiul Vanea" (Teatrul Maghiar de Stat), „Pescarusul" (Teatrul National „Radu Stanca", Sibiu) si, mai nou, cu „Regele Lear" (Teatrul Bulandra).
  Explicatia cea mai frecventa in critica de specialitate cu privire la acest paradox este aceea ca un text nou trebuie pus in valoare mai bine, deci vine pe primul loc, in timp ce unul clasic pretinde mai multa
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• România sfâşiată – o societate a intrigilor, corupţiei şi trădării de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Cea mai nouă producţie a Teatrului Bulandra se programează foarte rar, fiindcă are o distribuţie greu de reunit: actriţe din mai multe teatre bucureştene se întâlnesc cu personajele shakespeariene şi le dau, sub îndrumarea regizorului Andrei Şerban, un relief impresionant.
  Ceea ce mişcă cel mai mult este interpretarea actriţei Mariana Mihuţ, care construieşte un Rege Lear fără vârstă, trecând credibil de la orgoliul orb la înţelepciune şi iluminare tardivă, ieşind din viaţă după ce a înţeles câteva adevăruri esenţiale, ceea ce nu poate spune majoritatea oamenilor. Pe această interpretare se bazează bună parte din spectacol, însă nu poate fi lăsată deoparte lectura neaşteptată – curajoasă şi justificată – a regiei, care vede în ţara împărţită de Lear fiicelor sale chiar România, a cărei hartă e sfâşiată la propriu şi oferită fiecăreia dintre ele.
  Traducerea nouă folosită în spectacol, pentru care au lucrat Ioana
  Citeste tot pe Gândul
• După 40 de ani, la Bulandra de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Regizorul Andrei Şerban pune în scenă, la Teatrul Bulandra, sala "Toma Caragiu", spectacolul "Lear", cu o distribuţie exclusiv feminină. În rolul titular e actriţa Mariana Mihuţ. În iulie vor fi şi repetiţii cu public. Premiera oficială va avea loc la toamnă.
  Cu această creaţie semnată Andrei Şerban, Bucureştiul ar putea înregistra o performanţă teatrală pe care nu a mai avut-o de ani buni. Spectacolul se aşteaptă a fi unul provocator: toate personajele sînt interpretate de actriţe. Regizorul a format două distribuţii, "neschimbată" fiind doar Mariana Mihuţ. În varianta bucureşteană a lui Şerban, titlul piesei lui Shakespeare pierde cuvîntul "Regele", numindu-se pur şi simplu "Lear".
  REVENIRE. Aş îndrăzni să spun că cel supranumit "un regizor genial" marchează, poate întîmplător sau nu, cu această creaţie scenică aşteptată de publicul bucureştean cîteva evenimente. El a revenit, exact după 40 de ani, pe scena "Bulandrei",
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• „Lear” în viziunea lui Andrei Şerban: România sfâşiată – o societate a intrigilo de Cristina Modreanu sursa: Teatrul de azi
  Cea mai nouă producţie a Teatrului Bulandra se programează foarte rar, fiindcă are o distribuţie greu de reunit: actriţe din mai multe teatre bucureştene se întâlnesc cu personajele shakespeariene şi le dau, sub îndrumarea regizorului Andrei Şerban, un relief impresionant. Ceea ce mişcă cel mai mult este interpretarea actriţei Mariana Mihuţ, care construieşte un Rege Lear fără vârstă, trecând credibil de la orgoliul orb la înţelepciune şi iluminare tardivă, ieşind din viaţă după ce a înţeles câteva adevăruri esenţiale, ceea ce nu poate spune majoritatea oamenilor. Pe această interpretare se bazează bună parte din spectacol, însă nu poate fi lăsată deoparte lectura neaşteptată – curajoasă şi justificată – a regiei, care vede în ţara împărţită de Lear fiicelor sale chiar România, a cărei hartă e sfâşiată la propriu şi oferită fiecăreia dintre ele. Traducerea nouă folosită în spectacol, pentru care au lucrat Ioana
  Citeste tot pe Teatrul de azi
• "Sa spunem ce simtim..." de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Desigur, ramane o provocare la senzational sa vizionezi "Regele Lear" de Shakespeare, numit acum "Lear", intr-o distributie numai cu actrite. Spectacolul este integrat Festivalului Uniunii Teatrelor Europene ce se desfasoara in Capitala intre 27 octombrie - 21 decembrie, organizat de Teatrul "Bulandra", un eveniment cultural de marca. Dar... "Sa spunem ce simtim, nu ce s-ar cere" despre acest spectacol, vorba lui Edgar fiul lui Gloucester, rostita la finalul tragicei povesti a regelui Lear.
  Spectatorii vor ajunge in sala dupa ce urca treptele pentru intrarea de sus a salii. Publicul se va aseza de o parte si de alta a spatiului de joc. Spectatorii trebuie sa aiba grija sa nu isi procure bilete pentru locurile din marginea intrarii de la paravanul negru pentru ca nu vor putea urmari secvente importante ce se joaca, de fapt, in spatele lor. Decorul lui Dragos Buhagiar este minimalist, construit functional, cu spirit de arhitect pentru a oferi multiple spatii de joc. De la zidurile
  Citeste tot pe România Liberă
• Schimbarea de sex a regelui Lear de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra a avut loc weekendul trecut prima repetiţie generală cu public a spectacolului „Lear“ în regia lui Andrei Şerban, cu o distribuţie exclusiv feminină.
  Mari actriţe pe scenă, mari actori în public. Printre ei, Victor Rebengiuc, vădit emoţionat, aştepta să-şi vadă soţia interpretând un rol pentru care o actriţă ar putea lua în premieră românească trofeul pentru cel mai bun „actor în rol principal“. Andrei Şerban a optat pentru o distribuţie exclusiv feminină, asigurându-şi astfel un plus de sensibilitate - femeile sunt cele mai sigure vehicule purtătoare de emoţie - şi un plus de universalitate.
  De altfel, spectacolul nu se numeşte „Regele Lear“, ci pur şi simplu „Lear“, Mariana Mihuţ fiind în acelaşi timp şi tatăl Lear, şi mama Lear, prototipul părintelui bătrân lăsat să moară sărac, singur şi neconsolat de cele mai urâte creaturi pe care le poate imagina natura,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Lady Lear de Nicolae Prelipceanu sursa: Teatrul azi
  Cum în lumea de astăzi, curiozitatea publică faţă de cultură se manifestă mai ales dacă poate fi redus la circ, spectacolul regizat de Andrei Şerban la Bulandra, cu Lear jucat integral de femei, a atras atenţia din acest motiv. Aşa cum atrage atenţia femeia cu barbă la bâlciuri sau, tot pe-acolo, sirena. De prisos să mai spun că propunerea marelui regizor poartă mult mai departe, în zone nici măcar bănuite de bieţii ziarişti care se silesc să facă pe plac publicului, ajungând în cele din urmă, dacă la început nu erau aşa, asemenea acestuia. Dubla manipulare lucrează, lucrează, mai ceva ca „frumseţea şi cu moartea“ din poezia lui Lucian Blaga.
  Întâi de toate, alegerea lui Andrei Şerban este una logică, dacă ne gândim că în timpul lui Shakespeare toate rolurile erau jucate de bărbaţi. Apoi, e o provocare pentru un artist să scoată dintr-o femeie bărbatul. Darmite din 28 de femei, câte alcătuiesc cele două distribuţii alternative.
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Matriarhatul lui Andrei Şerban de Mircea Ghiţulescu sursa: Revista Clipa
  Regele Lear pare un basm românesc pentru toate vârstele, dar, prin ceva anume, devine foarte important peste veacuri. Seamănă izbitor cu Sarea în bucate de Petre Ispirescu, basmul cu cele trei fete de împărat care au ajuns la vârsta când sunt silite să facă declaraţii de dragoste tatălui.
  Regele Lear, povestea cu cele trei prinţese care îşi aruncă tatăl în disperare, a devenit unul dintre textele europene fundamentale, mereu reluat, recitit şi reprezentat. Cine este Lear? iată întrebarea. Este tatăl îndrăgostit pe care trădarea iubitei sale mezine, Cordelia, îl scoate din minţi? Ce resorturi se declanşează în comportamentul acestui rege fără regină care este şi tatăl şi mama celor trei fete ajunse femei. Unde este mama lor? Să fie un personaj pierdut în graba redactării sau o intenţie literară secretă? Pare că Lear nu doar le-a procreat, ci le-a şi născut tehnic, atât de mare îi este disperarea. Cum se explică tăcerea Cordeliei?
  Citeste tot pe Revista Clipa
• Regele Leara de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Nu este nici o greşeală, ştim că se scrie „Lear”, dar nu este vorba despre tragedia lui Shakespeare, ci de spectacolul lui Andrei Şerban de la Bulandra, jucat numai cu femei. Am stat multă vreme şi m-am gândit de ce numai cu femei, şi asta, la puţin timp după ce Tompa Gabor, la Teatrul Maghiar din Cluj, punea în scenă O scrisoare pierdută cu aceeaşi inovaţie „radicală”. Sigur, sute de ani în şir femeile nu au avut dreptul să urce pe scenă, iar în teatrul japonez rolurile de femei sunt interpretate şi astăzi de bărbaţi travestiţi. Să fie vorba de reparaţia unei nedreptăţi seculare? Parcă nu ajunge. Şi totuşi, de ce Regele Lear numai cu femei, când sunt atâtea roluri grase pentru bărbaţi? Ca regizor, trebuie să renunţi la o mare şansă acceptând acest risc. Am aşteptat să văd spectacolul, să-l nimicesc. Singura problemă era nu cumva să fie genial, să ies din sală umilit. Din fericire, nu a fost cazul, aşa că m-am linişit
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Marginalii - Tragicul si civilizatia disimularii de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Dupa repetitiile cu public din vara anului trecut, regizorul Andrei Serban a oferit in cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa premiera absoluta Lear. Este, la capatul unei indelungate absente, revenirea in Capitala a primului director al TNB, chemat din State in 1990 sub ministeriatul lui Andrei Plesu; neadaptandu-se invechitelor structuri institutionale ale caror carente le-a denuntat in repetate randuri, fara sa ocoleasca vanitatea nemasurata a protagonistilor de toata mana. Provincia si tinerii interpreti inca neafectati de sindromul soclului au avut astfel, in ultimii ani, numai de castigat. Si totusi... Sunt/raman pentru cei care au infruntat canicula anotimpului repere ale unui traseu creator in vederea "intalnirii", cateva luni mai tarziu, prin reprezentatiile de la Bulandra, la patru decenii de la debutul pe aceasta scena, lucrare ce face deja parte din repertoriul permanent. Regizorul ne-a introdus atunci in atelierul (nesubsumabil "provincialelor" manifestari
  Citeste tot pe Revista 22
• Miracol în două acte cu Mariana Mihuţ de Radu Enescu sursa: Agenda LiterNet
  Prolog
  Întrebată, cu puţin timp în urmă, care-i sunt bucuriile, Mariana Mihuţ a răspuns, între altele: "Mă bucur când întâlnesc oameni care sunt generoşi şi buni, care oferă celorlalţi din preaplinul lor." Pe scurt, ar fi putut spune că se bucură când întâlneşte oameni care îi seamănă. Dar modestia n-a lăsat-o să spună aşa. Aici trebuie să intervenim noi.
  Actul I
  O dimineaţă de sâmbătă, în faţa teatrului Bulandra. Pe fundal Grădina Icoanei, peisaj de toamnă.
  Personajele
  MM - Mariana Mihuţ, o mare actriţă, un mare om;
  RE - un spectator oarecare;
  ME - consoarta acestuia din urmă.
  RE (în maşina personală, uitându-se în oglinda retrovizoare): Ai grijă cum deschizi uşa că rişti s-o loveşti pe Mariana Mihuţ.
  Pe trotuar.
  MM (cu un zâmbet larg şi bucuria revederii (?) în ochi): Bună dimineaţa. Ce mai faceţi?
  RE si ME (fâstâciţi, îmbujoraţi): Bună dimineaţa. Ne bucurăm să vă vedem. Noi bine. Dumneavoastră ce mai
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Sfârșit de februarie cu mari actrițe: Mariana Mihuț, Valeria Seciu, Dorina Chiriac, Ana Ciontea de C.M. sursa: Gândul
  Primăvara n-a venit încă, dar prezențele feminine pot deja să vă vestească apropierea ei în noi spectacole produse de teatrele bucureștene. La Bulandra, reîntâlnirea cu una dintre cele mai importante actrițe ale scenei românești, Mariana Mihuț, va fi o surpriză
  Primăvara n-a venit încă, dar prezențele feminine pot deja să vă vestească apropierea ei în noi spectacole produse de teatrele bucureștene. La Bulandra, reîntâlnirea cu una dintre cele mai importante actrițe ale scenei românești, Mariana Mihuț, va fi o surpriză: actrița joacă rolul Regelui Lear în spectacolul „Lear”, în regia lui Andrei Șerban. Un spectacol cu o distribuție exclusiv feminină, „Lear” a avut premiera anul trecut, dar nu a fost reprogramat până acum, așa încât nu ratați spectacolele din 22, 25, 26 sau 28 februarie, la sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra.
  Tot în „Lear”, printre alte prezențe feminine remarcabile, o puteți vedea pe Valeria
  Citeste tot pe Gândul
• Spectator de repetiţii. Lear de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out București
  În urmă cu două săptămåni, Andrei Şerban a invitat publicul la repetiţiile cu Lear , într-o distribuţie exclusiv feminină. Martor timp de două seri şi mai multe zile fără public, Cristiana Gavrilă
  Pentru “Lear” de Shakespeare (un text complicat şi dens), cu aproape două distribuţii pentru fiecare dintre personaje (excepţie făcând Lear, jucat doar de Mariana Mihuţ), cu o perioadă de repetiţii extrem de scurtă (o lună şi jumătate) şi un ritm epuizant, Andrei Şerban a chemat public încă de la prima formă închegată de reprezentaţie. Nu ştiu să se mai fi întâmplat vreodată la un spectacol, ca de la prima repetiţie “şnur”, cum se spune în teatru, să fie invitat public. Actriţele au făcut un gest de curaj nebun, asumându-şi aceste reprezentaţii între repetiţie şi spectacol. Repetiţii cu public, a subliniat regizorul în fiecare seară, pentru a le reaminti celor prezenţi că nu asistă la ceea ce se numeşte un spectacol
  Citeste tot pe Time Out București
• Forma fără fond de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Luni, 5 noiembrie, punctul forte al Festivalului National de Teatru a fost spectacolul Teatrului Maghiar "Tamási Áron" din Sfantu Gheorghe prezentat la Opera Romana, "Regele Lear".
  Piesa lui Shakespeare le-a dat intotdeauna multa bataie de cap regizorilor. Multi au tratat-o drept o "precursoare" a basmului lui Petre Ispirescu "Sarea-n bucate", incercand sa demonstreze ce dramatica poate fi batranetea unui parinte care, naiv, crede in cuvintele false de pretuire ale unor fiice rele, ignorand buna-credinta a celei bune. Din pacate, si apreciatul regizor Bocsárdi László a cazut in aceasta plasa, viziunea sa fiind doar o prima lectura simpla a piesei lui Shakespeare, dar frumos ambalata. Admirabile sunt decorul lui Bartha József si costumele imaginate de Dobre Kóthay Judit, atemporale, in intentia de a sublinia ca istoria tragica a batranului Lear se repeta, fiind o vesnica problema a generatiilor. Scenografia creeaza o forma frumoasa spectacolului, un cadru ideal pentru o
  Citeste tot pe România Liberă
• Viata, in teatru de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Daca are, in comparatie cu artele celelalte, dezavantajul efemeritatii, teatrul are in acelasi timp, fata de ele, avantajul de a fi perfectibil. Intr-adevar, o data scrisa si publicata, cartea ramane vesnic asa cum a iesit "de sub pana" autorului; terminat si expus privirilor publicului, un tablou va fi mereu acelasi, tot astfel, un film - si asa mai departe. Singur spectacolul viu de pe scena le permite creatorilor lui sa-l schimbe de la o zi la alta, sa-l scurteze, sa-l lungeasca, sa-i corecteze liniile.
  Ba chiar, eventual, sa-l refaca.
  Desigur, situatia in care un regizor ajunge sa-si modifice radical, intr-un interval scurt de timp, viziunea initiala asupra piesei montate este una extrema - si extrem de rar intalnita. Mult mai des se intampla ca, obsedat de o idee, o tema, un personaj din text (ori doar de faptul ca spectacolul nu i-a "iesit" intocmai asa cum isi dorise), regizorul sa reia piesa in alt teatru, cu alti actori, incercand sa gaseasca echilibrul perfect al expresiei,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Tragic resuscitat, catharsis implicit de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Știam dintotdeauna cã „Regele Lear“ e cea mai bunã, cea mai complexã, cea mai plinã de semnificaþii piesã a lui Shakespeare. Teoretic vorbind, știam. Practic, nu asistasem decât la spectacole în care viziunea regizoralã lua, hotãrât, caimacul. Textul nu se ridica nici mãcar la nivel de pretext de updatare, rãmânând doar cârjã pentru o propunere regizoralã (cu legãturã mai mare sau mai micã, oricum arbitrarã, cu ce avea de spus piesa, cu trama ei de „Sarea-n bucate“).
  Rezultau spectacole provocatoare, incitante, demne de tot interesul. Pânã la montarea lui Bocsárdi László de la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe, invitatã în cadrul Festivalului National de Teatru, lipsitã de efecte regizorale sau artificii vizuale! Aici, directorul de scenã se retrage în spatele textului pentru a lãsa, pur si simplu, sã transparã semnificatiile, organic, prin intermediul actoriei migãlos lucrate. Si, astfel, intentiile lui Shakespeare devin
  Citeste tot pe Revista Cultura
• "Regele Lear" sau nebunul care-l conduce pe orb de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Lear al lui Gabor Tompa are, la Cluj, mult sub varsta cu care ne-au obisnuit anterioarele montari (a caror memorie e destul de slaba, caci nici un spectacol de prim-plan cu aceasta piesa shakespeariana n-a fost pus in scena in ultimii ani), si departe de a fi un batran senil, e un barbat in puterea varstei, resimtind puternic tratamentul de copil fara minte la care-l supun fiicele inzestrate de el insusi cu intreg regatul. Povestea pe care-o spune "Regele Lear" la Nationalul din Cluj (premiera a avut loc pe 24 octombrie) e cea a "drumului catre adevar" a unui om care si-a trait gresit viata si caruia i se da o ultima sansa de a vedea lumina. Din clipa in care le cere celor trei fiice ale sale o proba (verbala) de dragoste si ajunge sa-si surghiuneasca mezina si pe cel mai credincios dintre supusi (pe Contele de Kent), Lear e supus, pe rand, probelor dupa probe: lipsa de loialitate a lui Goneril si Regan, adevarul al carui purtator e bufonul si pe care trebuie sa invete a-l asculta,
  Citeste tot pe Ziua
• Pustiul şi nebunii de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Probabil că una dintre cele mai dificile piese ale lui Shakespeare, profund filosofică, complicat lingvistică, plină de nuanţe umane sofisticat puse în pagină, este Regele Lear. Am văzut destule montări cu "Lear" şi m-au interesat prea puţine. Poate şi de asta mi se pare că este dificil de pus în scenă. Peter Brook explora mult filonul filosofic în spectacolul său, poposea îndelung pe transformările lui Lear, ale protagonistului, pe demersul său interior, pe felul în care plonjează în sine pentru a căuta să înţeleagă aberaţia destrămării legăturilor profunde de sînge şi nu numai, aberaţia prăvălirii în derizoriu, în nebunie şi deşertăciune. Ritmul surpării, parabola iniţierilor, a vedea nevăzînd şi a nu vedea văzînd, smintirea sînt cîteva dintre temele majore care ne interesează şi atunci cînd facem analiză pe text, şi cînd construim un spectacol, şi cînd parcurgem un atelier teatral. Sînt temele pe care le urmărim, atent,
  Citeste tot pe România literară
• Ne place Shakespeare (II) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Probabil cã Regele Lear, regizat de Lev Dodin la Malîi Teatr din Sankt Petersburg, a fost cel mai echilibrat spectacol shakespearian – din cele vãzute de mine – al festivalului de la Craiova. Cu un anume hieratism al ansamblului scenic – decor eficient, deloc baroc, costume albe, în marea parte a reprezentației, oarecum neutre – și cu un joc actoricesc intens, cvasi-incandescent în anumite momente, montarea lui Dodin a eliminat surplusul din Macbeth și a ridicat temperatura de joc, prea scãzutã în Troilus și Cressida. Firește, spectacolele sunt greu de comparat în afara acestei judecãți formale, fiecare fiind rodul unei concepții regizorale compacte și coerente, o interpretare ce valorizeazã în trei formule hermeneutice pregnante trei texte cu amplã istorie spectacologicã. Iar unul din meritele lui Lev Dodin este de a destructura abil clișeele ce bavureazã Regele Lear, oferind o lecturã nu neapãrat revoluționarã, cât nuanțatã și originalã în punctele sale de forțã, sugestivã, postmodernã în unele accente și arhaicuman- traumaticã, precum o catehezã a durerii, în altele.
  Aici, Lear, ca toate celelalte personaje, are fie trãiri accentuate – în sensul psihologic al termenului –, fie momente de abandon, ce echivaleazã cu acumulãri de experiențã intimã. Marele rege, înțelept, care-și pozeazã înțelepciunea încã de la bun începutul acțiunii, se regãsește pe parcurs contrazis în superbia-i generoasã, apoi confruntat cu o nouã lecție ontologicã, în cele din urmã înfrânt tocmai de sfidarea unei norme de existențã pe care n-a putut sã și-o asume. Cãci aroganța unui gest cu aparențã altruistvalorizantã, greșeala pe care o face și naivul, ușor de înșelatul Gloucester, e cea care-l pierde pe Lear. El doneazã, construindu-și ideal un piedestal statuar, puterea, dar nu pentru a face loc altei generații, ci pentru a beneficia el însuși de meritele unui astfel de gest. Asta sugereazã fina lecturã dodinianã, în care Lear tinde sã devinã un rege-fetiș. Or, reacția fiicelor nu mai e, în context, doar un gest de saturaþie filialã pentru excentricitãțile unui bãtrân orgolios, ci chiar o pedeapsã divin comandatã ce meneºte ispãºirea unui exces uman impardonabil. Lear ar fi un dictator, în ordinea gestului sãu, iar efectul scontat al acelui gest ar fi de proclamare a sa drept un soi de zeu deambulant pe strãzile regatului odinioarã stãpânit. Nu exclud cã Dodin a gândit aceastã structurã de interacþiuni semiotice cu o anume tezã. Totuși, acest virtual subtext hermeneutic nu dã stridențe orizontului de semnificaþii principal.
  Concepția regizoralã cu intarsii limpezi ontologice se aratã în faimoasa scenã a întâlnirii lui Lear cu Sãrmanul Tom, punctul de rezistențã al oricãrei montãri a textului shakespearian. Aici, aceasta îi are pe protagoniști goi, dez-goliți, dezbrãcați adicã de pielea zeiascã, de orgoliul demiurgic pe care și-l asumaserã. Tom, alias Edgar, joacã acum rolul unui miel al cãrui sacrificiu nu este de aceastã datã fizic, sângeros, dar e însângerat prin durere, prin suferințã, convertindu-i pe toþi ceilalți spre aceastã ispãșire, la început doar simțitã, apoi cerebralizatã, ale cãrei consecințe finale vor fi tragice. Edgar-Tom e un pustnic laic, a cãrui auto-asumatã culpã ar trebui sã ardã culpa fiecãruia, culpa colectivã. Totuși, zeii sunt muți. Dumnezeu, invocat de-acum, în fundal, în locul panopticului antic al compromisurilor divine, e un Deus absconditus, este o entitate pedepsitoare, de aici și finalul fãrã scãpare al pieirii, al hirului, cum se spune în româna transilvanã, unui neam. În termeni hermeneutici absoluþi, se poate spune cã Lear instrumenteazã de fapt moartea de tot, adicã niciodatã-mai-pomenirea sa, deși dorise sã intre în istorie ca model al înțelepciunii politice și umane. Ce sensuri are piesa shakespearianã evaluatã contextual, istoric-literar, sociologic, nu are semnificație în economia acestui comentariu. Rãmâne însã, pentru spectatorul montãrii lui Lev Dodin, senzația acutã a unei tragedii cumplite, izvorâtã din mintea unui om ce s-a pus pe sine înaintea gestului altruist pe care voia sã-l facã. Lecție nu doar decalogicã, împotriva trufiei de sine, ci și adânc pilduitoare social asupra „binelui” gândit sã fie piedestalul unui dictator, întru gãunoasa surpare a unei civilizații. Aici stã, cred, deși poate analiza mea anterioarã e abuzivã, nucleul subtil al lecturii dodiniene din Shakespeare. Spectacolul de la Malîi Teatr a fost jucat de o echipã admirabilã de actori, de la traumaticul rege, interpretat în tonuri diferite, de la superbie la umilinþã și deznãdejde, de Piotr Semak, la sacrificatul Edgar-Tom, vital-devitalizat, înjosinduse pentru a-i înãlþa pe ceilalþi, întruchipat statuarscenic, prin frumuseþe corporalã și științã a nuanței, de Danila Kozlovski, ori la arogantul auto-redus la statutul de servitor-ispãºitor de culpã Gloucester, cel ce se trezește din urâtul vis al orgoliului cu o clipã mai devreme decât Lear (Serghei Kurișev). Ceva mai estompați în economia tensionalã a montãrii, dar pregnanți în prezența lor scenicã, au fost fiicele regale – Elizaveta Boiarskaia, Elena Solomonova și Daria Rumianþeva – la fel ca și ducele burgund Alexei Zubarev și fiul bastard Edmund (Vladimir Selezniov). O figurã aparte în spaþiul intrigii o ocupã
  bufonul lui Lear (Alexei Devocenko), gândit de Lev Dodin ca un clovn ce cântã la pian, cu volute
  ludice contrapuse unei atitudini de prezicãtor sumbru al climaxului final. O ipostazã clovnescã
  redutabilã, întrucât redã nu doar gratuitatea spectacolului vieții, ci și hãul hâd, rizibil, al
  spectacolului morții. O ducere la groapã rânjitã, câtã vreme morþii nu se vãd pe nãsãlie, ci convivi
  macabri ai ceremoniei, întruchipeazã, din nou hermeneutic, acest bufon aparte.
  Regele Lear, în viziunea lui Lev Dodin, e un spectacol mult mai complex decât poate sã dea seama acest comentariu. Rãmâne din el, în memoria profundã a spectatorului, drama unei înãlțãri deșarte, ispãșirea unui zbor nepermis. Mântuirea e îngãduitã doar celui umil, care simte sub picioare, înainte de a se înãlța, pãmântul din care, biblic, a fost plãmãdit.
• Coşmarul unei seri de toamnă de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Dragoş Galgoţiu este un regizor de teatru cu pretenţii ce s-au dovedit adeseori justificate. Din nefericire, nu acesta este şi cazul celei mai recente premiere ce-i poartă semnătura, “Visul unei nopţi de vară”, montată la Teatrul Metropolis.
  Textul lui Shakespeare este atât de sclipitor, de vesel şi de inteligent încât poate asigura chiar şi succesul unui spectacol de teatru radiofonic. Cu atât mai de mirare este faptul că montarea de la Metropolis a reuşit totuşi “performanţa” de a transforma celebra feerie comică într-o peltea lungă şi plictisitoare.
  Spectacolul seamănă cu o brigadă artistică de pe vremuri, ceva de genul mai un cântecel, mai o poezie, ici-colo un moment vesel şi dans cât încape. Montarea e dezlânată şi pare mai degrabă o adunătură de secvenţe separate, unele bune, altele jenante. Scenele în care apar actorii de ocazie Bottom, Quince, Flute şi Snug sunt delicioase, beneficiind de jocul inventiv al unor actori
  Citeste tot pe Cotidianul
• Teatru nou de Alice Georgescu sursa: Ziarul Financiar
  La fel ca pentru multe alte lucruri din aceasta lume, si pentru un teatru cea mai temerara isprava este nu sa se nasca, ci sa supravietuiasca. Fiindca, entuziasmul inceputului o data atenuat (daca nu stins complet, mai ales in ceea ce-i priveste pe finantatori), are nevoie de, cum se zice in tehnica, anduranta pentru a trece peste (sau pe langa) obstacole de tot felul, de forta, pentru a se mentine in campul de interes al publicului, si - in special! - de noroc, pentru orice: actori flexibili, regizori inventivi, ateliere prompte, critici atenti...
  ...adica o sumedenie de conditii greu de intrunit chiar si pentru scenele cu vechime. Atunci cand, in plus, este vorba despre un teatru de proiecte (tip de institutie aparut relativ recent pe plaiurile noastre, obisnuite, in ultimii 70 de ani, aproape numai cu teatrele de repertoriu), acestor conditii li se adauga si o doza de neincredere (fireasca, intre anumite limite) atat a “factorilor decizionali” cat si a spectatorilor normali.
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Vise şi visuri de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Lumea regizorului Dragoş Galgoţiu este o lume complexă şi specială. Bîntuită de inteligenţa unui om legat de cuvînt şi de vulnerabilitatea sensibilităţii unui artist inventator de imagini- stări, de emoţii estetice. Relaţia dintre text, plastică şi culoare este una solidă. Profundă. Care ţine de formarea lui ca artist, mai întîi, de felul în care închipuirile prind trup pe scenă şi capătă consistenţe. Şi un anumit fel de poezie. Stranie, abstractă. Pentru Dragoş Galgoţiu, spectacolul este şi o succesiune de desene, de schiţe şi tablouri care povestesc, într-un alt cod, despre raportul dintre textul pe care l-a ales şi el însuşi într-un anumit moment existenţial. Sînt variaţiuni pe tema eu-lui filtrat şi prin ficţiunile unui "celălalt". În general, orice punere în scenă are o determinare interioară. Este dorinţa unei confesiuni artistice şi nu numai. E drept, însă, că, în ultima vreme, lucrurile sînt tot mai întîmplătoare.
  Citeste tot pe România literară
• "Visul unei nopti de vara", in regia lui Dragos Galgotiu, la Teatrul Metropolis de sursa: Stil feminin
  Spectacolul "Visul unei nopti de vara", in regia lui Dragos Galgotiu, realizat dupa piesa omonima a lui Shakespeare, va fi prezentat, in avanpremiera, pe 7 si 8 septembrie, la Teatrul Metropolis din Capitala, conform Agerpres.
  Spectacolul va avea premiera in aceasta toamna, in stagiunea 2008 - 2009 a Teatrului Metropolis. Din distributia spectacolului fac parte actorii: Marian Ralea, Ionel Mihailescu, Gabriel Spahiu, Marian Ghenea/Dan Astilean, Lia Bugnar, Tiberiu Almosnino, Tudor Aaron Istodor, Ada Condescu, Constantin Cojocaru, Vanda Rotaru, Vlad Logigan, Ioana Barbu, Radu Iacoban si Alin Grigore.
  Efectele video din spectacol sunt asigurate de Sabina Spataru, costumele poarta semnatura Mariei Marinescu, iar scenografia si ilustratia muzicala sunt realizate de catre Galgotiu.
  Scrisa in jurul anilor 1590, piesa este o comedie care prezinta aventurile a patru indragostiti din Atena si ale unui grup de actori amatori, intr-o padure locuita de spiridusi. Indragostitii, Lysander,
  Citeste tot pe Stil feminin
• Visul unei nopţi de vară de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out
  O lume a erotismului trăit până la sufocare, aşa vede Dragoş Galgoţiu “Visul” shakespearian. Spectacolul este centrat mai mult pe manifestarea pământeană a iubirii, pe latura ei accesibilă înţelegerii omeneşti, decât pe jocul trecerii dintre cele două tărâmuri, miza care declanşează aventura şi chinurile infinite ale dragostei. Poate că acest lucru se întâmplă dintr-o eroare de scenografie (Maria Marinescu) sau, pur şi simplu, de folosire a spaţiului de joc.
  Scenele dintre Titania (o prezenţă erotică şi plăcută în interpretarea Adei Condeescu) şi Fundulea, transformat în măgar (Marian Râlea) se înţeleg ca intenţie, dar nu se finalizează ca imagine, hotarul dintre cele două lumi fiind marcat scenic de nişte panouri suspendate, din plastic transparent, care estompează sunetul şi deformează uşor imaginea. Iar peste acest fundal neclar, regizorul intelectual suprapune proiecţiile unor tablouri celebre. Scurtează scene care ar fi putut
  Citeste tot pe Time Out
• Vis la Metropolis sau Cum putem deveni masoni de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Am urmărit cu o curiozitate disproporţionată Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, cea mai fierbinte premieră bucureşteană, la Teatrul Metropolis. Dragoş Galgoţiu, după gloriosul Dorian Gray de la Odeon, cade din nou în păcatul eseului ininteligibil, cum făcea pe vremuri în Don Juan de Moličre de la Teatrul Mic. Masacrează comedia magică naturistă, florală şi fundamental erotică a lui Shakespeare în aşa manieră încât nu regăseşti nici magia, nici natura, nici erotismul. Căci despre ce e vorba în Visul unei nopţi de vară decât despre desfrânarea erotică ? Perechile terestre Hermia şi Lysander plus Helena şi Demetrius, mereu schimbătoare, sunt urmate de cuplul pe cale de constituire alcătuit din Theseu, ducele Atenei (nu vom şti niciodată să explicăm obsesia lui Shakespeare cu „ducii” din Grecia antică) şi Hyppolita, regina Amazoanelor, pentru că, la sfârşitul acestei reverii sexuale, să aflăm că şi printre zei e la fel: Oberon,
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Despre iubire. Tratat scenic de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  De citiva ani incoace, sa tot fie vreo patru sau cinci, Teatrul „Maria Filotti“ din Braila a devenit generatorul unor evenimente teatrale: productii generoase sub raport estetic, puse in scena de regizori cu cota, vizionate de un public numeros si cald, Festivalul „Zile si nopti de teatru european“, prezente convingatoare la reuniuni festivaliere nationale. „Reteta“ care a asigurat ascensiunea trupei brailene nu are nimic secret, tine de factorul uman si de managementul resurselor umane. Si daca debutul e un semn al viitoarei evolutii, atunci putem anticipa ca si stagiunea 2006-2007 se va inscrie pe aceeasi linie ascendenta. Afisul sezonului a fost deschis de Victor Ioan Frunza/Adriana Grand, care au lucrat Visul unei nopti de vara. Doua ore si douazeci de minute fara pauza de revarsare de imaginatie, o calatorie spre paroxism artistic, astfel ar putea fi sintetizata actuala varianta scenica. Cei care cunosc stilul Frunza/Grand stiu la ce se pot astepta: o propunere baroc,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Între Shakespeare și Sade de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Veritabil test profesional pentru o trupa care se respecta si intiparita adanc in memoria iubitorilor Thaliei din tara, prin montari antologice semnate de regizori ca Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Alexandru Darie, sau prin spectacolul fermecator al lui Peter Brook, prezentat in turneu la Bucuresti, piesa "Visul unei nopti de vara", de William Shakespeare, a revenit acum pe afisul acestei stagiuni, la Teatrul "Maria Filotti" din Braila, in versiunea scenica a regizorului Victor Ioan Frunza, dramaturgia Victoriei Balint, decorurile, costumele si recuzita concepute de Adriana Grand si muzica lui Tibor Cari.
  
  "Visul unei nopti de vara"
  Este cel de-al treilea spectacol shakespearian din peste doua decenii din viata institutiei. Dar daca el isi apropie meritele unui autentic eveniment, faptul isi afla explicatia in altitudinea intelectuala si emotionala a montarii, in liantul solid si expresiv dintre spiritul teatrului si spiritul timpului nostru, in relatia armonioasa dintre modernitatea
  Citeste tot pe România Liberă
• "Visul unei nopți de vară" la Brăila de Nicolae prelipceanu sursa: România Liberă
  Unul dintre cele mai frumoase teatre din tara aceasta e cel de la Braila, Teatrul "Maria Filotti". Cladirea, foaierul, salile aranjate ca un mic muzeu, fotografiile din spectacolele de altadata fac sa se lege traditia de modernitate. Cat despre aceasta din urma, un spectacol cum este cel al lui Victor Ioan Frunza, cu "Visul unei nopti de vara", reprezinta "perla coroanei".
  Victor Ioan Frunza a construit un text din mai multe traduceri ale celebrei piese a lui Shakespeare, de la aceea a lui St. O. Iosif la cele mai noi, plus alte fragmente din sonetele lui Shakespeare, din piesele sale, "Henric V", "Othello", "Macbeth", "Richard III", "Regele Lear" si altele, astfel incat rezulta un fel de sinteza a operei Marelui Will. Spectacolul este, intr-adevar, unul dintre cele care se vad rareori pe scenele noastre. Nelipsita alaturi de Victor Ioan Frunza, Adriana Grand a conceput o scenografie deopotriva "funny" si semnificativa pentru scopurile urmarite de regizor. Cineva imi spunea ca
  Citeste tot pe România Liberă
• Fugit irreparabile eros - Visul unei nopţi de vară de Oana Stoica sursa: aLtitudini
  Tempus, eros şi actus sunt cele trei dimensiuni pe care le dezvoltă Victor Ioan Frunză în Visul unei nopţi de vară. Montat la Teatrul Maria Filotti din Brăila, spectacolul a deschis în premieră oficială Festivalul Zile şi Nopţi de Teatru European, pe 9 septembrie 2006.
  Cum regizorul nu este la prima montare cu acest text, iar la vremea sa primul spectacol a stîrnit pasiuni atît din partea fanilor, cît şi a detractorilor, noua producţie cu Visul... a fost destul de aşteptată.
  Şi surprizele au început chiar de la text. Combinarea piesei shakespeariene cu texte ale Marchizului de Sade au mutat accentul spectacolului pe erotism ca mod de revelare a identităţii ascunse, dar reale a fiecăruia dintre noi. Omul se descoperă prin sexualitate, se exprimă prin erotism şi îşi găseşte împlinirea în dragoste. Dar primul pas către celălalt, către identificarea partenerului este decriptarea propriului eu erotic, a nivelului primar, intuitiv al erotismului,
  Citeste tot pe aLtitudini
• Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare de Mircea Ghiţulescu sursa: Revista Drama
  Revelaţia Festivalului de teatru european de la Brăila a fost încă din prima zi Visul unei nopţi de vară de Shakspeare creat de Victor Ioan Frunză în scenografia Adrianei Grand Este al doilea Vis.... al soţilor Frunză care nu seamănă defel cu cel de la Teatrul Naţional din Cluj Napoca realizat cu cinci ani în urmă .Faptul că V.I. Frunză nu ne-a oferit o copie este de o moralitate neobişnuită în lumea lacomă a teatrului şi, în plus, semnul unei intense preocupări intelectuale. De fapt, scrie un Vis al său pentru că spectacolul se bazează pe un scenariu savant în care Shakespeare este pus în contact cu Cântarea cântărilor lui Solomon, expresia supremă a iubirii ca admiraţie dar şi cu marchizul de Sade campionul iubirii ca desfrâu. Intenţia descifrabilă este vizualizarea unei radiografii a sexului în toate variantele cunoscute până astăzi. Oricât ar părea de barbar acest amestec în treburile lui Shakespeare, adevărul este că
  Citeste tot pe Revista Drama
• Visul lui...Frunză de Oltea Neagu sursa: Port.ro
  Despre iubire, despre dragoste se obişnuieşte să se spună că are o... chimie specială, mereu plină de mister, incomensurabilă şi inefabilă, greu de explicat, aproape niciodată de înţeles. Iar "Visul unei nopţi de vară" al lui Shakespeare îndrăznit cu multă îndrăzneală de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maria Filotti din Brăila nu face decât să confirme într-o manieră mai mult decât convingătoare acest lucru.
  După ce montase acelaşi titlu cu nişte ani în urmă la Naţionalul clujean, Frunză propune de această dată o versiune proprie care, după ce "navighează" şi prin alte texte ale dramaturgului, "ancorează" şi în citate din Vechiul Testament ori în scrierile lui de Sade. Directorul de scenă visează - dacă se poate spune aşa... - live, în faţa noastră un spectacol încântător şi provocator deopotrivă. Poezie şi supleţe a gândului, energie şi erotism, alchimie, dar şi o analiză ezoterică a unei lumi care, după ce şi-a epuizat
  Citeste tot pe Port.ro
• Spritul unei nopți de vară de Doru Mareș sursa: Obsrvator Cultural
  Plina vara astronomica (totusi, doar o copie...). Relache teatral in asteptarea noii stagiuni (de mers, neaparat, in toamna, la Tirgoviste, la premiera Turandot-ului lui Frunza B superb!) si semne de musical pentru toamna, la Brasov si la Oradea. La drept vorbind, dincolo de maestrul utilizarii instrumentelor musical-ului B Victor Ioan Frunza, de promisiunile lui Calvin McClinton, ramase in atelierul de la Muzeul Literaturii Romane, si de Sfint si pacatosi al lui Horia Moculescu, de la acel Fantasio, dirijat de Mihai Sorin Vasilescu (singurul musical real, ca sa zic asa), tentativele ramin sporadice si arar de domeniul performantei.
  
  Fara exagerate pretentii, dar cu muzica din plin, teatrele din Brasov si Oradea isi vor astepta, din septembrie, spectatorii, oferindu-le doua viziuni scenice semnate de doua nume importante: Dominic Dembinski si Alexander Hausvater. Cel dintii propune un Vis al unei nopti de vara rock, gindit ca atare de George Marcu, secundul, pe notele lui Mircea
  Citeste tot pe Obsrvator Cultural
• Visul unei nopţi de vară / Teatrul braşovean are program şi ţinută de Florica Ichim sursa: România Liberă
  Criticii de teatru bucureşteni (şi nu numai) au învăţat drumul Braşovului. Teatrul, cu sacrificii materiale evidente, a instaurat în programul său, de ani de zile, obiceiul de a-şi verifica, prin evaluări, mai toate producţiile. Astfel, trupa se vede acum analizată, munca sa confirmată sau aspru criticată. Este o deschidere constantă spre opinia exprimată de spectatorii specializaţi, dincolo de aplauzele unui public care poate ceda impresiilor de moment. Doar o trupă formată din profesionişti adevăraţi îşi ia un asemenea risc. Iar trupa braşoveană chiar aşa şi este.
  Cea mai recentă întâlnire dintre trupă şi critici s-a desfăşurat sub semnul lui Shakespeare şi al său Vis al unei nopţi de vară, piesă considerată de regizorul Dominic Dembinski drept “o analiză dramatică a principiului vital”, care presupune naştere, moarte, sex, fantasmă, iluzie, minciună, adevăr, poezie, putere şi... comic. Regizorul a luat pieptiş edificiul mental
  Citeste tot pe România Liberă
• Motocicletă şi ţevi – reţeta visului de Cristina Iancu sursa: Man.In.Fest
  Textul shakespearean, prin tematica abordată, a oferit de-a lungul timpului material bogat regizorilor, Visul unei nopţi de vară lăsând multiple portiţe de interpretare şi de scoatere la lumină a ingeniozităţilor regizorale. Varianta de spectacol a clasei Miriam Cuibus surprinde prin scenografia pe care nu am fi îndrăznit să ne-o închipuim în celebra farsă poetică, în perfectă armonie cu estetica întregului spectacol.
  La intrarea în sală, câţiva dintre actori întâmpină publicul cu aparate foto în mână, pozându-i pe cei aflaţi în primul rând. Mişcarea aceasta devine tot mai alertă, funcţionând ca spaţiu de instalare şi instaurând convenţia: o conferinţă de presă, ai cărei principali pioni vor fi Tezeu şi Hypolita, însoţită de amazoanele ei. Tezeu (Mihai Dămăcuş) e îmbrăcat în costum negru cu papion, zâmbeşte ipocrit, are un aer festiv. Este întruchiparea conducătorului antic, adaptat la vremurile în care trăim,
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• Râsul năvalnic al lui Dabija împotriva teatrului comercial de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Stagiunea 2009-2010 se va deschide la Odeon cu un spectacol foarte jucăuş: „Pyramus&Thisbe 4 You“, în regia lui Alexandru Dabija, care reprezintă „Visul“ lui Shakespeare şi al creatorilor ce i-au urmat de a da teatrului noi sensuri şi „rezolvări“.
  Regizorul a decupat fragmentul de teatru în teatru din „Visul unei nopţi de vară“, şi anume scena în care meseriaşii îşi lasă uneltele deoparte şi devin actori amatori spre amuzamentul clasei superioare, şi l-a întors pe toate feţele. Exersând tot soiul de variante în care ar putea fi montat acest fragment, Dabija s-a oprit, după o căutare lungă, dar plină de farmec, la patru „soluţii“. În prima montare a scenei, interpreţii sunt doar femei, ca o replică peste veacuri la Shakespeare însuşi, care utiliza, conform cutumei vremii, doar actori bărbaţi, dar şi, probabil, ca un dialog tot pe tărâm shakespearian cu colegul său, regizorul Andrei Şerban, care a montat în stagiunea trecută
  Citeste tot pe Cotidianul
• Dabija face un mişto nebun de teatru de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Noua premieră a Teatrului Odeon, „Pyramus&Tisbe 4 You”, în regia lui Alexandru Dabija, este un galop de sănătate.
  Singurul risc pe care şi-l asumă spectatorul este că ar putea muri de râs. Remixând în fel şi chip celebra scenă din „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, în care muncitorii au pretenţii de artişti şi joacă în „cea mai lamentabilă istorie a viteazului Pyram şi a dragii lui Tisbe”. Dabija a făcut un tandru mişto de modul în care se face teatru în România zilelor noastre. Actriţe isterice care pentru a câştiga un rol trec prin toată gama de metode, de la bocete şi cerşeală la ameninţări vehemente, regizori egocentrici şi narcisişti, pătrunşi de menirea lor, adevăraţi dumnezei mai mici, sentimentul creatorilor de teatru că descoperă în fiecare zi apa caldă, nuditatea fără sens, limbajul tare, montările multimedia, teoria chibritului, invidia, gelozia, cârteala, teatrul interactiv în care spectatorul e
  Citeste tot pe Cotidianul
• VIDEO Patru formule ale comediei de Dan Boicea sursa: Adevărul
  „Pyramus & Thisbe 4 you“ e genul de spectacol pe care ai vrea să-l vezi încă o dată, imediat după ce s-a terminat. Ca pe „American Buffalo“, de la Teatrul Act din Bucureşti, sau „Jocul de-a vacanţa (opţiune 9)“, al lui Radu Afrim, de la Teatrul Municipal din Baia Mare. Diferite ca temă şi ca execuţie, cele trei spectacole au ca element comun puterea de contaminare a râsului.
  Producţia marca Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon din Bucureşti are ca punct de plecare scena meşterilor din „Visul unei nopţi de vară“, piesa lui William Shakespeare. În casa lui Gutuie, mai mulţi meşteşugari încearcă să joace „Prea trista comedie şi tragica moarte a lui Pyramus şi-a Thisbeii“, legenda amorezilor conţinută în „Metamorfozele“ lui Ovidiu. În „Pyramus...“, cei doi îndrăgostiţi nu se pot iubi din cauza rivalităţii familiei, se întâlnesc pe ascuns, dar amorul lor culminează în sinucidere. Istorisirea l-a inspirat pe Shakespeare
  Citeste tot pe Adevărul
• Râsul, la teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Teatrul Odeon are în repertoriu un nou titlu, "Pyramus şi Thisbe 4 You", după William Shakespeare, care este revelaţia începutului de stagiune.
  Sămânţa spectacolului "Pyramus şi Thisbe 4 You" a încolţit în mintea regizorului Alexandru Dabija de mai mult timp. Acum, ideea s-a materializat într-un produs care uimeşte publicul. De ce este atât de surprinzător? Pentru că nouă, spectatorilor, ni se oferă un spectacol-sărbătoare: râzi de la început şi până la sfârşit. Nu-ţi poţi stăvili râsul. E o eliberare din constrângerea problemelor noastre, e o descătuşare prin artă. Şi cât de benefic este râsul sănătos! Mare lucru că asta se întâmplă într-o sală de teatru.
  Patru variante
  "Pyramus şi Thisbe 4 You" are la bază scena meşterilor din piesa "Visul unei nopţi de vară". Titlul sugerează că sunt patru variante ale celebrei secvenţe "teatru în teatru" din această comedie. Patru variante înseamnă patru mici spectacole,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Pyramus&hisbe la tot poporul de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Cea mai recentă (din septembrie) premieră a Odeonului bucureştean, în regia lui Alexandru Dabija, decupează cunoscuta scenă a meşteşugarilor din Visul unei nopţi de vară shakespearian (practic, sînt trei scene, condensate: distribuirea rolurilor, repetiţia şi reprezentaţia dinaintea prinţilor, între timp Fundoianu/Fundulea avînd a desfăşura alte activităţi interesante în piesă) pentru a o înfăţişa publicului în patru variante, în patru „chei“ estetice. Pentru că, în sine, scena e una de teatru în teatru, ceea ce veţi citi în continuare e o încercare de schizofrenie a privirii: o cronică, şi ea, în două versiuni. Prima, cu ochiul unui spectator „obişnuit“, cea de-a doua, din perspectiva unui membru al lumii teatrului.
  De pe gradene
  În mod obişnuit, scena meşteşugarilor e doar un intermezzo foarte haios în mijlocul unei piese ea însăşi comică, plină de încurcături şi quid pro quo-uri. La nunta regală a lui Theseu cu
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Homo ludens! de Marina Constantinescu sursa: România literară
  PLĂCEREA de joc şi joacă are la bază, în multe situaţii, o poftă intelectuală stîmită de o voluptate a curiozităţii. Plăcerea aceasta este baza ideii de a face teatru în sensul nobil al cuvîntului. Această disponibilitate trebuie exersată, stimulată, îngrijită dacă teatrul te interesează la nivelul profund, adevărat, şi nu ca pe o simulare, ca pe o demonstraţie fără încetare. Altfel spus, mintea este alimentată continuu de dorinţa fundamentală de a afla, de a scotoci. Prin cărţi, prin muzică, filme, pictură, prin tine însuţi şi, de ce nu, de jur împrejur. A fi curios înseamnă a fi deschis. Înseamnă a pofti chestiunea asta.
  Regizorul Alexandru Dabija face parte din această categorie, într-un fel, tot mai rară. Suficienţa de zi cu zi se vede, mult prea tare şi pe scenă. Firesc. Ca şi felul dezlînat în care trăim. Intoxicat. În ultima vreme, am senzaţia că înţeleg prea puţin de ce se face teatru aşa şi observ,
  Citeste tot pe România literară
• Dabija şi privirea sa ironică în oglindă de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Dacă de cele mai multe ori regizorii îşi privesc spectacolele ca pe nişte acte artistice ce nu şi-au găsit locul pe lista scurtă a minunilor lumii numai din pricina „jocurilor de culise”, Alexandru Dabija, ajuns la înţelepciunea şi umorul pe care numai o carieră de peste 20 de ani ţi le poate da, face un pas în spate şi priveşte amuzat fenomenul teatral românesc şi propriile montări ca „element” al acestei „mulţimi”, în „Pyramus & Tisbe 4 You”, cea mai nouă montare a sa la Teatrul Odeon.
  Nimic din ce se găseşte în teatru nu îi este străin lui Dabija care atacă fără milă dar şi, paradoxal, cu multă tandreţe, „jobul” lui şi al colegilor săi: dramoletele starletelor gata să se sinucidă de trei ori pe zi dacă nu primesc rolul multvisat (principal, desigur, şi, dacă s-ar putea, pe „cel mai” principal), determinarea regizorilor de a şoca şi de a rupe cu orice preţ gura târgului, limbajul „tare”, agresarea fizică
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Sensul pozitiv al sarcasmului de Cristina Modreanu sursa: Art Act magazine
  Totul începe cu un grup de doamne intrând în scenă pentru a da formă și consistență unei uriașe ironii: o distribuție feminină pentru roluri shakespeariene consacrate drept masculine, rolurile simpaticilor tâmplari din "Visul unei nopți de vară" care se adună într-o poieniță și repetă o piesă ca să o prezinte la nunta regelui. Frumusețea naivității întruchipate e sursa principală de comic în această celebră bucată de teatru în teatru plasată de Shakespeare la finalul "Visului unei nopți de vară".
  Ce a visat regizorul Alexandru Dabija în această vară este rescrierea acestui fragment împreună cu un tânăr traducător, Andrei Marinescu, și repetarea lui pe scenă în patru variante care să se constituie într-un comentariu acid asupra stării teatrului românesc. Este tot un teatru în teatru, însă unul care scoate așa, ca din joacă, cum ai scoate un as din mânecă exact când jocul pare să se fi terminat, o armă fină și periculoasă:
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Ieşi afară din leul meu! de Mihaela Michailov sursa: Art Act magazine
  Dabija se ia de teatru. Pe care-l fac alţii şi pe care l-a făcut, la un moment dat, şi el.
  Pyrasmus & Thisbe 4 you este o facere şi desfacere a arătării numite teatru. Cele patru variante de minispectacole pe care Dabija le propune au la bază un singur procedeau conceptual de lectură: parodia unul anumit stil de joc sau a unor tehnici specifice. Dabija recurge la clişee, la secvenţe concentrate, pentru a demonta alte clişee. Modulele scenice construiesc raportarea la formule de teatru redefinite contextual de o trupă de actori care demonstrează două calităţi esenţiale pentru demersul propus de regizor: omogenitate perfectă şi poftă de joc hipnotică.
  Actorii intră în carcasa actoriei şi îi deşurubează toate rotiţele interne. De fapt, fac ce ştiu ei că fac actorii (unii!) mai bine: isterii, nevroze, dat cu fundu de pămînt şi alte tertipuri şi strategii. Găseşti în spectacole toată crizăria tipică unui tip de actor care vrea să joace tot ce
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Parody, numele tău is Dabija! de Mihaela Michailov sursa: Art Act magazine
  În Pyramus & Thisbe 4 you, Alexandru Dabija dă un pumn în plexul rîsului, stoarce convenţia, după care o atîrnă pe sîrma unui cum să faci teatru ca Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater şi cîţiva regizori tineri. Băşcălofil exersat, cinic şi autoironic fără nici un fel de menajemente, antropolog al rîsului, Dabija face din teatrul românesc contemporan un teatru. Îi intră în stomac şi îi buduşeşte pereţii cu hohote de convenţii, date prin maşina de tocat a unor concepte şi formule recurente. Dabija propune un montaj-ceapă care, decojit cu răbdare, trece de prima folie a hăhăitului şi ajunge exact în miezul facerii, al meşteşugirii teatrului, al bricolajului unei scene. Regizorul decupează dramaturgic un singur moment din Visul unei nopţi de vară, pe care îl adaptează lingvistic la structura şi conţinutul secvenţei de lucru. Dabija creează în modulele scenice propuse o morfologie şi o sintaxă care păstrează care
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Daţi convenţia la smotoceală! de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Ați auzit de nenumărate ori că nu există postmodernism în teatru? Dați fuga la Pyramus & Thisbe 4 You de la Teatrul Odeon să vă convingeți că lucrurile stau fix pe dos. O să asistați acolo la toate giumbușlucurile postmoderne. În cap de listă stau combinarea și recombinarea structurilor, motivelor și clișeelor pornind chiar de la text. Scena meseriașilor din Visul unei nopți de vară, spuma comediei la Shakespeare, combinată în patru variante și reluată în patru interpretări diferite. Actoricești și regizorale. Textul e aproximativ același. Modificările sunt contextuale și țin de imensa abilitate și ușurință lingvistică a traducătorului Andrei Marinescu.
  Să recunoaștem că de patru ori e cam mult și cam redundant, oricît de deprinși am fi cu serializarea, începînd de la Andy Warhol încoace. Și oricît ar fi convenția de asumată din capul locului. Aceasta e torsionată, elongată, eliberată și răsucită în toate direcțiile astfel
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cronică - Pyramus & Thisbe 4 You de Cristina Rusiecki sursa: TimeOut
  Vă imaginaţi o piesă de teatru despre o piesă de teatru dintr-o piesă de tea­tru?
  Prima e născocirea ghiduşă a tra­ducătorului Andrei Marinescu, a doua, celebra scenă a meseriaşilor, şi a treia, "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare. Din această trilemă nu puteţi ieşi decât urmărind fragmentul cvadruplu de "Pyramus & Thisbe 4 You", cu aceeaşi scenă în patru variante şi interpretări diferite. Un nou giumbuşluc din seria şotiilor semnate Alexandru Dabija care ştie că teatrul în teatru poate fi 100% comic. Mizează pe toate contrastele ilariante imaginabile: un grup de dame fără pretenţii de pe vremea lui Shakespeare (cu bărbaţi savuros interpretaţi de actriţe) joacă în faţa unor băieţi culţi şi doldora de ingenuitate (Mihai Smarandache şi Marius Damian).
  Spectatorii, un cuplu de gay proaspăt căsătoriţi, se delectează cu fiorosul Pyram al Oanei Ştefănescu, ultraenergic şi ultramasculin. Apoi, deliciul specialiştilor: trupă
  Citeste tot pe TimeOut
• Mai spune-mi încă-o dată.... de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  La Teatrul Odeon, Alexandru Dabija ne invită la Shakespeare cu repetiţie. Deşi la fel de corectă ar fi fost şi formularea inversă, respectiv o repetiţie cu Shakespeare. Pretextul este scena meşterilor din "Visul unei nopţi de vară", cea în care oameni simpli, deveniţi artişti de ocazie lucrează pe text, pregătind tragedia comică a lui Pyramus şi a iubitei sale Thisbe.
  Regizorul se joacă inventând conjuncturi diverse pentru fiecare din cele patru variante în care scena respectivă se reia în faţa spectatorilor. Mai întâi, Gutuie şi ai lui sunt interpretaţi de femei, drept urmare le urmărim pe Nicoleta Fundoianu, Francesca Piţigoi etc. Apoi e rândul înscenării unei repetiţii în care sunt implicaţi un regizor isteric, egocentric, cu idei bizare şi discipolii săi foarte disponibili şi viscerali. A treia variantă face deliciul publicului pentru că toate personajele sunt jucate de moldoveni hazlii mai puţin Pyramus, respectiv Fennek,
  Citeste tot pe Port.ro
• Nu te supăra, frate! de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Nu cred cã a avut vreodatã cineva curiozitatea sã numere câte sunt piesele de teatru ce istorisesc povestea tragicei iubiri și a groaznicei morți a lui Pyramus și Thisbe, un fel de Romeo și Julieta cam defectivi de poezie și de farmec autentic. Sigur e cã William Shakespeare a fost primul cãruia i-a venit ideea de a se amuza copios pe seama poveștii cu pricina, în chip și fel repovestitã de dramaturgi mai mult sau mai puþin talentați ce iau fost înaintași ori contemporani. A fãcut-o în Visul unei nopți de varã, acolo unde, așa dupã cum scrie Haig Acterian în monografia dedicatã marelui dramaturg englez, „între farsa zeilor (Oberon – Titania - Puck) și farsa muritorilor (Bottom și meseriașii) stã Theseu spunând - „Aceastã piesã simțitor de grosolanã ne-a înșelat asupra mersului greoi al morții”. Dupã știința mea, Alexandru Dabija e cel de-al doilea care râde pe scenã pe seama unei povești și plictisitoare, și groaznice,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Pyram şi Thisbe – un spectacol pamflet de Doina Papp sursa: Revista 22
  Premieră la Zilele Bucureştiului*
  Contribuţia teatrelor la sărbătoarea oraşului care le finanţează a fost modestă, respectiv reprogramarea gratuită a unor spectacole vechi sau foarte vechi. Singurul teatru care, spre cinstea lui, a venit cu o noutate a fost Odeonul. Şi nu orice noutate, ci o premieră semnată Alexandru Dabija.
  Regizor special, mereu surprinzător, Dabija are acum năstruşnica idee de a scoate din contextul comediei Visul unei nopţi de vară, povestea naivă despre Pyram şi Thisbe pe care meşteşugarii amatori o pregătesc pentru serbarea regelui Tezeu, şi a face din ea pretextul unei parodii debordante la adresa exagerărilor şi derapărilor observate chiar în teatrul nostru contemporan. Un fel de artă poetică, prin negarea unor moduri de a face teatru, ca să nu spunem stiluri, într-un moment când regizorul consideră necesar – şi are dreptate – să le semnaleze. Cum ştim, Shakespeare însuşi făcea din acest moment de teatru în
  Citeste tot pe Revista 22
• Distractie 4 you de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Actori amatori si actori "cu studii" compun distributia uneia dintre cele mai interesante comedii din peisajul teatral bucurestean. "Pyramus & Thisbe 4 you" este un spectacol in care insusi teatrul si creatorii lui sunt personajele principale.
  Dabija si actorii sai reusesc sa faca cel mai bun spectacol de "entertainment" de pe scenele bucurestene.
  Vaduve, un cuplu gay, duci si ducese, un profesor de actorie si studentii sai ARTISTI, un ungur si un anti-maghiar, un regizor de la sat si multi altii se intalnesc in noul spectacol al Teatrului Odeon, "Pyramus & Thisbe 4 you". Cum personajele piesei sunt actori amatori, spectacolul beneficiaza si de prezenta unor amatori autentici. La final, recuziterii, masinistii, regizorul tehnic isi parasesc posturile si devin pentru 10 minute actori intr-o scena pe cat de simpla, pe atat de amuzanta. Povestea celor doi indragostiti Pyramus si Thisbe este o veche legenda romana. Ea a stat la baza mai multor istorii de dragoste, cea mai cunoscuta
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatrul în lumea noastră şi lumea din teatrul nostru… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Riscul, atunci când alegi să montezi o comedie, este – cel puţin în lumea noastră atât de puternic „infestată” cu microbul divertismentului facil – acela ca rezolvările comice să alunece exact pe o pantă a facilului. Din acest punct de vedere, „Pyramus & Thisbe 4 You” al lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Odeon este un spectacol neobişnuit. Un spectacol neobişnuit chiar pentru întregul spaţiu teatral românesc.
  E o comedie, şi nu e… E o comedie născută dintr-o aşa-zisă tragedie. Sau, mai bine spus, din două aşa-zise „tragedii”. Una dintre ele este textul extras din „Visul unei nopţi de vară” – scena meşterilor care repetă „nobila şi tragica poveste a lui Pyram şi a iubitei sale Thisbe” – şi cea de-a doua este însuşi teatrul românesc la acest moment.
  Alexandru Dabija (nominalizare pentru cea mai bună regie la premiile UNITER) propune, aşadar, patru lecturi în cheie diferită ale aceleiaşi scene (traducerea şi
  Citeste tot pe Yorick
• Joaca de-a teatrul de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Expresia "artist vizionar" e atât de prăfuită că, la prima vedere, pare a fi ironică. Nu mi-a fost dat să o folosesc în niciun fel până acum, dar privind retrospectiv la spectacolul Teatrului Odeon, Pyramus & Thisbe 4 You şi la Festivalul Naţional de Teatru 2009, mai că îmi vine să îl categorisesc pe regizorul Alexandru Dabija cu apelativul "vizionar".
  Dabija face dintr-o scenă cunoscută din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, cu umorul său binecunoscut, un inventar al hibelor teatrului românesc actual. Regizorul a făcut, astfel, involuntar, un rezumat în avans al FNT 2009.
  Celebra scenă de teatru în teatru a meşterilor tâmplari este forfecată în patru variante, pe paliere diferite de comic. În fapt, regizorul tuşează elementele fals spectaculoase, ostentativ şocante ale spectacolelor ultimilor mulţi ani, detaliile redundante care patentează un regizor, soluţiile scenice ca nuca în perete, folosirea excesivă ori anapoda a tehnicii media,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un exercițiu școlăresc de divertisment de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  La acest spectacol , publicul se va amuza ca la un divertisment tv. ce îi poate aduce uneori aminte de “Grupul Divertis” sau de “Vacanța mare”. Lipsit de inspirație este textul – “traducere și adaptare”(!!!) Andrei Marinescu - , ce se căznește să folosească scena meșterilor din piesa “Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Apelarea la Shakespeare devine doar un pretext pentru o parodie însăilată în patru episoade, cu adresă la inovațiile trăznite ce inundă fără sens multe spectacole cu pretenții de originalitate, pornite din ambițiile unor regizori. O scenă, celebră dintr-o piesă clasică de valoare, e tratată ca un pretext pentru exerciții școlărești de teatru. Astfel de exerciții sunt firești în cazul studenților la regie de la UNATC. Surprinzător este însă, că regizorul Alexandru Dabija, unul din puținii ce alcătuiesc mănunchiul valorilor regiei noastre, s-a pretat la un astfel de exercițiu facil.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Odeon 4 you de Cătălina Miciu sursa: Ginger Group
  2011, m-am gândit eu, trebuie să fie de bun augur, numai şi pentru că în prima zi a lui doi porumbei se giugiuleau cu neruşinare pe balconul meu. Sau pentru că în doar 13 zile am văzut două spectacole bune, ambele (aşa s-a nimerit) la Odeon, ambele în regia lui Alexandru Dabija. Şi ar mai fi un indiciu – visul că o întreagă trupă de teatru juca numai pentru mine un spectacol măreţ.
  Am petrecut 90 de minute de încântare pe o pernuţă neagră la picioarele lui Andrei Şerban (la propriu!) la Pyramus & Thisbe 4 you. Planurile mele de mers la sală şi făcut ale lucruri casnice s-au năruit odată cu vizita Onucăi. A venit la Bucureşti să vadă spectacolul lui Dabija, eu m-am amuzat, ea m-a apostrofat că şi eu fac la fel cu Afrim, avea dreptate, şi pentru că avea dreptate m-am lăsat dusă la teatru. Toţi actorii şi non-actorii Odeonului s-au strâns să interpreteze drama lui Pyramus şi a lui Thisbe într-o comedie inteligent construită pe repere
  Citeste tot pe Ginger Group
• Visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate de Răzvan Zlăvog sursa: Agenda Liternet
  Shakespeare trebuie că s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi pe Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon, furios, îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.
  După ce se termină toate repetiţiile, începute demult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de
  Citeste tot pe Agenda Liternet
• Între joc şi vis de Răzvan Niță sursa: Port ro.
  În cariera oricărui regizor de talent vom descoperi un moment shakesperian. Printre execepţiile celebre se numără Lucian Pintilie care se declară un pasionat al lui Caragiale mai degrabă, decât al marelui Will.
  Nu acelaşi lucru se poate spune despre Felix Alexa. În ceea ce îl priveşte, după NOAPTEA FURTUNOASĂ a lui Caragiale, optează iată pentru VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de Shakespeare. Dacă ne gândim că în repertoriul Teatrului Naţional se mai află şi JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL ÎNTÂMPLĂRII în regia aceluiaşi Felix Alexa, constatăm că putem vorbi de un program unitar. Toate cele trei texte au aceleaşi elemente comune: iubirea, întâmplarea, jocul. VISUL este fireşte o esenţă preţioasă în care le găsim pe toate. La adăpostul nopţii domneşte visul şi jocul cel mai îndrăzneţ modifică regulile pământeşti, iubirea e şi pradă şi vânător, victimele îşi înving călăii. Acesta este poate, cel mai dinamic text shakesperian,
  Citeste tot pe Port ro.
• Un Vis... de vară pentru muritori de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Cea mai recentă montare a regizorului Felix Alexa – Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare - a cărei premieră a avut loc pe 9 octombrie 2003 continuă să se joace cu succes la Teatrul Naţional din Bucureşti.
  Simplificând mult cadrul (chiar de la scenografie, semnată de colaboratoarea constantă a regizorului, Diana Ruxandra Ion) şi mizând intens pe jocul actoricesc, Felix Alexa transformă celebra piesă shakespeariană într-o poveste a eternelor relaţii – de putere – dintre bărbaţi şi femei, în toate şi fiecare dintre cele trei cupluri: Hipolita şi Tezeu (Irina Movilă şi Marius Bodochi), Titania şi Oberon (aceeaşi Movilă şi Bodochi), Hermia şi Lysander (Ileana Olteanu şi Răzvan Oprea), Helena şi Demetrius (Liviu Lucaci). Ca-n totdeauna, regizorul îşi construieşte spectacolul insistând mult asupra unor detalii, al căror rol fundamental este nuanţarea şi adâncirea, în limitele unei situaţii date, a legăturilor dintre personaje (aşa cum
  Citeste tot pe Ziua
• Visul şi teatralitatea lui - Visul unei nopţi de vară de Miruna Runcan sursa: Agenda LiterNet
  Pus în scenă al naţionalul clujean de către Sorin Militaru, Visul... e chiar ce scrie pe afiş, adică piesa (una dintre cele mai iubite, una dintre cele mai misterioase) lui William Shakespeare şi nimic altceva. Mi se pare important să încep cu o frază atît de banală, fiindcă, în cazul dat, ea semnalează o calitate, nu un defect. Regizorul se retrage cu eleganţă din faţa afirmaţiilor "vizionare" cu privire la text, şi îl pune în valoare, aşa misterios cum e el, lucrînd însă cu destulă minuţie pentru punerea în valoare, prin teatralitate expresivă, a celor cîteva semnificaţii de adîncime pe care textul le conţine în el însuşi, şi nefăcînd economie de forţă hermeneutică, nici de imaginaţie.
  Vederea şi auzul
  Are, în această întreprindere complicată (e totdeauna mai complicat să fii simplu decît baroc), ajutoare de nădejde, mai întîi de toate la nivelul construcţiei spaţiale şi sonore. Conceput pentru sala mare, spectacolul exhibă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Text, pauză, ochi! de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Cu ultima premieră de la Teatrul Național Cluj-Napoca, Visul unei nopți de vară, de Shakespeare, Sorin Militaru demonstrează că revizitarea periodică a clasicilor e totdeauna ocazia potrivită pentru a produce spectacole pe gustul publicului. E nevoie doar de un decupaj interesant. Așa că regizorul schimbă ușor ponderea scenelor (prim planul îl va ocupa comicul din momentele meseriașilor) și dublează story-ul shakespearean cu perspectiva contemporanilor. Apoi asumă distanța dintre textul clasic și limbajul de azi prin accente discrete capabile să revalideze frumusețea stihului. Hotărîrea ducelui din Atena ca la curte, în cinstea căsătoriei sale, să se vorbească doar în versuri („Ne fie viața ca o poezie!”) generează o întreagă suită de sublinieri comice, integrînd pe loc diferențele specifice dintre epoca noastră și cea a Marelui Will.
  În plus, regizorul subliniază subtil planul autorității regale. Theseu pune să fie bătut clovnul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Comédia din Anul Comediei de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Spectatorii clujeni simţeau nevoia unei comedii în repertoriul teatral al Teatrului Naţional. Gurile rele vorbeau chiar, în glumă, de titlurile pieselor recent înscenate, care mai de care mai... tenebros şi traumatic. Aşa că Naţionalul a lansat „Anul Comediei”, inaugurat în 7 martie cu premiera Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Sorin Militaru.
  „Ingredientele” celebrei piese sunt cunoscute: poveşti de dragoste cu tot felul de încurcături, spiriduşi
  care fac şi desfac iţele, certuri între zâne şi... zâni, nişte meşteşugari trăzniţi care joacă teatru, mult umor, un strop de romantism şi o atmosferă feerică.
  Visul... e considerată drept una din cele mai bune comedii ale lui Shakespeare, scrisă în perioada
  de apogeu a creaţiei sale, prin 1590. Piesa împleteşte trei „poveşti”. Hermia îl iubeşte pe Lysander,
  dar ar trebui să se mărite cu Demetrius, pentru care n-are nici un sentiment. Prietena ei, Helena,
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Pe fragmente de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Shakespeare a scris Visul unei nopți de varã în perioada lucrului la așa numita „tetralogie Lancaster”, iar locul acestei piese pare sã fie între Richard II și Regele Ioan. Cred cã avea dreptate Aureliu Manea atunci când, în cartea lui Spectacole imaginare (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986),
  socotea cã poate niciodatã, mai mult decât în Visul poate fi întrevãzutã „bucuria shakespearianã atât de purã în plinãtatea sa ca în aceastã exuberantã afirmare a miezului de noapte; ba chiar, aș putea spune cã, în aparențã, fruntea și privirea marelui dramaturg sunt poate prea senine, veghind asupra unui joc ce farmecã, fascinant în ghidușia sa”. În Visul unei nopți de varã, Shakespeare ne spune
  mai mult, mai frumos, mai apãsat și mai poetic decât niciodatã cât de mare, de important, de cuceritor e rostul teatrului, cum poate el sã facã lumea ceva mai fericitã, mai ruptã de contingent.
  Nu știu de câte ori a fost înscenatã piesa
  Citeste tot pe Revista Familia
• Un week-end la Cluj (I) de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Unul dintre motivele pentru care cineva și-ar putea dori să petreacă un week-end la Cluj este teatrul:”piața” e împărțită între Teatrul Maghiar de Stat și Teatrul Național ”Lucian Blaga”, iar cei doi regizori implicați în conducerea lor – Tompa Gabor și Mihai Măniuțiu – sunt pe lista scurtă a celor mai buni creatori români de teatru, printre puținii despre care s-a auzit și în afara granițelor. Înainte de închiderea stagiunii m-am oprit pentru un week-end plin de teatru la Cluj, de data aceasta numai la Teatrul Național.
  Am primit o injecție cu spectacole: titluri noi și titluri vechi, artiști consacrați și artiști debutanți, reprezentații la sala mică și la sala mare: ”Visul unei nopți de vară”, de Shakespeare, regia Sorin Militaru, ”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali” de Matei Vișniec, regia Mona Chirilă, ”Revizorul” de Gogol, regia Mona Chirilă, ”Insecte” de Frații Kapec, regia Andreea Iacob
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Un vis în noaptea miezului de vară de Ana-Maria Nistor sursa: Time Out
  UNATC şi Teatrul Odeon; clasa prof. univ.dr. Florin Zamfirescu, asist. univ. Cristina Briciu. Shakespeare e o încercare pentru oameni mari, darămite pentru studenţi.
  Iar “Visul unei nopţi de vară”, tocmai pentru că este foarte ofertant pentru actori, e constrângător în bogăţia sa: trebuie să fie toţi buni, altfel micile diferenţe devin prăpăstii. “Un vis...” e unul dintre spectacolele de absolvenţă ale studenţilor de la Teatru care merită văzut dacă sunteţi colecţionari de viitori actori. Lumea Atenei lui Shakespeare, a nopţii din pădurea populată de zâne, spiriduşi, îndrăgostiţi şi meşteşugari se complică şi mai mult aici şi devin, toate împreună, “visul lui Fundulea”. Studenţii aleg să joace în pijama, aceleaşi chipuri migrează dintr-un univers în altul, când muritori de rând, când personaje fantastice. În lumea visului totul e posibil, iar în cea a scenei un actor distribuit în două sau mai multe roluri are astfel
  Citeste tot pe Time Out
• Erosul fermecat sau Visul bine controlat de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  Lumea se compune din trei părţi: partea de jos, partea de mijloc şi partea de sus. Oamenii, cei care conduc şi cei care controlează. Şi toţi sunt mânaţi de visuri erotice sau de putere. Oamenii se supun dorinţei şi încalcă regulile stricte ale conducătorilor care vor să fie zei, cercând să dirijeze şi iubirea; în schimb, cei care controlează devin, prin slăbiciune, mai umani decât ar trebui şi, astfel, mai de temut în hotărârile lor. Acţiunea se petrece într-o Atenă imaginară şi într-o pădure în care iţele visurilor se amestecă în mâna unor păpuşari care au chef de distracţie.
  Spectacolul de la Mic este, fără vreun dubiu, cea mai bună producţie a teatrului de la Alex şi Morris încoace. O comedie cu song-uri şi accente amărui, retradusă şi adaptată după Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare, cu citate tot din Shakespeare, astfel încât magicul să fie bine înmuiat în eros şi erosul să se impregneze de magie.
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Umbre călătoare sub umbrele dansatoare de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Regizorul Gelu Colceag realizează pe scena Teatrului Mic o variantă incitantă după "Visul unei nopţi de vară", una dintre cele mai muzicale, mai vii şi mai proaspete piese semnate de William Shakespeare.
  Textul ne propune o poveste ce se desfăşoară pe patru planuri care alternează pentru ca în final să se întrepătrundă. Acestea sunt tărâmul de Dincolo, ţinutul misterios al elfilor şi zânelor, patronat de Oberon, Titania şi "funcţionarul" lor Puck; cuplul format din nobilii stăpâni ai pământenilor, Theseu şi Hypolita; cele două abulice cupluri de îndrăgostiţi, captivi în propriul anotimp al iubirii; şi trupa de meşteri, artişti amatori ce constituie totodată şi contrapunctul comic al acestei istorii.
  La limită "Visul unei nopţi de vară" este o farsă cu happy-end. Puck încurcă iţele, înţelege greşit dispoziţiile lui Oberon şi printr-un joc al soartei ce face şi desface întâmplările, totul se termină cu bine, adică asistăm la
  Citeste tot pe Port.ro
• „Eşti ceea ce v(is)ezi” de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Lume, lume, hai la nuntă! Nu una, ci trei, şi toate trei la Teatrul Mic! Chemarea sună astfel: “Oberon & Titania S.R.L. vă invită la nunţile lui Tezeu & Hypolita, Demetrius & Helena şi Lysander & Hermia”. Dar pentru cunoscători, se ştie, e vorba de o nuntă, două logodne şi-un soi de reînnoire a jurămintelor. Bine că nu-i nicio înmormântare, cât să parafrezeze titlul unui film nouăzecist. Căci acţiunea se întâmplă… nicicând: nici în antica Atenă, nici în Anglia elisabetană, nici într-o contemporanenitate locală. Ci undeva, suspendată în timp, în “fascinantul spaţiu magic, poetic şi filosofic al capodoperei shakespeariene” imaginat de regizorul Gelu Colceag. Adică în vis: “Visul unei nopţi de vară” sau “visul fiecăruia dintre noi”. Aşadar: Bună ziua la dumneavoastră, / Prea cinstită gazd-a noastră! / Noi nu ne-am gătit de luptă, / Ci ne-am îmbrăcat de nuntă…
  Deşi lupte sunt, de tot soiul. Mai întâi,
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare și … “ Vacanța mare “ de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Programul de sală specifică , “Visul unei nopți de vară” după William Shakespeare,versiunea scenică Gelu Colceag, regia Gelu Colceag, urmând următoarele precizări : “compilația” mai multor traduceri și “pasaje adăugate” din “Shakespeare Sonete”, “Hamlet”, “Îmblânzirea Scorpiei”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cântarea Cântărilor” și “Balada lui Robin cel nebun”. Acest amalgam de fragmente și replici din diverse piese ale bătrânului Will și alte scrieri, pare a avea motivația că “Visul unei nopți de vară” este un text lamentabil și regizorul a vrut să îl dreagă. Scenariul rezultat spulberă însă, sensurile “Visului …”. Toți cercetătorii internaționali de marcă au remarcat în studiile lor, că această piesă a genialului Shakespeare, are drept temă fundamentală dragostea cu multiplele ei fațete – spirituală, fizică, pasională sau naivă. Shakespeare a plasat analiza acestui sentiment major
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Richard III, un rege în prime time de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Tompa Gabor l-a adus pe Richard în contemporaneitate şi l-a încoronat, conform noilor uzanţe, în timpul unui talk show.
  Bulandra, în cadrul Festivalului UTE, “Richard III” de Shakespeare în regia lui Tompa Gabor. Spectacolul surprinde excelent setea delirantă pentru putere a schilodului Richard, duce de Gloucester, ce are ambiţia de a-şi suplini hidoşenia prin forţă. Neîntrecut în sforării şi în minciuni, un adevărat maestru al crimei, Richard, în magistrala interpretare a lui Bogdan Zsolt, exercită asupra victimelor sale o fascinaţie de nedescris, el reuşind, asemenea şarpelui, să-şi hipnotizeze şi să-şi supună prada înainte de a o devora tacticos. În scenografia Carmencitei Brojboiu, scena se transformă într-un soi de mausoleu, în care măştile mortuare ale celor ucişi de Richard sunt expuse ordonat, ca nişte trofee, pe rafturi.
  Ca orice politician modern care se respectă, Richard face uz de tot arsenalul mediatic contemporan,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Richard III: Podiumul de modă și studioul de televiziune de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul: Același Teatru Maghiar de Stat despre care vă povesteam și săptămâna trecută, în cronica spectacolului "Trei surori". Nu obosesc să spun că în acest moment este cel mai bun teatru din țară: disciplina acestei trupe conduse de regizorul Tompa Gabor, împreună cu talentul peste medie al majorității actorilor ei fac o combinație explozibilă, imposibil de concurat de către aceia care stau foarte bine cu talentul și atât...
  Călătoria. Scriu acest articol chiar înainte de un nou drum la Cluj și îmi aduc foarte bine aminte de ultima călătorie pe acest traseu, făcută în vagonul de dormit. Perdeaua din vinilin era ruptă și nu stătea trasă până jos. Cu perspectiva ca luminile din gări să-mi treacă toată noaptea prin fața ochilor, nelăsându-mă să dorm, l-am rugat pe însoțitorul de vagon să încerce să rezolve situația. A apărut mai întâi cu o sârmă - soluția românească general valabilă - dar nu a mers, așa încât a revenit cu
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Richard III se înscăunează în direct de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  De jur împrejur, capete decapitate înghesuite în rafturi de plexiglas. Pentru a ajunge la putere calci pe nenumărate cadavre. Ideea textului shakespearean prinde concretețe în scenografia Carmencitei Brojboiu. Fiecare nou cap scurtat își ocupă locul la vedere. În „Richard III”, coproducţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj cu Teatrul din Cetate, Gyula (Ungaria), în regia lui Tompa Gábor, istoria regală și, prin extrapolare, cea a conducătorilor în general, se traduce printr-o stivă in progress de crime politice. Nici vorbă de bună-credință sau construcție în folosul celorlalți! Tronul (cu bătaie spre scaunul prezidențial, după cum se va vedea) aparține strict individului tînjind după putere și șleahtei sale politice. Cum se eșafodează capetele din imensul depozit de victime care capitonează scena, așa se ierarhizează puterea în niveluri succesive: jos criminalii pălmași (veterani ai omuciderii, cei care pun mîna pe pistol și trag
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Richard al 3-lea, mafiotul de Alexandra Băcanu sursa: Man.In.Fest
  Se spune că imensa valoare a lui Shakespeare stă în universalitatea lui, în faptul că, indiferent de epocă, problemele dezbătute în piesele sale rămân nu doar valabile ci, mai mult, cruciale. Problema apare atunci când mijloacele de expresie devin repetitive, când nu numai că e adus în contemporaneitate, dar e resuscitat în cele mai variate moduri, întors pe toate părţile şi stors de toate semnificaţiile, încât nu pare să mai rămână ceva de exploatat pentru alte, viitoare, abordări. Noua montare a lui Richard al 3-lea demonstrează că, în ciuda repetiţiilor inevitabile, bardul englez are întotdeauna încă ceva de spus, chiar dacă prin refolosirea şi suprapunerea unor conotaţii şi mijloace deja uzate.
  Spectacolul începe cu o scenă non-verbală, în care o blondă într-o costumaţie sumară, din piele neagră, execută un dans lasciv cu o coroană, în timp ce Richard, imitând un câine, salivează în jurul ei. Acest prolog comico-explicativ
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• "Doi tineri din Verona", in viziunea lui Felix Alexa de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Prima colaborare a lui Felix Alexa cu Teatrul de Comedie ramane unul dintre spectacolele bune ale acestui teatru. "Doi tineri din Verona" este o comedie cu anacronisme, asa cum ii placea lui Shakespeare, se pare, sa scrie. Felix Alexa a modernizat infatisarea personajelor, dar i-a lasat sa vorbeasca exact ca-n Shakespeare, declamand cand e vorba de versuri sau revenind la efectele orale cand versificatia este abolita chiar de autor. Cubul schitat pentru anume aparitii, care puncteaza actiunea, este si cel de pe care coboara primul personaj, Speed, valetul veronez (sic!) al lui Valentin. George Ivascu, intr-un rol de mascarici-valet, este, ca de obicei, mobil si abil, miscandu-se ca un sparnel. Pe dos, inalt, dar mai ceremonios-caraghios, este celalalt valet, interpretat cu succes de Bogdan Cotlet, un nume care incepe sa intre in constiinta spectatorului. Doru Ana este impecabil in rolul ducelui, un personaj ratacit, care prizeaza cocaina pe scena, astfel explicandu-se unele absente
  Citeste tot pe România Liberă
• Alb-negru atins de rosu de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Dragostea e tratata in spectacolul cu Doi tineri din Verona, in regia lui Felix Alexa, la Teatrul de Comedie, ca un adevarat inamic, cel mai periculos invadator.
  Dragostea e tratata in spectacolul cu Doi tineri din Verona, in regia lui Felix Alexa, la Teatrul de Comedie, ca un adevarat inamic, cel mai periculos invadator. Intreaga poveste sta sub semnul devizei "nesabuita e iubirea", replica unuia dintre personaje, constructia are un aer sumbru, iar "happy-end-ul" shakespearian, in care toata lumea se impaca varand sub pres tradari devastatoare, este tratat cu sarcasm. Aceasta atmosfera este cea care, dand peste cap coerent si argumentat sensurile piesei, inscrie spectacolul in actualitate, o actualitate nu cautata sau provocata, ci una continuta. Modernitatea viziunii regizorului vine din constientizarea faptului ca in lumea de azi lucrurile sunt imposibil de vazut in alb si negru, mai ales atunci cand intervine o serioasa pata de rosu, acea flama ce cuprinde fiinta pe nestiute,
  Citeste tot pe Gândul
• "Doi tineri din Verona", un spectacol "muşcat" de plictiseală de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Ruxandra Ion pare desprins din filmele SF, dar găselniţele hi-tech nu sunt suficiente.Shakespeare, un anonim prăfuitNeconvenţionalul piesei montate de regizorul Felix Alexa este contracarat
  Ruxandra Ion pare desprins din filmele SF, dar găselniţele hi-tech nu sunt suficiente.
  Shakespeare, un anonim prăfuit
  Neconvenţionalul piesei montate de regizorul Felix Alexa este contracarat violent de jocul împietrit al actorilor. Dinamismul culorilor, agresivitatea luminilor nu-şi găsesc corespondenţa în mişcările personajelor. Sleiţi de puteri, tinerii actori sunt mult prea atenţi la ceea ce spun şi fac, contorsionându-şi replicile într-un spaţiu prea strâmt. Lasă impresia că joacă într-o cutie de chibrituri care le subminează libertatea de mişcare şi de fantezie. În mod cert, publicul Teatrului de Comedie este tânăr, dar Shakespeare străbate cu greu până la el. Shakespeare al prezentului, "recondiţionat" de Felix Alexa, pare un anonim prăfuit şi cu
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Doi tineri din Verona de William Shakespeare de Horia Gârbea sursa: Revista Drama
  La reuşita noii montări de la Teatrul de Comedie cu „Doi tineri din Verona" contribuie doi creatori care au depăşit vîrsta debutului, dar par sortiţi unei tinereţi continue: Felix Alexa şi Diana Ruxandra Ion. O echipă regizor-scenograf care are la activ numeroase montări de succes în Bucureşti la Naţional (O noapte furtunoasă, Visul unei nopţi de vară, Gîndirea), la Nottara (Hora iubirilor, Leonce şi Lena) şi în ţară, dar care lucrează pentru prima dată la teatrul condus de George Mihăiţă. Al treilea tînăr este Shakespeare, mereu contemporan cu noi, şi cu care cei doi realizatori se întîlnesc a doua oară după „Visul..." Dar la fel de tineri şi destul de neliniştiţi de rolurile importante primite sînt actorii aproape debutanţi care compun majoritatea distribuţiei acestui spectacol. Ideea de a-i pune în valoare este generoasă şi fertilă, căci ei au vîrsta personajelor din piesa marelui Will. Între protagonişti apar şi nume cunoscute
  Citeste tot pe Revista Drama
• Cutremur la Bulandra - A douăsprezecea noapte de Rozana Mihalache sursa: Revista Cultura
  Am intrat în teatrul Bulandra, în ultima sâmbătă din aprilie, într-o totală incertitudine. Ştiam că voi vedea un spectacol de Shakespeare jucat de proaspeţii absolvenţi UNATC, de la clasa profesorilor Florin Zamfirescu, Mihai Constantin şi regretatul Adrian Pintea. Problema nu era aşadar că tinerii nu ar fi fost bine pregătiţi, ci că un spectacol de o asemenenea anvergură precum A douăsprezecea noapte putea fi ratat şi de profesionişti, aşa cum orice spectacol de Shakespeare, de altfel, poate fi uneori ratat de actori cu experienţă.
  Aşadar, mă aşez cuminte în scaun şi aştept să înceapă. Recunosc, am avut câteva comentarii destul de cinice, spre amuzamentul partenerului meu de teatru. În fine, la câteva minute după ora anunţată şi cu sala aproape plină, cortina se ridică. Décor minimalist, haine mai de-mprumut, muzică plăcută şi foarte bine dozată (aleasă de Adrian Pintea, am înţeles), regie fără cusur, semnată Mihai Constantin şi
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Foşti, actuali şi viitori actori de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Pentru că lui Adrian Pintea nu i-a fost dat să se bucure de grupa sa de absolvenţi ai secţiei de actorie a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, i-a rămas lui Mihai Constantin să se întristeze sau să se bucure, după caz. Pentru un examen de licenţă, A douăsprezecea noapte de William Shakepeare este textul cel mai potrivit, mai complex şi mai înşelător. Sunt deopotrivă roluri grase şi groase şi trebuie să ştii să faci diferenţa dintre ele. Sunt scene de mare intensitate comică şi un final de tragedie. Cupletul final al Bufonului Feste („Când eram fecior la mama/ O, ce ploaie şi ce vânt…”) este o glumă tragică despre trecerea timpului şi nonsensul existenţei. Mai presus de orice, este o piesă fără roluri secundare, ceea ce măreşte valoarea pariului. Mihai Constantin le-a oferit studenţilor săi numeroase şanse, situaţii, gaguri, surprize pe care să se sprijine, iar spectacolul creşte de la o scenă la alta şi
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Un spectacol mediocru - A douăsprezecea noapte de Oltița Cântec sursa: Teatrul Azi
  După o perioadă mai agitată, de convulsii interne provocate de imixtiuni politice şi de schimbări la nivelul conducerii, la Botoşani lucrurile, cele teatrale cel puţin, par să se fi aşezat în matca lor firească. Formula managerială găsită de autorităţile locale - cu Traian Apetrei, director, şi Volin Costin, director artistic, a dat primele ei roade la începutul lui octombrie, când chemarea a sunat pentru Zilele Teatrului Mihai Eminescu. Gândul botoşănenilor a fost să arate criticilor, atâţia câţi au putut răspunde invitaţiei, în inflaţia şi suprapunerea de reuniuni festivaliere ale perioadei, câteva dintre cele mai importante realizări ale ultimului an. Strategia artiştilor botoşăneni ţine de un anumit firesc managerial al momentului: se încearcă atragerea publicului local, fără prezenţa căruia creaţia nu şi-ar atinge finalitatea, rămânând un act în sine, dar şi a publicului învecinat geografic, cel din Suceava, unde nu există o
  Citeste tot pe Teatrul Azi
• Comedia erorilor de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Am plecat în mica excursie spre Teatrul Naţional din Iaşi cu speranţe. Că premiera cu A douăsprezecea noapte de William Shakespeare (tradusă de Mihnea Gheorghiu) va fi o reîntîlnire fericită cu regizoarea Beatrice Rancea după cîţiva ani în care n-am mai văzut nimic făcut de ea şi am primit doar ecourile colaborărilor ei fructuoase din Ungaria. Faptul că scenograful Helmuth Sturmer a acceptat să lucreze cu ea, mi s-a părut un gir moral şi profesional pe care n-aveam dreptul să nu-l iau în seamă. Am mai înţeles că în distribuţie sînt implicaţi şi cîţiva actori tineri şi eram curioasă să-i cunosc (Apropo. N-am reuşit să aflu mare lucru despre ei nici de pe scenă, nici din caietul-program. Nu ştiu dacă sînt studenţi sau absolvenţi ai şcolii de teatru din Iaşi şi la clasele căror profesori. Aceste informaţii sînt utile oricărui spectator care citeşte sau răfoieşte programul unui spectacol.). Nu în ultimul rînd, ştiam că directorul
  Citeste tot pe România literară
• Unul din doua de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Ce atitudine trebuie sa adopte criticul atunci cand un director de teatru da semne clare ca nu are chef sa-si arate spectacolele (de parca ar fi ale lui...) unora a caror treaba, fie ca au chef sau nu, este sa le vada? Prima reactie, perfect omeneasca, e sa-i faca aceluia o urare de drum bun si sa declare ca n-o sa mai calce cat o trai prin teatrul respectiv. Dupa care incepe sa(-si) spuna ca, totusi, trebuie sa-si pastreze cumpatul, ca oamenii care muncesc acolo n-au nici o vina, ca, in fine, teatrul nu e al directorului (si nici invers).
  In consecinta, isi cumpara bilet de tren - sau de autobuz - si porneste la drum, rumegand in sinea sa felurite ganduri neprietenoase si oricum neprielnice receptarii senine a unui fapt de arta. (Caci, nu-i asa?, asta se presupune a fi orice spectacol de teatru...)
  Scurt pe doi, in toiul iernii, dar intr-o zi relativ blanda, am ajuns in dulce targul Iesilor cu hotararea inflexibila de a vedea doua dintre spectacolele produse anul trecut de Teatrul
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Jocul de-a Shakespeare de Oltita Cintec sursa: Evenimetul Moldovei
  Scrisa in 1599, "A douasprezecea noapte" de William Shakespeare este o comedie care face referire, prin titlu, la suita de sarbatori de dupa Craciun, mai exact la ultima dintre ele, Boboteaza, zi in care, se pare, s-a si jucat in premiera absoluta (1600). Piesa este o suita de travestiuri si farse tesute pe tema dragostei, fie ea frateasca sau carnala, actiunea petrecindu-se pe o insula, Iliria, unde totul se afla plasat sub semnul iluziei, iar multe se dovedesc a fi cu totul altceva decit se aratau initial. Pentru oportunitatea introducerii unei piese shakespeariene pe afisul unui teatru national, nu mai este cazul sa pledam. Directia Nationalului iesean s-a gindit bine atunci cind a decis asa. Sarcina aducerii la rampa a celei "de-a douasprezecea nopti" i-a revenit lui Beatrice Rancea, care a mai avut, de-a lungul carierei sale, alte citeva intilniri regizorale cu marele dramaturg. Cea mai de succes dintre ele a fost "Romeo si Julieta", versiunea pastrindu-se in repertoriul
  Citeste tot pe Evenimetul Moldovei
• Noaptea de la spartul târgului. Al târgului de fete. - Cum doriţi sau Noaptea de de Marius Dobrin sursa: Agenda LiterNet
  Motto: Unii se nasc mari, alţii dobândesc mărimea, iar altora le-atârnă deasupra capului doar s-o culeagă.
  Dar nu acela de pe muntele Găina ci unul dintr-o ţară imaginară, undeva la capătul lumii. Anistoric. De parcă Divinitatea a adunat cumva la un loc o mână de oameni spre a-i pune la încercare, spre a-i salva. Personaje care simt că joacă nu doar într-o simplă poveste ci, mai mult, într-o secvenţă mitologică. De aici măreţia cu care-şi dezvăluie caracterul, drămuindu-şi rostirea de parcă timpul s-a dilatat sau, oricum, nu mai are nicio importanţă. Departe de a fi o lehamite, este mai degrabă conştiinţa unui miez al vorbelor şi o nepăsare suverană faţă de mărunţişurile plebee.
  Oamenii aceştia se simt aidoma zeilor, numai că, treptat, au de-a face cu presiunea din partea adevăraţilor zei. Presiunea de a-şi alege fiecare perechea, o însoţire în veac salvatoare a omului, oricâte va mai imagina mintea lui. Ameninţarea e din ce în
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului la Teatrul Naţional din Craiova de Crenguța manea sursa: Arhitext Design
  "Sînt aici toate spectacolele pe care le-am făcut, majoritatea actorilor cu care am lucrat; este o suită de oglinzi deformate de nostalgie, o privire melancolică asupra unui timp pe care l-am petrecut aici, cu sentimentele şi parfumurile care au existat. M-au inspirat nenumăratele descinderi în biblioteca teatrului, un loc care pe mine m-a fascinat pentru că timp de cincisprezece ani de cînd vin aici, în teatru, ei bine, acele dulapuri ale bibliotecii nu mi s-au părut a fi deschise." afirma Silviu Purcărete la premieră şi surprinde această dispoziţie confesivă – şi de aceea oarecum vulnerabilă-, regizorul fiind extrem de rezervat la capitolul "mărturisiri de creaţie", şi chiar la alte explicitări ale propriilor spectacole.
  Noaptea de la spartul tîrgului – prefer titlul dat de Silviu Purcărete adaptării scenice pe care a făcut-o după cunoscuta piesă a lui Shakespeare, A douăsprezecea noapte – este un spectacol seducător prin savanta şi organica
  Citeste tot pe Arhitext Design
• A douăsprezecea noapte de Ion Parhon sursa: România liberă
  Fapt întîlnit mai rar în Casa Thaliei, în această stagiune, piesa A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare, se joacă pe patru scene, adică la Teatrul de Comedie, la Naţionalul ieşean, la Galaţi şi, mai nou, la Teatrul Naţional din Craiova.
  Aici, spectacolul în care apreciatul om de teatru Silviu Purcărete semnează adaptarea, regia şi scenografia poartă un titlu mai puţin cunoscut, CUM DORIŢI sau NOAPTEA DE LA SPARTUL TÅRGULUI, ce trimite către originea piesei, comandată de Regina Elisabeta spre a încheia şirul petrecerilor începute de Crăciun, aşa cum de altfel ne-am obişnuit şi noi să trăim bucuria şi nostalgia acestui "epilog", fie de Sfîntul Ion, fie de Bobotează.
  Dar acest titlu reprezintă doar începutul surprizelor unui spectacol autonom, în raport cu versiunile tradiţionale, de o remarcabilă personalitate, clasic prin construcţie, eleganţă şi acompaniament muzical, modern prin caruselul "ambiguităţilor", prin valenţele
  Citeste tot pe România liberă
• În căutarea timpului pierdut (II) de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Vorbeam în numărul trecut, cu promisiunea că revin, despre un spectacol foarte special făcut de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova: Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului, adică A douăsprezecea noapte de William Shakespeare. Un spectacol prin care am călătorit cu bucurie şi cu enormă nostalgie, un specatcol care mi-a prilejuit, de fapt, o călătorie prin lumile, stările şi obsesiile lui Silviu Purcărete, prin timpul petrecut de el la Craiova, prin spectacolele puse în scenă acolo. Reîntîlnirea cu un mare artist, cu un prieten preţios, este reconfortantă. M-a obligat, în cele din urmă, să regăsesc fărîmituri din propiul eu, să refac, fragmentar, momente din istoria teatrului realizat de acest regizor şi raportul meu profesional şi emoţional cu ele. Imagini de teatru mare care cheamă timpul din mine şi reaşează, firesc, raporturile cu ceea ce este major. Plecarea la Craiova a fost o întoarcere în timp şi regăsirea unor
  Citeste tot pe România literară
• Voluptatea de a te arunca în brațele ...Thaliei de Adrian PALCU sursa: Convorbiri literare
  Nu stiu dacă atunci cînd a ales imensa hală de la Expo International ca loc de desfăsurare pentru spectacolul său în cadrul Festivalului de Teatru Clasic de la Arad – iritînd o mare parte din potentialii spectatori care (datorită numărului restrîns de locuri) au trebuit să renunte la cel mai important eveniment al manifestării – Silviu Purcărete a tinut seama (si) de amănuntul că taman acolo, cu numai o săptămînă în urmă „se spărsese“ primul tîrg erotic din România, manifestare de oarecare succes în zonă si de cert impact asupra inhibitiilor ce însotesc îndeobste domeniul în mentalul colectiv românesc. Racordul devine, însă, vizibil si el amplifică slalomul imaginatiei spectatorului de teatru printre si asa destul de numeroasele semnificatii ale textului shakespearian, conducînd cu oarecare frenezie patinarea peste luciul ambiguitătilor lui. Elementul de continuitate – desigur în cu totul alt registru, mai rafinat si mai consistent – ar
  Citeste tot pe Convorbiri literare
• Joc și melancolie de Mircea MORARIU sursa:
  Extrem de util pentru dreapta receptare a spectacolului Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului cu care Silviu Purcărete îşi face revenirea la Teatrul Naţional din Craiova, caietul de sală întocmit de Patrel Berceanu şi, mai cu seamă, dialogul dintre regizor şi redactorul respectivului adjuvant spectacologic. Fireşte, şi de data aceasta, Silviu Purcărete se exprimă pregnant, prin mijloacele specifice teatrului de foarte bună calitate, adică prin imagini de o poeticitate aparte şi prin cuvinte atent ordonate astfel încât gramatica spectacolului său este fără cusur. Toate elementele montării, sigur controlate şi direcţionate de regizor se contopesc întru edificarea metaforei „lumii ca teatru” dar şi a reversului acesteia, „teatrul ca lume” — actorii, cu jocul lor de o nedisimulată, aş zice chiar cu o explicită teatralitate, scenografia alcătuită de însuşi Purcărete ce s-a slujit în principal de câteva corpuri de bibliotecă —
  Citeste tot pe
• TEATRU. Binomul gnomul si felinarul de Mihaela MICHAILOV sursa: Observator Cultural
  Spartul tirgului e insinuarea unei coplesitoare senzatii de gol. Trecerea insasi isi masoara limitarile invariabile si singurul gest posibil este privirea inapoi, intr-o rapida developare retrospectiva. E ca si cum totul trebuie recompus din frinturi si din impresia persistenta a trecutului reversibil doar imaginar. Spartul tirgului e un fel de suspensie a devenirii, o bucla de final, in care, intr-un fel straniu, esti inghitit de lucrurile care sint pe sfirsite. Aceasta coborire din exuberanta contagioasa a oricarei sarbatori in zilele ce se succed mecanic este miza cioburilor risipite in „tirgul“ lui Purcarete. Totul se sparge, se disipeaza de parca nici n-ar fi fost. Sunetele casante, sirenele de la inceputul spectacolului sint inghitite de taceri si melancolii. Ramine sentimentul de vid, de nesfirsita nostalgie, de traire intensa, pe ultima suta de metri, a ceea ce se afla in urma. La o distanta suficient de mare incit sa fie dorit cu intensitate.
  Silviu Purcarete
  Citeste tot pe Observator Cultural
• În căutarea timpului pierdut de Marina Constantinescu sursa: Romania literara
  Sînt ore sau chiar zile care contează cît pentru mare parte din pustiul pe care îl străbat. Adevărate oaze, cu apă bună şi proaspătă care-mi trezeşte trupul şi mintea, o apă clară în care se oglindesc amintirile mele dragi, ca Narcis odinioară. Există intervaluri care mă refac, care estompează deşertăciunea şi care îmi dau iluzia zborului. Adică, simt uneori cum îmi cresc aripi, frumoase, mari şi aud fîlfîitul lor. M-aţi văzut zburînd?
  Am plecat într-o duminică dimineaţă spre Craiova. N-am luat-o pe drumul tradiţional, pe autostrada Bucureşti-Piteşti adică, pe care l-am străbătut de mii de ori. Am ales varianta prin Alexandria, Caracal, pe care o preferau Vlad Mugur şi scenografa lui, Lia Manţoc atunci cînd au lucrat la Naţional, la invitaţia lui Emil Boroghină. De fapt, ea mi-a şi arătat drumul astă-toamnă, cînd am plecat împreună acolo pentru “ Hamlet-ul” Meşterului, al lor, jucat în Festivalul Shakespeare.
  Citeste tot pe Romania literara
• O cacealma de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  După frumoasa reuşită artistică şi managerială reprezentată de de a XIII a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, putem înregistra o nouă izbândă a echipei ce de vreun an şi jumătate a preluat conducerea Teatrului de Stat din Oradea. Mă gândesc la proiectul Podul cultural Oradea — Debreţin cuprins de Programul Phare CBC 2000. Nu am suficiente indicii spre a mă pronunţa cui anume din conducerea Teatrului îi revine meritul principal în întocmirea proiectului care şi-a adjudecat fonduri europene, dar cum el vizează ambele secţii e de presupus că factorul coordonator a fost managerul Lucian Silaghi. Se pare că, familiarizat în bună măsură cu specificul unei instituţii de spectacole, Lucian Silaghi îşi valorifică abilităţile confirmate în posturile de conducere deţinute anterior, iar dacă aceste însuşiri cor crea premisele pentru reuşite artistice, ”cu atât mai bine ţării, şi lui cu atât mai bine”. Îi va fi însă şi Teatrului mai
  Citeste tot pe Revista Familia
• Imposibilitatea unei insule de Ionuț Sociu sursa: Observator Cultural
  Există spectacole despre care nu pot scrie decît la persoana întîi. N-aş putea scrie despre Furtuna, de exemplu, fără să spun că am vrut să plec la pauză, fără să precizez că m-am uitat de zece ori la ceas, fără să povestesc cum lîngă mine unii spectatori adormiseră după jumătate de oră de la începerea spectacolului. Şi n-aş face asta doar de dragul anecdoticii, ci pentru că – ştiu că e un truism – încă mai cred că teatrul e strîns legat de ideea de comunitate şi că a vedea un spectacol e o experienţă cu totul diferită de o vizită la muzeu. Nu de alta, dar Cătălina Buzoianu invită la o astfel de abordare, de vreme ce aruncă în mijlocul spectatorilor o traversă pe care se plimbă actorii, probabil singurul lucru care mai face legătura dintre scenă şi sală.
  Pînă la urmă, n-ar fi nici o problemă faptul că unii spectatori au adormit. Cătălina Buzoianu n-a vrut ca acest spectacol să fie pe placul cuiva, lucru pe care-l
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare... pretext de fantezii vizuale de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Se poarta metoda "adaptarii" regizorale a clasicilor sub pretextul de contemporaneizare a lor. In cazul "Furtunei" de Shakespeare nici macar nu se mai face aceasta precizare, piesa se trateaza ca un pretext de fantezii vizuale fara motivatie si se transforma intr-un basm banal si plictisitor cu "a fost odata un duce razbunator exilat pe o insula...".
  Spectacolul te face, la final, sa te intrebi daca aceasta piesa chiar a fost scrisa de Shakespeare, pentru ca ti s-a servit un text a carui consistenta specifica lui Will, prin replica si situatii, a fost anulata. Si nu traducerea Ioanei Ieronim iti da aceasta senzatie, ci ceea ce ai vazut in scena, efecte vizuale sufocante, exagerate, plasate fara motivatie.
  "Furtuna" se spune ca ar fi ultima piesa scrisa de Shakespeare la sfarsitul vietii sale, iar unii exegeti o compara cu "Hamlet" prin consistenta ideilor. M.C. Bradbroock considera ca "poate fi citita tot in atat de multe feluri ca si «Hamlet»". Piesa ataca tema dragostei pe
  Citeste tot pe România Liberă
• Viaţa ca vis şi visul ca teatru de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  “Furtuna”, cel mai recent spectacol al Cătălinei Buzoianu, este o declaraţie de dragoste adusă teatrului.
  Pornind de la tema atât de dragă lui Shakespeare, potrivit căreia toată lumea e o scenă şi toţi oamenii actori, regizoarea pune în scenă întreaga istorie a piesei ca pe un spectacol regizat de Prospero (Mihai Dinvale). Acesta apare la un moment dat chiar în calitate de regizor-dictator ce, precum un demiurg, priveşte dintr-o cuşcă situată la înălţime dramoletele ce au ieşit de sub bagheta lui. Nemulţumit de “jocul” unora dintre actori, el îi alungă fără milă de pe scenă, concediindu-i cu o voce de tunet. Ariel (Rodica Negrea face aici unul din cele mai mari roluri ale sale) este un soi de actor-fetiş al lui Prospero.
  Prinzând din zbor “indicaţiile regizorale”, Ariel este “distribuit” în rolul principal, rol ce aduce mult cu Arlechino.
  Ca orice creator puţin nebun, Prospero aude “voci”, conştiinţa şi muza sa,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Furtună într-un pahar pe jumătate plin de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic din Bucureşti are de toate: o scenografie de excepţie, videoproiecţii, teatru-dans, momente de musical şi actori buni. Dar „Furtuna” are şi momente în care se transformă într-o ploicică deloc ameninţătoare, în urma căreia se pare că nu va ieşi vreodată curcubeul.
  Spectacolul este atât de puternic la nivel vizual încât, de multe ori, pune chiar şi textul lui Shakespeare în umbră. Publicul priveşte fascinat tot ce se întâmplă pe scenă, tentat să nu rateze nimic.
  
  De bine
  Punctele tari ale piesei regizate de Cătălina Buzoianu se mulează pe textul bine tradus de Ioana Ieronim. Povestea îşi păstrează limpezimea şi coerenţa, fiind uşor de urmărit şi nu primeşte ca balast un vocabular emfatic.
  Cu textul foarte ludic deja în buzunar, Cătălinei Buzoianu nu-i mai rămâne decât să jongleze cu imagini de un dinamism exaltant. Şi reuşeşte să creeze o atmosferă de basm,
  Citeste tot pe Adevărul
• Prea putin - Furtuna de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminica
  Intre dardora festivaliera a toamnei si aceea, reinnoita, a primaverii, iarna pare sa devina, in Romania, un anotimp problematic (si) pentru teatru. In ciuda logicii si chiar a interesului specific, decembrie (cu multimea de sarbatori), ianuarie (cu asteptarea bugetului si alte emotii politice) si februarie (cu... ma rog, ce se mai nimereste) sunt luni de acalmie scenica, in care premierele se lasa asteptate, repetitiile curg domol, iar salile se umplu cu programarea reluarilor din stagiunile trecute. Intr-un asemenea peisaj molcom, anuntarea unei noutati face efect de bomba mediatica.
  O astfel de bomba s-a detectat recent pe strada Constantin Mille (faimosul Sarindar interbelic), in agreabila sala a Teatrului Mic: Furtuna de Shakespeare, in regia Catalinei Buzoianu. Titlul piesei si numele regizoarei sunt, fiecare in parte, o garantie de (macar) interes si curiozitate pentru orice spectator si cu atat mai mult pentru spectatorii specializati, adica pentru cronicari;
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• Cătălina Buzoianu în spaţiul magic al Mediteranei - Furtuna de Doina Papp sursa: Bucureștiul cultural
  Invadată de apele răzvrătite ale mării care se răsfrîng din ecranele ce o înconjoară, scena Teatrului Mic ne-a făcut la acest început de an o bucurie reprezentînd Furtuna în viziunea profund inovatoare a Cătălinei Buzoianu. Spectacolul aspiră să fie un memento pentru istoria acestei instituţii, fiind dedicat de regizoare unor străluciţi şi iubiţi artişti de azi şi de odinioară, precum Valeria Seciu şi Gina Patrichi, ca şi vremurilor de glorie ale teatrului, cînd aici se dospeau adevăruri la care şi ea a contribuit. Dar este, în acelaşi timp, prin alegerea făcută, o reverenţă la adresa teatrului însuşi şi a puterii magice pe care o poartă în vîrful baghetei sale fermecate Prospero, simbol al regizorului par excellence, cu care ne place să-i identificăm pe artiştii care ştiu să ne farmece cu arta lor. Cătălina Buzoianu face parte din această categorie.
  Cu bine cunoscuta-i înclinaţie spre exegeze scenice originale, regizoarea purcede,
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Intoarcerea Catalinei Buzoianu (I) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Pentru cine se intreaba, Catalina Buzoianu n-a fost, de fapt, plecata nicaieri. Numai ca, timp de cativa ani buni, prezenta ei pe scenele romanesti a fost destul de rara, dar mai nou – mai exact din toamna trecuta si pana acum, in martie – se poate vorbi despre o noua, serioasa, „descindere" a unuia dintre cei mai creativi regizori romani. La Comedie se joaca „Ioana si focul" de Matei Visniec, pentru care Dorina Chiriac tocmai a fost nominalizata la Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita, la Teatrul Mic a intrat in repertoriu spectacolul cu piesa Furtuna de W. Shakespeare, iar la Nationalul din Cluj a avut loc la inceput de martie premiera cu piesa Cand noi, mortii, reinviem de Ibsen.
  Revenirea Catalinei Buzoianu a fost marcata ceva mai devreme, in stagiunea 2006-2007 de la Teatrul National din Timisoara, unde regizoarea a dramatizat Nostalgia lui Mircea Cartarescu, semnand spectacolul numit Visul, jucat cu succes atat in tara, cat si in afara acesteia (turneul la
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• La Teatrul Mic, o insulă a furtunilor de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La Teatrul Mic a avut loc premiera spectacolului “Furtuna” de Shakespeare, în regia Cătălinei Buzoianu.
  În tandem scenic cu scenograful Dragoş Buhagiar s-a născut o “insulă” cu trăsnete şi fulgere, cu vânturi, furtuni, pe care marele dramaturg le-a sugerat în frumoasa piesă pe fondul nelimitat al aspectelor stilistice.
  Ca şi alte montări gândite cu foarte multă ingeniozitate de marea şi sensibila creatoare Cătălina Buzoianu, “Furtuna” captivează prin înfăţişare şi conţinut. Ideea de a aborda această piesă i-a venit atunci când lucra la “Odiseea” – aventura sa teatrală cu un grup de artişti, călătorind cu vaporul, din port în port, de-a lungul Mediteranei. Aşa cum ne-a mărturisit regizoarea, atunci, pe coclauri marine, având experienţe groaznice, ea a avut o revelaţie. S-a gândit că acţiunea piesei “Furtuna” a lui Shakespeare se petrece pe una dintre insulele eoliene, între Italia şi Tunisia. I-a rămas imaginea de
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Cronică: Furtuna de Cristiana Gavrilă sursa: TimeOut
  Insula lui Prospero este imaginea unei lumi complexe, redusă la scară mică. Shakespeare pune sub lupa observaţiei atente viaţa, arta, magia, iubirea, dorinţa de putere şi voinţa de răzbunare, elemente care conduc la ordinea absolută a lumii. Orice spectacol care simplifică sau trece cu vederea una dintre aceste idei majore din “Furtuna” riscă să trădeze datele iniţiale ale piesei şi să dezamăgească publicul.
  Regizoarea Cătălina Buzoianu urmăreşte cu claritate naraţiunea, pe care o plasează conform unei geografii reale (sugestivă este linia orientală a costumelor), dar scapă detaliile, rezultatul fiind un spectacol mult prea schematic pentru densitatea unui text-metaforă, cum este “Furtuna”. A gândit o reprezentaţie de grup, bazată pe multă mişcare şi momente coregrafice, însoţite de o muzică antrenantă, încărcată cu proiecţii, uneori în defavoarea individualizării personajelor. Şi ceea ce ar fi trebuit să contureze ideea
  Citeste tot pe TimeOut
• Idei pentru Furtuna - I. Mediterana și spiritul de Ion Bogdan Lefter sursa: REvista Tribuna
  Două Furtuni se joacă de la începutul lui 2009 în două teatre din ţară: la bucureşteanul Mic (premiera: ianuarie 2009) şi la ploieşteanul „Toma Caragiu” (premiera: martie 2009). Reputata Cătălina Buzoianu şi maitînărul Cristi Juncu propun idei interesante de punere în scenă, de relectură inovatoare a capodoperei shakespeariene, considerate o sinteză tîrzie a viziunii autorului, o profesiune de credinţă”.
  Pe scena Teatrului Mic, Cătălina Buzoianu adaugă Furtunii (într-o nouă traducere, realizată de Ioana Ieronim) două suprateme personale. Fiecare – în completarea celor două semnificaţii principale ale textului explorate în majoritatea montărilor de pe toate meridianele, conform cărora Prospero, stăpînul insulei, e fie un magician, fie un dictator. În prima ipostază, personajul e privit de exegeţi şi de regizori în primul rînd ca un intelectual cu puteri ieşite din comun, aparent supranaturale, de fapt rezultate din lecturi şi din
  Citeste tot pe REvista Tribuna
• Preeminenţa scenografiei de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Furtuna- scria Haig Acterian în monografia sa Shakespeare (Editura Ararat, Bucureşti, 1995- este un sfârşit al poeziei, un delicat testament poetic, o despărţire. Dramaturgul lasă poetului sarcina unei despărţiri pentru totdeauna de regi, nebuni, zei, zeiţe, principi, beţivi, soldaţi, vrăjitori, ţărani, spirite bune şi rele, oameni cinstiţi şi necinstiţi, rătăcitori prin lume şi oameni cuminţi”. Haig spunea toate acestea după ce scria că Furtuna este „o privire peste furtuna întregii (…) creaţii (shakespeariene), peste naufragiul corabiei sale de rege (a lui Shakespeare- n.m. M.M.) Piesa a fost reprezentată la Curte, la 1 noiembrie 1611 şi din nou în iarna 1612-1613. Cercetând izvoarele, aflăm că Furtuna a ajuns inexplicabil de târziu în peisajul teatral românesc. De abia în 1912, Universul literar publica fragmente din text, traducerea fiindu-i datorată lui D. Nanu. Piesa a fost cunoscută în întregime doar în 1940, iar primul spectacol
  Citeste tot pe Revista Familia
• Spectacolul unei vieţi de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  "Furtuna" este de departe cea mai filosofică operă shakesperiană, cea care îi vădeşte nu numai stilul unic, inconfundabil, ci şi maturitatea artistică. Pentru orice regizor, povestea lui Prospero şi a insulei sale este o adevărată piatră de încercare sau aşa cum recunoştea Cătălina Buzoianu, autoarea variantei de la Teatrul Mic, "este un spectacol pe care îl faci o dată în viaţa, dacă ai noroc".
  Cine caută în această variantă parfumul şi misterul variantei din anii '70 de la Teatrul Bulandra s-ar putea să se adapteze mai greu exploziei media orchestrate de scenograful Dragoş Buhagiar. Dacă nu porneşti cu idei preconcepute (ceea ce de regulă nu e recomandabil) spectacolul chiar te prinde şi te surprinde.
  În primul rând asistăm la o creaţie extraordinar de elaborată - în stilul Cătălinei Buzoianu, de altfel - care nu lasă nimic la întâmplare şi prilejuieşte manifestarea unor impresionante forţe artistice, plastice. Regizoarea găseşte
  Citeste tot pe Port.ro
• Două modele despre un Shakespeare salvat de clişee de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Întrebarea cum mai poate fi asimiliat şi receptat Shakespeare în teatrul contemporan şi-a aflat două răspunsuri la ediţia din acest an a FNT-ului, oferite de Alexander Hausvater şi Cristi Juncu. Povestea de iarnă a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, respectiv Furtuna, cu actori de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, au adus pe scena teatrelor bucureştene două montări în care Shakespeare este din nou revalorificat şi transpus în formule teatrale inedite, care evită locurile comune.
  De la Hausvater nici nu se putea aştepta altceva decît o montare care să sfideze orice convenţii. Deşi este păstrat firul poveştii clasice, recontextualizarea face ca Shakespeare aproape să nu mai fie recognoscibil. Povestea de iarnă devine Povestea lui Hausvater, mai mult decît a lui Shakespeare (de altfel, noua tra-ducere, realizată de Peca Ştefan, operează încă din titlu o modificare: alegerea formei articulate este explicată de însuşi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Furtuna de cameră de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Teatrul Odeon, unde Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești își prezintă de obicei producțiile atunci când face turnee în București. Și face destul de des, fiindcă e un teatru dinamic, unde montează cei mai buni regizori din țară, prin urmare un teatru care are ce arăta. Deși aflat în provincie, nu produce spectacole "locale", în care unele teatre s-au specializat, urmând cumva exemplul televizunilor care, spun ele, dau publicului "ce vrea". Teatrul ploieștean ambiționează spre producții demne oricând să concureze cu oricare altele din țară. Ba poate chiar din străinătate.
  Călătoria. Cum drumul spre Teatrul Odeon vi l-am descris deja de câteva ori în acest jurnal, cred că e cazul să nu o mai fac încă o dată. Mai ales că ambuteiajele de pe Calea Victoriei sunt absolut neschimbate. Ele nu devin mai "amabile" decât în august, când bucureștenii sunt plecați în concediu, dar atunci nu avem nici teatru așa că nu ajută la nimic.
  Producția.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• „Magia funcţionează demenţial” de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Cu ultima sa premieră, „Furtuna", Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiești s-a întors de la impactul textelor străine de ultimă oră la frumusețea pieselor shakespeareane, reconcepută de regizorul Cristi Juncu.
  În sugestivul decor cu sugestii latente al lui Cosmin Ardeleanu, insula lui Prospero se vede ca un „no human's land", fără acoperire în realitate și fără obișnuita sa viziune paradisiacă. Prea puține dintre obiectele de pe scenă ies din negrul nediferențiat. Doar puful alb din „constituția" lui Ariel sparge omniprezentul negru-cenușiu căci urma duhului e în toate. Altfel, pămîntul negru pe care calcă personajele le îngroapă pînă la glezne, în valuri moi dintr-o materie precosmică, ușoară, așteptînd să intre în forme. Cîteva lucrușoare de azi colorează totuși cadrul cu nuanțele actualității: un aragaz, borcănele cu sare, piper etc. Din depărtare (respectiv din sală), un pian-corabie suspendat (cu gravitatea și atracția
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Îl/o iubește Prospero pe Ariel? de Ion Bogdan Lefter sursa: Revista Drama
  În producţia Teatrului „Toma Caragiu”, gîndită de regizorul Cristi Juncu şi concret imaginată de
  scenograful Cosmin Ardeleanu, Furtuna e plasată, cu tot cu public, chiar pe scenă (la Odeon,
  unde am văzut spectacolul adus în Bucureşti, şi foarte probabil şi acasă, la Ploieşti). Opţiune justificată de construcţia spaţiului în care se va desfăşura spectacolul.
  În centru, în perimetrul delimitat pe trei laturi de tribunele improvizate – insula: un disc acoperit
  cu nisip cenuşiu-mercur, de fapt pietriş mărunt în care personajele îşi vor tot afunda picioarele.
  Acţiunea piesei acolo se concentrează, înăuntrul cercului: scenă propriu-zisă, concretă, dar şi – în
  conturul ei de o perfectă sfericitate – metaforă a scenei, a iluziei teatrale.
  În fundal, către sala goală, pe a patra latură, ieşind din poveste, spaţiul de joc se extinde într-un
  decor casnic, cu piese de mobilier şi obiecte de salon în stînga, de bucătărie în
  Citeste tot pe Revista Drama
• "Furtuna" din Ploiești - Shakespeare în pijamale de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Oameni in pijamale, muzica de Ada Milea, un aragaz, lumanarele. La prima vedere,
  lucrurile acestea nu prea si-ar gasi locul intr-un spectacol dupa Shakespeare. In "Furtuna" teatrului din Ploiesti, insa, ele chiar au sens.
  Cristi Juncu a retradus (si adaptat) textul shakespearian si a reusit sa faca un spectacol "cu fata umana". El ii coboara pe Prospero si Ariel din randul marilor personaje, ale eroilor intangibili si le descopera o noua latura. Fireasca, umana. El si-a imbracat personajele in pijamale, a redus "magia" la niste actiuni foarte concrete si deloc "magice". Cu toate astea, povestea nu pierde nimic din farmec si umor. Ba chiar capata nebanuite nuante noi. In spectacolul teatrului din Ploiesti, povestea ducelui, tradat de propriul frate, care reuseste sa restabileasca ordinea prin cunostintele sale in domeniul ocult, nu are nimic de a face nici cu povestile eroice, nici cu cele fantastice. E mai degraba o mica neintelegere intr-o familie care contine persoane
  Citeste tot pe România Liberă
• Jurnalul vizionărilor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Acest spectacol l-am vizionat la premieră. Analiştii lui Shakespeare consideră “Furtuna” , o piesă bogată în sensuri ca şi “Hamlet”. Regizorul Cristi Juncu s-a oprit însă, la o primă lectură a piesei, manifestând uneori şi intenţii de descoperire a noi sensuri dar neconduse coerent. Şi-a dorit să rupă convenţia teatrului clasic, a plasat publicul pe scenă ca asistent dar nu l-a implicat prin nimc în derularea viziunii sale regizorale. Prospero apare ca un magician obişnuit, regizorul ignorând că este un om preocupat de cunoaştere. Decorul lui Cosmin Ardeleanu devine un ambalaj derizoriu al unei poveşti oarecare. O arenă cu pietricele, o bucătărie cu un aragaz, o măsuţă cu două scaune şi … un schelet de pian plasat în sală, acesta ar fi decorul, iar costumele par nişte pijamale elegante! Apelarea la o astfel de scenografie dezavantajează credibilitatea spectacolului. De la găina legată la început în centrul arenei, până la
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Un Shakespeare cu puÅ£ine cuvinte de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul
  Trei reprezentaţii cu o versiune Nona Ciobanu după piesa „Furtuna� de Shakespeare, într-o distribuţie care are de ce să uimească.Regizoarea Nona Ciobanu, mai prezentă în lume decât în România, ne-a invitat la un spectacol desfăşurat pe scena de la Palatul Cotroceni.
  În spectacolul Nonei Ciobanu, magul Prospero este un om obosit: a renunţat la izbăvirea lumii, mai are de pus la punct câteva destine lăsate în supensie în trecut.
  Dar magia e încă puternică şi nu s-a lăsat cotropită de urâţenia cotidianului: Alexandru Repan, Prospero, îşi povesteşte viaţa, iluziile, dezamăgirile, din meditaţie se nasc sentimentele, furiile bine stăpânite, proiectele imediate.
  Actorul evoluează cu supleţe pe linia care desparte povestirea distanţei de trăirea intensă a clipei, prestanţa lui impune în orice condiţii, el îşi foloseşte la maximum puterea
  Citeste tot pe Adevărul
• Vorbele, muzica şi dansul - Furtuna de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar şi artistic
  Regizoarea Nona Ciobanu, mai prezentă în lume decât în România, ne-a invitat la un spectacol desfăşurat pe scena de la Palatul Cotroceni. Trei reprezentaţii cu o versiune proprie după piesa Furtuna de Shakespeare, într-o distribuţie care avea de ce să uimească.
  În spectacolul Nonei Ciobanu, magul Prospero este un om obosit: a renunţat la izbăvirea lumii, mai are de pus la punct câteva destine lăsate în supensie de acţiunile lui din trecut. Dar magia e încă puternică şi nu s-a lăsat cotropită de urâţenia cotidianului: Alexandru Repan, Prospero, îşi povesteşte viaţa, iluziile, dezamăgirile, din meditaţie se nasc sentimentele, furiile bine stăpânite, proiectele imediate. Actorul evoluează cu supleţe pe linia care desparte povestirea distanţei de trăirea intensă a clipei, prestanţa lui impune în orice condiţii, el îşi foloseşte la maximum puterea de a înnobila cuvintele prin gând. O prezenţă scenică dominatoare, fără a fi agresivă,
  Citeste tot pe Adevărul literar şi artistic
• Mininmalism si metafizica de Ioana Zirra sursa: Romania literara
  Spectacolul cu Furtuna de Shakespeare a fost pus în scenă la Palatul Cotroceni de Nona Ciobanu (regie) şi Iulian Bălţătescu (scenografie şi light design). Această lectură scenică recentă a Furtunii esenţializează structuri ultime ale iubirii izvorâte din magia elementelor care sunt lăsate să se manifeste în continuumul dintre om, natură şi Dumnezeire. În raport cu care Prospero este şi instanţă (cu delegaţie demiurgică), şi magician, şi garant performativ ideal (adică, mai simplu spus, bun actor). În aceste condiţii, Miranda este perfectul beneficiar, pe filieră umană şi prin filiaţie naturală, al darurilor pregătite de Instanţă, împărtăşite prin performativitatea magică şi certitudinile spirituale ale înţelepciunii. De altfel, în spectacolul construit în acest spirit de mâna celor doi lectori români, vizionari ai textului canonic shakespearian, îmbogăţit cu pasaje/transliterări din Cântarea Cântărilor, Prospero (Alexandru
  Citeste tot pe Romania literara
• Minimalism şi metafizica de Ioana Zirra sursa: Romania culturala
  România literara nr. 46 / 21 noiembrie 2008
  Totul se descopera ochiului, urechii
  si parca tuturor celor cinci simturi
  în aceasta Furtuna cu cadente
  monumental-ritualice.
  
  Arte:
  
  Minimalism şi metafizică de Ioana Zirra
  
  Spectacolul cu Furtuna de Shakespeare a fost pus în scenă la Palatul Cotroceni de Nona Ciobanu (regie) şi Iulian Bălţătescu (scenografie şi light design). Această lectură scenică recentă a Furtunii esenţializează structuri ultime ale iubirii izvorâte din magia elementelor care sunt lăsate să se manifeste în continuumul dintre om, natură şi Dumnezeire. În raport cu care Prospero este şi instanţă (cu delegaţie demiurgică), şi magician, şi garant performativ ideal (adică, mai simplu spus, bun actor). În aceste condiţii, Miranda este perfectul beneficiar, pe filieră umană şi prin filiaţie naturală, al darurilor pregătite de Instanţă, împărtăşite prin performativitatea magică şi certitudinile spirituale ale
  Citeste tot pe Romania culturala
• Furtună în contrapuncte de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul literar şi artistic
  Sub directoratul artistic al lui Nicolae Weisz, Teatrul Municipal din Baia Mare anunţă pentru următorii doi ani un program de proiecte înnoitor. Strategia a început prin angajarea unei "garnituri" de actori tineri şi talentaţi, proaspăt absolvenţi de la Cluj. Apoi cu un concurs de texte noi scurte, Pisica verde, pisica albastră, cu un număr de elemente impuse (trei personaje, zgomotul unui cal în galop şi replica "Domnişoară, sunteţi de o frumuseţe inversă, iar floarea asta nu mai are frunze.") la care au răspuns mai bine de patruzeci de (pesemne tineri) dramaturgi.
  În sfârşit, stagiunea începe cu Furtuna de Shakespeare în regia lui Gelu Badea cu un decupaj atent, care păstrează scenele şi replicile esenţiale, renunţând la orice ar fi putut deveni balast pentru sensibilitatea spectatorului modern. Regizorul reuşeşte o jonglerie de bună calitate: balansul între poezia shakespeariană şi tratarea contemporană a textului. Căci sonorităţile lui
  Citeste tot pe Adevărul literar şi artistic
• Performanță teatrală de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Suntem mereu bombardați cu tot felul de “experimente” teatrale stupide. Ultimele s-au petrecut și în Festivalul Național de Teatru, de curând expirat, comentat pe acest blog. “Furtuna” de Shakespeare , spectacol conceput de Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, cu patru actori care interpretează 15 roluri, ar putea face pe mulți să își revizuiască pledoaria pentru ideea de “teatru modern”. Vizionând ”Furtuna”, sperăm că vor constata ce presupune cu adevărat originalitate, considerată de unii drept “modernitate”, și mai ales, ce presupune valoarea culturală exprimată într-un spectacol adresat, în special, receptării de către publicul tânăr, de generația “cool”.
  Având curajul marilor artiști, Victor Ioan Frunză și-a permis o versiune scenică după “Furtuna”, asistat de George Costin și Sorin Miron, actori implicați și în distribuție. Versiunea respectă sensurile majore ale scrierii bătrânului Will,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• „Furtuna” sau „Totul e posibil” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu ştiu dacă cel mai potrivit motto pentru „Furtuna” lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” este, aşa cum e trecut în prezentări, una dintre devizele NASA „Totul e posibil! Imposibilul ia doar ceva mai mult timp”… Pentru că spectacolul este mai mult de-atât. E, poate, o poveste de „magie în sufragerie”, aşa cum scrie Adriana Grand în prezentarea din Caietul-program, dar e mai mult şi de-atât. E un joc ce lasă să se zărească, dincolo de cuvinte şi de gesturi, ca-n glumă, o fereastră către puterea dinlăuntru. Acea putere care te face să muţi munţii din loc.
  În fapt, o altă formă a lui „totul e posibil”, dar montarea lui Victor Ioan Frunză coboară până în acele adâncuri ale subconştientului uman despre care Harold Bloom scria că Shakespeare le-ar fi descoperit cu mult înaintea lui Freud. Aş spune că spectacolul „Furtuna” de la Centrul „Bălcescu” este materializarea scenică
  Citeste tot pe Yorick
• Prospero c’est lui de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul de dimineață
  Se iau 4 actori, un regizor, un scenograf, se alege un text plin de istorie şi de prejudecăţi, apoi un spaţiu cu nume ingrat de Casă de cultură, se mixează bine în 36 de repetiţii şi se serveşte în 10 metri pătraţi de scenă, fierbinte, într-o oră şi jumătate. Gata. Restul e magie. Poftiţi la teatru.
  În variantă lungă şi mai puţin culinară, povestea sună cam aşa: Titlu - Furtuna sau cum se poate face artă şi într-un colţ de cameră. Legenda: citeşte „spectacolul lor”, adi că director de scenă + scenograf + actori, cu tot cu semnul egal. Nota bene: dacă privim prin ocheanul onestităţii, ar trebui scris câte un articol pentru fiecare om în parte; dacă privim prin Photoshop, ni se dă eroare şi rubrica îngheaţă la hotarele spaţiului tipografic. Aşa că se va recurge la un mic truc.
  Furtuna lui V.I. Frunză
  Dacă şopteşti la urechea unui om de teatru, mic sau mare, sintagma „testamentul lui Shakespeare”, vei observa câteva
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• “Furtuna” – “making of” la Cafeneaua critică de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Cafeneaua critică iniţiată de Ion Bogdan Lefter este un fenomen singular în lumea culturală a Bucureştiului în care exerciţiul dezbaterilor publice nu e foarte des practicat. După mai multe perindări, întâlnirile de la Cafeneaua critică se întâmplă acum la Club Control, din strada Academiei. Iar invitaţii ediţiei de săptămâna trecută, mai bine zis „invitatul” a fost un spectacol de teatru… Ieşind puţin din tipicul întâlnirilor, Ion Bogdan Lefter a invitat înaintea discuţiilor, însuşi „obiectul discuţiei”, spectacolul „Furtuna” pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” şi care a avut premiera în toamna trecută.
  Aşadar, în prima parte, spaţiul aparent impropriu a devenit potrivit pentru montarea lui Victor Ioan Frunză, iar cei patru actori – George Costin, Sorin Miron, Ioana Barbu şi Alexandru Ion – care interpretează toate rolurile din „Furtuna” au făcut o mică
  Citeste tot pe Yorick
• Azi vine „Furtuna“ în Club Control de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Cafeneaua critică, proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate, iniţiat de Ion Bogdan Lefter, combină teatrul neconvenţional cu dezbaterea academică.
  „Furtuna“ după William Shakespeare, producţie a Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti, este un spectacol montat de Victor Ioan Frunză, regizor nominalizat anul trecut la Gala Premiilor Uniunii Teatrale din România (UNITER), la categoria „cel mai bun regizor“. „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi“, tot în regia lui Victor Ioan Frunză, producţie a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely“ din Timişoara a fost câştigătorul categoriei „Cel maibun spectacol“, la Gala UNITER, anul trecut. Regizorul nu s-a speriat nici de data aceasta de spaţiul restrâns, incomod şi impropriu pentru teatru, şi a căutat formule salvatoare, prin care să-i ofere publicului un spectacol în acord cu pretenţiile lui la originalitate. De data aceasta, după 36 de repetiţii,
  Citeste tot pe Adevărul
• Jocul de-a Shakespeare de Alina Epîngeac sursa: BeWhere
  "Furtuna" este testamentul lui Shakespeare. E o piesă cifrată, ocultă, complicata şi e mai bună decât Hamlet. Aşa se vorbeşte despre ea. Reverenţios şi cu respect. Şi dacă, de fapt, e o comedie?
  Victor Ioan Frunză a avut curajul să opereze aceste schimbări. Împreună cu Adriana Grant a luat patru actori tineri şi talentaţi, s-au dus într-un spaţiu care la prima vedere pare neîncăpător şi impropriu pentru aşa o capodoperă – Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu" – şi tot jucându-se cu textul lui Shakespeare a ieşit un spectacolul imprevizbil.
  Citeste tot pe BeWhere
• Spectator la București. FNT 2011 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna -pg.33
  Nu mai puțin inventiv, ludic și hermeneut se dovedește Victor Ioan Frunză în Furtuna, spectacol realizat la Centrul Cultural pentru UNESCO ”Nicolae Bălcescu” din București. O montare ”minimalistă” am putea spune, dacă ținem cont de spațiul de joc, abia un colț al sălii de spectacole, și de faptul că cei patru actori interpretează 15 personaje. Acest ”reducționism” nu sărăcește însă miezul splendidului text shakespearian, dimpotrivă, potențează dinamica intrigii. În această versiune, Furtuna este ostentativ un vis teatral, într-atât de impetuos și ”abural” - după un termen al lui G. Călinescu - se derulează, sub semnul replicii shakespeariene ”suntem siliți să locuim pe-o insulă de somn”.
  Spațiul de joc configurează complet și complex atât poetica scenografică a Adrianei Grand, cât și pe cea regizorală a lui Victor Ioan Frunză. Oglindatablou în care e proiectat naufragiul navei, radioul în carcasa goală a căruia e o
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.33
• „O furtună” de hârtie de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Din fantasme şi amintiri vagi, nedesluşite, din fapturi bizare, de neînţeles, şi gesturi din lumi care aprind (uneori la propriu) imaginaţia, „Furtuna” lui William Shakespeare trăieşte, mereu neliniştită, în creaţii regizorale care se întrec să-i ofere spectatorului o cheie. O cheie cu care descuie uşile zăvorâte şi ajungă pe insula lui Prospero, magicianul care stăpâneşte vieţilor celor din jur şi stihiile naturii, o cheie cu care să deschidă, oricât de puţin, lumile inepuizabile din povestea, ultima, a lui Shakespeare.
  O poveste populată de întrupări ale invizibilului, de duhuri şi făpturi imateriale, o poveste despre invizibil, care-i cere regizorului ce se încumetă s-o monteze să umple multele goluri din piesă, să imagineze o lume dintr-o insulă atemporală, să concretizeze idei, întâmplări şi personaje care pot avea mii de forme. Întors pentru acest spectacol la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Silviu Purcărete
  Citeste tot pe Yorick
• Sorin Leoveanu sau Miranda Frankenstein de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Prospero-Purcărete şi jocul de-a creaţia
  Sâmbătă seară a avut loc noua premieră a lui Silviu Purcărete de la Teatrul Naţional din Craiova, „O furtună", spectacol ce marchează cea de-a noua colaborare dintre regizor şi această trupă.
  Montarea este intitulată „O furtună" şi nu pur şi simplu „Furtuna", fiind doar una dintre miile de „lecturi" ale textului lui Shakespeare asupra căruia regizorii s-au aplecat de atâtea ori de-a lungul vremii. În plus, nu este orice „Furtună", ci una pe deplin asumată de „un" regizor, pe numele lui Silviu Purcărete. Deşi nu este la fel de flamboaiantă ca alte montări ale acestui director de scenă atât de special, este cu siguranţă un exerciţiu de creator extrem de interesant. Fără a avea pretenţiile de a fi un creator cu majusculă („job-ul" este ocupat deja de la începutul timpurilor), atât Prospero, cât şi Silviu Purcărete însuşi se joacă de-a creaţia.
  O lume din materiale reciclabile
  Poate
  Citeste tot pe România Liberă
• „O furtună” sau materia din care sunt făcute visele… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  În aşteptarea ediţiei din acest an a Festivalului Shakespeare, la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova, Silviu Purcărete a pus în scenă cel din urmă text al lui Shakespeare, într-o interpretare/ adaptare, pe care o numeşte „O furtună”…
  Pentru cei obişnuiţi cu universul/ universurile lui Silviu Purcărete, montarea de la Sala „Amza Pellea” nu va fi tocmai o surpriză. Ceva din lumea, atmosfera, întrebările şi aerul din „Faust” se insinuează în povestea lui Shakespeare şi Prospero vorbeşte pe alocuri ca un Faust al cărui pact e mai subtil şi mai nuanţat. Insula pustie a lui Prospero e construită de Dragoş Buhagiar pe scena de la Craiova ca un spaţiu închis, uşor claustrofobic, cu ferestre dincolo de care sunt alte rânduri de ziduri, iar furtuna aduce înăuntru nisip şi munţi de hârtii sfâşiate. Aşa cum este creat, spaţiul poate funcţiona şi ca o metaforă pentru felul cum se produc jocurile în zona conştientului şi a
  Citeste tot pe Yorick
• „O furtună” într-o cameră răsturnată de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Spectacolul lui Silviu Purcărete, între real şi imaginar
  Prospero, ducele legitim al Milanului – protagonist al piesei lui Shakespeare „Furtuna” –, este cel de-al treisprezecelea rol creat de Ilie Gheorghe sub bagheta regizorală a lui Silviu Purcărete. În spectacolul denumit „O furtună”, montat pe scena Teatrului Naţional din Craiova, acest actor de o intensitate artistică ieşită din comun dă naştere personajului care nu este în relaţii reale cu restul distribuţiei.
  El face un Prospero, aparent, lipsit de vlagă, dar care a pregătit timp de 12 ani o cumplită răzbunare împotriva fratelui său uzurpator, împotriva regelui napolitan şi a altor răufăcători, din cauza cărora a ajuns pe o insulă pustie din mijlocul Atlanticului. Aceasta se întâmplă însă numai în mintea ducelui, cel care în pustiul înconjurat de ape devenise vrăjitor.
  Magia lui nu e distructivă, chiar dacă îl vedem uneori dominator. Prospero se mişcă încet,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Furtuna din somn de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Furtuna“ lui Silviu Purcărete nu schimbă relieful unei poetici regizorale, ci irigă un teritoriu care își conturează din ce în ce mai clar granițele.
  „O furtună", spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu" din Craiova, după piesa lui William Shakespeare, este o plăsmuire inteligentă, altoită cu meşteşug, şi din care nu lipseşte nimic. Are toate ingredientele unui spectacol de public şi toate elementele unui spectacol de festival, dar şi o hibă care-i pune impactul în pericol: prudenţa. Purcărete alege să meargă în albia unui râu deja îmblânzit. Pluta lui ocoleşte câteva colţuri periculoase, dar nu există nicio cascadă care să-l aştepte la capăt. Regizorul a ales ludicul în detrimentul analizei, brodând imagini vii, pe un text în care a estompat conflictul, pentru a sublinia poezia. Pe insula pe care domneşte haosul imprevizibilului, magia stârneşte stupoarea personajelor, dar şi a spectatorilor.
  De la Prospero la Faust
  „O
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• O Furtuna în vis - cronică de Cristiana Gavrilă sursa: bewherw
  În noua viziune a lui Silviu Purcărete, Furtuna se întâmplă într-un coşmar al lui Prospero, dulce ca o răzbunare premeditată, o repetiţie în gând, ale cărei detalii sunt înşirate cu meticulozitatea absurdă a visului.
  Personajele sunt bizare, spaţiul e ciudat, ordinea, spartă: un candelabru răsturnat porneşte din podea, ramele tablourilor aşteaptă să împrumute chipul unor oameni. Pe insula lui Prospero există doar trei prezenţe reale: el, Caliban şi Ariel (multiplicat în cinci apariţii). Miranda, probabil, nu a supravieţuit naufragiului, toate celelalte personaje sunt proiecţii ale minţii, punctele cheie în scenariul răzbunării. La Shakespeare, furtuna se întâmplă în vis, în adaptarea lui Purcărete, visul împresoară toată realitatea, determinând-o. Sorin Leoveanu îl joacă pe Caliban, dar şi pe Miranda, există un moment în spectacol, când îmbracă o rochie de hârtie, dureros ca un ritual de metamorfozare, prin care trece de la un
  Citeste tot pe bewherw
• Plămada viselor lui Purcărete de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Sunt sigură că Silviu Purcărete visează colorat: când 50 de tinere cărând valize albe, când pe Ubu, când pe Titus, când pitici, când rinoceri, când mâncare, când muzică. L-a visat şi pe Prospero – visând la rândul lui. Şi l-a urcat pe scenă: aşa, în halat şi ciorapi croşetaţi, cu căciula de noapte pe cap. Nu din vanitate, doar din joacă, poate dintr-un vis, Purcărete a devenit el magician în locul acestui duce obosit şi neputincios. Şi a făcut minuni!
  „Furtuna” lui Shakespeare nu are nimic testamentar în spectacolul de la Craiova. Aşa cum o spune şi titlul este „O furtună” – a unei minţi tulburate care plăsmuieşte la adăpostul spaţiului oniric himere. Nu e nicio insulă, nicio răzbunare, niciun spirit. Şi nu mai e niciun Neapole şi niciun Milan. Doar un bătrân singur într-o cameră cu pereţi scorojiţi lângă un maldăr de cărţi. Şi e întuneric, şi e praf şi lumea lui interioară e întoarsă pe dos,
  Citeste tot pe Yorick
• La Craiova, lumea-i o scenă de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  O dată la doi ani, la Craiova primăvara e mai frumoasă, şi asta i se datorează fără doar şi poate și lui Emil Boroghină, care, cu o răbdare şi o tenacitate ieşite din obişnuit, se luptă cu criza, cu inerţiile sistemul românesc, în care finanţarea vine post festum, şi duce mai departe Festivalul Shakespeare. Construcţia festivalieră, deja vestită şi integrată într-o prestigioasă reţea internaţională, îi datorează enorm, totul, acestui om, care a impus numele teatrului românesc în lume aşa cum nici o altă instituţie nici nu s-a străduit şi nici nu a reuşit să o facă. Acum a fost, de fapt, este încă în curs ediţia a VIII-a, cu tema „Lumea-i un teatru, noi sîntem actorii“, începută în Bănie pe 23 aprilie, încheiată acolo pe 1 mai, cu o extensie bucureşteană de cîteva zile, în aprilie-mai, şi un spectacol în toiul verii, pe 12 iulie. Realizări scenice cu panaş, instituţii de top, regizori galonaţi, critici cu peniţe
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Binomul, gnomul și felinarul de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Spartul tirgului e insinuarea unei coplesitoare senzatii de gol. Trecerea insasi isi masoara limitarile invariabile si singurul gest posibil este privirea inapoi, intr-o rapida developare retrospectiva. E ca si cum totul trebuie recompus din frinturi si din impresia persistenta a trecutului reversibil doar imaginar. Spartul tirgului e un fel de suspensie a devenirii, o bucla de final, in care, intr-un fel straniu, esti inghitit de lucrurile care sint pe sfirsite. Aceasta coborire din exuberanta contagioasa a oricarei sarbatori in zilele ce se succed mecanic este miza cioburilor risipite in „tirgul“ lui Purcarete. Totul se sparge, se disipeaza de parca nici n-ar fi fost. Sunetele casante, sirenele de la inceputul spectacolului sint inghitite de taceri si melancolii. Ramine sentimentul de vid, de nesfirsita nostalgie, de traire intensa, pe ultima suta de metri, a ceea ce se afla in urma. La o distanta suficient de mare incit sa fie dorit cu intensitate.
  Silviu Purcarete
  Citeste tot pe Observator Cultural
• O seară la Caracal de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Acum cîţiva ani, am trecut prin Caracal cu totul întîmplător. Sau nu. Mergeam la Craiova, la premiera lui Silviu Purcărete cu "Noaptea de la spartul tîrgului". Niciodată nu o luasem pe drumul acela. Ideea schimbării a fost a scenografei Lia Manţoc, de-a locului, cum se spune. Şi, în consecinţă, nostalgică. Fiecare tîrg de provincie, dacă nu a apucat să fie complet dărîmat pentru vestitele centre civice cu blocuri stas, păstrează ceva din parfumul vechi. În special prin arhitectura ce încă se mai observă pe case minunate, cu proporţii perfecte, bine aşezate pe pămînt, întru delectarea ochiului străinului şi încîntarea sufletelor ce le populează. Imaginea cea mai puternică, însă, a fost cea a teatrului. M-am gîndit la frumuseţea sobră a celui din Severin, la cel din Oraviţa. Poveştile Liei Manţoc despre aşezămîntul acela dădeau ocol, împreună cu noi, trecutului. Ne-am furişat înăuntru contra unei sume simbolice. Am păşit în
  Citeste tot pe România literară
• Joc şi melancolie de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Extrem de util pentru dreapta receptare a spectacolului Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului cu care Silviu Purcărete îşi face revenirea la Teatrul Naţional din Craiova, caietul de sală întocmit de Patrel Berceanu şi, mai cu seamă, dialogul dintre regizor şi redactorul respectivului adjuvant spectacologic. Fireşte, şi de data aceasta, Silviu Purcărete se exprimă pregnant, prin mijloacele specifice teatrului de foarte bună calitate, adică prin imagini de o poeticitate aparte şi prin cuvinte atent ordonate astfel încât gramatica spectacolului său este fără cusur. Toate elementele montării, sigur controlate şi direcţionate de regizor se contopesc întru edificarea metaforei „lumii ca teatru” dar şi a reversului acesteia, „teatrul ca lume” — actorii, cu jocul lor de o nedisimulată, aş zice chiar cu o explicită teatralitate, scenografia alcătuită de însuşi Purcărete ce s-a slujit în principal de câteva corpuri de bibliotecă —
  Citeste tot pe Revista Familia
• Tes(z)t teatral de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna - pg.34
  Timișoara găzduiește, de vreo câțiva ani, unul dintre cele mai neconvenționale – prin program și atmosferă – evenimente teatrale din România: TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru, organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Festivalul e axat în principal pe producții de teatru de mișcare, teatru-dans sau proiecte independente, numitorul comun al acestora fiind originalitatea concepției scenice. Totodată, datorită atmosferei expansive și destinse a momentelor de „socializare” – completată de concertele muzicale – TESZT este și un prilej excelent de cunoaștere reciprocă a participanților, de „schimburi de experiență” și inițiere a unor proiecte comune. Ediția din acest an a festivalului, derulată între 22 și 27 mai, a reunit la Timișoara companii din Ungaria, Serbia, Franța și România. Aria reprezentațiilor a fost extrem de diversă, de o calitate unitară peste medie, chiar dacă unele propuneri s-au dovedit uneori
  Citeste tot pe Revista Tribuna - pg.34
• "Comedia erorilor" de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  In decorul de sfarsit de lume de la Casandra, studioul studentilor, acestia continua sa-si surprinda spectatorii, care nu sunt putini, in zilele cand viscolul nu-i impiedica sa ajunga acolo. Acum cativa ani eram inclinat sa spun despre acest teatru tineresc in decorul decrepit al unui trecut previzibil ca e nici mai mult, nici mai putin decat "Nationalul meu". Pe urma mi-am luat seama (nu mi-am facut-o), dar dupa "Scrisoarea pierduta" si dupa "Comedia erorilor" de zilele trecute parca as reveni la vechea formula.
  "Comedia erorilor" din 1923 si pana acum
  "Comedia erorilor", adaptare dupa Shakespeare, e pusa in scena si pe ecran de George Dogaru, un tanar regizor extrem de inzestrat pentru spectacolele funny, cum e acesta, care combina scena cu ecranul, cel din urma folosit si pentru deznodamantul acestei farse a iluziei si confuziei, care poate trimite cu gandul la unele fantezii SF cu lumi duble si oglinzi inselatoare. Constantin Dita e un Antipholus, cand din Efes,
  Citeste tot pe România Liberă
• Gandire comica din fasa de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Ceea ce impresioneaza la noua productie a scolii de teatru este nu numai capacitatea de a lucra in echipa a tinerilor interpreti - unii absolventi altii inca studenti -, ci si gandirea comica a celui care semneaza spectacolul.
  Fotografie de grup. Nici n-ar merge altfel, pentru ca in cazul de fata - spectacolul "Comedia erorilor" dupa W. Shakespeare, in regia lui George Dogaru (proaspat absolvent al sectiei de regie, clasa prof. Tudor Marascu, prof. Mihai Manolescu) - se potriveste perfect imaginea mecanismului care n-ar merge daca toate rotitele n-ar fi bine unse. Ceea ce impresioneaza la noua productie a scolii de teatru este nu numai capacitatea de a lucra in echipa a tinerilor interpreti - unii absolventi altii inca studenti -, ci si gandirea comica a celui care semneaza spectacolul. Mai ales pentru ca nu e putin lucru sa ai asa ceva inca de la inceputurile in meserie, "din fasa", cum s-ar spune, stiut fiind ca cel mai serios lucru in teatru e comedia, iar experienta isi spune
  Citeste tot pe Gândul
• “Comedia erorilor”, o viziune de la Teatrul Masca de sursa: Cronica Română
  Sâmbătă, Teatrul Masca propune o întâlnire inedită cu celebra piesă a lui Shakespeare, “Comedia erorilor”, în regia lui Mihai Mălaimare.
  Povestea gemenilor separaţi din greşeală pe care destinul îi readuce împreună şi jocul actorilor (Cosmin Creţu, Sorin Dinculescu, Valentin Mihalache, Aurel Sandu, Răzvan Teodorescu, Cosmin Şofron, Nicolae Pungă, Anamaria Pîslaru, Dora Iftode, Alina Crăiţă, Ana Sivu-Daponte, Adriana Bordeanu/ Graţiela Bădescu) sunt o sursă inepuizabilă de umor şi ironie. Absurdul întâmplărilor, confuzia şi incertitudinea reuşesc să stârnească hohote de râs. Importante în economia spectacolului sunt aportul corului, muzica lui Răzvan Diaconu şi scenografia semnată Puiu Antemir.
  “În monotonia vieţii de zi cu zi apare, din când în când, câte un accident bizar care ne lasă fără grai şi mai apoi ne face să râdem din rărunchi: încurcătura! «Comedia erorilor» este un incredibil teritoriu al încurcăturii,
  Citeste tot pe Cronica Română
• Othello reîncărcat de Florian Gadea sursa: România Liberă
  Programat pe scena Teatrului National "Radu Stanca", vineri, 30 martie, de la ora 19, "Othello?!" este al doilea spectacol de teatru regizat de ucraineanul Andriy Zholdak, ce aduce un plus de valoare sezonului teatral sibian inclus in programul Sibiu – CCE 2007. "Othello?!" reprezinta o adaptare scenica libera de Andriy Zholdak dupa tragedia "Othello sau Maurul din Venetia", de William Shakespeare. Plin de metafore, dar si de interogatii filosofice asupra conditiei umane, Othello, in viziunea lui Andriy Zholdak, urmareste sa provoace spectatorilor cele mai puternice emotii, atingerea extremelor in reactia publicului de teatru. Spectacolul nu este o premiera, el a mai fost prezentat in editiile din anii trecuti ale Festivalului International de Teatru de la Sibiu (FITS), dar, ca de fiecare data, geniul regizoral al lui Zholdak aduce noutati si viziuni uneori socante. Criticul George Banu aprecia ca "Othello" reprezinta tragedia omului singur, deasupra caruia cerul este gol.
  Citeste tot pe România Liberă
• Un fel de "Othello sunt eu!…" de Dorinel Tronaru sursa: România Liberă
  Dupa socul produs la Sibiu la sfarsitul saptamanii trecute prin spectacolul "Viata cu un idiot", toata lumea a asteptat cu nerabdare noua montare de-aici a regizorului ucrainean Andryi Zholdak. Premiera spectacolului "Othello?!", adaptare libera dupa tragedia "Othello sau Maurul din Venetia" a Marelui Will, a avut loc la Teatrul National sibian "Radu Stanca" vineri si putem spune ca Zholdak nu si-a dezmintit renumele nici de aceasta data.
  Nu e vorba chiar despre o noutate, fiindca Andryi Zholdak a mai montat la Sibiu "Othello" in anul 2003, castigand atunci chiar Marele Premiu la Gala Premiilor UNITER, insa schimbarile, mici, dar prin punctele esentiale, au fost anticipate de regizor in conferinta de presa prealabila spectacolului. Astfel, el considera ca practic este vorba despre o cu totul alta formula de spectacol, in care a adaugat noi teme, noi nuante, noi accente ale sentimentelor (sau antisentimentelor) nutrite de personaje. Modificarea esentiala priveste in primul rand
  Citeste tot pe România Liberă
• Jocuri de-a crima la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Spectacolul "Othello", in regia ucraineanului Andriy Zholdak, a fost prezentat luni seara, la Festivalul de Teatru.
  Jucat intr-o versiune noua determinata de disparitia prematura a actorului Virgil Flonda, interpretul lui Iago la premiera, spectacolul "Othello" a adus din nou in atentie semnele de interogatie si exclamatie care insotesc pe afis titlul-nume al protagonistului.
  Crima e integrata in desenul spectacolului de la bun inceput. Masivul si copilarosul conducator al flotei venetiene, maurul Othello (in spectacol, interpretul Constantin Chiriac, vital si extrovertit, nici nu e prea maur) incepe prin a-i face vaporase Desdemonei, dar joaca asta - devenita dragoste, apoi casatorie - nu se va termina bine si regizorul construieste metafore scenice de o puternica expresivitate in care indiferenta, prostia, rautatea construiesc prin elemente de miscare si decor climatul crimei.
  Batista rosie pierduta, furata, chiar gasita, este pinza de vapor si lenjerie intima, nu lipseste,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un Othello navigator de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  „Othello“, ultimul spectacol din trilogia shakespeariană adusă la Bucureşti de trupa Meno Fortas din Vilnius, s-a jucat sâmbătă seară la Teatrul Bulandra.
  Un Othello dominator si o Desdemona supusa, in perspectiva lituaniana.
  Această reprezentaţie întregeşte linia simbolică a primelor două spectacole „Macbeth“ şi „Hamlet“. Acţiunea are loc pe o corabie, lucru susţinut de text prin faptul că maurul este comandantul flotei veneţiene ce porneşte într-o campanie militară spre Cipru, dar are şi un echivalent mistic, bisericile fiind construite adesea în formă de corabie. Viaţa însă este privită ca o călătorie, iar marea furtunoasă şi toanele vântului care cooperează sau nu cu navigatorii sunt vechi motive literare, fie şi dacă ne gândim doar la „Odiseea“. Pe puntea corabiei, în dormitor sau pe pânzele ce joacă adesea şi rol de hamacuri se dezvoltă şi se consumă nebunia lui Othello ale cărui trăiri sunt strâns legate de
  Citeste tot pe Cotidianul
• Iago versus Otello de Loredana Baltazar sursa: Ageda LiterNet
  Sunt ticălos
  fiindcă sunt om;
  şi simt în mine noroiul originar.
  (Arrigo Boito - Otello, Actul II, Scena II)
  Interpretarea textului shakespearian în versiunea libretistului Arrigo Boito conferă un substrat psihologic textului operei cu acelaşi nume aparţinând lui Giuseppe Verdi. Dincolo de aceasta, autocaracterizarea unui personaj "special" precum Iago sugerează posibilitatea justificării unui comportament - în general vorbind - profund amoral. Prototip al perfidiei, al vicleniei inteligent conduse, al calomniei fără limite, Iago se încadrează într-o tipologie negativă prin definiţie, fiind autorul psihologic al crimei comise asupra Desdemonei şi al sinuciderii lui Otello. Răul îi este consubstanţial, în măsura în care el nu recunoaşte valoarea Binelui (Cred că omul drept e un măscărici şi la chip dar şi la inimă, că totul în el e mincinos: lacrima, sărutul, privirea, sacrificiul şi onoarea). Unilateralitatea dimensiunii negative a caracterului
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• Gelozia lui Othello, între râs şi plâns de Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  O tragicomedie pentru vremuri de criză: „Othello şi prea-iubita lui Desdemona“, un spectacol de teatru fizic, despre gelozia oarbă, „rizibilă şi totodată teribilă“. După „Romeo şi Julieta“ şi „Hamlet“, Teatrul de Mişcare Studio M din Sfântu Gheorghe a propus, la începutul lunii mai, un alt spectacol shakespearian, în regia lui Mihai Măniuţiu şi coregrafia lui Péter Uray.
  Balet. Amulete şi podoabe africane. Muzică de jazz, un Iago la puterea trei, ipostaziat de Peter David, Attila Nagy, Laszlo Szekrenyes, care cântă, pe ritmuri de blues: „De-l urmez pe Othello, / Nu mă slujesc decît pe mine însumi./ Nu din iubire stau pe lîngă el,/ Ci mă prefac doar pentru scopul meu". Othello şi Desdemona sunt jucaţi, în spectacolul în limba maghiară supratitrat în română, de doi fraţi, Andras Gyorgyjakab şi Eniko Gyorgyjakab, fiecare interpretând excelent, separat şi împreună, jocul fizic de-a şoarecele şi pisica, uneori brutal şi icnit,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Coșmarul Desdecea Morariumonei de Mircea Morariu sursa: Revista Familia - pg.268
  Am recitit capitolul Introducere în teologia Iadului consacrat de Mihai Măniuțiu piesei Othello în cartea de eseuri shakespeariene Cercul de aur (Editura Meridiane, București, 1989) la foarte puține ore după ce am văzut spectacolul realizat după respectivul text de valorosul regizor împreună cu actorii și dansatorii trupei de teatru M Studio din Sfântu Gheorghe. Spectacol ce se numește, cu intenții de ironie și autoironie parcă, Othello și prea iubita lui Desdemona. În respectivul studiu, Măniuțiu optează pentru o lectură a tragediei shakespeariene din perspectiva lui Iago. Care, după ce își va fi văzut împlinit visul mărunt de a-l înlătura pe Cassio din postul de locotenent, se va concentra asupra lui Othello și a Desdemonei, înverșunându-se asupra a tot ce au într-înșii mai bun, mai frumos, mai apropiat de perfecțiune. Iago, socotește Măniuțiu, știe că a macula imaginea Desdemonei înseamnă a-l zdrobi pe maur, înseamnă a-i răpi și
  Citeste tot pe Revista Familia - pg.268
• Apele tulburi din oglindă de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Povestea de iarnă proaspăt „spusă“ de Alexander Hausvater sub tutela Naţionalului timişorean este cel puţin un eveniment, dacă nu ceva mai mult decît atît: împlinirea (desecretizată) a unui număr impresionant de persoane angajate în ridicarea spectacolului.
  O dată, ar fi vorba despre cuplul Shakespeare–Peca Ştefan. Din punctul meu de vedere, cel mai ghinionist Will este cel montat în original, sub semnul sfîntului respect pentru integralitatea textului şi nemişcarea virgulei. Umăr la umăr cu regizorul, dramaturgul român retraduce în folosul unui scenariu coerent şi asezonat hibernal, în funcţie de înţelesul pe care spectacolul îl oferă substantivului. Fiindcă basmul nu mai e unul oarecare, ci „acela“, necesar şi suficient. Nu ni se mai spune la gura scenei o „poveste de iarnă“, ci „povestea“ exemplară despre iarna mai degrabă cosmologică (cosmogonică? – întrucît, cred eu, cosmogonia doare) şi civilizatorie decît
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare expandat de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  Zăpadă artificială, lasere, fum, împuşcături, moving heads, spoturi de urmărire, stroboscoape, proiecţii video, platforme mobile, panou electronic, o motocicletă, un cap de urs împăiat, manechine de vitrină, butaforie, măşti, actori care spun replici, cîntă – de la sonorităţi de operă la ritmuri latino – şi dansează, pe orizontala şi pe verticala unui spaţiu generos, al Sălii de Sport nr. 2 din Timişoara, concesionată Teatrului Naţional din Timişoara, aşa arată, concentrat, cele două ore şi un pic de Povestea de iarnă a lui Alexander Hausvater. De fapt, a lui William Shakespeare, înscenată de Alexander Hausvater. Regizorul a dorit o variantă „cum n-a mai fost alta“, ca să glăsuim în limbaj de poveste, aşa încît a decis să dea la o parte clasicul „a fost odată“ şi să impună formula „aşa este acum“. A luat Povestea de iarnă (la articularea din titlu realizatorii ţin foarte mult, deşi nu e crucială!), a tăiat
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sfarsitul povestii de Alice Georgescu sursa: Ziarul Financiar
  Indiscutabil, Shakespeare este, la ora de fata, „pe val" in teatrul romanesc: spectacolele cu piese de-ale sale se inmultesc de la o luna la alta, sub semnaturi regizorale dintre cele mai prestigioase. Este, cu siguranta, (si) un semn al crizei generale, pe care incepem sa o resimtim si noi, din ce in ce mai acut.
  Caci, scrisa intr-o vreme a tuturor framantarilor politice, religioase, sociale, economice si, implicit, spirituale (ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea si primele doua ale secolului al XVII-lea, cu aproximatie), dramaturgia shakespeariana raspunde intr-un fel subtil, imperceptibil cateodata, spaimelor si sperantelor, temerilor si avanturilor oricarei epoci tulburi, incerte, pline deopotriva de amenintari si fagaduinte – o epoca precum cea pe care o traim noi acum.
  Instituindu-l pe Shakespeare contemporan al nostru, Jan Kott a avut, neindoielnic, o strafulgerare de geniu cat priveste nu doar istoria literaturii, ci si – iata – istoria propriu-zisa.
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Replica lui Hausvater de Doina Papp sursa: Bucureștiul cultural
  In dosarul de spectacol la recenta premiera cu Poveste de iarna de la Teatrul National din Timisoara, mai multi cronicari si colaboratori ai cunoscutului regizor au fost invitati sa indice care dintre replicile favorite ale acestuia l-ar defini mai bine. Cel mai potrivit cu subiectul mi s-a parut cuvantul englezesc „excitement“, la care au facut referire unii dintre cei chestionati, implicand aici explozia de energie pe care o contin spectacolele lui Alexander Hausvater si gradul inalt de spectaculos. Intr-adevar, de la textele proprii, vezi Athénée Palace, recenta adaptare dupa faimosul roman al contesei Waldeck (ce descoperire!), si pana la autori contemporani dintre cei mai exotici, precum Isaac Bashevis Singer (Teibele si demonul ei), de la clasicii cei mai frecventati la altii descoperiti in biblioteci (Don Juan si Faust de Christian Dietrich Grabbe) navalnicul regizor ne asalteaza cu excesele sale de fantezie si inovatie intr-un mod unic. Stilul sau fara stil introneaza
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Cum au revitalizat Hausvater si Peca Povestea de iarna a lui Shakespeare de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Jumatate dintre premierele pe care le-am vazut de la inceputul anului in teatrele din Romania au la baza piese de William Shakespeare. Ceva este insa diferit si sporeste sansele de succes ale spectacolelor cu piesele lui: noile traduceri.
  Textele de spectacol sunt versiuni noi (cu unele exceptii) si, fie ca sunt semnate de Ioana Ieronim (Furtuna, la Teatrul Mic), de Cristi Juncu (tot Furtuna, dar la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiesti) sau de Peca Stefan (Poveste de iarna, la Teatrul National din Timisoara), ele „vorbesc" pe limba spectatorului contemporan.
  Spectacolul semnat de Alexander Hausvater la Timisoara este cea mai reusita dintre productiile regizorului in ultimii ani de zile.
  Noua reprezentatie arunca in aer spatiul de joc si rescrie regulile conform carora are loc reprezentatia (care se joaca in sala primita recent de Nationalul timisorean, o fosta cazarma, apoi sala de sport). Spectatorii sunt instalati in centrul spatiului de joc, pe scaune rotative,
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Două modele despre un Shakespeare salvat de clişee de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Întrebarea cum mai poate fi asimiliat şi receptat Shakespeare în teatrul contemporan şi-a aflat două răspunsuri la ediţia din acest an a FNT-ului, oferite de Alexander Hausvater şi Cristi Juncu. Povestea de iarnă a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, respectiv Furtuna, cu actori de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, au adus pe scena teatrelor bucureştene două montări în care Shakespeare este din nou revalorificat şi transpus în formule teatrale inedite, care evită locurile comune.
  De la Hausvater nici nu se putea aştepta altceva decît o montare care să sfideze orice convenţii. Deşi este păstrat firul poveştii clasice, recontextualizarea face ca Shakespeare aproape să nu mai fie recognoscibil. Povestea de iarnă devine Povestea lui Hausvater, mai mult decît a lui Shakespeare (de altfel, noua tra-ducere, realizată de Peca Ştefan, operează încă din titlu o modificare: alegerea formei articulate este explicată de însuşi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Povestea de iarnă de la Timișoaraeste de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața Românească
  Piesa lui Shakespeare, tradusă până acum în româneşte cu titlul Poveste de iarnă, şi-a recăpătat titlul original, articulat, din engleză. The Winter’s Tale a devenit Povestea de iarnă. Traducerea semnată Peca Ştefan este în întregime în proză, iar ceea ce a pus Alexander Hausvater în scenă, în sala doi a Teatrului Naţional de la Timişoara, este o variantă prescurtată, dar care rămâne în picioare, adică nu pierde, cel puţin prin text, înţelesurile shakespeariene. O variantă mai scurtă puţin decât textul original, dar o poveste cu luptători de gherilă care câştigă bătălia şi sunt puşi în faţa guvernării. Alexandru Hausvater propune stângăcia politică faţă cu stângăcia intimă. Leontes, regele Siciliei, îşi suspectează soţia, pe Hermiona, că-l înşeală cu bunul şi vechiul său prieten Polixenes (multistrăinul), regele Boemiei, aflat în vizită în regatul său de exact nouă luni, timp în care regina a rămas
  Citeste tot pe Viața Românească
• Hausvater reloaded de Marian Rădulescu sursa: Agenda LiterNet
  Era prin 1993 şi, într-un spaţiu neconvenţional (Cantina Facultăţii de Mecanică din Timişoara), am văzut cea mai tulburătoare piesă de teatru (de până atunci, cel puţin): ...au pus cătuşe florilor, cu actori ai Teatrului Odeon din Bucureşti: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim ş.a.. A fost prima întâlnire cu un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Retina mea (sau poate memoria afectivă) încă îi mai reţine finalul: pe un scaun de tortură, un personaj moare în urma aplicării de şocuri electrice. În partea opusă a sălii, într-un fel de extaz ce reuneşte bucuria cu sufernţa, femeia lui îşi toarnă pe tot corpul nud o găleată de sânge - singurul lucru ce i-a mai rămas de la bărbatul care-i fusese schingiut. Doi ani mai târziu, în sala de la Odeon aveam să văd alte două montări de renume, purtând marca Hausvater (căci regizorul-artist devenise un brand): La ţigănci şi Pericle.
  Când, prin anul 2004,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Totu-i bine…” pentru actor de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Regizorul britanic Tim Carroll, cu o carieră interesantă şi bogată pentru vârsta pe care o are, se află la cel de-al doilea spectacol în România. După ce a montat „Odysseia”, o creaţie scenică fără termen de comparaţie în teatrul de la noi, o producţie rafinată, elaborată, emanând o energie autentică, s-a întors la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova pentru o altă experienţă.
  Ea s-a concretizat într-un spectacol care a avut premiera luna trecută: „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine”, de William Shakespeare, în traducerea Ioanei Ieronim. Şi de data aceasta, primul cuvânt care descrie ce vedem pe scenă este „rafinament”. Regizorul a optat pentru stilizarea unei piese care nu e nici tragedie, nici comedie şi a propus un proiect coerent. Toate componentele spectacolului funcţionează în spiritul unei stilizări moderne, credibile, vii. Scenografia lui Puiu Antemir este esenţială în acest sens, ca şi costumele create de
  Citeste tot pe Yorick
• Lumea-ntreagă-i un bordel… de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Casta novice Isabella, care-i refuza lui Angelo trupul sau in schimbul vietii fratelui, intra urlindu-si sufletul in scena. Pacatosul Lucio, pentru care democratie inseamna libertate sexuala si libertatea de a vorbi de rau stapinirea, vine inecat in singe, cu chipul perplex, in fata scenei. Ei – purtatorii simbolici ai moralitatii si libertatii – sint marii infrinti ai unui experiment dictatorial.
  
  Asa arata finalul spectacolului craiovean al lui Silviu Purcarete cu Masura pentru masura de Shakespeare, una dintre piesele lui cele mai ingrate, prin intriga extrem de alambicata, si, in acelasi timp, una dintre cele mai generoase ca potential de exploatare tematica (amanunt anecdotic: e un text in care, exceptional pentru autorul elisabetan, un maestru al bailor de singe, nu moare (aproape) nimeni, desi Masura pentru masura a fost declasificata din seria comediilor si plasata printre asa-numitele „problem plays“, alaturi de Troilus si Cresida – montata de Purcarete la
  Citeste tot pe Observator Cultural
• O lume devorată de desfrâu de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Regizorul Silviu Purcarete descifreaza modern piesa lui Shakespeare "Masura pentru masura" cu intentia condamnarii poftelor nesabuite de desfrau, indiferent de conditia sociala, ce macina lumea.
  Daca la acest spectacol reusesti sa te distantezi de aspectul cinematografic spectaculos adeseori in sine, al vizualizarii si sa urmaresti atent exploatarea replicii pentru sustinerea si dezvoltarea relatiilor complicate dintre personaje, poti constata viziunea coerenta regizoral a unui pamflet acuzator la adresa imoralitatii ce distruge o lume bolnava de pofte
  primitive infiltrata in toate straturile sociale. De la lumea strazii la conducatorii palatelor poftele carnale nu mai cunosc reguli morale, acesta este aspectul esential si impresionant al viziunii regizorale.
  In traducerea vie, moderna a Ioanei Ieronim, regizorul Silviu Purcarete scoate la iveala bogatia sensurilor scrierii lui Shakespeare. Intr-o lume sufocata de marasmul social, ducele Vienei cedeaza temporar puterea lui Angelo,
  Citeste tot pe România Liberă
• Premiera marca Purcarete la Craiova de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul se intoarce pe scena Teatrului National ,,Marin Sorescu” din Craiova cu montarea piesei ,,Masura pentru masura” de William Shakespeare.
  Premiera va avea loc la inceputul lunii martie. Deloc intimplator, Silviu Purcarete a ales sa monteze ,,Masura pentru masura” chiar in anul in care se vor implini 400 de ani de la prima reprezentatie a acestei piese in fata publicului britanic. Distributia va fi una numeroasa, capete de afis fiind mari actori ai teatrului din Craiova, precum Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu si Valer Dellakeza. In urma unui casting desfasurat anul trecut, la care au participat peste 40 de actrite din intreaga tara, regizorul a ales pentru rolul principal feminin doua proaspete absolvente de teatru, Ana Ularu si Valentina Popa.
  Numele celei dintii este deja cunoscut publicului din filme ca "Italiencele", regia Napoleon Helmis, "Maria", regia Calin Netzer, sau "Hirtia va fi albastra", regia Radu Muntean. Ana Ularu si-a facut debutul actoricesc inca din
  Citeste tot pe Cotidianul
• Zidurile mobile ale răului - Măsură pentru măsură de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar și artistic
  Viciul e urât, puritatea e ca un abur, dreptatea impusă seamănă teribil de bine cu nedreptatea, măsura răului e răul.
  Considerată de comentatorii operei lui Shakespeare o piesă cu probleme sau o comedie neagră, Măsură pentru măsură rămâne o construcţie scenică misterioasă, cu o finalitate incertă. Ducele decide să părăsească oraşul pe care-l conduce, Viena, comunitate înecată în desfrîu şi în deşănţare: în scena cu care se deschide spectacolul realizat de Silviu Purcărete la Craiova, la zidul din fundul scenei sunt grupaţi cetăţenii rufoşi şi agitaţi, încercând să deseneze sau să scrie ceva, să-şi exprime într-un fel nemulţumirea care, evident, îi agită. Zidul se apropie de avanscenă, acţiunile individuale se desprind din magma grupului, vedem agitaţia creată de satisfacerea violentă a poftelor trupeşti, brutalitatea iubirii celui puternic devenită tortură pentru cel slab. Prin sonorităţile ei alternînd straniul cu
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Silviu Purcărete, după Faust de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul
  Ioana Ieronim, noua traducătoare a lui Shakespeare în româneşte, i-a oferit lui Silviu Purcărete o versiune de ultimă oră după Măsură pentru măsură, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Craiova. Într-o Vienă inventată desfrâul a crescut la cote inadmisibile. Scena introductivă creată de Silviu Purcărete, mult mai zgârcit cu imaginile după abundenţa din Faust de la Sibiu, este lămuritoare: vienezii lui Shakespeare trăiesc o perpetuă noapte a Walpurgiei, obsedaţi de sex, pe care şi-l satisfac în felurite chipuri. Pentru asanarea moravurilor, ducele Vienei lasă puterea locţiitorului său Angelo şi, travestit în călugăr, urmăreşte aplicarea legii, fără a observa că nu face altceva decât să pună legile oamenilor împotriva legilor firii. Angelo dictează pedeapsa capitală împotriva lui Claudio, iubitul Julietei, care a rămas însărcinată. Iată că este vorba, într-un plan secund, despre utopia unei justiţii geometrice de tipul „patul
  Citeste tot pe Luceafărul
• Între poli de Alice Georgescu sursa: Ziarul Financiar
  Statutul regizorului, in teatrul romanesc de astazi, este unul oarecum complicat. Dincolo de faptul ca directorii de scena au devenit, in acelasi timp, prea multi si prea putini, o traditie pe cale sa implineasca, iata, o jumatate de secol le impune si, totodata, le ingaduie sa se poarte, inauntrul profesiei teatrale, ca niste stapani absoluti. Cu toate avantajele si dezavantajele ce decurg de aici, printre care se numara si un anume tip de exclusivitate: cand spectacolul e bun, majoritatea laudelor le primeste regizorul; cand nu, tot asa.
  Silviu Purcarete este unul dintre putinii "mari" ai regiei romanesti care par sa accepte cu egala seninatate, ca in faimosul poem If (Daca) al lui Kipling (cel cu Cartea junglei), atat elogiile cat si reprosurile. Poate pentru ca are, temperamental, mai mult autocontrol; poate pentru ca, traind si lucrand destula vreme in strainatate, a invatat lectia modestiei care, cu rare exceptii, este, acolo, un atribut normal al pozitiei regizorului inauntrul
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Eseu despre dictatura marca Purcarete de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova a avut loc simbata seara premiera spectacolului "Masura pentru masura" de Shakespeare, in regia lui Silviu Purcarete.
  Valentin Mihali, Ilie Gheorghe si Sorin Leoveanu, trei nume grele ale Nationalului craiovean, conduc ostilitatile in "Masura pentru masura"
  Regizorul a ales o piesa mai putin jucata pe scenele noastre drept pretext pentru a vorbi despre dictatura. Actiunea incepe intr-o orgie generala, in care lumea intreaga pare un bordel. Ducele Vienei, pentru ca acolo a plasat Shakespeare actiunea pentru a vorbi de fapt, ca de fiecare data, de moravurile Angliei, decide sa lase friiele puterii arbitrului eticii si echitatii cu nume parca predestinat, Angelo (Valentin Mihali).
  Ducele (Ilie Gheorghe) ii inmineaza acestuia insemnele puterii, nimic altceva decit un stilou cu care sa semneze gratieri sau condamnari, si, ca in parabolele biblice, "pleaca departe". Numai ca, tot ca in parabolele amintite, nu atit de departe pe cit ar vrea
  Citeste tot pe Cotidianul
• Ne place Shakespeare (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Festivalurile teatrale românești, cele internaþionale, în speþț, au familiarizat în timp publicul autohton cu montãri strãine, de cele mai diverse formule și calibre valorice. În general, însã, cu câteva notabile excepții – precum Festivalul „Man.In.Fest” de la Cluj, axat pe formule teatrale experimentale – programele festivalurilor au un aer destul de eclectic. De aceea, un eveniment de solidã unitate tematicã, cum este Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova, face figurã aparte în peisajul românesc de gen. Ediția de anul acesta, a VI-a, a reunit în capitala Olteniei câteva trupe faimoase și producții montate de regizori reputați, de la compania Cheek by Jowl din Londra sau Malîi Teatr din Sankt Petersburg la Peter Brook sau Eimuntas Nekrosius. Am vãzut spectacole în registre variate, de la rigoarea geometricã la abordarea antropologicã, însã toate de cea mai bunã calitate actoriceascã și scenicã. Firește, fiecare spectator a rezonat în cheie personalã la „ofertã”, chiar și criticul având, intim, opțiunile sale. Nu se poate însã, obiectivându-mã, sã nu remarc virtuozitatea cu care a fost elaboratã fiecare montare, chiar dacã mai rece sau mai ludicã, mai introvertitã sau mai spectaculoasã. Tocmai aceastã bogãþie de interpretãri a dat farmecul lecturilor scenice shakespeariene.
  ...................................................................................................................................................
  Ceva mai puțin deschisã cãtre public s-a dovedit producția teatrului-gazdã, Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, cu Mãsurã pentru mãsurã, în regia lui Silviu Purcãrete. Spectacolul este abil încifrat-descifrat regizoral, îndeajuns de dinamic înscenat, cu o manevrabilitate a decorului de-a dreptul remarcabilã, jucat acceptabil, cu bune creșteri ale unor interpreți, însã reprezentația din Festivalul „Shakespeare” a pãrut multora, inclusiv mie, nu prea convingãtoare.
  Montarea pune bine în luminã orizontul jocului uman de putere pe care-l propune textul shakespearian. Atmosfera este una de crepuscul social, de promiscuitate moralã parazitatã de un soi de ipocrizie politicã (gândiți-vã, în pandant, la corectitudinea politicã) ilustratã de „artificiul” ducelui, retras din lume pentru a verifica suportul etic al ținutului sãu. Mãsurã pentru mãsurã e un spectacol foarte trist, mizer chiar, iar mediul în care se consumã acțiunea sa, figurat prin spații strâmte, ca-de-subpãmânt, obscur-luminoase, cu personaje ce vin parcã din cimitire de mumii pale, cu pãr vâlvoi și unghii lungi, e sugestiv în cea mai înaltã mãsurã. Nedreptatea, drapatã în faldurile aristocrate ale „statului” ce nu greșește niciodatã, se aratã în toatã hidoșenia sa. Pãcatul lubric al tânãrului Claudio, cel ce încalcã tabuul moral, e reflectat specular nu doar în manevrele negociatorerotice” ale locțiitorului ducal Angelo, cel ce va încerca s-o seducã pe sora-cãlugãrițã a inculpatului, sâvârșind el însuși aceeași crimã, ci și de însuși ducele, aparent veghetor integru și judecãtor incoruptibil al rectitudinii etice, care va fi un satir la fel de pulsional precum aghiotantul sãu. Frumoase sunt, în spectacolul craiovean, unele scene de grup, în care jocul de putere, strãlucirea calpã a unor personaje versus lingava vieþuire cvasi-animalicã a altora se vede cu evidențã. Ingenioasã structurarea decorului, cu planuri care interfereazã, limitând/reconfigurând spațiul de joc, pe un zgomot acut de tren mergând, ce sugereazã fie trecerea momentului scenic, fie trecerea timpului însuși, încât cronotopul dramatic se dilueazã pânã la a deveni familiar spectatorului de azi.
  Probabil cã opacitatea pe care o acuzam la reprezentația din festival s-a datorat unei temporizãri nepermise a jocului actoricesc, mult mai puțin eficient decât ar fi fost necesar unui ritm de croazierã al spectacolului. Prima parte, de altfel, a decurs într-un ralanti obositor, care a șters cu totul strãlucirea presupusã (semanticã) a secvențelor dramatice. Abia partea a doua și-a gãsit un resort dinamic, însã ansamblul a avut o paloare bizarã. S-au distins, dintr-o magmã de partituri monocorde ori stridente (cum au avut Ilie Gheorghe, ducele ori, respectiv, Ana Ularu – Isabella, sora lui Claudio), doar douã roluri cu pregnanțã scenicã: cel al lui Valentin Mihali (Angelo, locþiitorul), lubric, histrionic, demagog moral și satir erotic, dar și versatil cameleon social, și cel al lui Sorin Leoveanu (Lucio), un Gicã contra, inaderent la baletul etic al aristocraților, sincer pânã la frondã, sfidãtor
  întrucât natural în atitudini.
  Mãsurã pentru mãsurã e un spectacol pe care, mai ales datoritã inflexiunilor sale semantice, mi-aș dori sã-l revãd la o temperaturã scenicã mai aproape de incandescența montãrilor cu tâlc ale lui Purcãrete.
• Iubitul, respectatul nostru dictator - Măsură pentru măsură de Iulia Popovici sursa: Agenda LiterNet
  Pe un fundal sonor de tăvălug care vine, vine, calcă totul în picioare, pereţi gri (gri ca viaţa-n dictatură, amestecul de alb şi negru care face şi "uniforma" dictatorilor) înaintează, traversând scena şi lăsând când să apară, când să dispară personaje în halate în culori vii, spaţii de joc.
  Nici 300 de spectatori (cam tot atâţia, în ciuda aparenţelor, câte locuri are şi hala Faust-ului de la Sibiu) nu intră în sala Naţionalului de Craiova, unde Silviu Purcărete a montat acum Măsură pentru măsură: o parte din sală e "tăiată", pentru ca publicul să nu aibă acces (vizual) la misterul care pune în mişcare decorul mobil al spectacolului. Un mister altminteri uşor de pătruns - e o mică magie ce ţine de purul artizanal al teatrului (şi de capacitatea de sincronizare a tehnicienilor care manevrează panourile).
  Măsură pentru măsură e un text care vorbeşte, în acelaşi timp, despre o mie de lucruri (printre altele, dacă cineva ar fi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ce bordel la noi acasă! de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Prima scenă: masculi nesemnificativi, de-a valma cu falnici bărbați sau jigănii decrepite, se masturbează cu sârguință. Peretele în fața căruia se petrec freneticele gesturi se umple de graffiti obscene. Ultima scenș: Isabella, campioana neîntinării la Shakespeare, care preferă cuvioasa pietate, optând pentru cariera de călugăriță în favoarea statutului de ducesă, se vede sacrificată pe altarul libidoului îmbăloșat al Ducelui. Iar Lucio-cvasibufonul, cel ce deține (intuiește, mai bine zis, aici) și rostește adevărul, cel ce deschide, iar apoi închide tot spectacolul-dezmăț, apare torturat și înecat în sânge. Ducele, mare me[ter al qui pro quo-ului la Shakespeare, nici mai mult nici mai puțin decât trimisul Justi]ței pe pământ, aici își face treaba doar pe jumătate. La sfârșit îi pune gânduri rele și pofticioase purei (la Shakespeare, mai degrabș istericș la Purcșrete) Isabella (Valentina Popa/Ana Ularu), tocmai salvatș de el din
  Citeste tot pe Revista Cultura
• "Hotii sint judecatori" la Odorhei de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Mai putin jucata decit "Hamlet", "Masura pentru masura" propune aceeasi zbatere a dorintei de a trai intr-o "lume ticalosita", fara a fi asemenea ei. Montarea de la Teatrul maghiar din Odorheiul Secuiesc nu ne lasa sa ne leganam in iluzia dreptatii imanente.
  Spectacolul incepe cu un dans-pantomima: personajele, imbracate in niste vesminte de pe vremuri sau de astazi, vestesc miza intimplarilor la care vom asista: femeile si barbatii sint angrenati intr-un joc al puterii, unde relatiile sexuale (de orice natura ar fi ele) nu sint decit un mijloc pentru a dobindi ascendentul asupra celuilalt. Ducele din piesa devine ducesa, femeile inselate sint jucate de aceeasi actrita si, asa cum la Shakespeare ducele se preface in calugar, in timp ce-i cedeaza lui Angelo puterea, in spectacol, personajele isi insusesc la vedere identitatile necesare clipei.
  Iar clipa ne vorbeste despre neputinta de a pedepsi pacatul intr-o lume corupta, de a gasi masura care sa-i rasplateasca pe cei drepti pentru
  Citeste tot pe Cotidianul
• O comedie dark de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Exegeţii nu au căzut deocamdată de acord asupra secvenţei generice în care se înscrie piesa lui William Shakespeare, Măsură pentru măsură. Nicolae Iorga, bunăoară, scria despre ea că e „o tragi- comedie, de fapt, chiar o tragedie” în vreme ce Haig Acterian o percepea drept „o comedie a crudelor realităţi”. Într-o reprezentaţie de referinţă pentru spectacologia românească din secolul trecut, înfăptuită pe scena Teatrului „Giuleşti”, astăzi „Odeon”, în care Dinu Cernescu „ a pus în alegorie nu faptele, ci aparenţele lor sensibile”, era evidentă, după cum scria la vremea respectivă Valentin Silvestru, translaţia din registrul comediei amare în cel al farsei tragice. Într- un spectacol rămas deocamdată doar „în cerneală”, gândit de Mihai Măniuţiu în cartea Cercul de aur (Editura „Meridiane”, Bucureşti, l989), plecarea intempestivă a Ducelui Vienei ce-i va preda puterea lui Angelo era percepută ca petrecându-se „în scop terapeutic”. Nici la capitolul axiologie, opiniile comentatorilor nu sunt deloc convergente. În clasica Istorie a teatrului universal, Vito Pandolfi spunea că întâmplările din piesă „nu exercită o atracţie scenică deosebită, fiindcă nu depăşesc hotarele melodramei”, dar că „în urzeala sărăcăcioasă şi de împrumut a povestirii, printre apariţiile schematice ale personajelor, se ivesc, brusc înviorătoare, intervenţiile spiritului shakespearian, capabile să justifice pretextul prin care sunt introduse”, în vreme ce Valentin Silvestru califica Măsură pentru măsură drept o operă a cărei grandoare e măsurată „de dimen­siunea ei spirituală”. Identificând drept sursă principală a acestei comedii în care totul e bine când se termină cu bine o piesă mai veche, mediocră şi lungă a lui George Whitstone, intitulată Promos şi Cassandra, inspirată la rându-i de o culegere de povestiri din l565 a lui Giraldi numită Ecatommiti, Haig Acterian apreciază că „Shakespeare face din ea o lucrare de seamă, cu o neobişnuită vigoare realistă”.
  După spectacolul mai sus menţionat al lui Dinu Cernescu, lucrarea a fost niţeluş cam mult timp neglijată de alcătuitorii români de repertorii. În ultimul deceniu al veacului trecut, textul a fost redescoperit şi jucat într-un spectacol studenţesc, malformat, marcat de o viziune necoaptă, regizat de Mihaela Săsărman, în stagiunea l994- l995 la Theatrum Mundi, într-un altul ce a mizat pe ambiguitatea personajelor principale, înscenat în stagiunea l996 –1997 de Ştefan Iordănescu la Teatrul de Stat din Arad şi într-o viziune ce comprima la maximum textul, dar foarte elaborată la nivel vizual, pusă în scenă în acelaşi sezon la Secţia română a Teatrului Naţional din Târgu Mureş de Theodor Cristian Popescu. Întrebându-se care ar fi putut fi eventualele motive ce au determinat o atare ferventă regăsire a textului, Alice Georgescu lansa în Teatrul azi nr. 3 din l997 mai multe ipoteze printre care „ convergenţa întâmplătoare a preocupărilor de moment”, „simpla coincidenţă de opţiune” ori „ilustrarea însuşi celebrului adagio shakespearian potrivit căruia rostul teatrului este să le arate lumii înfăţişarea lumii şi tiparul lor.”, şi asta într-o vreme în care pe meleagurile mioritice se vorbea intens despre corupţie şi beţia puterii. Cu siguranţă, toate motivele sunt plauzibile.
  Aşadar, din pricini necunoscute, ducele Vicenzo abandonează cârmuirea Vienei (dar nu de tot) şi o încredinţează în mâinile ferme ale nepotului său, Angelo, care, fireşte, ar fi trebuit să purceadă la ceea ce azi se numeşte „eradicarea corupţiei şi asanarea moravurilor”. Nu o face, căzând el însuşi în păcat şi trece la fapte odioase ce-l pun pe gânduri de ducele ce decide să renunţe la hainele monahale în care se deghizase şi să revină spre a- l cuminţi pe deloc angelicul Angelo.
  Nu ştiu dacă această temă a puterii care corupe l-a tentat în mod precumpănitor pe Alexandru Berceanu atunci când a decis să însceneze Măsură pentru măsură la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Sigur e că formula de spectacol e inspirată şi originală, cu multe accente inteligent plasate, cu ecarturi bine cumpănite faţă de rigorile textului ori prin raportare la montările anterioare. Când publicul intră în sală, ( spectacolul se joacă în formulă de studio, cu spectatorii pe scenă), actorii, înveşmântaţi în haine contemporane nouă, sunt rânduiţi pe scaune. Urmează o scenă relativ stranie, cu puternice conotaţii sexuale, a cărei menire e, probabil, aceea de a sugera desfrâul din Cetate, situaţie ce ar motiva decizia Ducelui de a abandona puterea. Ducele a devenit în fapt Ducesă, respectiva modificare determinând o seamă de restructurări interne ale semnificaţiei piesei, iar rolul e interpretat cu convingere de Fincziski Andrea. Când le vine rândul să-şi joace rolurile, actorii fac trecerea la vedere, operaţia în sine fiind de bună seamă solicitantă, transformarea nefiind, după cum lesne se poate intui, chiar foarte uşoară, dar dobândind realizări artistice izbutite. Textul shakespearian e, din când în când, interpolat, atunci când Angelo comite câte o nouă fărădelege, cu pasaje textuale din ziua de azi, despre care aflu că regizorul le-a extras de pe forumurile de discuţii de pe internet, imprimând astfel spectacolului său ceea ce unii ar numi „ o notă postmodernă”. Amestecul de stiluri e cât se poate de clar, cred chiar dorit, dar nu deranjează. Poate că jocul intrărilor şi ieşirilor din rol e oarecum supralicitat. Actorii, cu toţii tineri, joacă bine şi e cât se poate de plăcut pentru cronicar să revadă în evoluţii meritorii mai vechi cunoştinţe pe linie profesională , în care, la un moment dat, a investit încredere. E cazul lui Szalma Hajnalka, o Isabelă extrem de sensibilă, al lui Szabó Jenö ce compune un Escalus dickensian, gen Uriah Heep ori al lui Dunkler Róbert. La rândul lor, László Kata, Szasz Kriszta, Posta Ervin, Raduly Csaba, Szábó Eduard, Szücs Gellert evoluează cu siguranţă în scenografia compusă dintr-o succesiune de trunchiuri tăiate de copaci la care se asociază o seamă de păpuşi ce semnifică, pesemne, victimele lui Angelo, scenografie concepută de Bocskay Anna.
  Din păcate, Teatrul din Odorheiu Secuiesc nu beneficiază deocamdată de instalaţiile trebuincioase traducerii simultane în limba română. Sunt oarecari indicii că se instaurează o seamă de distanţe între ceea ce se rosteşte pe scenă şi vrerile regizorale. E cea ce pot intui în lipsa unui real control lingvistic. Iar respectiva absenţă îi obturează cronicarului posibilitatea unei analize mai detaliate a montării. Ceea ce e însă în afara oricărui dubiu e că la Teatrul „Tomcsa Sandór” se poate vedea un spectacol bun. Rarele mele întâlniri cu această instituţie nouă mi-au prilejuit şi în alte dăţi prilejuri de satisfacţie. Semn că ele s-ar cuveni să fie mai dese.
• Mașina de iubit, divină și umană. O perspectivă (parant)etică de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  O arhitectură semantică monumentală propune regizorul Matthias Langhoff în Măsură pentru măsură de Shakespeare, spectacolul care a deschis stagiunea teatrală 2010/2011 a Teatrului Maghiar din Cluj, în 22 septembrie. Langhoff e renumit pentru felul acut în care încarcă o piesă cu noi semnificaţii, cu aluzii la situaţii şi întâmplări de astăzi, fără a pierde însă firul roşu al acţiunii originare. Aşa se întâmplă şi în Măsură pentru măsură, un spectacol mare din toate punctele de vedere – durează patru ore, are un decor amplu, cu scenă turnantă, propune mai multe registre de
  joc actoricesc, include scene de improvizaţie şi secvenţe muzicale, are un limbaj foarte dur uneori şi
  în ansamblu şochează spectatorul “cuminte”, care-l vede pe Shakespeare ca un autor “clasic” şi decent.
  Regizorul a edificat un construct baroc, impozant, în care se identifică trei planuri cronotopice.
  Primul ar fi cel genuin al piesei shakespeariene, al poveştii Ducelui care sondează nivelul etic al supuşilor săi, fie de jos, fie de la vârful piramidei sociale. Mica istorie a personajelor se consumă
  însă pe fundalul marii Istorii, redată printr-un colaj video care apare de câteva ori şi în care îi
  vedem pe Stalin şi Mao, Kennedy şi Reagan, Ceauşescu şi Fidel, toţi eroii unui veac zbuciumat, mai ales în perspectivă morală. Al treilea registru este cel extrem-contemporan, închegat în momentele de improvizaţie, hiper-focalizat, unde protagoniştii invocaţi sunt Isărescu, Meleşcanu, Marko Bela, Tokes sau… mama Omida! Deşi aparent abuzivă, hermeneutica lui Langhoff nu devine magmatică. Fiecare din aceste planuri are o autonomie semantică exactă, întreţesându-se într-un ansamblu coerent, dar care permite jocul sensurilor, câtă vreme contextul e unul generic. Miza din Măsură pentru măsură, demonstrează regizorul german, e validă indiferent de un moment istoric. De altfel, Langhoff a mai realizat astfel de chestionări implicate ale condiţiei umane şi în alte montări ale
  sale, cum ar fi Cvartet de Heiner Muller sau Dumnezeu ca pacient, după Lautreamont, jucate şi
  în România. Se adaugă celor trei planuri un al patrulea, muzical, în care sunt interpretate câteva
  sonete shakespeariene, accentuând anumite situaţii scenice dar oferind totodată un contrapunct mai
  profund reacţiilor egotice ale personajelor. Muzica creată de Vasile Şirli se dovedeşte extrem de inspirată pe partiturile de durată, un amestec de sonuri clasice şi inflexiuni moderne, şi foarte pregnant-economicoasă în contrapuncte, când spectacolul îşi schimbă gama, ca să zic aşa.
  Decorul spectacolului respectă formula devenită deja tipică a mărcii Langhoff: o turnantă care conglomerează biroul Ducelui, puşcăria, cartierul (adică strada, bordelul, lumea viermuindă a periferiei) şi mănăstirea. Asimetria construcţiei şi efectul de monumentalitate ostentativ-convenţională (cam ca în scenografia de operă, aici însă stridentă, voit) pun în văz un alt accent semantic al ansamblului.
  Decorul a fost imaginat chiar de regizor şi, alături de pictura lui Arthur Bota (cu afişe sau mari picturi
  de tip pop-art, cu inscripţii din cele mai diverse, şocante sau radicale) şi costumele Carmencitei
  Brojboiu (de la costume de stradă, discrete şi sobre, la “uniforma” inflexibilului Angelo, cămaşa înflorată ori rasa călugărească purtate de Ducele travestit sau la spectaculoasele veşminte feminine, de curvă sau călugăriţă), alcătuieşte o identitate vizuală foarte reuşită a spectacolului. Cromatica “tare” a decorului e estompată sau subliniată, după caz, de un ecleraj complex.
  Langhoff lucrează nu doar extra-textual, ci şi meta-textual. Încă de la începutul spectacolului se
  face o pledoarie pentru arta actoricească (e monologul din Hamlet), iar la finalul acesteia pe capul
  interpretului e pus chiar chipul lui Shakespeare, într-o trimitere fără echivoc. În schimb, regizorul
  adaugă o anume ambiguitate etică personajelor shakespeariene, nici unul dintre acestea nefiind cu
  desăvârşire inocent. Ducele poate fi şi crud sau tiranic, Isabela oscilează între iubirea de Dumnezeu
  şi cea pentru fratele său vinovat, Escalus se dovedeşte prea slab pentru a se opune exceselor lui
  Angelo. Fireşte, acestea sunt datele originare ale personajelor, însă din jocul actorilor reiese un accent în plus, derivat din concepţia regizorală.
  Actorii din Măsură pentru măsură au jucat impecabil, asigurând forţa, fineţea şi impactul unei reprezentaţii de patru ore, în care dinamica scenică este susţinută şi variată, cu momente dramatice şi comice, cu interludii create ad-hoc şi scene consumate nu doar pe scenă, ci şi în sală, printre spectatori, sau în foaier, în timpul pauzei. Fără îndoială, factotumul spectacolului este Hathazi Andras
  (Ducele, Pompeius), care şi-a demonstrat virtuozitatea şi capacitatea de a alterna registre de interpretare uneori opuse. De la rigoarea înţeleaptă de conducător la ipostaza de “provocator” al intrigii (Călugărul) ori la cea de personaj periferic, în care mixează savuros cuvinte în maghiară şi română, cu inflexiuni ţigăneşti (e dialectul “de Mănăştur” al limbii maghiare, au afirmat cunoscătorii), Hathazi a întruchipat practic o galerie de caractere umane, fără a pierde în nici una din posturi identitatea personajului redat. E unul din cele mai spectaculoase şi notabile roluri ale actorului, care-l face un concurent redutabil pentru premiile teatrale ale anului următor. Bogdan Zsolt a redat corect inflexibilitatea lui Angelo, “locţiitorul”, deşi a estompat ceva din patima care-l face pe acesta să abdice tocmai de la principiul etic clamat cu îndârjire. Cu fineţe şi atenţie l-a jucat Orban Attila pe Escalus, cel mai echilibrat personaj al piesei, iar Dimeny Aron (Lucio), Szucs Ervin (Claudio) şi Kollo Csongor (Bernardino) au avut momente de strălucire scenică: primul în secvenţa în care trădează prietenia Ducelui, denotând un cameleonism ce-l va duce apoi la pierzanie, al doilea în dialogurile cu Isabela, al treilea într-o savuroasă scenă de puşcărie, când strigă imperativ că n-are chef să fie executat, pentru că a băut toată noaptea. Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima) îşi întruchipează onest personajele, exact în spiritul ansamblului, în timp ce Keresztes Sandor (Cot) şi Buzasi Andras (Spumă) sunt eroii pitoreşti ai acţiunii, cei care dau culoare “lumii de jos”, a oamenilor obişnuiţi. Kato Emoke (Dna Răsfrecată, Mariana, Groaznic) are un moment de graţie în ipostaza de călău (e arhetipul unei feminităţi castratoare în economia semantică a spectacolului), jucând cu aplomb şi celelalte partituri. O interpretare care confirmă evoluţia ei profesională ascendentă are şi Petho Aniko (Isabela), cu o ştiinţă a nuanţării, o alternanţă de sensibilitate şi
  putere explozivă care certifică încă o dată, după Unchiul Vania şi Strigăte şi şoapte, talentul şi
  munca asiduă ale tinerei actriţe. Petho Aniko a devenit o voce clară în corul profesioniştilor
  desăvârşiţi ai Teatrului Maghiar. Un rol cu totul special, întrucât încărcat specular-semantic, are în
  Măsură pentru măsură Biro Jozsef (Temnicerul).
  Departe de a fi o brută insensibilă, orb executant al poruncilor de sus, personajul dezvoltă o uluitoare
  empatie faţă de victimele indeciziei etice, care merge până la înfruntarea lui Angelo şi “complotul”
  ce-l va salva pe Claudio. Biro a redat cu o remarcabilă fineţe şi discreţie această partitură care face din personajul său un complement al pivotului imaginat de personajul dual Duce-Pompeius. În mod paradoxal, dar excelent susţinut semantic, Temnicerul devine în montarea lui Langhoff exact etalonul atitudinii morale, care măsoară cel mai bine măsurile fiecăruia.
  Măsură pentru măsură oferă spectatorului câteva scene memorabile, precum cea a dialogului dintre
  Angelo, Pompeius şi Poliţai, aproape absurd prin poziţia de Pristanda ce malaxează lexicul a celui din
  urmă şi cea de teaser de periferie a celui de-al doilea, precum secvenţa cvasi-naturalistă a tăierii
  unui cap de cadavru, pentru a salva capul lui Claudio, ori precum momentul de glorie al lui
  Bernardino, declasatul ce nu vrea să moară. Amploarea spectacolului a determinat însă, la premieră,
  şi câteva disfuncţii, care pot fi remediate până la următoarea reprezentaţie: în partea a doua există un aflux un pic excesiv de momente muzicale, scena “demascării” lui Angelo trenează şi e plină de timpi morţi, delirul Călugărului-Duce nu are un declic evident şi e stridentă, iar momentul final, din această cauză, se estompează nepermis.
  Dincolo însă de aceste observaţii…
  …Cred că, aşa cum am scris şi în titlu, Măsură pentru măsură propune o perspectivă (parant)etică
  nu doar a textului shakespearian, cu semnificaţiile sale, ci şi a teatrului în configurarea sa postmo -
  dernă şi a condiţiei umane dintotdeauna. E un spectacol-şoc, de artă teatrală pură, dar şi de
  hermeneutică socială, în cheie post-industrialistă. Rămâne doar ca fiecare spectator-cititor să
  descopere singur definiţia exactă a cuvântului-valiză pe care l-am folosit.
• Măsură fără jumătăți de măsură de Alexandra Felseghi sursa: Revista Tribuna
  Aseară a fost avanpremiera spectacolului Măsură pentru măsură, după William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff. Da, la Teatrul Maghiar, unde altundeva? Eveniment care a marcat deschiderea stagiunii. Dacă vă înarmaţi cu muuuultă răbdare (spectacolul durează 4 ore!), unii din voi ar putea avea surprize plăcute. Asta în cazul în care vă place Brecht şi aţi ajuns la un spectacol de Shakespeare. După mine, spectacolul lui Langhoff este un melanj "shakespearobrecht" care se întâmplă atât pe o scenă rotativă, în avanscenă, cât şi în public, pe coridoarele teatrului sau chiar înafara lui, peste tot! Actorii se aleg dintre noi, oscilează (la fel ca şi noi) între stări pozitive şi negative, între curăţenie şi viciu, spiritual şi carnal. Shakespeare a scris o comedie, însă burlescul ei este dat de mici songuri inserate în text, în improvizaţia actorilor (mai ales a lui Hatházi András) şi într-un iz de comedie neagră (tăierea capului condamnaţilor la moarte). În unele momente din spectacol Shakespeare pare să fie îngropat de tot de aceste elemente, însă, ca o surpriză, el revine scenele următoare, mai în forţă. Se lucrează mult cu atenţia publicului: în momentul în care linia devine greu de urmărit şi apar dificultăţi în concentrare, se întâmplă un artificiu, o improvizaţie, o referire la societatea de astăzi şi... iar devine interesant. Acest lucru oferă dinamism spectacolului; n-am simţit o secundă că sub aspectul dinamic ar exista reminiscenţe putrezite ale teatrului mort. Dimpotrivă, un spectacol dinamic pe dinafară şi pe dinăuntru, "un joc sincer" al actorilor, cărora le plăcea, în mod vizibil, să cânte, danseze şi să joace aceste personaje. Un tur de forţă adevărat, susţinut de Hatházi András, Bogdán Zsolt, Orbán Attila, Bíró József, Dimény Áron, Szucs Ervin, Keresztes Sándor, Buzási András, Köllö Csongor, Pethó Anikó, Kató Emöke şi Varga Csilla. Fiecare din ei interpretează minim două personaje şi fiecare din aceste două personaje se află la antipodul celuilalt, pentru a sublinia natura duală a firii omeneşti.
  Convenţia este clară, atâta timp cât la începutul spectacolului ni se prezintă actorii care vor juca în
  această seară pentru noi. Cum spunea şi Polonius o dată: "Au sosit actorii. Cei mai buni actori din
  lume, fie în tragedie, fie în comedie, dramă istorică, pastorală, comedie pastorală, pastorală istorică,
  tragedie istorică, pastorală istorico-tragi-comică, piese încorsetate sau poeme fără canoane: Seneca
  nu poate fi prea grav, nici Plaut prea uşuratic (...)" Teatrul ajunge la unul din sensurile principale: de
  acelea de a arăta oamenilor cum sunt, în speranţa că o dată se vor schimba. Teatrul nu este o armă a acuzaţiilor, ci una de atac (vezi Cursa de şoareci, din Hamlet). Singurul travesti este personajul călăului. El este, de fapt, o EA care ucide bărbaţii acuzaţi de slăbiciunea lor pentru femei. Esenţa piesei într-o singură scenă!
  Spectacolul este împărţit în două lumi: Biserica şi Bordelul (cam ca în viaţa de zi cu zi, dacă vă
  amintiţi că, până nu demult, lângă biserica Schimbarea la faţă se deschisese un sex-shop),populate de oameni care gândesc fie de la brâu în sus, fie de la brâu în jos şi uneori se încurcă între ei
  (ca în cazul lui Angelo). Mi-a plăcut decorul (pictat de Arthur Bota, asistenţi: Carmencita Brojboiu şi Samaël Steiner), o combinaţie de anarhie (Fuck the KING!), pop art, şi afişe din anii '40 "She might be a bag of trouble. Siphillis-Gonorrhea" lipite peste tot. În jurul unui ax se rotesc 4 decoruri: biserica, strada, închisoarea şi cabinetul lui Angelo. Înafara acestora, foarte "în ochii spectatorilor" e bordelul. Contrapunct comic este proxenetul Pompey (interpretat de Hatházi András), cu un limbaj fele apă fele viz, cum se spune, un fel de Falstaff modern, brut şi aparent "out of context". În partea a doua a spectacolului îşi face numărul de glume la adresa societăţii de astăzi (pe care publicul român nu le va înţelege, dar le va deduce), un stand-up comedy înfipt cam înspre punctul culminant, pentru a tărăgăna finalul. Totul se termină într-o muzică infernală,personajele dansează, iar Isabella (Pethó Anikó) este pasată ca o păpuşă moartă în braţele bărbaţilor, care fac ce vor cu ea. The End.
  Acestea fiind spuse, avanpremiera de aseară a fost un spectacol bun, care m-a prins din primele
  minute. În plus, chiar dacă nu vă place nici Shakespeare, nici povestea în sine, nu puteţi să nu
  admiraţi calităţile vocale ale celor care cântă pe scenă.
• Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată. În regia lui Matthias Langhoff şi Eszter Biró. Nu. Invers. Să mănânci o îngheţată şi Shakespeare să se uite la tine. Cam aşa începe spectacolul „Măsură pentru măsură", construit brechtian, dar şi în stilul dadaist lansat la "Cabaret Voltaire", celebrul fief de la Zürich, înfiinţat de Hugo Ball şi partenera lui Emmy Hennings. Un cabaret artistic şi politic unde creau şi se vânzoleau Marcel Iancu, Tristan Tzara, Richard Huelsenbeck şi Jean Arp. Să trăieşti. Să crezi în maşina şi maşinăriile artei şi să dispreţuieşti ideologiile, vorba afişului exhibat în vremurile acelea care schimbau lumea, care se tot schimbă înlocuind lozincile artei cu cele despre maşina artei a lui Tatlin. Să supravieţuieşti crizelor şi dictaturilor. Tuturor poftelor. Puterii care vrea să pună ordine şi măsură în toate şi ajunge să „reg(u)leze" totul, sub semnul haosului şi circului.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Shakespeare, contemporan fără măsură… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Festivalul Naţional de Teatru s-a deschis sâmbătă seara la Teatrul Bulandra cu câteva discursuri şi o premieră. „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, versiunea scenică a textului fiind semnată de regizor şi de Eszter Biro. Trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
  Matthias Langhoff este recunoscut pentru interpretările şi reinterpretările textelor pe care le pune în scenă. Pentru lecturile în cheie modernă, cât mai contemporană… E şi cazul spectacolului care a deschis FNT-ul, inclus în secţiunea Premiere. E-adevărat că Matthias Langhoff este unul dintre numele importante ale regiei europene la acest moment, că debutul la Berliner Ensemble îl recomandă, că e prima dată când lucrează în România, că montările sale de cele mai multe ori au intrigat şi au invitat la dezbateri, că spectacolul său ar fi putut fi o propunere interesantă… Dar „Măsură pentru măsură” – deopotrivă cu
  Citeste tot pe Yorick
• Pe măsura aşteptărilor - Măsură pentru măsură de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  La Cluj se poartă spectacole lungi. După un Revizor de trei ore, servit în stagiunea trecută la Naţional de Mona Chirilă, iată că moda maxi-montărilor a fost îmbrăţişată şi la Teatrul Maghiar. Ca să nu se lase mai prejos, prestigioasa instituţie teatrală clujeană propune, iată, la început de stagiune, un show Shakespeare de patru ore. Este vorba despre Măsură pentru măsură, în regia faimosului om de teatru Matthias Langhoff, invitat de Tompa Gábor să lucreze aici, aş spune, în virtutea preceptului că măsura valorii în valori acreditate pe plan european se măsoară. Numai că omul grăbit de azi, cu mai multe sau mai puţine apetenţe pentru teatru, aplică şi altă măsură. El ia în calcul şi orele efective de durată a spectacolului. Rezultatul e catastrofal din acest punct de vedere. Pentru foarte mulţi dintre spectatori, textul shakespearean în general este rezumat cam aşa: ceea ce se poate spune în puţine cuvinte, Marele Will înfloreşte
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cronica de (mai mult de) 5 rânduri: Măsură pentru măsură de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Piesa politică a lui Shakespeare îşi poate găsi astăzi nenumărate corespondenţe în realitatea românească. Trăim într-un sistem (aparent) democratic, cu abuzuri de putere, manipulare, sforării naţionale şi intrigi de palat(e). Astfel, alegerea textului reprezintă clar un semnal asupra unui spectacol politic pe care regizorul Matthias Langhoff, deşi străin de spaţiul mioritic, şi-l asumă deschis. Langhoff deschide spectacolul cu replicile din Hamlet referitoare la venirea actorilor şi fragmente din monoloagele prinţului danez, subliniind rostul actorului de "trompetă" socială. Măsură pentru măsură se subscrie brechtianismului cultivat de Langhoff, cu o teatralizare ostentativă, songuri de cabaret şi decoruri complicate cu graffiti care dau spectacolului o alură de benzi desenate. Show-ul se mişcă însă greoi (cu tot efortul minunaţilor actori maghiari), bătrânicios şi de la un moment încolo, plictisitor. Nici lungimea de 4 ore nu face prea bine.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Shakespeare şi Băsescu de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Măsură pentru măsură“, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a deschis nu foarte inspirat Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 30 octombrie - 7 noiembrie). Cu o primă parte care pune pe fugă jumătate din spectatori şi o a doua parte care decimează ce a mai rămas, spectacolul regizat de Matthias Langhoff nu-şi atinge faima preconizată.
  Spectacolul lui Langhoff îşi dezvăluie intenţiile în prima jumătate de oră, multiplicându-şi formulele de bază timp de încă trei ore şi jumătate.
  Nimic care să trădeze un mare spirit regizoral inovator: naraţiune spusă ca la tablă de un elev de nota 7 (cu plus), cu intonaţie „dandiaconesciană", previzibilitate spartă de alunecări umoristice în derizoriu, pe scurt, o incapacitate de a alimenta eventuale formule originale cu energia grea a textului lui Shakespeare.
  Regizorul german n-a rupt gura târgului. Nici măcar n-a făcut-o să râdă, pentru că n-a avut răbdare să afle la ce
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• À la Brecht de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Un regizor renumit, european, montează un spectacol la ceea ce mulţi susţin că este cel mai bun teatru din România la momentul actual. Ce poate suna mai bine? Poate şi de asta dezamăgirea a fost mare, după spectacolul care a deschis anul acesta Festivalul Naţional de Teatru. Privind, însă, montarea cu cartea de teorie în mână, îmi dau seama că nu am nici un motiv să fiu dezamăgit.
  În „Măsură pentru măsură", montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pare că nu se întâmplă nimic. Totul e previzibil. Mai puţin începutul: un video, pe care apar şi imagini din Clujul anilor 2010. (E drept că arhitectura oraşului ar putea semăna cu cea din Viena, locul în care se desfăşoară acţiunea.) Acest început are doar rolul genericului în film şi nu are nici o legătură cu ceea ce urmează. Nici ceea ce apare pe ecran ca subtitlu al piesei, „petrecerea lui William în compania unor curve, călugăriţe, popi şi perverşi,
  Citeste tot pe România Liberă
• Timpul şi timpurile de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  Sînt mulţi ani – şi nu toţi buni – de cînd, ajungînd eu, ca absolvent inutil de inutilă facultate pe nume Teatrologie, să lucrez la Biblioteca Centrală de Stat într-un neverosimil departament botezat Documentare în cultură, sînt mulţi ani, zic, de cînd, conspectînd acolo felurite reviste de teatru din toată lumea în folosul (discutabil) al lucrătorilor din teatrele patriei (conspectele se publicau într-un „buletin de uz intern“ care li se trimitea apoi instituţiilor de spectacol), sînt mulţi ani, prin urmare, de cînd făceam cunoştinţă fie şi doar aşa, prin litere şi imagini, cu opera unor regizori din Europa, ba chiar de mai departe. Fără să visez măcar, la ora aceea, că voi şi vedea vreodată ceva din respectiva operă „cu ochii mei“. Acţiunea se petrecea în anii 1980 şi cine ţine minte acele timpuri (tot mai puţini...) înţelege despre ce vorbesc. Cine nu – îşi poate, sper, închipui. (Deunăzi, la un spectacol pentru copii,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Shakespeare via Brecht, Prospero via Langhoff de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Nu e deloc complicat să povestești După faptă și răsplată, piesa lui Shakespeare scrisă, din câte se pare, în 1604, jucată pe scenele românești destul de rar, încă și mai rar cu succes, sub titlul Măsură pentru măsură. Așadar. Vincențio, ducele Vienei, pleacă, din motive aparent neclare, într-o călătorie în străinătate. Îl lasă în locul său (motivul locțiitorului are o anume recurență în text) pe Angelo, un nobil cu o bună reputație. Toată lumea bănuiește că Vincențio ar fi undeva prin Polonia. În realitate, el s-a retras într-o mănăstire de la țară. Angelo abuzează de putere, comite nenumărate nedreptăți, își ascunde ori își dă în vileag numeroasele vicii pronunțând sentințe capitale pentru vini minore, instituie teroarea. Vincentio află îngrozit toate acestea, revine incognito la Viena, se lămurește asupra felului de a fi al lui Angelo, îi dejoacă planurile criminale. Revenirea îi e așteptată ca o izbăvire, în el stă speranța dreptății, toți cei pedepsiți pe nedrept văd în Prinț salvarea și revenirea la ordinea naturală a lucrurilor și la armonia de odinioară. Dorința li se împlinește, Ducele judecă vinovații, sentințele sunt blânde, ba chiar anulate. Așa încât totul se termină cu bine. Povestea aceasta, rezumată atât de ușor e, în realitate, ceva mai complicată, căci viața însăși e astfel, iar oamenii încă și mai și. Pentru a-l cunoaște pe adevăratul Angelo, îmbătat de putere, pentru a-și cunoaște supușii, Ducele trebuie să ajungă în locuri dintre cele mai deocheate (au fost comentatori ce au acuzat piesa de limbaj licențios), spațiile se multiplică, devin tot mai labirintice, scrierea crește de la o scenă la alta, dobândește o alură barocă, riscă să pară dezordonată, la un moment dat parcă ar fi scăpată din mână. Shakespeare însuși dă semne că ar fi avut oarecare dificultăți în stăpânirea materialului dramatic din ce în ce mai stufos, iar lucrul acesta deși rezolvat, nu rămâne fără consecințe, acestea însemnând tot atâtea dificultăți pentru cei ce se gândesc să pună în scenă Măsură pentru măsură. Fiindcă nu e deloc simplu să identifici o formulă integratoare și, mai apoi, să o edifici scenic coerent și durabil pentru această piesă aparent simplă, de fapt versatilă, care are mereu tendința de a scăpa din mână.
  Nici comentatorii literari nu prea au căzut de acord atunci când a trebuit să plaseze textul într-o căsuță generică, poate și din pricina faptului că în Măsură pentru măsură e vizibilă ceea ce Andrzej Žurovski (cf. Citindu-l pe Shakespeare, Fundația Culturală Camil Petrescu & Revista Teatrul azi. București, 2010) numește optica dublă, adică arta specifică geniului shakespearian de a privi totul în mai multe dimensiuni simultane. Pentru shakespearologul polonez piesa e totuși o comedie. Au fost exegeți ce au edictat că scrierea trece de la registrul comediei în acela al farsei tragice. „E o tragi-comedie – zicea Nicolae Iorga – de fapt, chiar o tragedie”. Dar dacă la nivel generic discuția e departe de a fi incheiată, din punct de vedere ideatic lucrurile stau ceva mai clar. După faptă și răsplată e un eseu pe tema puterii, a felului în care se comportă deținătorii ei.
  Exemplarul spectacol montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj nu trădează nici măcar cu o iotă o atare realitate. După voința lui Shakespeare tratează textul prin filtrul mai multor viziuni simultane. Nu se abate deloc de la substanța ideatică a partiturii, dar invenția scenică e surprinzătoare. Chiar stupefiantă. De altfel, regizorul de origine elvețiană, stabilit la Paris, pare a fi adus în montare textul integral, completat cu câteva sonete ale Marelui Will. Marea artă a lui Langhoff constă în știința de a fi rescris scenic eseul shakespearian într-un mod deloc scorțos, ba dimpotrivă. Sprințar, cu un comic fabulos, îmbelșugat, schimbând uneori chiar vectorii ori inductorii acestuia, amplificând cu mult curaj, dar și cu rezultate apreciabile ponderea lui Vincentio. Totul într-un ansamblu policrom, sprinten și plin de haz ce durează aproape patru ore ce trec pe nesimțite. La intrarea în sală, pe scenă privirea ni se ciocnește de austera cortină de fier. Care se ridică pe îndelete, în acordurile muzicii compuse de Vasile Șirli. Zărim o tânără de azi, frumoasă, fragilă, dezorientată (siluetată de Pethö Anikó, cea care vom vedea ceva mai încolo că e nimeni alta decât merituoasa interpretă a Isabellei). Imaginile ce se răsfrâng dintr-un filmuleț proiectat și care se amestecă cu decorurile pictate, imaginate de Matthias Langhoff, ne plasează într-un spațiu anume, riguros precizat, multora dintre noi absolut familiar, cel al Pieței Muzeului clujean, indicat ca atare de o notiță însoțitoare. Tânăra intră în muzeu, iar retina ei, ca și retina noastră, a spectatorilor, e bombardată de un montaj filmic. Deslușim în succesiunea de fotograme figuri istorice binecunoscute, ale unor vremelnici puternici ai Lumii - Churchill, Stalin, Brejnev, Ceaușescu și alții asemenea lor. Oameni ce au făcut jocurile, pe care puterea nu putea să-i mai încapă, ce s-au crezut veșnici, care au comis nedreptăți și care, poate, nu întotdeauna și-au primit răsplata cuvenită pentru fapta lor. Mai apoi ajungem într-o Vienă atemporală. Ducele, figură de bonom, (Hatházi András) își anunță decizia plecării și pe aceea a transferului temporar al puterii celui pe care l-a ales drept locțiitor. Acesta se cheamă Angelo (Bogdán Zsolt), un bărbat încă tânăr, de o sobrietate rece, îmbrăcat în haine cenușii, de o austeritate afișată (costumele, fără cusur alese, sunt datorate Carmencitei Brojboiu), ce își cenzurează și cea mai mică urmă de bucurie. E doar recunoscător, dacă nu cumva formal-recunoscător celui ce i-a arătat încredere și promite că își va îndeplini îndatoririle. Până aici, lucrurile evoluează simplu, previzibil, nimic nu pare a prevesti furtuna. Nici furtuna nedreptăților declanșate de Angelo, nici furtuna scenică pusă la cale de acest Prospero al regiei contemporane ce se dovedește încă o dată a fi Matthias Langhoff. Pe neașteptate, directorul de scenă abandonează cheia realistă și transpune totul într-una brechtiană. Piesa lui Shakespeare devine, datorită voinței noului Prospero, o Operă de trei parale, pe scenă mișună curve și călugărițe, popi și perverși, asceți și asasini. Fiecare personaj are parte de songul ori songurile lui, muzica lui Vasile Șirli se asociază perfect cu versurile sonetelor shakespeariene, pregătirea și performanțele vocală ale actorilor sunt impresionante (lucrul acesta se datorează, fără doar și poate, și corepetitorilor Stollár Xénia și Incze G. Katalin), unii dintre ei (îi numesc aici pe Dimény Áron, pe Kato Emöke, dar și pe interpreții rolurilor principale, Hatházi András și Bogdán Zsolt) ating virtuozitatea, o virtuozitate ce se completează, firește, cu aceea pe care ei și colegii lor de scenă și de trupă o dovedesc în ipostaza esențială și definitorie de actori de teatru dramatic. Iar Prospero – Matthias Langhoff nu se joacă de-a metoda brechtiană, așa cum, din păcate, prea adesea s-a cam întâmplat pe scenele noastre. În chip și cu mijloace pur artistice, nedemonstrativ, el ne arată cu firescul, dar și cu generozitatea specifice marilor artiști ce înseamnă a monta un text în această cheie, tot la fel cum ne arată ori ne reamintește ce înseamnă rigoare și stil. Însușiri care au fost adoptate necondiționat și la impresionante cote de profesionalitate de actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Langhoff ține perfect în mână spațiile, opțiunea lui pentru scena turnantă e validată de fiecare moment, de fiecare secvență a montării, continuum-ul faptic e fără cusur.
  Regizorul nu se mulțumește cu atât, sporește cu fiecare nou moment miza, e sigur pe sine și, evident, perfect încrezător în posibilitățile trupei. Parcă ar fi lucrat de când lumea cu actorii Teatrului Maghiar din Cluj, a știut ce să le ceară, artiștii trupei l-au urmat, iar rezultatele sunt pe măsură. Deghizarea Ducelui ia în spectacolul clujean forme dintre cele mai neobișnuite. Astfel încât actorul Hatházi András nu îl interpretează doar pe Duce, nu numai pe deghizatul, timidul și stângaciul călugăr, ci tot lui îi revine și sarcina de a-l juca pe Pompeius, băiatul de serviciu de la taverna Doamnei Răsfrecate. Spectacolul devine astfel și recitalul riguros măsurat artistic al acestui artist magnific. La un moment dat, Hatházi András se metamorfozează în actor de stand up comedy. Pompeius al lui e un fel de Alfred Doolittle, actorul se joacă pe registrele fonetice ale limbii, își denaturează voit rostirea, maghiara se contaminează cu româna, caricaturează alte idiomuri ceva mai colorate, comicul e acaparator, nebunatec, dar riguros controlat de interpret. Funcțiile de bufon ar trebui, conform vrerii lui Shakespeare, să fie deținute în totalitate de Lucio, interpretat sans défaut de Dimény Áron. Langhoff vrea altfel și i le distribuie atât lui Pompeius, cât și Temnicerului, magistral jucat de Biró Jószef. Extrem de complex se arată Angelo, a cărui interpretare a fost încredințată lui Bogdán Zsolt. Rece, ascunzându-și natura reală, viciile, defectele, amintind câteodată de Peter O’Toole, cel din Noaptea generalilor, fără excesele specifice personajului din film, Angelo, jucat de Bogdán Zsolt, păstrează fărâma de umanitate ce, până la urmă, justifică iertarea. Bogdán Zsolt e iarăși în mare formă, dar devine absolut senzațional în momentul în care personajul lui își recunoaște limitele și e nevoit să își admită tarele. Mă gândesc la momentul petrecut în vecinătatea pianului, unul în timpul căruia realmente te trec, pe tine, spectator, fiorii. Frumoasă, delicată, cu izbucniri umane ce dovedesc o remarcabilă combustie interioară, o trăire a rolului, subtil conjugată cu distanțarea de tip brechtian, e Pethö Anikó (Isabela), în vreme ce Kató Emöke are evoluții perfect diferențiate, în funcție de rolurile în care evoluează (Doamna Răsfrecată, Mariana, Groaznic). Sunt buni, foarte buni, fiecare în parte și toți laolaltă, revalidând condiția de trupă autentică (nu voi repeta niciodată îndeajuns cuvântul!) a actorilor Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca actorii Orbán Attila (Escalus, funcționarul perfect, căruia îndatoririle îi cer să fie lipsit de personalitate și, deopotrivă, să fie neinteresant, prin felul în care își joacă rolul actorul fiind, din contră, cât se poate de interesant), Szücs Ervin (Claudio), Keresztes Sándor (Cot), Buzási András (Spumă), Köllö Csongor (etern turmentatul Bernardino), Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima).
  Conduși de bagheta farmecată a lui Matthias Langhoff care, după cum lesne se poate vedea a interpretat con brio rolul lui Prospero, actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj marchează o mare izbândă. Iar dacă ne amintim că la începutul anului aceea și trupă ne-a dăruit neuitatul Strigăte și șoapte, în regia lui Andrei Șerban, dacă luăm în calcul faptul că, până la sfărșitul lui 2010, tot acolo ne vor fi oferite două spectacole în regia lui Tompa Gábor, atunci chiar că putem spune cu îndreptățire că, din punct de vedere teatral, anul în curs aparține Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
• Hamletul lui László Bocsárdi de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  László Bocsárdi nu face nimic gratuit. Dacă a vrut să monteze Hamlet, e pentru că a simţit că are ceva de spus, nu doar pentru că a ajuns la maturitatea care-i permite să se ia de piept cu acest text. Spun bine „să se ia de piept“, pentru că, în versiunea de la Metropolis, textul e drastic scurtat şi adaptat de Alice Georgescu după versiunile folosite în ultimele mari montări (Alexandru Tocilescu, Liviu Ciulei, Vlad Mugur). O spun din capul locului, nu sînt încîntat de textul rezultat. Pot înţelege – deşi nu-mi place – că se renunţă la unele personaje (Bernardo şi Marcello, Fortinbras, o parte dintre actori). Pot înţelege şi că replicile multora sînt scurtate sau eliminate întru nelungirea reprezentaţiei; nimeni nu ştie, de fapt, cum se jucau piesele acestea pe vremea lui Shakespeare, deci oarece îndreptăţire în a trata textul shakespearian cu destulă libertate pare să existe. Regret şi că s-a renunţat la o parte din poezia textului
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Confruntarea actorilor cu... Shakespeare de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  PERSONAJELE DIN "HAMLET" EXERCITA O ATRACTIE DEOSEBITA PENTRU ORICE CREATOR. SUNT O PROBA DE FOC, ATÂT PENTRU INTERPRETI, CÂT SI PENTRU REGIZOR. LA TEATRUL METROPOLIS SE PROPUNE UN "HAMLET" AXAT PE O SINGURA TEMA PRINCIPALA DIN MULTITUDINEA CELOR EXPUSE DE SHAKESPEARE, CEA REFERITOARE LA NECESITATEA MORALEI.
  
  Acest spectacol nu intrebuinteaza exagerate si inutile artificii teatrale, regizorul Laszlo Bocsardi si-a dorit, si a reusit, doar sa puna spectatorii in contact cu o poveste simpla, directa, cu o tema desprinsa din intregul piesei, referitoare la dragoste si moarte, la morala vietii. Actorii distribuiti au avut insa a se confrunta cu aceeasi replica coplesitoare ca sensuri scrisa de Shakespeare. Fraza, a vegheat regizorul sa fie nuantat descifrata, cu grija fata de amanuntul subtextului continut. Trairea sincera a substantei replicii de catre majoritatea interpretilor incanta spectatorul. Mai trebuie subliniat ca unii actori din distributia actuala au mai avut prilejul
  Citeste tot pe România Liberă
• A fi sau a nu fi Hamlet de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Prima reprezentaţie importantă a anului, “Hamlet” în regia lui Laszlo Bocsardi, îi aduce faţă-n faţă pe Sorin Leoveanu în Claudius şi pe Marius Stănescu în rolul prinţului Danemarcei, parcă într-o rejucare a “meciului” primordial dintre diavol şi bunul Dumnezeu.
  În spaţiul destul de mic al scenei de la Metropolis, scenograful Jozsef Bartha a reuşit să recreeze castelul Elsinore ca pe un fel de spaţiu al conştiinţelor. Uşi batante, care se rotesc uneori fără sens în jurul axei lor, ca într-un carusel al gândurilor ce se-nvârt în gol, oglinzi sincere care nu-i iartă nici măcar pe spectatori, sertare care se transformă în morminte, trimiţând destine şi vieţi în uitare, toate slujesc din plin poveştii melancolicului prinţ Hamlet, sortit mai mult filozofiei decât eroismului.
  Spectacolul începe şi se încheie, ciclic, cu groparii (excelent interpretaţi de Coca Bloos şi de Igor Caras) care le mănâncă încă dinainte de prolog
  Citeste tot pe Cotidianul
• Nimic nou despre Hamlet de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Finanaciar
  O sa ma intrebati – ei, si ce mai poti sa spui nou despre "Hamlet" dupa ce a fost trecut prin atatea filtre de interpretare, dupa ce a fost montat in atatea feluri si pe atatea scene, inauntrul teatrului si afara din el, "transcris" in filme sau rescris in nimeni nu mai stie cate moduri? Dar intrebarea adevarata este – de ce sa mai montezi "Hamlet", daca n-ai nimic nou de spus cu el? Dar nu e singura intrebare cu care am plecat de la Teatrul Metropolis dupa ce am vazut spectacolul "Hamlet" de W. Shakespeare in regia lui Bocsadi Lazslo.
  Productia avea toate premisele bune: un regizor care si-a facut un renume la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe, fiind apoi invitat in mai multe teatre din tara cu rezultate remarcabile nu de putine ori, plus actori dintre cei mai cunoscuti la noi – totul intr-un teatru tanar, din ce in ce mai ambitios. Dar punctele slabe s-au dovedit mai multe. Cele mai bine de trei ore petrecute in mica sala de la Metropolis nu reusesc sa te convinga ca
  Citeste tot pe Ziarul Finanaciar
• Hamlet devine omul secolului XXI de Cristina Spiridon sursa: Ziua
  "Hamlet", o adevarata provocare atat pentru un regizor, cat si pentru actorul care-l interpreteaza, a urcat pe scena Teatrului Metropolis in aceste zile in persoana lui Marius Stanescu (foto), in piesa regizata de Laszlo Bocsardi. Tema spectacolului este a mortii, textul lui Shakespeare fiind mereu contemporan, si totusi dificil de inteles.
  "Dupa o anumita varsta omul da tarcoale la , incearca sa evite, dar se tot anunta si este foarte greu sa iei o decizie. Este o dovada de incredere de sine. Si san­sa a venit la mine. Cand am lucrat cu Marius la ne-am jucat spunand ce-ar fi sa facem un impreuna.
  Vorbele au ajuns la George Ivascu (directorul Teatrului Metropolis -n.red.) care m-a cautat sa realizam piesa. Am zis ca daca soarta bate la usa, inseamna ca trebuie sa o fac. Si consider ca am facut destule texte de Shakespeare astfel incat sa am increderea ca ca pot sa ajung sa-l simt pe Hamlet.", ne-a declarat Laszlo Bocsardi.
  "Hamlet" este dificil pentru ca indiferent cat de mult
  Citeste tot pe Ziua
• "Hamlet" contra raţiunii de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La Teatrul Metropolis a avut loc de curând premiera spectacolului "Hamlet" de Shakespeare, în regia lui László Bocsárdi, rolul titular fiind interpretat de actorul Marius Stănescu. Montarea (adaptarea aparţine lui Alice Georgescu) reliefează ideea, pe care regizorul o disecă pe parcursul celor aproximativ trei ore şi jumătate: destinul nu poate fi oprit; moartea e reală, restul e vis.
  Cheia spectacolului este turnanta, cu un decor funcţional, creat de Bartha József, din care pot fi desprinse diverse concepţii. E ca o maşinărie, o construcţie, la prima vedere, cu două feţe, încorporând uşi, oglinzi, cavouri. Turnanta se mişcă, iar timpul se învârte. Funcţionează singură, neştiind ce aduce în următorul moment. La fiecare rotire e altceva, e altcineva. Îţi poţi imagina: Palatul Elsinore; un loc populat de oricine – burghezi, contemporani; un cimitir pregătit pentru omenire. Sau este cercul în care trăieşte Hamlet şi nu poate ieşi din el
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Hamlet - un mormânt ce se roteşte de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  În versiunea de la Teatrul Metropolis, "Hamlet" se doreşte a fi un spectacol modern. Sunt folosite accesorii ale contemporanului (costume) dar se manifestă şi o încercare de colocvializare a limbajului scenic. Există un unic element scenografic, plasat pe turnanta scenei care îşi îndeplineşte misiunea de spaţiu catalizator cu oarecare mister. Are multiple funcţionalităţi şi conotaţii: mormânt, spaţiu de taină şi solilocvii etc.Transpare de asemenea senzaţia de spaţiu fără ieşire, sufocant, ideea de spirală a conştiinţei bântuite de păcat.
  Câteva cuvinte despre personaje.
  Gertrude nu are nici solemnitatea sau măcar ipocrita grandoare a reginei, nici afecţiunea maternă. Fumează şi se mozoleşte cu regele. Pare uşor abulică sau sedată, se deplasează dintr-o parte în alta a scenei. Nici când moare nu cutremură, nu surprinde, nu prilejuieşte revelaţii legate de adevăratele sale simţăminte. Vorbeşte, răcneşte şi se revoltă în şoaptă
  Citeste tot pe Port.ro
• Hamlet 2.0 de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  Se spune că fiecare generaţie are “Hamletul” ei. În ceea ce mă priveşte, regizorul Laszlo Bocsardi şi actorii distribuţiei sale au reuşit să creeze un spectacol în care personajele vorbesc despre oameni ai secolului 21 .
  Adică despre noi, cei care trăim într-un secol marcat de slăbiciune umană, în care cei buni sunt măcinaţi de propriile frici şi spaime, acoperiţi aproape până la sufocare de micimea unei lumi care şi-a pierdut eroii. În spectacolul lui Bocsardi nici măcar cei morţi nu au statut de eroi.
  Hamlet-tatăl este un spirit pătat de păcatele lumeşti, prins între lumea de aici şi cea de dincolo, şi care are nevoie de acţiunea directă a fiului său în lumea pe care a părăsit-o pe neaşteptate, pentru a putea trece definitiv dincolo. Nimic măreţ în această viziune a vestitei Fantome hamletiene, ci mai degrabă nevoi presante, aş zice chiar materialiste, urgenţă metafizică pe care Florin Zamfirescu o joacă excelent,
  Citeste tot pe TimeOut
• Strãvechiul drum al cauzei-efect de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Daca toate de ce-urile dintr-un spectacol au un raspuns e primul indiciu ca regizorul e inteligent. Cel putin în cazul lui „Hamlet“ de la Teatrul Metropolis, în regia lui Bocsárdi László, lucrurile asa stau. Productia iese din paradigma catalogarilor apriori, depasind generalitatile cunoscute ab initio de orice spectator: „dilema optiunii“, „neputinta trecerii la actiune“, amânare a faptului“, „reflectie prea îndelungata“ etc.
  Tot ce se întâmpla cu perechea Hamlet - Ofelia se fundamenteaza pe motive întemeiate. Felul lor de a actiona, tipul de realitati pe care le întâlnesc nu pot duce decât la un anume tip de reactie. În „Hamlet“ de la Metropolis, teatrul palpeaza sfântul concept al motivatiei. Cât de odihnitor pentru mintea spectatorului e excursul în viziunea care genereaza asemenea constructii! Clar ca pentru regizorul Bocsárdi László lumea are sens, ca directia teleologica nu i s-a pierdut, ca orice fapt din exterior sau din interiorul
  Citeste tot pe Revista Cultura
• “Hamlet” ca un cristal de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu se montează prea des „Hamlet” pe scenele din România, iar când se montează se joacă, iată, cu întreruperi de luni întregi. Nu şi-a găsit locul în Festivalul Naţional de Teatru (?!), nu s-a jucat decât de câteva ori… Şi totuşi spectacolul lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul Metropolis din Bucureşti, reluat săptămâna trecută, este una din acele montări care nu pot fi trecute cu vederea. Într-un peisaj teatral în care tendinţele sunt, însă, din ce în ce mai discutabile (şi disputabile), orice e posibil… Poate până la Festivalul Shakespeare, care începe pe 23 aprilie şi în care spectacolul lui Bocsardi este invitat, va mai fi programat la Metropolis măcar o dată…
  Se presupune că orice creator de teatru, atunci când montează „Hamlet” fie este curajos…, fie a descoperit în sine şi în textul lui Shakespeare o (nouă) idee, fie a (re)descoperit un actor care să-l joace pe Hamlet. Sau toate la un loc. Cum este „Hamlet”-ul lui
  Citeste tot pe Yorick
• Un „Hamlet” rafinat de Dana Ionescu sursa: YoricUn „Hamlet” rafinatk
  Pe scenele din România, am văzut, de-a lungul anilor, mai multe spectacole cu „Hamlet”. Pe cel al Naţionalului craiovean, în regia lui Tompa Gabor, cu Adrian Pintea în rolul titular, pe cel de la Cluj, al lui Vlad Mugur, în care Sorin Leoveanu îl juca pe prinţul Danemarcei, pe cel semnat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde partitura principală i-a revenit lui Marcel Iureş, şi acum pe cel regizat de Laszlo Bocsardi, cu Marius Stănescu în rolul lui Hamlet.
  „Hamlet”-ul lui Tomba Gabor era poetic, misterios, adânc ca apele mării, interpretabil la nesfârşit, amplificând conţinutul ireductibil al piesei shakespeariene. Montarea lui Vlad Mugur, pe care am văzut-o o singură dată, mi-a părut criptică, concepută pentru a transmite un mesaj regizoral obscur. „Hamlet”-ul lui Liviu Ciulei era palid, ca o citire care nu îşi propune să aducă în scenă conotaţia, preferând să rămână la nivel de denotaţie, fără a se axa pe o dimensiune anume a
  Citeste tot pe YoricUn „Hamlet” rafinatk
• Într-o lume îngropată de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  La Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, tînărul regizor Radu Alexandru Nica, recunoscut pentru mizanscenele sale curajoase, a montat un Hamlet demn de atenţie critică. Ca un creator autentic, Nica a abordat piesa, devenită, neoficial, o probă a maturităţii artistice, fără complexe, cu îndrăzneală. A şlefuit traducerea lui Ion Vinea, cu sprijinul lui Rareş Moldovan, a abreviat-o, a reordonat scenele într-un text de spectacol (realizat în colaborare cu Oana Stoica) genuin shakespearian, dar original, în acord cu propria viziune. Din şirul numeros de personaje sînt păstrate doar nouă şi remodelate, fără ca resorturile epice să fie afectate. E chiar o comprimare bine-venită, care simplifică în sensul bun narativitatea teatrală. Nu o sărăceşte, renunţă doar la arborescenţe, lasă mai mult loc altor forme de expresie scenică, extraverbale. Surprinzătoare este perspectiva din care regizorul tratează materialul dramaturgic. E o citire
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Hamlet se da post-punk de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  „Balul“, foarte bine primite de public si de critica, tinarul regizor Radu Nica a revenit cu o noua montare-eveniment: „Hamlet“ la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu
  „Hamletul“ lui Radu Nica este mai mult un comentariu postmodern la cea mai cunoscuta piesa a lui Shakespeare. Actorii fac in permanenta „cu ochiul“ spectatorului cintind live, dansind si spunind la microfon „povestea lui Hamlet si a Ofeliei dupa William Shakespeare“, avertizind spectatorii ca este o montare „moderna“. Vazuta in aceasta cheie, piesa nu scade cu nimic, ci, dimpotriva, i se subliniaza astfel caracterul de adevar etern valabil, sau se vede inca o data, dupa cum spusese criticul George Banu, ca „«Hamlet» este piesa tuturor posibilitatilor“.
  Mai mult decit „adusa la zi“, montarea este plasata intr-un timp ambiguu si pare un „Hamlet“ SF trimitind astfel tragedia printului Danemarcei intr-o falie spatiu-timp.
  Spectacolul cuprinde de fapt cele citeva clipe dinaintea
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un „Hamlet“ cu pistol pe scena poloneză din Gdansk de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  De 13 ani, polonezii organizează în luna august, un festival dedicat celui mai cunoscut „brand teatral” – Shakespeare. Anul acesta, evenimentul se va încheia cu un „Hamlet“ controversat, în regia lui Radu Alexandru Nica, producţie a Naţionalului sibian.
  Vocile tradiţionaliste din teatrul românesc au criticat montarea tânărului Radu Alexandru Nica (premiul UNITER pentru debut în 2005) pentru că nu respectă textul celebrei piese şi îndrăzneşte să modernizeze extrem contextul în care evoluează personajele. Textul a fost redus considerabil, scene întregi fiind scoase, iar numărul de personaje e mai mic, regele, regina şi Polonius jucând şi rolurile actorilor care vin la curte să prezinte celebra piesă menită să dezvăluie crima contra bătrânului rege Hamlet. Decorurile şi costumele create de Dragoş Buhagiar sunt extrem de contemporane, scenograful aduce în scenă mobilier vintage de anii ’60, un televizor din care curg imagini cu Laurence
  Citeste tot pe Gândul
• Hamlet în secolul al XXI-lea de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  E adesea citat versul lui Carl Sandburg ce spune că toţi actorii vor să joace Hamlet. Iar Carl Sandburg are dreptate tot la fel cum au dreptate cei ce spun că mai toţi regizorii îşi doresc să monteze piesa omonimă. Cei din generaţia mea, care au prins sfârşitul anilor’70, când la Televiziunea Română se difuza „integrala Shakespeare” realizată de BBC îşi mai amintesc probabil că nu toate spectacolele aveau aceeaşi valoare. Ceea ce le dădea numitorul comun era scopul ce consta în reconstituirea operei marelui Will şi mai puţin în reinterpretarea ei. Sincer să fiu, nu îmi amintesc în ruptul capului cum a fost montarea cu Hamlet. Dar am văzut de atunci alte câteva spectacole cu celebra piesă realizate pe scena de scândură, multe dintre ele regizate de nume mari, fiecare fixându-şi printre scopurile principale exact reinterpretarea capodoporei. Fie că e vorba despre celebrul Hamlet din 1985, de la Teatrul „Bulandra”, în scenografia
  Citeste tot pe Revista Familia
• Actori „fără bariere” la Satu Mare de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  Nordul mișcãrii teatrale a marcat – unde altundeva dacã nu la Teatrul de Nord din Satu Mare? – în a doua jumãtate a lunii mai, douã aniversãri importante: 55 de ani de teatru în limba maghiarã și 40 de ani în limba românã. Cele douã instituții și-au sãrbãtorit împreunã, dupã cum era și firesc, durabilitatea
  ctitoriilor culturale în cadrul Festivalului Multicultural Fãrã bariere, ajuns la a treia ediție. Așadar, pe durata celor zece zile de festival, din 22 pânã în 31 mai, s-a întins o salbã de spectacole alternând, pe scenã, limba lui Petöfi cu cea a lui Eminescu.
  Hamlet este visul oricãrui regizor și ambiþia celor buni de a traduce în realitate un asemenea proiect grandios. Hamlet-ul lui Gelu Badea montat la Satu Mare este o împlinire artisticã redutabilã în cariera sa și o importantã izbândã pentru teatrul sãtmãrean. Regizorul a luat în stãpânire întreaga salã a teatrului, cu stal, loje și balcoane. Cu scenã și
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Hamlet, cetăţean al UE de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa se încheie în acest weekend la Teatrul Naţional din Bucureşti cu două reprezentaţii ale unui spectacol ce se anunţă foarte incitant: “Casa europeană. Prologul unui Hamlet fără cuvinte”, montare a Teatrului Lliure din Barcelona, în regia lui Alex Rigola, spectacol la care Cotidianul şi Teatrul Bulandra îşi invită cititorii/spectatorii de elită.
  Un decor spectaculos, înfăţişând un bloc de trei etaje în mărime naturală, un “castel” Elsinore în variantă mic-burgheză. (Impresionanta scenografie e semnată de Bibiana Puigdefàbregas.) Ca într-un joc voyeurist, publicul poate vedea ce se petrece în fiecare cameră. Povestea nu este propriu-zis cea din “Hamlet”, ci momentele ce preced începutul tragediei shakespeariene, aşa cum sunt ele imaginate de regizor. Un bogat businessman moare în împrejurări ciudate.
  Văduva şi fiul său se întorc acasă după înmormântare, iar celelalte personaje intră în
  Citeste tot pe Cotidianul
• Hamlet maximus de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  După ce s-a dus buhul în Bucureşti despre excepţionlul “Macbeth”, prima piesă a trilogiei shakespeariene prezentate la Bucureşti în cadrul Festivalului ,,Shakespeare’’ de trupa lituaniană “Meno Fortas”, în regia lui Eimuntas Nekrosius, joi, la cea de-a doua piesă, “Hamlet”, sala Teatrului Bulandra gemea pur şi simplu de lume.
  Ca si in "Macbeth", Nekrosius a utilizat o gama larga de simboluri ce provin din spiritualitatea crestina
  Deşi spectacolul a durat patru ore, spectatorii, mulţi dintre ei stând în picioare sau pe câte un colţ de scaun, au urmărit sideraţi un spectacol fulminant.
  Ca şi în “Macbeth”, Nekrosius a utilizat o gamă largă de simboluri ce provin din spiritualitatea creştină, din vechi tradiţii din zona Europei de est, dar şi aluzii politice cu trimitere la dictaturile din toate timpurile.
  Propunerea lui Nekrosius s-a dovedit fascinantă încă de la prima scenă cînd, soldaţii ce stăteau de pază pe zidurile cetăţii
  Citeste tot pe Cotidianul
• Hamlet – Korsunovas sau „Restul e tăcere…” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Pe 23 aprilie s-a deschis la Craiova ediţia a VII-a a Festivalului Internaţional Shakespeare. În acest an, „Constelaţia Hamlet”. O ediţie dedicată unei singure piese. O idee care – se pare – este unică în istoria festivalurilor din lumea întreagă.
  Pentru prima seară, organizatorii au ales montarea lui Oskaras Korsunovas de la Teatrul Municipal OK din Vilnius, Lituania. De altfel, una dintre cele mai controversate spectacole cu „Hamlet” ale ultimelor decenii.
  Şi scena se deschide cu o cabină uriaşă de actori. Aşezaţi la măsuţele de machiaj şi pregătiţi să înceapă marele joc. Prima întrebare, fiecare faţă în faţă cu el însuşi, privindu-se în oglindă. „Cine sunt eu?”. Iar această scenă iniţială va deveni premisa întregii montări – totul e magie sau totul e teatru, cum vă place… – şi îi va permite lui Korsunovas să se joace cu bucăţi din text, cu imagini şi cu idei regizorale, fie ele şi doar de dragul ideilor,
  Citeste tot pe Yorick
• Un "Hamlet" cu trei actori de Gabriela lupu sursa: Cotidianul
  Arpad Schilling a scos in duelul sau cu Radu Afrim din cadrul TAMper2 inca un as din mineca.
  Spectacolul "Hamlet.ws" este un Hamlet gindit pentru liceeni, intr-o incercare de a-i face pe cei tineri sa empatizeze cu tristul destin al printului Danemarcei. Pentru asta nu a fost nevoie decit de trei actori, trei barbati care si-au asumat pe rind toate rolurile. Toti sint si Hamlet, si Ofelia, si Gertrude, si Claudius, si Horatio, si Laertes si asa mai departe. Cu o viteza uimitoare, ei ies si intra dintr-o stare in alta si dintr-un rol in altul.
  Talentul si disciplina celor trei actori par de domeniul paranormalului. Ei au jucat toate personajele tragediei cu o acuratete de nedescris, imbracati cu hainele lor de strada, fara nici un obiect de recuzita, fara scenografie, fara coloana sonora. Toate muzicile si efectele sonore le creau cu propria voce, de la muzica populara maghiara la Beatles si Eminem. Faptul ca, la un moment dat, serafica Ofelia iti aparea sub forma unui barbat cu
  Citeste tot pe Cotidianul
• Despre „vreme“ si „vremuri“ de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Ultima opera scenica a lui Vlad Mugur, spectacolul dupa Hamlet-ul shakespearian, este o inseriere de capcane-detectiv, pe de o parte pentru definirea propriilor vremuri, pe de alta pentru surprinderea vremii cu garda coborita, spre a-i pricepe macar fulgurant intelesurile adinci. Capcanele, mastile au fiecare figura decodarii finale, conceptia regizorala fiind, din acest punct de vedere, oarecum cabalistica. Drept pentru care, accesul la codul ultim, periculos si ca atare interzis, poate fi cel mult intuit, iar vecinatatea lui trimite catre solutii similare, precum Luceafarul eminescian.
  Contextul spectacologic conduce catre cel putin trei directii. Mai intii, mizind pe jocul tip teatru in teatru, pe Hamlet actorul, propunerea lui Vlad Mugur se aseaza, in perimetrul ultimilor unsprezece ani ai teatrului romanesc, alaturi de viziunea lui Ion Sapdaru, de acum citiva ani, de la Botosani. De altfel, aceste doua spectacole Hamlet sint si singurele care chiar merita sa fie retinute in
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Hamlet sau despre moarte de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Vreau să spun de la început că am văzut, cred, cel mai bun spectacol făcut de Vlad Mugur în România: Hamlet, de William Shakespeare. Chiar dacă stagiunea s-a încheiat, chiar dacă unele montări au preferat să-şi anunţe, oficial, premierele în toamnă şi să organizeze acum doar avanpremiere - pentru controlul impactului cu publicul, pentru aşezarea personajelor în actori, pentru încărcarea energetică - am să vă vorbesc despre un spectacol important pe care l-am văzut şi care se va lansa, cu toate onorurile cuvenite, sper, la începutul stagiunii viitoare. Mi se pare firesc să anunţ ceea ce cred că va fi un eveniment: Hamlet-ul lui Vlad Mugur de la Teatrul Naţional din Cluj, de care m-am bucurat chiar pe 22 iunie, ziua în care "Meşterul" a împlinit 74 de ani (noaptea elfilor şi a solstiţiului de vară). Fericită coincidenţă! Pe unde a trecut Vlad Mugur - Odeon, Piatra-Neamţ, Cluj (Teatrul Maghiar), Craiova - lucrul său, dincolo de spectacol,
  Citeste tot pe România literară
• Hamlet in progress de Miruna Runcan sursa: Observator Cultural
  Tentatia de a citi Hamlet-ul lui Vlad Mugur ca pe o opera intentionat testamentara e pe cit de fireasca, date fiind tragicele circumstante, pe atit de nociva. Aproape toate spectacolele puse (sau reconstruite) in Romania de catre artist, in acesti ani ai reintoarcerii, sint in acelasi timp si „povestiri dramatice“, dar si arte poetice marcate, vorbesc adica despre „ceea ce este teatrul, despre distanta dintre ceea ce a fost si ceea ce a devenit, despre fenomenul teatralitatii. Coautor al revolutionarei miscari saizeciste de reteatralizare, spirit director (chiar daca asta inca nu s-a recunoscut pe deplin) al invatamintului teatral – intra si extrainstitutional, adica al educarii permanente a actorului, dincolo de bancile scolii de teatru) –, Vlad Mugur nu a incetat sa surprinda, doisprezece ani la rind, prin tineretea operelor sale ca atare, prin combinatia atit de rafinata intre o energie debordanta, de adolescent, a poeticii, si o slefuire bijutereasca a esteticii.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Eveniment cultural HAMLET-ul lui CIULEI de sursa: Revista Magazin
  Saptamâna trecuta, mai exact joi, teatrul românesc s-a îmbogatit cu înca o reprezentare artistica: Hamlet-ul pus în scena la Teatrul Bulandra, sala Izvor, de maestrul Liviu Ciulei. Marele regizor a venit special la Bucuresti pentru a monta piesa lui Shakespeare, o adevarata obsesie pentru orice mare regizor de teatru.
  Saptamâna trecuta, mai exact joi, teatrul românesc s-a îmbogatit cu înca o reprezentare artistica: Hamlet-ul pus în scena la Teatrul Bulandra, sala Izvor, de maestrul Liviu Ciulei. Marele regizor a venit special la Bucuresti pentru a monta piesa lui Shakespeare, o adevarata obsesie pentru orice mare regizor de teatru. Am vazut si eu piesa, în avanpremiera, pentru ca nu mai vazusem cam de multa vreme un Shakespeare în montarea lui Ciulei, daca ma gândesc bine cam de pe vremea Furtunii de la Gradina Icoanei. Doream cu orice pret sa vad care este viziunea Maestrului la senectute.
  O sa-mi cer scuze ca nu intru în corul laudatorilor de ocazie,
  Citeste tot pe Revista Magazin
• Hamlet la Bulandra. Un spectacol prea asteptat… de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Exista un dublu risc continut in haloul de asteptare, cind e vorba de clasici: unul se refera la receptor, celalalt la insasi opera de receptat. Primul isi gaseste punctele de plecare, pe de o parte, in constructia mediatica (premeditat si de inteles ditirambica, din motive comerciale, cel putin), pe de alta parte intr-o anume vocatie de natura mitologica. Al doilea risc e chestiune de limbaj care, o stim de multa vreme, e supus eroziunii. Cind intimplarea face ca intr-un spectacol sa se intilneasca doi clasici riscul se dubleaza, nu se injumatateste. Este, cred, si cazul ultimei montari cu Hamlet, de la Sala Izvor a Teatrului L. S. Bulandra: Shakespeare vazut de Liviu Ciulei.
  Caracterul evenimential al spectacolului aproape ca nici nu mai avea nevoie de sublinierea mediatica. Liviu Ciulei este, indiscutabil, un monstru sacru al regiei romanesti, care si-a motivat din plin acest statut. Situarea sa deasupra unor limitari regionale il introdusese in mitologia profesionala de multa
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Hamlet, ascetul esuat de Cristina Rusiecki sursa: artactmagazin
  Hamlet, ascetul eşuat
  de: Cristina Rusiecki Octombrie 21, 2009
  Unul dintre tinerii regizori români, autor de spectacole controversate, care nu obosește nici să șocheze, dar nici să inoveze, a fost invitat să pună în scenă „Hamlet" la Teatrul Alekton din Atena. Premiera va avea loc pe 30 octombrie. Spectacolul pornește, evident, de la o adaptare liberă după original.
  Incandescentul autor din „Natural Born Fuckers", „God" sau „Edmond", care și-a strigat revolta arzînd toate tabuurile în apostrofări rebele la adresa societății, estetul fin și perversul plin de voluptate din „Valmont", contemplativul ironic al lumii noastre ultrafragmentate din „Deformații" se îndreaptă acum înspre un text clasic. Summum-ul tuturor textelor clasice: „Hamlet".
  
  În viziunea lui Marcel Țop, povestea lui Hamlet se desfășoară într-o Danemarcă „consumerist-fantastică, într-o noapte polară fără sfîrșit, provocatoare de insomnii, funcționînd într-un
  Citeste tot pe artactmagazin
• Un regizor român montează „Hamlet“ la Atena de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Tânărul regizor Marcel Țop este (sau ar trebui să fie) un nume care contează în teatrul tânăr românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum. Controversat în bălăceala românească cu pretenții teoretice, tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.
  Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Hamlet – spectacolul vremurilor noastre de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Într-o lume a teatrului postdramatic, Thomas Ostermeier e unul dintre puținii regizori care acționează constant, de ani buni și cu rezultate de mare impact internațional înspre ”resurecția dramei”. După o serie de spectacole cu piese de Ibsen – Hedda Gabler, Nora, John Gabriel Borkman – dar și de Büchner (Woyzeck), O’Neill (Electra) sau Tennesse Williams (Pisica pe acoperișul fierbinte), atenția lui s-a îndreptat spre Shakespeare, mai întâi prin ”Visul unei nopți de vară” (2006), apoi prin ”Hamlet”, care a avut premiera în 2008 la Avignon și „Othello” (pentru care repetă acum, la Atena, premiera fiind programata în august). Deși a început prin a monta piese noi, încurajând apariția unor noi autori dramatici, forța montărilor sale e parcă și mai clară atunci când comentariul său asupra lumii este exprimat prin intermediul unor autori clasici. E o confruntare pe viață și pe moarte cu convențiile și conformismul care au
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Bufonul Hamlet de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Hamlet: Muzică tare și „a fi sau a nu fi” în video. O cameră ca de paparazzi se plimbă pe fețele regalei adunări cu moace de mafioți. Cercul princiar se îndreaptă pe o tarla cu pămînt reavăn către înmormîntarea defunctului rege. Ploaia („londoneză”) la aspersorul care udă pe o singură parte, măruntă și deasă, obligă distinsul grup să-și deschidă umbrelele înainte de prezentarea condoleanțelor. De unul singur (!), groparul se chinuiește în zadar să bage sicriul în groapă. Îl zdruncină și-l hurducă, se bagă sub el, se prăvălește cînd peste el, cînd sub el. Apoi, după tradiție, îi dă fiecăruia dintre cei prezenți să arunce o lopățică de pămînt. Prima, Gertrude, o scapă cu totul în groapă. E Hamlet sau e flap comedy?
  Nici anul acesta Festivalul „Shakespeare” nu se dezminte. Producții originale, semnate de mari regizori ai lumii. În deschiderea ediției bucureștene: Hamlet, în regia lui Thomas Ostermeier,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Dansul oriental al reginei Gertrude de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  În Sala Mare a Teatrului Naţional, arhiplină şi la al doilea spectacol, “Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier a intrigat, a şocat şi, în final, a cucerit publicul, în cea mai mare parte tânăr. Din păcate, spectacolul a fost întrerupt la un moment dat de o pană de lumină pe scenă, care a amintit spectatorilor că se află pe meleaguri dâmboviţene.
  “A fi sau a nu fi”. Spectacolul lui Thomas Ostermeier cu “Hamlet” începe, în mod surprinzător, cu această replică din actul al treilea al piesei. De altfel, traducerea şi adaptarea semnate de Marius von Mayenburg au mai multe îndepărtări de la şi intruziuni în textul shakespearian, păstrând însă nealterată esenţa lui. Un tur de forţă, pe care actorii şi scenograful şi-l asumă cu brio.
  Ostermeier deconstruieşte, în stil postmodern, textul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, “traducându-l” în limbajul contemporan. Romantismul victorian dispare, înlocuit de o priză directă,
  Citeste tot pe Cotidianul
• DJ Hamlet de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Prinţul Danemarcei, reinventat de regizorul Thomas Ostermeier, îşi croieşte drum prin noroi către adevăr, cu o cutie de bere într-o mână şi cu mitraliera în cealaltă. Dramă parodică despre nebunia abisală a răzbunării, „Hamlet“, spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, apelează la neologisme pentru a rescrie piesa lui William Shakespeare.
  Pe scena unui teatru, asta înseamnă un Hamlet posedat de sindromul Tourette (înjură ca un birjar în momente de stres, este anartric şi gângav), un prinţ-cameraman, care filmează live grotescul aşezat pe feţele personajelor, un DJ Hamlet, care confundă sala de teatru cu o discotecă şi îi instigă pe spectatori: „Party people in the house, let me hear you say yeah!" sau „Yeeeah, we want some pussy".
  Acest idol ţicnit şi antiromantic se simte în propria viaţă ca într-un reality-show care nu se va sfârşi prin „totul e tăcere", ci prin păruială în prime-time. Acest Hamlet ireverenţios care
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Câteva vorbe despre Hamlet (II) de Robert Bălan sursa: România Liberă
  O nuntă cu arme, cântece siropoase şi dansuri orientale ca în filmele cu mafioţi, o scenă de teatru în teatru care aduce a secvenţă sado-maso, un personaj principal cu Sidromul Tourette, o tragedie celebră transformată în comedie cu un personaj principal care se joacă cu publicul aşa cum fac soliştii la concertele pop-rock. Un monolog celebru („A fi sau a nu fi...") reluat de trei ori, în care îşi face loc, între vicisitudinile vieţii, şi „lupta cu birocraţia". O extraordinară concepţie video şi şase actori care se dovedesc a fi şi nişte foarte buni cameramani. Se întâmplă în spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, prezentat la Bucureşti şi la Craiova, în cadrul Festivalului Shakespeare.
  În viziunea lui Thomas Ostermeier, Hamlet nu este nici pe departe un erou tragic. E doar un copil mare care nu mai înţelege ce se întâmplă în familia lui, care îşi propune să mimeze nebunia, dar care, la un moment dat, ajunge nebun de-a binelea.
  Citeste tot pe România Liberă
• Să moară Hamlet! de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Sunt spectacole care deprimă, sunt spectacole care te scot din depresie. Hamlet-ul lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne, Berlin a funcţionat ca un antidepresiv. Prezentat în Festivalul Shakespeare care are ca temă în 2010 Constelaţia Hamlet, văzut şi la Bucureşti, cu ajutorul Arcub-ului, spectacolul este extrem de bogat în soluţii scenice, parte din ele surprinzătoare. Regizorul german şi-a dovedit complexitatea artistică, reuşind să producă un spectacol incendiar cu o logică perfectă. Dacă Ostermeier a mai dovedit că stă bine cu logica în Nora sau Concert la cerere, explozia de adrenalină nu părea previzibilă. Hamlet are un efect orgasmic asupra spectatorului. Deşi profund politic, spectacolul nu se ataşează unei idei anume, ci unei atitudini contestatare ce demască duhoarea morală a lumii. Prinţul danez este un anarhist, dar unul impotent politic. Furia sa provine mai puţin din grija pentru stat şi mai mult din cea pentru propria persoană.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ostermeier Shakespeare= Love de Matei Martin sursa: Dilema Veche
  Din 1999, de cînd a fost numit (la doar 29 de ani) director la Schaubühne din Berlin, Thomas Ostermeier este mereu provocator: cu Nora, de Ibsen (aţi putut vedea spectacolul şi la Festivalul Naţional de Teatru, acum doi ani); cu Concert la cerere (de Franz Xaver Kroetz); cu Chip de Foc (de Marius von Mayenburg) etc. Hamlet-ul produs în 2008 pentru festivalul „Epidaurus“ de la Atena şi prezentat în acelaşi an la Avignon e însă spectacolul care a provocat cele mai aprinse discuţii. Criticii au vizat nu numai regia, ci şi dramatizarea.
  Într-adevăr, dramaturgul Marius von Mayenburg a tradus piesa lui Shakespeare şi a operat modificări substanţiale, tăind nemilos intrigi colaterale şi adăugînd furibund accente noi, pentru a aduce drama la zi. Limba lui Mayenburg este, aici,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Hamlet şi groparul sau repetiţia de bal mascat de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Gongul Festivalului Internaţional Shakespeare a bătut inaugural şi fantast la TNB cu un spectacol din Berlin. Bine cules de inalienabilii noştri selecţioneri aleşi pe sprânceană. Previzibil, Hamlet, în regia copilului teribil cum este socotit un Thomas Ostermeier, în cuplu cu faimoasa Carla Bruni printre competitorii de la Avignon, o primă doamnă, devreme la domiciliu. Pentru că, în teatru şi aiurea, Europa a devenit patria copiilor teribili, iar ca să nu rămânem mai prejos, îi adoptăm cu ochii închişi, numai să ne mai „sparie“ niţel. Precum Nosferatu. Ceea ce, în descendenţa clasicei replici tolstoiene către confratele său imatur („el vrea să mă sperie, dar eu nu mă sperii“), e floare la ureche, nefiind nici noi slabi de spirit la tribulaţiile contemporanilor noştri. Uneori râdem în hohote, alteori poate chiar plângem, se întâmplă şi acum. Şi ce vedem? Celebrul personaj expresionist prin arta de a-ţi vârî degetele sub pleoape,
  Citeste tot pe Revista 22
• Hamlet la hypermarket de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Cu începere din anul 1994, încã de pe când era directorul general al Teatrului Național din Craiova, pe care l-a condus astfel încât a fãcut din el un veritabil și, poate, irepetabil „fenomen artistic”, Emil Boroghinã a creat Festivalul Internațional „Shakespeare”, manifestare artisticã amplã, coerentã,
  fãrã cusur proiectatã și articulatã, fundamentatã pe un autentic program artistic și estetic. A fost visul acestui mare om de teatru român, care și-a sacrificat propria lui carierã de actor pentru aceea de manager (Emil Boroghinã s-a manifestat ca manager încã de pe vremea când mai nimeni nu
  știa în România ce înseamnã acest lucru și pe când – și asta e sigur – nimeni nu folosea cuvântul) și de „programator”, cum li se spune „europenește” directorilor de festival, ca, la un moment dat, sã ne dãruiascã o întreagã ediþie dedicatã celei mai cunoscute piese shakespeariene- Hamlet. Cu ocazia ediþiei a VII a,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Fantoma lui Hamlet bântuie prin România de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  A şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare de la Craiova se desfăşoară sub genericul Constelaţia Hamlet pentru că şi-a propus să ofere cât mai multe versiuni cu celebrul Hamlet: Teatrul Meno Fortas din Vilnius, Lituania, regia Oskaras Korsunovas, Schaubűhne din Berlin, cu un spectacol semnat de Thomas Ostermeier, Teatrul Metropolis din Bucureşti, regia de Bocsardi Laszlo, un altul realizat de Elisabeth LeCompte la The Wooster Group din New York. Mai participă Teatrul Polski din Wroclav, Polonia, Academia de teatru din Shanghai, China, şi Street Theater Group din Miriang City, Coreea de Sud. A fost prezentă pe cale electronică trupa Ryutopia Noh Teatre Shakespeare din Niigata, Japonia, care au jucat la ei acasă, dar spectacolul s-a transmis pe un mare ecran la Craiova. Tot cu o proiecţie, Hamlet – un monolog, a participat şi regizorul englez Robert Wilson care şi-a lansat cu această ocazie o carte.
  La Bucureşti, Festivalul Shakespeare părea să se deschidă
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Hamlet, bufonul lui Thomas Ostermeier de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Regizorul Thomas Ostermeier este una din marile personalități internaționale ale teatrului și manager la Schaubühne din Berlin. Publicul bucureștea a avut șansa de îl aprecia pentru excelentul spectacol “Nora”, realizat în 2002, prezent la noi în cadrul unei ediții a Festivalului Național de Teatru. Amintim că “Nora” era o adaptare după Ibsen care părea o piesă scrisă în zilele noastre. Adaptarea era perfect motivată prin scrierea inițială și devenea o pledoarie pentru personalitatea femeii contemporane. Spectacolul a stârnit entuziasm și a impresionat prin expresia tratării moderne a tematicii sale.
  În 2008, Thomas Ostermeier a fost atras de “Hamlet” și a realizat în coproducție cu Festivalul Elenic din Atena și Festivalul de la Avignon un spectacol original, dar discutabil. Firește că este o adaptare după Shakespeare cu apropieri în puține scene și de replici din “Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Hamlet, centrul teatrului de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Festivalul Internaţional Shakespeare, dedicat la această ediţie piesei "Hamlet", a început la Craiova vineri 23 aprilie (ziua naşterii şi a morţii marelui Will), aşa cum a fost programat, cu spectacolul Teatrului O.K. din Vilnius (Lituania). E o creaţie plimbată prin lume, semnată de regizorul Oskaras Korşunovas, artist care atrage criticii şi îi provoacă prin concepţia sa regizorală.
  Scump la vedere, Korşunovas a venit totuşi la Craiova, în deschiderea manifestării, dar a fost mai greu de abordat. A lăsat să vorbească despre sine spectacolul pe care l-a creat. Piesa "Hamlet" este "piesa pieselor", aşa cum spunea regizorul Peter Brook sau "centru teatrului", precum afirmă profesorul de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris, George Banu, căci textul trimite la vechi şi noi probleme ale omenirii - de la tragedia antică până la modernitate. Astfel, versiunea scenică a lui Korşunovas a fost gândită în cheie post-modernă. Pentru el nu există un
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• A fi sau a nu fi: aceasta-i întrebarea? de Silvia Nastasie sursa: Yorick
  În cartea sa, Actorul şi ţinta, Declan Donnellan afirmă că adevăratul conflict, motorul existenţei noastre cotidiene şi, implicit, catalizatorul creaţiei teatrale, este făcut din “perechi inconfortabile de posibilităţi”, nu din certitudini, nu din răspunsuri unice – limitative şi sabotoare ale libertăţii interioare.
  Astfel, nu e vorba despre o alegere, ci despre o realitate: “a fi şi a nu fi”, deopotrivă, cu forţă egală, asumându-ţi identitatea, dar fiind mereu conştient de puterea (sensibil egală) inversă a anti-identităţii (aşa cum o numeşte regizorul britanic), gata oricând să te facă să acţionezi, la rândul ei.
  Regulile lui Donnellan privind mizele unui actor pe scenă nu respectă rigorile teoretice ale unui curs de arta actorului, pentru că nu-şi propune să dezvăluie misterul jocului, ci pragmatismul blocajelor apărute uneori la actori, precum şi mijloacele prin care aceste blocaje pot fi depăşite. Într-un fel,
  Citeste tot pe Yorick
• Comedia “Hamlet”- Thomas Ostermeier la Bucureşti de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Dacă în urmă cu câţiva ani cineva mi-ar fi spus că Hamlet-ul lui William Shakespeare, piesa care ascunde cele mai mari adevăruri ale umanităţii, ar putea fi transformată într-o comedie la care o sală de 1000 de spectatori râde frenetic, cu grohăieli şi tot tacâmul, aş fi spus că nu este posibil.
  Regizorul german Thomas Ostermeier, invitat în cadrul Festivalului William Shakespeare la Bucureşti, păstrează constanta „Hamlet poate fi orice”, permiţându-şi luxul de a măcelări textul fundamental al dramaturgiei universale şi de a-l plasa într-o hipercontemporaneitate trendy şi cool?!.
  Însă, mai mult decât o comedie ultramodernă cu tente de parodie, Hamletul prezentat de Ostermeier este o construcţie regizorală de mari proporţii (la propriu şi la figurat), o montare încărcată până la refuz cu de toate: mitraliere, cutii de bere şi de lapte, un furtun cu apă pe post de ploaie, proiecţii video, peruci, pământ şi mocirlă,
  Citeste tot pe Yorick
• A fi sau a nu fi…nebun? sau Exerciţii de genialitate de Haricleea Nicolau Rădescu sursa: Yorick
  Răvăşitor, filtrat prin Artaud şi Brecht, spectacolul lui Ostermeier incită mecanismele interioare, te aruncă în vârtejul simţurilor, dar te trezeşte la timp, amintindu-ţi în permanenţă că eşti spectator. Hamlet-ul lui Lars Eidinger, în viziunea regizorală a lui Thomas Ostermeier, ni se dezvăluie progresiv drept anti-erou, fascinant prin valenţele groteşti pe care le dobândeşte personajul. Purtând masca unui bărbat libidinos, cu burtă şi început de calviţie, Lars Eidinger conturează un non-erou care intră în contact cu toate personajele, devenind un bufon trist. El păşeşte sigur şi vesel spre moarte, decupând cu frenezie accentele comic-groteşti ale acestui grav spectacol. Cu siguranţă controversată, prospeţimea acestui Hamlet constă în dimensiunea ludică etalată cu voluptate şi forţă artistică de invidiat. Vedem deci, un Hamlet nebun, un Hamlet bufon, un Hamlet măscărici care devine agitatul spectator şi regizor al propriei lui
  Citeste tot pe Yorick
• Crimă pentru pământ. Cazul Hamlet de Ionuţ Sociu sursa: Scena.ro
  Cu câteva zile înainte să văd Hamletul lui Thomas Ostermeier, am citit o pagină de prezentare a spectacolului (într-o broşură a teatrului Schaubühne) şi am fost surprins de un lucru aparent mărunt, pe care l-am înţeles abia ceva mai târziu. Prima propoziţie suna astfel: Hamlet înnebuneşte. Urmată de un rezumat al întregii piese. Fără nimic altceva. Fără citate din Jan Kott sau Stanley Wells şi fără alte păreri avizate despre "marele Will". La prima vedere, o astfel de prezentare pare aberantă. La ce bun un astfel de sinopsis când toată lumea ştie (sau are senzaţia că ştie) despre ce e vorba în Hamlet?!
  În general, spectacolele hamletiene sunt prolixe şi abundă în coduri şi simboluri, tocmai pentru că regizorii au personajul creionat încă dinainte de prima repetiţie şi lucrează cu o imagine primită de-a gata. Odată această ecuaţie rezolvată, lor nu le rămâne decât să inoveze, "să vină cu soluţii": Hamlet în blugi,
  Citeste tot pe Scena.ro
• Un Hamlet avangardist de Simona Chițan sursa: Adevărul
  Festivalul Internaţional Shakespeare s-a încheiat aseară, la Bucureşti, cu un spectacol-experiment postmodern al ansamblului The Wooster Group din New York, Statele Unite. Proiecţii video, ecrane, voci masterizate, paşi înainte şi înapoi, imagini cu Richard Burton (Hamlet în 1964), peste care s-a suprapus un teatru al erei digitale şi tehnologice.
  Bucureştenii au avut parte timp de patru zile de un spectacol „Hamlet" inedit, care a spart toate canoanele clasice, în închiderea Festivalului Shakespeare. Susţinut de celebra trupă The Wooster Group din New York, spectacolul a avut patru reprezentaţii, de joi până duminică, la Teatrul Bulandra, la sala „Toma Caragiu" din Bucureşti.
  The Wooster Group a devenit celebru pentru deconstrucţia radicală a textelor, folosirea masivă a tehnologiilor multimedia şi abordarea subversivă a problematicii identitare.
  Fondat de regizoarea Elizabeth LeCompte în 1975, grupul a dus la extrem experimentele radicale
  Citeste tot pe Adevărul
• La Icoanei, de patru ori "Hamlet" american de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Spectacolul "Hamlet" al companiei newyorkeze The Wooster Group a ajuns în România cu prilejul Festivalului Internaţional Shakespeare, manifestare desfăşurată la Craiova şi la Bucureşti şi care se încheie cu această montare prezentată patru seri consecutiv - 6-9 mai - la Teatrul Bulandra, sala de la Grădina Icoanei.
  Această creaţie poartă semnătura unei femei, regizoarea Elizabeth LeCompte, care a fost, în 1975, printre fondatorii The Wooster Group, considerat acum unul dintre cele mai mari teatre de avangardă din lume. Ea a venit la Bucureşti împreună cu trupa, iar mâine va avea, alături de actori, o întâlnire cu jurnalişti şi oameni de teatru, la sediul Institutului Cultural Român. Venirea companiei în România, la festival, a fost posibilă datorită sprijinului acordat de ICR.
  Puţine femei în lume au regizat "Hamlet", deşi montări cu "piesa pieselor" a marelui Will sunt nenumărate. Festivalul Shakespeare, ediţia 2010, a fost dedicat numai
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Reconstrucţia unui film distrus de Robert Bălan sursa: România Liberă
  De peste 30 de ani, Wooster Group, din New York, cultivă noile forme de expresie şi încurajează introducerea noilor tehnologii în teatru. De atunci şi până astăzi, compania şi-a construit şi a jucat spectacolele într-un garaj, chiar dacă acum este un nume celebru în plan internaţional.
  Cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare, dedicat lui „Hamlet", a adus la Bucureşti acest grup cunoscut mai ales pentru deconstrucţia textelor canonice. Montarea lui Elisabeth LeCompte pleacă de la un alt faimos spectacol cu Hamlet: cel din 1964, cu Richard Burton în rolul principal. Spectacolul acela „a fost înregistrat în direct, din 17 unghiuri diferite de filmare, şi a rulat timp de numai două zile, în 2000 de cinematografe din S.U.A. Ideea era transpunerea experienţei teatrale în direct în faţa a mii de privitori, în mod simultan. Acest fenomen era promovat ca o nouă formă de artă, denumită «Teatro-film» (...) În Hamlet-ul nostru,
  Citeste tot pe România Liberă
• Deconstructing Hamlet de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  În 1964, John Gielgud monta pe Broadway un Hamlet cu Richard Burton. Spectacolul s-a jucat timp de şaptesprezece săptămîni şi trei spectacole consecutive au fost filmate cu şaptesprezece camere de luat vederi, rezultînd un teatrofilm care a fost proiectat două zile, în cinematografe americane. Ideea era ca, făcînd uz de tehnica modernă, să se încerce redarea emoţiei scenice pe ecran. Cum emoţia aceasta e, prin definiţie, efemeră, filmul trebuia distrus după cele două zile de proiecţie. Dar Burton a păstrat o copie care, deşi destul de obosită, a devenit foarte cunoscută după dispariţia actorului.
  Regizoarea Elizabeth LeCompte, specializată, alături de trupa Wooster, în teatru experimental în care aplică tratamente media nu numai textelor clasice, a avut ideea parcurgerii drumului invers. Anume, a încercat să reconstruiască pe scenă filmul spectacolului lui Burton. Dacă filmul încerca să fixeze pe peliculă clipa trăită pe scenă,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Votez Shakespeare de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Scriam la editia precedenta a Festivalului „Shakespeare“ ca directorul si fondatorul acestui eveniment, dl. Emil Boroghina, are un imens merit cultural: acela de a recupera pentru publicul român decenii intregi din istoria recenta a teatrului mondial. Ceea ce, de douazeci de ani, citeam in carti sau vedeam in albume, dl. Boroghina ne-a dat prilejul sa privim pe viu. Peter Brook si Robert Wilson sunt doar numele cele mai rezonante. Dincolo de acestea atât de sonore, cele sapte editii ale Festivalului „Shakespeare“ de pâna acum – ultima, incheiata recent si dedicata exclusiv montarilor dupa „Hamlet“ –, ne-au dat prilejul sa ne intâlnim cu numeroase productii de valoare.
  
  Probabil ca raportul dintre numarul de spectacole invitate si cel de productii reusite sau experimente incitante face din „Shakespeare“ festivalul cu cel mai mare procent de montari valoroase, in conditiile in care una dintre calitatile deloc de neglijat sta in soliditatea si consecventa
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Hamlet/Wooster Group: un pas în viitorul teatrului de Cristina Modreanu sursa: Art ACt Magazine
  Când i-am spus regizoarei Elizabeth LeCompte că tehnologia folosită de ea în spectacolul cu ”Hamlet” (producție a Wooster Group, New York, 2007) este science-fiction pentru teatrul românesc, ea a zâmbit parcă nevenindu-i să creadă. Dar adevărul este că prezentarea acestei super-producții de avangardă în București, cu ocazia unei noi ediții a Festivalului Shakespeare, înseamnă un pas în viitorul teatrului, care a început deja în alte părți ale lumii.
  Plecând de la prima înregistrare în timp real a unui spectacol de pe Broadway cu ”Hamlet” (1964), avându-l pe Richard Burton în rolul principal și pe John Gielgud ca regizor, dar și adăugând fragmente din filmele mai noi, cu Ethan Hawke, respectiv Kenneth Branagh în rolul titular, Elizabeth LeCompte descompune ”Hamlet” pentru a-l recompune apoi într-un dialog permanent cu noile tehnologii. Pe un ecran imens din fundalul scenei este proiectată versiunea filmată a Hamlet-ului lui Burton,
  Citeste tot pe Art ACt Magazine
• Hamlet remix - Cui prodest? de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Festivalul Shakespeare este de una dintre manifestările teatrale aristocrate. De câteva ediţii, temele şi selecţia propuse au făcut dintr-un eveniment timid mediatizat, un must see. Fără promovare agresivă, Festivalul Shakespeare umple sălile de spectacole, semn de sănătate culturală căci lumea vine la teatru pentru că ştie că spectacolele sunt de calitate la fiecare ediţie, nu din cauza vreunei campanii media puternice. E şi ăsta un paradox al societăţii româneşti contemporane, că printre atâtea lucruri care par de neratat, un festival de teatru reuşeşte să se impună strict prin calitatea spectacolelor prezentate.
  În 2010, Emil Boroghină a ales ca temă Constelaţia Hamlet. Curajoasă temă, o dată prin subscrierea spectacolelor unui singur text shakespearian şi de aici riscul de a avea puţine producţii, de o calitate variabilă, a doua oară prin dificultatea textului (sau notorietatea lui în acest sens) care ar putea speria spectatorii,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Hamlet ucis şi resuscitat de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Contextul – în artă, ca şi în viaţă – are darul de a orienta fundamental privirea; aş putea chiar spune că în teatru, valoarea artistică e, uneori mai mult decît credem, o funcţie a contextului.
  Aşa se face că, dacă la Avignon, în 2008, Hamlet-ului german al lui Thomas Ostermeier i-am găsit destule pete în soare (contextul reprezentării lui erau spectacolele lui Romeo Castellucci şi François Tanguy şi… şi…), în 2010, în România, chiar fără să revăd montarea, mi-am revăzut uşor opiniile.
  Hamlet-ul lui Ostermeier a fost, în Festivalul Internaţional Shakespeare, o perlă a coroanei, precedată de un val de aprecieri critice pozitive coerente cu spectacolul însuşi. Lucru care, oricît ar părea de ciudat, nu se întîmplă întotdeauna. Hamlet-ul regizat de Monika Pecikiewicz la Teatr Polski din Wroclaw (Polonia) este una dintre cele mai lăudate producţii poloneze ale ultimilor ani, pe valul unei „reinventări“ estetice post-Warlikowski
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „La revedere, prinţul meu“ de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Festivalul Internaţional Shakespeare, avînd ca generic şi temă, la actuala ediţie, o unică piesă – Hamlet –, s-a încheiat, duminica trecută, la Bucureşti, după ce trăsese cortina (o cortină intermediară), cu patru zile în urmă, şi la Craiova, oraşul său de baştină. Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.
  Despărţire de cine? În primul rînd, de spectacole adevărate. Acesta şi este avantajul şi farmecul unui festival: în afară de cazurile clinice (care există...), cel ce alcătuieşte afişul unei reuniuni teatrale are grijă, înainte de orice, ca spectacolele invitate să placă, să intereseze ori, cel puţin, să provoace. Asta înseamnă că un nivel calitativ ridicat devine, automat şi indiscutabil, singurul criteriu de selecţie. Gusturile, se ştie,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Un Hamlet din pixeli de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  The Wooster Group a adus la Bucureşti ultimul răcnet în materie de Hamlet aseptic - un spectacol sec, în care sângele curge doar pe plasmă şi nu stropeşte sala. Nu sunt interpretări formidabile aici. Poate pentru că actorii au înţeles că şi „Hamlet“ rămâne un joc de echipă, la fel ca fotbalul american.
  „Hamlet", spectacolul trupei newyorkeze The Wooster Group, prezentat în cadrul Festivalului Shakespeare, la Bucureşti, reciclează clasicismul unei montări din 1964, cu Richard Burton în rolul principal, furnizând o demonstraţie de teatru ultratehnologizat, în care emoţia cade în plan secund.
  Americanii se folosesc de instrumentele arheologiei teatrale, colectând imagini din spectacolul de acum aproape 50 de ani şi ordonându-le conform noilor criterii de receptare ale spectatorului modern.
  În 1964, spectacolul de pe Broadway a fost transformat în eveniment de televiziune, într-o încercare a teatrului de a nu pierde lupta cu noua dominaţie
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• “Hamlet”,o telenovelă, teatru-film american de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Prin anii’ 70 s-a înființat la New York, The Wooster Group, iar printre fondatorii săi s-a aflat activul creator de teatru, Elizabeth LeCompte. Formația era considerată atunci, punct forte al teatrului de avangardă. Au trecut mulți ani și curentul a intrat de fapt, într-un con de umbră ca inovație teatrală, a fost eclipsat de alte curente experimentale. The Wooster Group își urmează însă, drumul său și încearcă acum a ne propune un “Hamlet”, teatru-film, realizat în 2007. Dacă se practică teatru-dans, de ce să nu se încerce și teatru-film, mai ales când cinematografia concurează teatrul ?! Elizabeth LeCompte, regizoarea spectacolului, nu încearca a redescoperi și evidenția noi profunzimi dramatice ale piesei, ci își dorea doar o vizualizare a sa originală, povestind linear acțiunea complicată ca într-o telenovelă bine scrisă. Folosirea tehnologiei multimedia devenea scopul principal al viziunii regizorale, manipularea ei fiind uluitoare,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Deconstrucţia şi meta-teatralitatea hamletiană de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Spectacolul care încheie Festivalul Internaţional William Shakespeare de la Bucureşti, „Hamlet” în regia lui Elizabeth LeCompte, este acel tip de experienţă spectacologică ce redefineşte (a se citi „deconstruieşte”) statutul marilor texte ale dramaturgiei universale.
  S-a tot spus şi s-a scris despre „noua realitate teatrală” (caracteristică fundamentală a festivalului de anul acesta), în care spectacologia contemporană îl prelucrează pe Shakespeare în forme dintre cele mai îndrăzneţe, însă Hamletul americanilor de la Wooster Group se situează cumva dincolo de această mare modernitate anunţată de festival. Dacă pe durata a câteva săptămâni, trecând prin Korsunovas, Schechner, Ostermeier sau Wilson, am asistat la plasarea lui Hamlet în contemporaneitate (uneori exagerată, alteori deconcertantă), ceea ce propun cei de la Wooster Group demonstrează faptul că Hamlet azi, se poate detaşa şi îndepărta foarte uşor de contemporan,
  Citeste tot pe Yorick
• Teatrofilmul, variaţiune pe tema Hamlet de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Spectacolul celebrului Wooster Group din New York (care îşi spune „de avangardă, la decenii bune după ce focul avangardei, în sensul istoric al curentului s-a stins) s-a jucat de patru ori la Bucureşti, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, în încheiarea visului împlinit al lui Emil Boroghină: o ediţie a festivalului internaţional Shakespeare în care „Hamlet” să fie invariant.
  Şi iată că talentatul manager şi-a văzut visul cu ochii, iar noi, spectatorii, am putut veni în contact cu variaţiuni pe aceeaşi temă semnate de Nekrosius, Korsunovas, Ostermeier sau Elizabeth LeCompte de la The Wooster Group.
  Aşteptată cu mare curiozitate de publicul care a venit la festival, această din urmă montare, după ce s-a plimbat în multe oraşe din lumea întreagă, a adus în capitala noastră dâmboviţeană un performance care te face să te întrebi de ce se autointitulează de avangardă bine-cunoscuta trupă de artişti din bine-cunoscutul
  Citeste tot pe Yorick
• Hamlet fără cuvinte de Florina Doboș sursa: România Liberă
  Actorii de la Sfântu Gheorghe vor juca, în această seară, la Cluj, varianta teatrului fizic a marii opere shakespeariene.
  Compania „M Studio" din Sfântu-Gheorghe aduce în sala studio a Teatrului Maghiar de Stat o piesă shakespeariană într-o variantă mai puţin obişnuită. Dacă limbajul lui Shakespeare a fost considerat întotdeuna unul complex şi încărcat de simboluri, compania maghiară a reuşit să-l transpună în scenă fără cuvinte. „În spectacolul nostru personajele nu vorbesc, nu poartă dialoguri. Şi nu din cauza „muţeniei" genului, ci deoarece am dorit să prezentăm emoţiile, intenţiile acestora înainte şi după rostirea cuvintelor. Când încă ei nu ştiu ce vor spune, sau atunci, când vor deja să ascundă, să muşamalizeze, să reverseze tot ce s-a produs după cuvintele rostite de ei. » spune regizorulul Péter Uray. Astfel, piesa lasă spectatorului „să aleagă" idei şi mesaje după propria percepţie.
  Hamlet a fascinat
  Citeste tot pe România Liberă
• „Hamlet” rămas fără cuvinte de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Poezia, forţa, stranietatea lui Shakespeare stau dincolo de cuvinte, dar trec prin ele. În piesele lui, vorbele nu sunt niciodată în plus sau în minus. Nu sunt doar vehicule de sensuri, ci planete care trebuie descoperite de fiecare artist. La Shakespeare, cuvântul este terra incognita. Şi ţinutul acesta necunoscut li se dezvăluie căutătorilor, creatorilor, dar numai atât încât să rămână mereu un rest, un nespus căruia-i slujeşte spusul. Ştim, de veacuri bune, că Shakespeare e rezistent la lectură şi la interpretare scenică. Povestea începe când cuvintele s-au spus. Şi nu se termină niciodată.
  Trupa de actori tânărului Studio M din Sfântu Gheorghe, înfiinţat acum cinci ani de regizorul Péter Uray şi urmărind, printre altele, să introducă „dansul contact, înrădăcinat mai de mult în Europa de Vest, rămas, cu toate acestea, necunoscut până acum în Transilvania”, a venit la ediţia din 2010 a FNT cu un spectacol montat anul trecut.
  Citeste tot pe Yorick
• Cronica de (mai mult de) 5 rânduri: Hamlet - FNT, 2010 de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Probabil cea mai cunoscută piesă de teatru a tuturor timpurilor, Hamlet a cunoscut şi cea mai mare varietate de interpretări. E normal să fie aşa întrucât variantele de interpretare se uzează, iar textul are o imensă bogăţie de sensuri care generează în permanenţă idei. Studioul M din Sfântu Gheorghe a venit în FNT cu o variantă de teatru fizic, de fapt, teatru - dans, un studiu de corporalitate cu pantomimă şi elemente de gimnastică, într-un spaţiu rece, populat cu schele de metal, un Hamlet instinctiv în care metafora este exclusiv vizuală. Uneori, imaginile sunt excelente. Hamlet atârnând aproape crucificat de o schelă, Gertrude dansând o bătută / învârtită cu Fantoma, aceeaşi Gertrude ştergând pe rochia ei mâinile pătate de sânge ale lui Hamlet după asasinarea lui Polonius. Ofelia pare o victimă absolută, este agresată de Hamlet, Claudius, ba chiar şi de Polonius şi nici fratele ei Laertes nu o lasă în pace (deşi între ei ar putea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Atenţie: Acest spectacol provoacă orbire de Cristian Opriş sursa: Yorick
  Fapt totalmente confirmat: teatrul maghiar de la Sfântu Gheorghe, în cazul de faţă sub aripa protectoare a lui Peţer Uray a făcut în cea de-a patra şi respectiv a cincea zi a Festivalului Naţional de la Bucureşti o demonstraţie despre cum teatrul trăieşte prin freamătul viu, continuu, singurul care poate să nască, să ducă spre progres. Cred că, pentru a-mi susţine idee, este de ajuns să menţionez câteva din “ingredientele” folosite: fără artificii inutile, cu o sinceritate greu de explicat, dar însoţiţi de bucuria de a juca, cei câţiva actori prezenţi se află într-un maraton continuu, parcă inepuizabil.
  Nu ne aflăm în faţa unei reprezentări clasice, solemne şi cu fast. Aşadar, odată început, spectacolul se arată a fi mai mult decât o surpriză, o pledoarie în faţa căreia cel de-al patrulea perete este neputincios. O “neputinţă plăcută”, răsplătită constant.
  Teatrul expresionist abordat de Uray, respiră o sinceritate pe
  Citeste tot pe Yorick
• Fără cuvinte. Fără Hamlet de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul de dimineață
  În teatru, se spune, actorul trebuie să ţină seama de două coordonate: „ce” face şi „de ce”, iar spectacolul, respectiv regizorul, de „cum” şi „de ce”. Urmărind Hamletul de la „Studio M” din Sfântu Gheorghe, în regia lui Péter Uray, m-am întors, aproape fără voia mea, la aceste două întrebări simple. „Cum” am înţeles, răspunsul însă la „de ce” întârzie şi acum.
  Pentru cine nu ştie încă, „Studio M” se naşte în 2005, alcătuit în mare parte din actori absolvenţi ai Facultăţii din Cluj, având ca direcţie declarată profesarea formelor de teatru dans. Un lucru nemaipomenit, măcar şi pentru faptul de a exista în România trupe specializate pe diverse tipuri de spectacol, cu estetici diferite, ca alternative la teatrul „clasic”. Péter Uray este un fel de conştiinţă di­rectoare a „Studioului” - fapt şi mai îmbucurător, deoarece, se ştie, regizorul este personalitatea nucleică a unui grup de artişti.
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• De-a Hamlet şi de-a lumea Danemarcei de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Teatrul Naţional din Craiova a deschis stagiunea cu două premiere. Cea dintâi, un monolog intitulat „Doar Hamlet”, în regia şi după scenariul Alinei Rece, avându-l ca protagonist pe Adrian Andone.
  După ce vezi monologul lui Robert Wilson, după „Hamlet” – a cărui înregistrare a fost prezentată în cadrul Festivalului Shakespeare din această primăvară, chiar la Craiova – e greu să nu faci comparaţii cu orice alt monolog realizat după „Hamlet”. Şi construcţia celor doi, Alina Rece şi Adrian Andone, dimpreună cu scenografia lui Viorel Penişoară-Stegaru (care are un rol extrem de important), rezistă cu adevărat comparaţiei.
  În primul rând, textul este frumos decupat şi slujeşte bine montarea. Un puzzle care se poate construi în orice fel ai desface şi ai rearanja piesele. Povestea începe cu sfârşitul… Lumea lui Hamlet nu există. Personajele toate sunt moarte de mult. Trecute toate în lumea lui Yorick, care de altfel deschide
  Citeste tot pe Yorick
• Spectacole călduţe de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova şi-a îmbogăţit repertoriul cu două producţii noi, „Balconul“ şi „Doar Hamlet“, dar startul stagiunii este departe de a fi spectaculos. „Doar Hamlet“, spectacol-eseu care are la bază piesa lui Shakespeare, este regizat de Alina Rece. Adrian Andone urcă singur pe scenă.
  Regizoarea şi-a construit demersul pe ideea că spectacolul poate restarta conştiinţa publicului de azi. Alina Rece şi Adrian Andone sunt umili în faţa operei lui Shakespeare. Nu îi aduc osanale bombastic-bigote, ci arată un respect cald şi uman faţă de textul dramaturgului britanic.
  În convenţia pe care o trasează regizoarea, spiritul lui Hamlet se materializează pentru o oră şi jumătate; prinţul Danemarcei revine la propria poveste pe îndelete. Acum, însă, nu mai are de luptat cu ipocriziile periculoase ale viilor. Îşi priveşte destinul cu detaşare şi îşi analizează cu un calm mai cuprinzător deşertăciunea.
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• “Doar Hamlet” – un recital cu multe … “păpuși” de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Ambiția actorului Adrian Andone de a evolua într-un recital dedicat lui Hamlet este demnă de laudă. Avea toate șansele să prezinte convingător portretul esențializat al celebrului personaj, valoare a dramaturgiei universale, dar … scenariul, regia și ilustrația muzicală aparținând Alinei Rece, i-au anulat posibilitățile. Recitalul pare desprins dintr-un spectacol al unui teatru de păpuși și marionete.
  Alina Rece a încercat căznit să imagineze un scenariu în care povestește însă, școlătește conflictele din piesa lui William Shakespeare. În intenția de a da mai multă atractivitate scenariului său, regizoarea aduce în scenă partenerii lui Hamlet din piesă sub forma unor păpuși-schelete cu care acesta poartă dialogurile cunoscute. Scheletele domină spectacolul. De la regina mamă la Ofelia, de la rege la Polonius sau Laerte, toate personajele erau invocate de-a valma sub forma unor păpuși sinistre care anihilau prcepterea gândurilor lui Hamlet,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Amintirile usucă de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Acum si atunci
  Despre absenta resorturilor dramatice in teatrul contemporan s-ar putea glosa, in momentul de fata, la nesfarsit. Disparitia categoriilor traditionale, care nasc genul dramatic, conflictul, relatia, personajul cu identitate bine construita, mai vechea vina tragica se completeaza acum cu impingerea actiunii dramatice mult in spatele unui hic et nunc, care, pana aproape de secolul acesta, era consubstantial actului scenic. Suna aproape tautologic mentiunea ca timpul scenic este, prin excelenta, un timp al prezentului: eroul vine acum, performeaza actiunea dramatica acum, incarca spectatorul de emotie acum, are impact asupra salii acum. Adica in momentul in care joaca. Exclus alte variante! Si totusi productiile ultimului deceniu dovedesc ca si aceasta regula (printre ultimele) de necontestat in teatru e pe cale sa apuna. Cel mai recent exemplu este spectacolul „Hamlet, album de familie“, montare a regizorului italian Claudio Collovà, facuta dupa texte de Shakespeare,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Dincolo de experiment - de Mihnea Columbeanu sursa: Cinemagia
  O fi sau nu o fi... "Hamlet" cea mai bună piesă de teatru a tuturor timpurilor? Imposibil s-o afirme cineva cu certitudine - dar nu încape nici o îndoială că e cea mai "stoarsă" de posibilităţi... de mereu inepuizabilele sale posibilităţi. Poate tocmai de aceea ecranizarea mea preferată este versiunea destul de iconoclastă a lui Tony Richardson (deşi valoarea absolută tind să i-o acreditez variantei lui Grigori Kozînţev), iar prea corecta lectură clasică a lui Sir Laurence Olivier nu m-a clintit niciodată. Dintre montările de la noi, rămân un admirator rezervat (căci avea destule greşeli) al îndrăzneţului spectacol montat de Dinu Cernescu la Nottara, acum aproape patruzeci de ani.
  Venind în siajul enormului cortegiu de abordări novatoare (poate chiar mai numeroase decât cele tradiţionaliste), "Experimentul..." Cristei Bilciu propune o viziune categoric validă asupra textului, dezvoltându-l într-un spectacol de teatru-dans exigent coregrafiat (în
  Citeste tot pe Cinemagia
• „Hamlet” profesionist pe scenă de amatori de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Există un loc în Bucureşti unde se joacă teatru din pasiune şi cu pasiune, de câteva decenii. E o scenă mai puţin vizitată de cronicarii de teatru, mai puţin aflată în lumina reflectoarelor, unde lucrurile se întâmplă cu discreţie şi unde spectacolele importante trăiesc şi mor mai repede, uneori, decât ar merita, rămânând adesea mai puţin vizibile decât montări submediocre ale teatrelor profesioniste. La Teatrul Studenţesc Podul, aflat chiar în podul Casei de Cultură a Studenţilor, am fost într-o seară oarecare la un spectacol anunţat aproape pretenţios: „Experimentul Hamlet, după William Shakespeare – spectacol de teatru dans”.
  Cele 80 de locuri, cât are săliţa de la etajul 4 din incinta CCS, s-au umplut rapid – şi-am fost surprinsă – mulţi studenţi, mulţi elevi, dar nu numai. La Teatrul Podul intrarea este liberă, e-adevărat, dar, dincolo de asta, îmbulzeala de pe scări, dinainte să se dea drumul în sală,
  Citeste tot pe Yorick
• Teatru: Hamlet (Teatrul 'Podul') de Diana sursa: Metropotam
  Teatrul nu a existat pana nu s-a nascut William Shakespeare. Este atat de simplu. Si Shakespeare jucat de Muppets tot merita vazut. Dar nu vorbim de Muppets azi ci de studenti, studenti care au pus in scena la Casa de Cultura a Studentilor piesa Hamlet, joi seara, cu ocazia aniversarii a 40 de ani de la crearea trupei de teatru studentesc "Podul".
  The facts are these. Sala? Plina ochi. Piesa? In cele 45 de minute ale sale reprezinta de fapt o versiune condensata a dramei printului danez. Actiunea se opreste in momentul uciderii lui Polonius, iar numarul personajelor este redus la cele esentiale dezvoltarii povestii: Hamlet, regina Getrude, unchiul lui Hamlet, Ofelia, Polonius, Laertes, Horatio si fantoma regelui.
  Personajele (cu exceptia spectrului) au stat pe scena pe durata piesei, asteptandu-si randul pentru a intra in joc. Ofelia este cealalta exceptie pentru ca cineva trebuia sa stea in spate sa loveasca toba, pentru a crea un fond acustic grav pentru lamentarile lui Hamlet.
  Citeste tot pe Metropotam
• Hamlet în regia lui Oskaras Korsunovas: limitele post-modernităţii şi haosul oglindit de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Reunite sub titulatura „Constelaţia Hamlet”, spectacolele din cadrul Festivalului internaţional William Shakespeare, ediţia a V-a, propun publicului adaptări ale celui mai important text al dramaturgiei universale- „Hamlet” de William Shakespeare.
  Spectacole de o „mare modernitate”, aşa cum Directorul festivalului Emil Boroghină a anunţat în deschidere, aceste montări au menirea de a întări şi mai tare ideea potrivit căreia „Hamlet” poate fi orice, se poate adapta oricărui registru regizoral, oricărui context socio-politic şi, până la urmă, oricărei scene din lume.
  În deschiderea festivalului, publicul iubitor de teatru, alături de specialiştii artei vii, au avut pentru a doua oară şansa de a se întâlni cu regizorul lituanian Oskaras Korsunovas (venit pentru prima dată în România cu „Drumul spre Damasc”, dupa August Strindberg), care propune un Hamlet extrem de contemporan, un Hamlet al „unei generaţii ce trăieşte într-o
  Citeste tot pe Yorick
• Cursa de teatru de Oana Cristea-Grigorescu sursa: Revista Familia nr.4/2012 - pg.32
  Bienala Internațională de Teatru Reflex2 de la Sfântu Gheorghe vrea să producă reflexul aprecierii teatrului de calitate prin selecția atentă și parcimonioasă a spectacolelor invitate. Am reținut expresia invitatei de onoare a festivalului, criticul britanic de teatru Maria Shevtsova, care sublinia că acesta nu își dorește să devină un festival supermarket, în care să găsești de toate, și mai bune și mai comune, ci are ambiția să ofere doar vârfuri ale momentului în teatrul local și internațional. Puțin și de calitate pare a fi deviza regizorului László Bocsárdi, directorul Teatrului Tamási Àron, organizatorul bienalei ajunse la a doua ediție.
  Două personalități ale regiei internaționale au încadrat, ca între două coperți, festivalul. În deschidere Kristyan Lupa cu spectacolul polonez de la Teatrul Dramatic din Varșovia, Persona. Marilyn. La final, Oskaras Korsunovas cu Hamlet și Azilul de noapte, spectacolele TOK din Vilnius. Între ele,
  Citeste tot pe Revista Familia nr.4/2012 - pg.32
• Tăcerea lui Robert Wilson de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Despre Robert Wilson s-au scris pagini întregi, este unul dintre creatorii care au schimbat istoria regiei ultimului secol, este el însuşi un personaj, e o legendă, e o poveste şi e magician. Formaţia lui multiplă – e şi actor, e şi coregraf şi artist plastic – îi permite să se joace şi cu sine, şi pe sine… Iar prezenţa lui pe o scenă, într-un teatru, într-un loc, oricare ar fi el, devine un eveniment.
  În cadrul Festivalului Shakespeare, în cea de-a doua zi, Robert Wilson a venit la Craiova. Asta în timp ce la Bucureşti – unde se desfăşoară „jumătatea” mai mică a festivalului – pe scena Teatrului Naţional, se juca „Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier de la Teatrul Schaubuhne din Berlin. Această a doua zi a început la Craiova cu un seminar de shakespearologie numit „Mari spectacole Hamlet”, moderat de Ian Herbert, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, şi de Ludmila Patlanjoglu, din partea secţiei
  Citeste tot pe Yorick
• Probă de foc! de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Capodopera lui Shakespeare și a dramaturgiei universale “ Hamlet “ rămâne proba de foc pentru creatorii din teatru, actori sau regizori. “Cu toții vor să joace Hamlet”, spunea Carl Sandburg, dar orice rol din piesa celebră a bătrânului contemporan Will, este o piatră de încercare pentru actorul distribuit, iar astăzi și pentru regizorul care se încumetă să pună în scenă “Hamlet”.
  O tânără echipă alcătuită din actori ambițioși pe care teatrele, în special cele instituționalizate, nu i-au luat încă în seamă, pe unii pe nedrept chiar, s-au organizat în “Shakespeare Company. ro “ . Au lansat “compania” cu spectacolul “Hamlet – un exercițiu”, dovedind bun simț și măsură prin specificarea “un exercițiu”. “Compania” nu a găsit încă și un regizor atras de proiectul “Hamlet” și de cele viitoare. A aflat doar sprijin de găzduire la Teatrul Foarte Mic pentru “exercițiul-Hamlet”. Teatrul Foarte Mic își
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• TELMAH - Tragedie neshakespeareana in doua acte de Oana Arsenoi sursa: AltIasi
  Rar intalnesti mai mult de un peltic intr-o trupa a unui teatru national, fie el si din provincie. Sa facem cateva lucruri clare: Shakespeare e greu de montat in primul rand, apoi e greu de jucat iar Hamlet...trebuie sa fii constient ca s-ar putea s-o dai in bara daca faci un spectacol dupa acest text. Dar daca te apuci sa faci “o adaptare dupa o idee” a cuiva vis-a-vis de celebrul manuscris inseamna ca l-ai inteles foarte bine, atat de bine incat nu mai are nici un secret pentru tine si ce-ti mai ramane de facut decat sa-l intorci pe dos, incepand chiar de la nume.
  Sergii Pavliuk - regizorul piesei in cauza a incercat sa creeze un Hamlet superstar dandu-i un vers refren ce-l rostea (si pe acesta deseori greoi) de-a lungul piesei despre puterea noastra asupra destinului propriu si al tarii. Din caietul program inteleg ca dorea sa infatiseze “nasterea unui tiran” si faptul ca omului ii sunt predestinate majoritatea evenimentelor importante din viata sa. Acest ultim lucru ar fi
  Citeste tot pe AltIasi
• Un Hamlet în oglindă - Telmah, Teatrul ”Mihai Eminescu”, Botoșani de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
  Piesa prezentată de actorii teatrului botoșănean, Telmah, are la bază o idee pirandelliană: revolta personajului împotriva autorului și a destinului implacabil în care a fost închis de către creatorul prim. Cel care se revoltă, încercând să se elibereze din datul existențial inițial este Hamlet, un Hamlet damnat de 400 de ani să retrăiască la nesfârșit povara căutării adevărului și care își clamează disperat libertatea de personaj și de ființă umană împotriva lui ”Will cel disperat”: ”Eu singur îmi formez destinul!”. Acesta este punctul de plecare al unei reprezentații despre fascinația răului; libertatea pe care și-o ia personajul înseamnă anularea libertății celuilalt, impunerea tiranică a propriei voințe, dreptul de viață și de moarte asupra prietenilor și dușmanilor, anularea graniței dintre bine și rău, confruntarea cu propriile obsesii și, inevitabil, damnarea. Reprezentația e o adaptare după o idee de Victor Punizov,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Telmah... sau Hamlet pe dos de Caterina Ursu sursa: AltIași
  Regizorul ucrainean, Sergii Pavliuk, aflat la prima colaborare cu teatrul din Botosani, satirizeaza absurditatile vietii si propune prin specatacolul Telmah un personaj razvratit, neadaptat unei lumi ce mutileaza aspiratii si sensibilitati omenesti. Resorturile sufletesti, constiinta eroului, lumea psihica a acestuia devin obiect al analizei.
  Personajul principal, interpretat de Ioan Cretescu, parcurge o gama variata de stari tensionale: asteptarea anxioasa, veghea continua, incordarea, tensiunea psihica, starea exploziva urmarita prin manifestarile fiziologice si patologice pentru a atinge in final linistea si resemnarea. La inceput criza psihologica este intuita doar, apoi se adanceste sub apasarea obsesiilor si conduce la halucinatie, la manifestari violente si, mai tarziu, la dementa.
  Cu intuitie de psiholog, regizorul surprinde relatiile de cauzalitate dintre dominantele diurne ale constientului si reactiile nocturne, intruparile onirice ale obsesiilor venite dintr-un
  Citeste tot pe AltIași
• „La revedere, prinţul meu“ de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Festivalul Internaţional Shakespeare, avînd ca generic şi temă, la actuala ediţie, o unică piesă – Hamlet –, s-a încheiat, duminica trecută, la Bucureşti, după ce trăsese cortina (o cortină intermediară), cu patru zile în urmă, şi la Craiova, oraşul său de baştină. Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.
  Despărţire de cine? În primul rînd, de spectacole adevărate. Acesta şi este avantajul şi farmecul unui festival: în afară de cazurile clinice (care există...), cel ce alcătuieşte afişul unei reuniuni teatrale are grijă, înainte de orice, ca spectacolele invitate să placă, să intereseze ori, cel puţin, să provoace. Asta înseamnă că un nivel calitativ ridicat devine, automat şi indiscutabil, singurul criteriu de selecţie. Gusturile, se ştie,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Shrek, dureri de cap și bătălii sonore de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Mister: cum se face ca o actrita precum Crina Muresan, care joaca de obicei pe scene medii, reuseste sa se faca auzita (si vazuta) din haul scenic al Salii Mari de la National (chiar cu ceva eforturi vizibile de voce), iar Simona Bondoc, avind in spate atitia ani de TNB, nu izbuteste sa treaca dincolo de rampa mai mult de doua vorbe inteligibile de-a lungul de altfel nu consistentei sale prezente ca regina Phillipa?
  Eduard al III-lea, montat la National de unul dintre cei mai „politici“ regizori romani ai momentului, Alexandru Tocilescu, si a carui premiera a avut loc, dupa un an de repetitii, la finalul saptaminii trecute, angreneaza in scena un numar impresionant de actori, cei mai multi din trupa TNB. Dar dintre care cei mai interesanti (lasindu-l deoparte pe Ion Caramitru, in Eduard) vin din alta parte: Crina Muresan, intr-un rol principal (contesa de Salisbury; energia artistica dintre ea si Caramitru face uneori sa iasa scintei), Eusebiu Stefanescu (tatal contesei),
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un act cultural de marcă (I) de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  In sfarsit, s-a produs un EVENIMENT in miscarea noastra teatrala cu spectacolul Nationalului bucurestean "Eduard al III-lea" de Shakespeare, bogat in oferte pentru toate categoriile de public. Este un spectacol modern, o superproductie impresionanta, un act provocator pentru spectatori, in regia lui Alexandru Tocilescu, in rolul titular fiind Ion Caramitru."Eduard al III-lea e piesa juramintelor (...) Un juramant se stabileste intre individ si Dumnezeu (...) Sa readucem in mintea oamenilor ca un cuvant dat, un juramant, sunt lucruri sacre, pe care trebuie sa le respectam." Alexandru Tocilescu
  In lumea superficiala in care traim, acest spectacol face o nota aparte. Este un eveniment cultural accesibil oricui, cu o constructie de exceptie, in intentia clara de-a provoca emotie, dar si un gand interior referitor la necesitatea reabilitarii unei morale elementare ce trebuie respectate in drumul existentei oricarui individ, indiferent de statutul social. Regizorul Alexandru
  Tocilescu,
  Citeste tot pe România Liberă
• Un act cultural de marca (II) de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  De multe stagiuni repertoriul Nationalului bucurestean nu a oferit un astfel de spectacol de anvergura, care sa ne demonstreze convingator, ca si astazi, Shakespeare are ceva a ne spune. Intrebarii regelui Eduard, personajul central al piesei: "Ce fapta e sa-ndemni un om sa-si calce / Cuvantul intru lege si credinta?", regizorul Alexandru Tocilescu ii da un raspuns in acest spectacol de exceptie prin care pledeaza pentru rostul moralei in viata.
  Asa cum precizam si in numarul trecut, viziunea regizorala gandita profund de Alexandru Tocilescu asupra piesei lui Shakespeare, nu se putea infaptui captivant pentru spectatorii mileniului trei, decat printr-o vizualizare spectaculoasa la care a contribuit o echipa de maestri. Este imposibil sa mai poti impresiona publicul de astazi doar cu o rostire frumoasa a versului lui Shakespeare despre necesitatea respectarii promisiunilor de catre individ, sa-i vorbesti despre morala, cand ea e pe cale de disparitie in societate. Alexandru Tocilescu,
  Citeste tot pe România Liberă
• Un act cultural de marcă (III) de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Vorbind de interpretarea actorilor, de la bun inceput se impune o precizare, "Eduard al III-lea" de William Sha-kespeare este scrisa in versuri ce pot constitui o dificultate pentru unii interpreti, in special pentru cei din tanara generatie. Este folosita traducerea lui George Volceanov din volumul "Eduard al III-lea", editat in 2003, de "Paralela 45", care are fluenta, dar unii actori nu au studiul rostirii replicilor verificate, manifesta stangacii in frazare si stirbesc astfel consistenta interpretarii.
  Tema centrala a piesei
  este respectarea de catre individ a cuvantului dat, a juramantului ce presupune tinuta morala, fiind dezvoltata pe doua planuri, ce au drept liant familia Salisbury. Demonstrarea obligatiei morale de a nu incalca un juramant porneste de la personajul-pilon contesa de Salisbury (impresionant interpretata de Crina Muresan), care respinge dragostea fulgeratoare a regelui Eduard. Personajul contesei dispare in partea a doua, dar ideea are continuitate prin
  Citeste tot pe România Liberă
• "Eduard al III-lea", prima oară în România de Elena Vlădăreanu sursa: România Liberă
  » "Eduard al III-lea", o piesa care ii este atribuita lui Shakespeare, paternitatea sa nefiind inca sigura, a fost montata, pentru prima data in Romania, de Alexandru Tocilescu.
  » Premiera spectacolului care aduna in distributie 35 de actori a avut loc sambata seara, in Sala Mare a Teatrului National "I.L. Caragiale" din Bucuresti; spectacolul se va mai juca marti si vineri saptamana aceasta.
  » "Am citit piesa si mi-am dat cuvantul ca am s-o montez. Era singura demonstratie pe care puteam
  s-o fac eu ca imi tin cuvantul", explica Tocilescu cum s-a decis sa monteze aceasta piesa despre onoare.
  "Eduard al III-lea" a bifat prima montare in Romania abia acum, dupa un an de repetitii. Dar nici prin Europa piesa nu se poate lauda cu cine stie ce aventuri. In 1911, a fost montat la Londra doar actul al doilea; 50 de ani mai tarziu, a fost facuta o adaptare radio pentru BBC. Abia din 1986 s-a incercat sa se faca ceva cu aceasta piesa, care a impartit cu "Doi veri de stirpe aleasa",
  Citeste tot pe România Liberă
• Eduard al III-lea si Caramitru Intiiul de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Cel mai nou "copil" al lui Shakespeare, drama istorica "Eduard al III-lea", atribuita marelui dramaturg in urma cu doar citiva ani, si-a facut o intrare fastuoasa pe scena Teatrului National din Bucuresti.
  Spectacolul, montat in premiera nationala, il are in prim-plan pe Ion Caramitru aflat intr-o forma de zile mari. Cu o vigoare uimitoare, Eduard al sau galopeaza ca un cal pursinge printre sentimente, trecind intr-o fractiune de secunda de la monarhul medieval, stapin absolut peste tara si destine, la indragostitul adolescentin, creator de versuri stingace insotite de cintari la alauta, si inapoi la razboinicul dur si cinic.
  Regizorul Alexandru Tocilescu spusese ca a fost cucerit de frumusetea textului, dar si de mesajul sau, care ar trebui sa fie o lectie de morala pentru noi toti.
  "Am vrut neaparat sa aduc in circuitul public un text in care problema onoarei si a moralei sa fie foarte puternica, ca sa mai trezim putin constiintele noastre. Eu nu fac niciodata spectacole fara
  Citeste tot pe Cotidianul
• Mister(ul) Shakespeare de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Shakespeare, zic unii, n-a existat. Negatia s-a asociat persoanei sale nu in chip de metafora lirica, precum s-a intamplat cu Eminescu in frumoasa poezie a lui Marin Sorescu, ci in chip de pamflet fulminant sau de rece demonstratie academica.
  Astfel, sonetele i-au fost atribuite unuia sau altuia dintre protectorii sai nobili, iar piesele, unuia sau altuia dintre dramaturgii contemporani, mai tari decat el la capitolul acte oficiale, sau chiar unuia sau altuia dintre colegii lui actori, mai tari la capitolul.
  .. talent histrionic decat cel care, in Hamlet, juca, modest, rolul Fantomei.
  Cu atat mai mult i-a fost pusa la indoiala paternitatea unei piese pe care, pana in secolul al XVIII-lea, nimeni nu visase, macar, sa i-o atribuie: Eduard al III-lea.
  Intr-adevar, coperta elegant inflorata a unei editii purtand, clar, locul si data tiparirii - Londra, anul 1596 - nu pomeneste nimic despre autor, desi titlul integral al cartuliei ne comunica, intr-o engleza emotionant arhaica,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Shakespeare pe muzică de jazz de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Ştiţi formulele acelea cu care încep basmele, ca să marcheze depărtarea în timp, cum ar fi:”Când se potcovea puricele cu 99 de ocale”?
  Pentru noi, cei de azi, s-ar putea adăuga şi o alta, care ar suna cam aşa: ”pe vremea când oamenii îşi ţineau promisiunile”.
  Piesa ”Eduard al III-lea”, recent atribuită lui Shakespeare, vorbeşte despre o lume primitivă şi brutală, în ochii celor de azi, dar în care cuvântul dat era sfânt, iar cei ce şi-l dădeau erau gata să-l apere chiar cu viaţa.
  Jurământul căsătoriei, promisiunea făcută unui prieten sau cuvântul scris ce promite libera trecere – toate sunt ”puse în cauză” de acest text ce aminteşte de marile opere shakespeariene prin forţă, dar şi prin poezie.
  O poveste cu regi, care sunt oameni ce se îndrăgostesc şi suferă din iubire, dar şi oameni ce luptă, cucerind regate, ”Eduard al III-lea” este citită de regizorul Alexandru Tocilescu prin prisma modernităţii,
  Citeste tot pe Gândul
• Eduard al III-lea de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  De ce o piesă despre istoria medievală a Angliei, fie ea scrisă de William Shakespeare, în repertoriul Teatrului Naţional?
  La prima vedere textul, a cărui paternitate a fost stabilită de curând ("O piesă care se crede că a fost scrisă de Shakespeare" este subtitlul ei în ediţia din 1760 a operelor complete), nu este deloc ofertant pentru un spectacol modern. O piesă în care sunt aduse în scenă două bătălii, cea de la Crecy şi cea de la Poitiers, este greu de realizat convingător, mai ales în ziua de azi, când filmul a epuizat toate mijloacele de expresie vizuală în acest domeniu.
  Şi cu toate acestea, alegerea regizorului Alexandru Tocilescu este fără echivoc. Motivaţia? Tema centrală a piesei: onoarea şi respectarea cuvântului dat. Principii care, spre deosebire de lumea cavalerilor secolului al XIV-lea, în România de azi au ajuns să "sune fals, calp… să fie un lucru dintre cele mai dispreţuite", spune Tocilescu. Trăim într-o epocă a
  Citeste tot pe TimeOut
• "Eduard al III-lea", spectacol de cinci stele de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  O piesă foarte bună, cu tot ce-i trebuie: regie inspirată, actori mari şi o scenografie care-ţi taie răsuflarea. Aşteptările erau uriaşe pentru spectacolul "Eduard al III-lea", de William Shakespeare, care a avut premiera duminică, la Teatrul Naţional din Bucureşti. De ce? Pentru că piesa este construită de profesionişti: regizorul Alexandru Tocilescu, actorul Ion Caramitru, scenograful Dragoş Buhagiar şi artistul Daniel Gontz.
  Rugby şi jazz
  Armata de elită a generat un spectacol greu de uitat, cu momente sclipitoare. Soldaţii regelui Eduard joacă rugby în debutul piesei "îmbrăcate" tot timpul în muzică de jazz. Se menţin în formă pentru războiul pe care îl vor porni împotriva Franţei.
  Îmbătaţi de adrenalina jocului, dansează "haka", rostind pentru intimidarea adversarului pe care îl au în minte cuvintele "Sic transit gloria mundi". Apoi, pun mâna pe arme, pentru că regele Eduard al III-lea (Ion Caramitru) trebuie să urce pe tronul
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Un spectacol ca la Rovine de Grid Modorcea sursa: Revista Drama
  În filmul Mircea cel Mare al lui Sergiu Nicoleascu există o secvenţă în care este ecranizată bătălia de la Rovine descrisă de Eminescu în Scrisoarea a III-a. Cam aşa arată şi spectacolul lui Alexandru Tocilescu de la TNB cu piesa Eduard al III-lea de Shakespeare, scrisă în 1596, având în centrul ei un moment important din domnia unuia dintre cei mai însemnaţi monarhi britanici, care a stat pe tron 50 de ani, între 1327 şi 1377. Evident, Eminescu, dramaturgul, l-a avut model pe Shakespeare, iar Scrisoarea a III-a este ca o piesă de teatru, un text foarte audio-vizual, lesne de transpus în teatru sau film. Lui Ceauşescu i-a plăcut filmul lui Sergiu Nicolaescu, nu ne îndoim că i-ar fi plăcut şi spectacolul lui Tocilescu, fiindcă are toate datele necesare unei receptări infantile: bătălii cât cuprinde scena în lat, în adânc şi în înalt, monumentalism de „Cântarea României“, o scenografie care glisează în toate sensurile, ca un agent de
  Citeste tot pe Revista Drama
• Eduard al III-lea se nationalizeaza de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La sfirsitul acestei saptamini, publicul va putea urmari cea dintii montare romaneasca a piesei "Eduard al III-lea" de Shakespeare, in regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul National din Bucuresti.
  Tocilescu i s-a dedicat suta la suta lui "Eduard al III-lea"
  Piesa - care nu a fost inca publicata in Romania - a avut o paternitate aprig contestata de istoricii literari, dar, de curind, i-a fost atribuita cu titlu definitiv lui William Shakespeare. Fiind vorba despre un text scos la iveala la citeva secole dupa moartea celui mai important dramaturg al lumii, creatorii de teatru au fost imediat sedusi de piesa.
  Motivul principal pentru care Alexandru Tocilescu a lasat balta toate proiectele teatrale si a inceput imediat lucrul la "Eduard al III-lea" a fost tocmai dorinta de a pune in scena un text nou-nout: "O montare a unei piese de Shakespeare total necunoscute reprezinta o mare surpriza pe care o faci publicului roman.
  Sa pui spectatorii fata-n fata cu un text inedit pe care
  Citeste tot pe Cotidianul
• Regele si Contesa de Doina Papp sursa: Revista 22
  Noua si mult asteptata premiera a Teatrului National din Bucuresti - Eduard al III-lea de Shakespeare - a fost proiectata sa fie evenimentul de referinta al primei noastre scene: un Shakespeare, pe deasupra si inedit, un regizor de talia lui Alexandru Tocilescu, un interpret cu farmecul si talentul lui Ion Caramitru la varf de cariera, scenografie de Dragos Buhagiar, muzica de Iosif Hertea, resurse de mare montare. Directorul institutiei si-a reafirmat public cu aceasta ocazie intentiile de a marca un act de cultura demn de un National, regizorul a gasit si o motivare eleganta ideologica cu care cine n-ar putea fi de acord, cand e vorba de teme ca onoarea, demnitatea si raspunderea gesturilor statale.
  Eduard al III-lea nu e insa nici prima, nici ultima dintre piesele shakespeareane in care sunt pretuite codul cavaleresc si respectul blazonului. Mai direct sau sugerata prin intrigi bine ticluite, morala clasica se regaseste in mai toate dramele istorice pe care, ce-i drept,
  Citeste tot pe Revista 22
• Ion Caramitru într-un rol de exceptie: Eduard al III-lea de Silvia Kerim sursa: Formula AS
  La pupitrul regizoral un "AS": Alexandru Tocilescu
  Spectacolul de la Nationalul bucurestean este un eveniment asteptat cu mare interes de iubitorii de teatru. Mai intai, pentru ca este vorba despre o premiera absoluta in Romania, "Eduard al III-lea" fiind una dintre piesele marelui Shakespeare, nejucata pana astazi in tara noastra. Apoi, pentru ca regia spectacolului este semnata de Alexandru Tocilescu, un artist celebru pentru interpretarile cat se poate de personale ale unor texte dramatice.
  În sfarsit, prezenta lui Ion Caramitru pe scena teatrului pe care il si conduce de cativa ani, si inca intr-un rol covarsitor, care-l tine mai tot timpul - adica aproape 4 ore - in prim-plan. Un rol care-i pretinde deplinatatea talentului si a inteligentei sale scenice exceptionale!
  În epoca moderna, "Eduard al III-lea" s-a jucat la Londra in 1911, si mult mai aproape de noi, la Los Angeles, la Cambridge, la Taormina. Si la Stratford upon Avon, in 2002, in interpretarea celebrei trupe
  Citeste tot pe Formula AS
• Cymbeline: un spectacol scaldat de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  La Teatrul Odeon, Laszlo Bocsardi a montat una dintre ultimele piese ale lui Shakespeare: "Cymbeline". Nici profund, nici superficial, spectacolul permite o multitudine de deschideri.
  Intimplarile conduc povestea printre alte piese ale lui Shakespeare si, citate sau reciclate, personaje din "Romeo si Julieta", "Macbeth", "Cum va place", "Othello" circula prin scena, trecind prin alte cotituri ale subiectului, incercindu-si parca un alt destin. Tara in care toate acestea se petrec e in conflict cu Roma imperiala, si regele Cymbeline trebuie sa negocieze relatiile de vasalitate, tinind seama de propria dorinta de neatirnare, dar si de puterea imperiului.
  Publicitate
  La al doilea spectacol bucurestean, regizorul Laszlo Bocsardi isi valorifica o carte de vizita obtinuta in teatrele maghiare din tara, e adevarat, aici in absenta unui ansamblu actoricesc omogen, gata sa munceasca oricit pentru a se inscrie in conceptia lui despre arta spectacolului.
  
  O lume intre medieval si
  Citeste tot pe Cotidianul
• Intre clisee si recalibrare de Eugenia Anca Rotescu sursa: Observator Cultural
  Trebuie sa marturisesc, chiar cu riscul de a fi acuzata de crima de lezmajestate, ca nu William Shakespeare a fost primul motiv pentru care m-am dus la Cymbeline, ci László Bocsárdi &team. Stiam ca premiera de la Teatrul Odeon nu avea sa fie o montare ilustrativa, un Shakespeare clasic, o abordare reverentioasa fata de text. Nici n-ar fi fost posibil. Scrisa intre Regele Lear si Furtuna, drama Cymbeline a parut intotdeauna o copie palida a primeia, un preambul neizbutit al celei de-a doua. Nimic comparabil cu tragismul autentic din Lear, dar nici cu feericul incarcat de forta din Furtuna, desi, la nivel de trama si personaje, elemente din ambele piese se regasesc si aici. Exista, desigur, momente de poezie pura, iar eroina poate sa impresioneze prin virtutile sale.
  Cu toate acestea, posibilele niveluri de lectura sint inecate in povesti complicate cu identitati schimbate si/sau contrafacute, confuzii si incurcaturi de tot felul, comploturi si inselaciuni mai mici sau mai mari,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Premieră la Teatrul Odeon: Cymbeline de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Regizorul László Bocsárdi a devenit o prezenţă constantă pe scenele bucureştene. Sîmbătă, la Odeon, am putut vedea un Cymbeline de Shakespeare în viziunea sa extrem de originală. Trebuie spus de la început că tragediile shakespeariene nu mai sunt de mult privite încruntat, ca tragedii de la un cap la altul, ele împrumutînd caracteristicile vieţilor.
  Regizorul face, de data asta, o lectură destul de apropiată de textul shakespearian, tradus de Florian Nicolau, dar execută şi o reducţiune, ca să spunem aşa, concentrînd diferitele perechi de personaje secundare care apar în piesă în doi bufoni, straşnic interpretaţi de Mircea Constantinescu şi Ionel Mihăilescu (citîndu-i de la stînga la dreapta, aşa cum apar de fiecare dată, indiferent în ce vestimentaţie). De asemenea, o reduce şi pe Elena, doamna de companie a prinţesei Imogena, dîndu-i, cam contra obiceiurilor vremii, rolul ei servitorului lui Posthumus, soţul ei iubit şi surghiunit.
  Citeste tot pe România Liberă
• Un rege vagabond de Magdalena Boiangiu sursa: România literară
  Spectacolul se cheamă altfel decât piesa, aşa cum e tipărită ea în traducerile româneşti: Cymbeline a devenit Regele Cymbelin. În original, în englezeşte tot Cymbeline se cheamă, titulara de rege apare în lista Persoanelor. Regizorul Alexander Hausvater a folosit o versiune germană a poetului Erich Fried - König Cymbelin - şi din această modificare structurează şi spectacolul. Cymbelin nu e doar regele Britaniei, ci şi al spectacolului, martor şi organizator al unor poveşti incredibile.
  Britania plăteşte tribut împăratului roman şi regele nu e foarte mulţumit. Mai are şi alte motive de supărare: a pierdut doi fii în condiţii confuze, iar fiica lui, Imogen refuză căsătoria cu fiul celei de a doua soţii şi se mărită cu un tânăr Posthumus, de o origine incertă. Soţia regelui e o maşteră ipocrită care pune la cale otrăviri ca să-i asigure fiului ei slab de minte moştenirea tronului. Când totul se încurcă, apar profeţi sau zei greci
  Citeste tot pe România literară
• William Shakespeare Superstar de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Victor Ioan Frunza: un regizor care neaga termenul in favoarea celui de director de scena, cu o reputatie de extravagant, in ale carui spectacole se cinta intotdeauna muzica live si uneori se sparg, tot in direct, serii intregi de vitralii (spre nemarturisita groaza a tuturor managerilor teatrali, numai la gindul ca li s-ar putea intimpla si lor asa ceva). Casatorit cu o mare scenografa si graficiana, Adriana Grand; despre ei doi, toata lumea stie ca sint in stare sa intoarca un teatru cu fundu-n sus. Asa de bine stie, ca uneori uita ca din procesul asta de rasturnare ies niste spectacole bestiale.
  William Shakespeare: un tip care scria piese de teatru pe vremea reginei Elisabeta, le mai si regiza, mai si juca in ele, s-a facut si-un film despre el; ma rog, mai si imprumuta subiecte de la altii, mai putin razbatatori si cu pana nu la fel de usoara; a ramas celebru pentru citeva texte de-astea, mai ales pentru unul in care se plimba un nene cu un craniu in brate si se tot intreaba
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare Graffiti de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Si teatrul poate sa fie "enterteinment". Aceasta este demonstratia pe care o face regizorul Victor Ioan Frunza cu cel mai nou spectacol al sau, "Nevestele vesele din Windsor", montat la Trupa "Iosif Vulcan" din Oradea intr-o neasteptata formula.
  Si teatrul poate sa fie "enterteinment". Aceasta este demonstratia pe care o face regizorul Victor Ioan Frunza cu cel mai nou spectacol al sau, "Nevestele vesele din Windsor", montat la Trupa "Iosif Vulcan" din Oradea intr-o neasteptata formula de "soap opera". Spectacolul, amestec concentrat de teatru si muzica, e o trecere in forta prin imaginarul contemporan, cu inglobarea miturilor secolului XX - de la Marilyn Monroe la Elvis, Superman, Batman, personajele din Razboiul stelelor, Harry Potter, Mickey Mouse etc - toate reunite in balul mascat de la finalul piesei. Cu toate acestea, el nu se indeparteaza prea mult de la morala shakespeariana, ci o expune intr-un mod ce produce surprize in lant. Universul muzical sta si el sub semnul
  Citeste tot pe Gândul
• Shakespeare în stilul soap opera de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Aflat, indubitabil, într-o formă artistică de zile mari, Victor Ioan Frunză, alături de colaboratorii săi fideli, scenografa Adriana Grand şi creatorul de muzică de scenă Cári Tibor, ne oferă odată cu Nevestele vesele din Windsor, montare realizată cu actorii Trupei „ Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea, un superb spectacol compus în cheie burlescă, cu exuberanţe comice autentice, gândit în cheia parodiei frenetice, cu gesticulaţii încântătoare, cu arabescuri mustind de gaguri şi tonuri intense. Inteligenţa vie, spiritul scăpărător, combinativ al regizorului, fantezia debordantă ce reuneşte totodată şi însuşirea de a fi extrem de aplicată şi plină de migală a scenografei, capacitatea compozitorului de a se exersa în diverse genuri şi stiluri compunând melodii ce sunt cântate live, dar şi dăruirea totală a jocului actoricesc, însuşire ce te determină să priveşti cu oarecare îngăduinţă, justificată de izbânda de
  Citeste tot pe Revista Familia
• „Nevestele vesele” în interpretare liberă de Alexandru Tocilescu de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Povestea „Nevestelor vesele” de la Teatrul Metropolis a început în toamna trecută cu mult tamtam. Alexandru Tocilescu a organizat audiţii peste audiţii, a schimbat distribuţia, a adus pe scenă muzică live etc. „Nevestele vesele din Windsor” s-a dorit unul dintre puţinele musicaluri create vreodată la noi, în fapt un remake după un spectacol pe care regizorul l-a realizat în 1978, tot pe muzica lui Nicu Alifantis, dar cu marea diferenţă că atunci, în producţia de la Piatra Neamţ, actorii făceau playback. Şi iată că, după câteva luni de lucru, Teatrul Metropolis a programat săptămâna trecută primele trei „repetiţii cu public”, în fapt avanpremiere, căci regizorul nu a întrerupt „şnurul” nici o singură dată pentru indicaţii.
  De-ar fi să fim cinstiţi încă de la început ar trebui să spunem că mai cinstit din partea regiei ar fi fost ca spectacolul să nu se cheme „Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare,
  Citeste tot pe Yorick
• Byron featuring Shakespeare şi invers de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Sper că nu vă aşteptaţi să vă povestesc despre ce e vorba în textul shakesperian "Nevestele vesele din Windsor". Nu am să o fac din cel puţin trei motive: nu cred că misiunea cronicarului teatral o poate înlocui pe cea a profesorului de literatură universală, cu alte cuvinte, nu cred că o cronică teatrală are menirea obligatorie de a spune "despre ce e vorba în text". Apoi, textul piesei nu este întotdeauna identic sau sinonim cu textul spectacolului, de multe ori montarea descoperind sensuri noi şi valenţe actuale unei capodopere scrise acum patru secole (de exemplu). În plus, rândurile de faţă sunt prilejuite de o premieră semnată Alexandru Tocilescu. Ori, în faţa acestui creator, nu poţi rămâne ancorat în locurile comune, chiar şi atunci când încerci să încropeşti un discurs cu caracter critic.
  Din capul locului trebuie să ştiţi că e bine ca la acest spectacol să veniţi purificaţi de prejudecăţi de genul: Shakespeare = adevăruri
  Citeste tot pe Port.ro
• Show-ul învinge spectacolul de teatru de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Regizorul Alexandru Tocilescu poate fi considerat o enigmă. A semnat, de-a lungul anilor, spectacole-eveniment, care au rămas fără termen de comparaţie în spaţiul românesc şi fără egal, dar şi producţii a căror valoare artistică a dat mult de gândit, aceasta nelăsându-se dezvăluită cu una, cu două… Dacă luăm munca sa din ultimii zece ani, descoperim că a realizat bijuterii ca “Oblomov”, “Elizaveta Bam” şi, cel mai recent, “Sfârşit de partidă”, dar şi producţii cum e “Poker” de la Teatrul de Comedie.
  Pentru cei care au văzut “O scrisoare pierdută”, spectacolul pe care regizorul Alexandru Tocilescu l-a montat în urmă cu vreo zece ani la Naţionalul bucureştean, musicalul pus în scenă acum la Metropolis nu are cum să fie tocmai o surpriză. Ideile care au stat în spatele “revigorării” prin reinterpretare a clasicului Caragiale nu par să se fi schimbat. Iconoclasmul şi dorinţa de a “actualiza” par, şi ele,
  Citeste tot pe Yorick
• Cronică - Nevestele vesele din Windsor de Anca Ioniță sursa: TimeOut București
  Un spectacol legendar, pe care Alexandru Tocilescu l-a creat, împreună cu Nicu Alifantis, în 1978, a cărui formulă – un musical ce transformă o piesă shakespeareană într-un succes extraordinar de public şi de critică – a pus pe foc cenzura comunistă, revine patruzeci de ani mai târziu, dovedindu-şi, aproape neaşteptat, actualitatea.
  Spectacolul este la fel de actual acum, ca şi atunci, deşi contextele sunt (sau nu?) complet diferite.
  Explicaţia stă în forţa cathartică a comicului, al cărui mecanism de funcţionare Alexandru Tocilescu îl controlează total, dublată de cea a muzicii, partitura scrisă de Nicu Alifantis fiind unul dintre atuurile majore ale spectacolului. Interesant este că ea a rămas identică, Alifantis nemodificând nimic din compoziţia iniţială. Ce este schimbat, însă, este prezenţa scenică a formaţiei Byron, în a căror interpretare muzica sa capătă un sound modern, plin de substanţă. Ritmul este cel al vieţii de acum,
  Citeste tot pe TimeOut București
• Un cadou minunat pentru bună dispoziție de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Când suntem zilnic intoxicați, sufocați, parcă bătuți în cap prin comunicarea continuă a tot felul de știri negre, catastrofe din lumea în care trăim, buna dispoziție e anihilată. Un cadou de care avem nevoie ca de aer ne oferă Teatrul Metropolis cu spectacolul “Nevestele vesele din Windsor“. Este un spectacol de valoare al întâlnirii dintre generații ce dăruiesc generos buna dispoziție căutată insistent de oricine.
  Piesa lui Shakespeare “Nevestele vesele din Windsor“, mai considerată și “o comedie ușoară“, de către exegeți, e transformată într-un musical de regizorul Alexandru Tocilescu și Nicu Alifantis căruia îi aparține muzica. Astfel, din nou devine “Shakespeare contemporanul nostru“, cum îl considera și Jan Kott. Prin “adaptare“, regizorul îl aduce pe Shakespeare în contemporaneitate fără să-i “jignească“ prin nimic scrierea, o comprimă, o scurtează și mai strecoară câteva accente pentru a o integra
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Shakespeare, sitcom şi remake de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  „Nevestele vesele din Windsor reprezintă un mare show, un splendid divertisment, realizat într-o stare de graţie colectivă. Un spectacol de grup, unde culoarea, muzica şi dansul, cuvîntul şi mişcarea, actorul şi decorul fuzionează pentru a transmite, cu maxim impact vizual şi impuls emoţional, senzaţia unei participări frenetice la un joc special, la un mister teatral modern.“ Astfel scria Mira Iosif, în revista Teatrul, numărul din iunie 1978, despre montarea iniţială cu Nevestele… a lui Alexandru Tocilescu, a cărei premieră va fi avut loc fie pe 28 ianuarie (versiunea instituţiei producătoare), fie pe 8 aprilie (versiunea revistei de specialitate) 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.
  33 de ani mai tîrziu, alte Neveste vesele…, ale aceluiaşi Tocilescu, se apropie de premiera oficială, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. În rolul lui Falstaff – Lucian Iancu (la Piatra Neamţ, fusese Cornel Nicoară). Doamna Ford e Crina Mureşan (în
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Balada Tocilescului pe muzica lui Alifantis. Interpretează William Shakespeare. de Maria Zărnescu sursa: Yorick
  “Nu există o formă unică de teatru, care să pretindă a fi singura adevărată” – sunt cuvintele prin care Max Reinhardt îşi rezuma întreaga viziune artistică. Considerat cel mai eclectic regizor pe care l-a cunoscut epoca modernă, Reinhardt rămâne celebru prin uriaşul său apetit pentru teatru, curaj şi o imaginaţie mult prea mare ca să încapă idei prea mici. Ironia face însă ca tocmai acest har al versatilităţii sale creatoare să constituie şi cel mai aprig motiv de critică…
  Istoria pare să se repete într-un alt timp şi un alt spaţiu. De la debutul său, în urmă cu patruzeci de ani, ca regizor (şi actor!) pe scena Studioului Casandra, cu “Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri (muzica: Dan Chebac), până la cea mai nouă premieră de la Teatrul Metropolis cu “Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare (muzica: Nicu Alifantis), Alexandru Tocilescu dovedeşte o capacitate de invenţie, ce depăşeşte adesea puterea de
  Citeste tot pe Yorick
• De ce să vezi "Nevestele..." lui Tocilescu de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  „Nevestele vesele din Windsor", piesă revizitată şi reîncărcată de regizorul Alexandru Tocilescu după 33 de ani de la prima sa aplecare asupra acestui text al lui Shakespeare, este o comedie în cel mai bun şi mai curat sens al cuvântului.
  Văzând spectacolul, redescoperi cu bucurie aproape copilărească râsul sincer şi „cinstit" care nu are legătură nici cu micile ironii politice practicate de grupurile umoristice gen Divertis care în ultima vreme şi-au cam pierdut hazul, nici cu bancurile vulgare promovate într-o veselie la show-urile televizate. Ca bonus, îi redescoperi pe actorii noştri capabili de performanţe care i-ar face să pălească de invidie pe actorii de pe Broadway. Actorii din „Nevestele vesele din Windsor", de la cei foarte tineri la cei mai în vârstă, cântă şi dansează de parcă toată viaţa ar fi făcut doar music hall. (coregrafia: Felicia Dalu).
  The one and only, John Falstaff
  Comedia lui Shakespeare are o poveste simplă:
  Citeste tot pe România Liberă
• Muzici vesele și neveste triste de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  Dacă îi spui unui „mergător” la teatru că tocmai a fost premiera cu Nevestele vesele din Windsor, un musical semnat Alexandru Tocilescu şi Nicu Alifantis, se va grăbi să-şi ia bilet. Apoi va merge la spectacol cu toate aşteptările sale pe tavă, fiind sigur de întâlnirea cu Evenimentul, cu unicul. Stop.
  Şi eu credeam că această producţie va fi cel puţin de calibrul „Elisavetei Bam”, iar articolul de faţă un bricolaj de bucurie. Aproape că nu mai pun la socoteală faptul că proiectul este un remake după spectacolul din 1978 de la Piatra-Neamţ despre care auzisem o mulţime de poveşti vesele. Cele de azi sunt triste, după chipul „Nevestelor...” de la Metropolis. Întâi de toate, pentru că musicalul poartă fosrte vag semnătura Alexandru Tocilescu, aşa cum mi-l amintesc eu – copilul teribil al regiei anilor ’70 care ştiuse să-şi păstreze spiritul ludic, visul avangardist, nonconformismul şi gestul rock&roll. Mai degrabă spectacoul
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Nevestele vesele din Windsor avec Nicu Alifantis si Byron de Irina sursa: Metropotam
  de la Byron, pe Nicu Alifantis si o pleiada de actori mari, muzicieni si dansatori intr-un show cu picanterii de toate felurile. Musical-ul "Nevestele vesele din Windsor", o adaptare moderna a operei lui Shakespeare in regia lui Alexandru Tocilescu, este un show complet care incepe lent, dar cu un final apoteotic care te lasa cu pielea de gaina.
  "Nevestele vesele" incepe pe fundalul sonor asigurat de Alifantis si blanda sa voce cu armata de actori intinsa pe un bean bag imens ca apoi acestia sa se indrepte spre public ca adevarati zombie precum cei din Thriller-ul lui Michael Jackson.
  Piesa apoi decurge lent, cu niste scene cam taraganate si cu dialoguri care ar fi putut ramane la nivelul schimburilor de replici si nu neaparat la cel al cuvintelor cantate. Multe momente din piesa par sa nu-si aiba locul acolo si parca ai vrea sa dai pe fast-forward ca sa ajungi la ce e cu adevarat spectaculos: la Adriana Trandafir in tinuta disco cu un look a la Tina Turner care face un spectacol
  Citeste tot pe Metropotam
• Un musical pe cinste de Marina Roman sursa: Yorick
  Ieri, la Teatrul Metropolis, am aplaudat fantezia, şi energia, şi talentul şi bucuria jocului. Un spectacol care mi-a plăcut. Mai întâi decorul şi costumele. Francois Pamfil rămâne acelaşi artist rafinat: simplitate şi armonie. Imensul pat-pată de culoare ne spune, de la început, că vom asista la o poveste despre amor şi bani, aşa cum pilota îi poate răsfăţa pe îndrăgostiţii de ocazie sau poate deveni, la vorbele lui Ford, o pungă uriaşă de bani în mâna donjuanului Falstaff. Costumele Corinei Grămoşteanu întăresc relaţiile dintre personaje, au parfum de epocă şi aş zice că sunt şi în trend. M-au cucerit muzica şi verva actorilor şi m-au amuzat, recunosc, şi ieşirile din text, şi… citatele vestimentare.
  Nu m-am supărat că un om simplu – de i se zice Simple – este român: Petre. Doar însuşi Shakespeare i-a pus pe Evans şi pe Caius să vorbească prost englezeşte, nu-i aşa? Am văzut pe scenă cam tot ce se vede azi prin preajmă:
  Citeste tot pe Yorick
• Un spectacol exploziv la Teatrul Metropolis de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  Tocilescu şi sfidarea sfidării
  Să nu rataţi spectacolul cu „Nevestele vesele" din Windsor de la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu, pe muzica originală a lui Nicu Alifantis şi în decorul lui François Pamfil.
  E un remake, căci musicalul s-a jucat în 1978 la Piatra Neamţ şi a ajuns şi la Bucureşti o singură dată spre groaza cenzurii şi activismului din epocă.
  Rock and roll-ul era socotit o muzică putredă şi decadentă, care azvârlea tineretul patriei în bolgiile infernului. Când l-am cunoscut pe Toca în 1979, venit să regizeze „Paradis de ocazie" de Tudor Popescu la Teatrul Ion Vasilescu, unde mă angajase Sorana Coroamă Stanca secretar literar, prezenţa lui era însoţită de haloul legendei şi scandalului pe care-l provocase "acest spectacol de discotecă impertinent" „care a îndrăznit să facă un musical din marele Shakespeare!". Regizorul era pus la index, acuzat de sfidare, tupeu şi obrăznicie politică.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Nevestele vesele de la Teatrul Metropolis de Sebastian S. Eduard sursa: Jurnalul Național
  Un act cultural de excepţie a avut loc sâmbătă seară pe scena Teatrului Metropolis. Musicalul "Nevestele vesele din Windsor" este un remake al spectacolului de mare succes din anul 1978 – controversat şi cenzurat în perioada comunistă, şi care revine astăzi pe scena Teatrului Metropolis sub aceeaşi baghetă artistică, dar cu o distribuţie nouă.
  Comedia muzicală reinventează în cheie inedită universul lui Shakespeare plecând de la textul dramaturgului britanic, "cernut" prin regia lui Alexandru Tocilescu şi muzica lui Nicu Alifantis. Rezultatul este un musical intim, favorizat de dimensiunile mici ale sălii de la Metropolis, cu excelentă muzică live (Byron să trăiască!) cu multă mişcare scenică. Şi chiar dacă uneori actorii români nu se ridică vocal la înălţimea colegilor vestici, mai exersaţi în astfel de deprinderi artistice, jocul actoricesc compensează acest lucru din plin. Cu scuze că amintim doar o parte din distribuţie – o Adriana
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Ritmul umorului de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  ”Nevestele vesele din Windsor“, spectacolul regizat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis din Bucureşti, este o lecţie de efort şi de entuziasm pragmatic. Muzica lui Nicu Alifantis este ca o scânteie care aprinde talentul celor 20 de actori. Se cântă live, se dansează drăceşte, se râde vârtos.
  După audiţii dure, Alexandru Tocilescu a alcătuit o distribuţie funcţională, care recondiţionează un succes de casă al Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, din 1978. Anul trecut, după ce a ascultat muzica lui Alifantis, niciodată imprimată pe disc sau difuzată la radio şi îngrozit de ideea că acele compoziţii s-ar putea pierde pentru totdeauna, Alexandru Tocilescu a trecut la acţiune şi a făcut un plan de bătaie.
  A lucrat mult mai relaxat, pentru că acum spectacolul nu mai trebuie să lupte cu sistemul şi cu ştampilele pe care tot felul de secretăraşi de partid i le-au pus atunci: „decadent", „sfidător", „dăunător". Astăzi,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• “Nevestele vesele” cu accente gay, cu step şi cu Tina Turner de sursa: Hai la teatru
  Un text scris în anul 1602, montat (a doua oară) de un regizor născut în 1946 şi cu o distribuţie a cărei vârstă medie (aproximată) este de 35-37 de ani. “Nevestele vesele din Windsor” de la Teatrul Metropolis oferă publicului o prospeţime pe care mi-aş dori s-o întâlnesc ceva mai des pe scenele noastre.
  Recunosc că n-am mai trecut de câteva luni pe la Teatrul Metropolis. De fapt, ultima perioada m-a desprins de teatru în general, motivul fiind legat de un masterat pe care îl fac la London School of Journalism. Revenirea mi-a adus bucurie şi speranţă. Bucurie pentru că am vazut un Tocilescu care tratează cu un umor fin subiectele acide şi care-i plasează pe tineri actorii într-un exercitiu de toleranţă pe care orice cetăţean al acestei naţiuni ar trebui să-l practice mai des. Speranţa vine din plăcerea cu care (se) joacă, de exemplu, Gelu Niţu şi Adriana Trandafir şi care are o forţă potenţială molipsitoare pentru colegii de scena mai
  Citeste tot pe Hai la teatru
• Premiere incendiare in Bucuresti de Silvia Kerim sursa: Formula As
  ALEXANDRU TOCILESCU a creat un spectacol care i-ar fi placut si marelui Will
  Spre deosebire de filmul lui Gabrea, care ne duce cu gandul la vremuri teribile din trecutul nostru apropiat, spectacolul de la cochetul teatru "Metropolis" ne arunca intr-o stare de euforie sampanizanta".
  Totul e ritm, e haz (fara urma de vulgar sau obscen!), e ras, e veselie la cote inalte! Muzici antrenante, dans indracit sau pasional, step a la Fred Astaire, iubiri patimase, gelozii aproape fatale, nazbatii, comicarii, deghizari, amenintari, joc de-a v-ati-ascunselea... Toate astea datorita unui "vis de comedie" scris in anul 1599 de William Shakespeare (1564-1616). Din acel an fericit in care a fost scrisa piesa, adica din vremea in care cronicarii pretind ca geniul de la Stratford upon Avon era indragostit pana peste cap de nu se mai stie cine, si, de aceea, viata i se parea a fi un vis trandafiriu, in care toata lumea e fericita, rade, canta, danseaza si scrie poezii - din acel an au trecut - iata!
  Citeste tot pe Formula As
• FNT | RECENZII LA CALD: „Nevestele vesele din Windsor“ - Teatrul Metropolis, regia: Alexandru Tocilescu de Mircea Ibadof sursa: Metropolis online
  Cortina cade și un reflector răzleț cutreieră agale spațiul scenic marcând diversitatea fizionomiilor și extravaganța vestimentară a actorilor aflați buluc în mijlocul scenei. Nicu Alifantis celebrează această descoperire prin cântec.
  Primul lucru care te surprinde este distribuția numeroasă flancată de muzicienii pregătiți să tragă focuri de muzică. La început, când toate personajele sunt prezente și în special când începe primul număr coregrafic, există senzația că scena (deja sufocantă) va deveni neîncăpătoare și actorii vor năvăli în public.
  Salteaua textilă care domină scena are semnificația unei plăpumi dramaturgice și capătă pe parcursul spectacolului diferite întrebuințări: sac de bani, ascunziș, locul în care se desfășoară desfătarea sexuală etc.
  Performatele actoricești sunt de zile mari. Doamna Quickly (Adriana Trandafir) hipnotizează prin dansul ei, iar George Ivașcu ne propune un Ford carismatic și energic
  Citeste tot pe Metropolis online
• Cercurile istoriei de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Un bunker tapetat cu tablă, construit de scenografa Judit Dobre-Kóthay ca un Colosseum metalic, cu o atmosferă grandioasă și rece, care presupune teroare, încrîncenare și violență, devine locul de studiu al mecanismelor istoriei. Creierul deținător al secretelor și regulilor după care se desfășoară jocurile politice le predă studenților o lecție de politică aplicată plecînd de la Iulius Caesar de Shakespeare. Dictatură, conspirație, revoluție, contrarevoluție, conducători scelerați care omoară mii de oameni (ca) la masa de jocuri pe calculator - acesta este materialul de studiu al învățăceilor. Profesorul infirm (Răzvan Mazilu) îi ajută să înțeleagă algoritmii după care se desfășoară schemele ciclice ale istoriei, în antichitate sau azi. Evident, textul renascentist se transformă, la Teatrul Național Timișoara, în viziunea regizorului Alexander Hausvater, într-o mostră contemporană de teatru politic: „În orice sistem politic
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Tema pentru data viitoare: jocurile puterii de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Asa cum ne-a obisnuit de mai multi ani, Teatrul National Timisoara a pregatit un nou spectacol-eveniment: „Julius Caesar“, in regia lui Alexander Hausvater, o actualizare a celebrului text shakespearean pe care regizorul il foloseste ca pretext pentru teatru politic. Montarea imaginata de el se petrece intr-un bunker, un think-tank, unde un Profesor, expert al teoriilor politice, ii invata pe studentii sai mecanismele puterii, punându-i sa le experimenteze practic prin „Julius Caesar“.
  Printr-un abundent extratext, regizorul face din gloata, recte poporul roman, masa de manevra usor de manipulat de catre actorii politici ai vremii. Daca exista un fir, acela al inlantuirii faptelor din povestea shakespeareana, acesta se vede fragmentat, prin flash-uri si portiuni de actiune ramase in amintirea sau constiinta Profesorului. Alexander Hausvater foloseste lumina ca pe un element subtil, dar esential in conturarea realitatilor de pe scena care urmaresc desfasurarea gândirii
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Aviz amatorilor de revoluții de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  „ Deşi liberalismul şi parlamentarismul sunt nişte lucruri execrabile, ele reprezintă însă cel mai mic rău care se poate întâmpla unei societăţi“, spunea acum vreo lună istoricul Neagu Djuvara de pe poziția unui om care a trăit aproape întreg veacul XX, cel mai sângeros din istorie. Dacă Djuvara a fost sedus în tinerețe de ideologia de extremă dreapta („dar mi-a trecut când au ajuns legionarii la putere“), tânărul Petre Țuțea „săruta ziarul și-n culcare și-n la sculare“. De ce? „De bou“, avea să răspundă labătrânețe gânditorul care a trăit și el suficient de multă vreme ca să apuce să-i vadă la putere pe comuniștii pe care îi admira. Ba, a mai făcut și ceva ani de pușcărie și de canal mergând pe „mâna“ lor. Sigur că în cea mai nouă premieră a Teatrului Național din Timișoara, „Iulius Caesar“, după William Shakespeare, nu este vorba despre fermecătorii domni Țuțea și Djuvara care au avut șansa,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cine sînt dictatorii de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  Dintre toţi artiştii ce participă la crearea spectacolului teatral, regizorul e singurul care nu se poate exprima pe scenă în mod direct. Blestemul acestui „dictator“ care, în teoriile dedicate artei dramatice, dă numele unui secol întreg (secolul XX, zis şi „al regiei“ sau „al regizorului“), este acela de a nu putea controla nicicum viaţa şi soarta creaţiei sale, odată ce aceasta iese din „atelier“ (adică, odată ce repetiţiile se încheie) şi îşi începe drumul prin lume şi spre lume (adică, odată ce spectacolul ajunge în faţa publicului, în reprezentaţii succesive). Desigur, el poate asista, vizibil ori „din umbră“, la un număr dintre aceste reprezentaţii, poate, în funcţie de constatările „punctuale“, să poarte discuţii lămuritoare (şi, cîteodată, contondente) cu distribuţia, poate, la rigoare, să reia repetiţiile, modificîndu-şi (substanţial, uneori) viziunea iniţială pentru a o adapta realităţii – pe care,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Revolta şi tolerabilul compromis de Mihaela Michailov sursa: Art Act Magazine
  A înlocui nu înseamnă a evolua. A re-genera nu înseamnă a dinamita şi a dinamiza o structură. Iulius Caesar, gîndit de Alexander Hausvater (Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara) vorbeşte despre golul din înlocuire, despre fake-uri identitare care înlocuiesc alte fake-uri. Despre alegerea unui bine care, paradoxal, este mai rău decît răul iniţial. Despre structuri de putere roase de megalomanie şi subminate de trădare moştenită. Despre toleranţa la oportunism. Cei care-l omoară pe Caesar sînt promotorii unui lung şir de erori şi malformaţii etice. Gestul lor pune în discuţie viabilitatea cauzei pentru care au luptat. Cine sînt, de fapt, revoluţionarii? La ce se reduce şocul schimbării pe care îl propun? Cît de autentică este lupta lor de vreme ce reproduc un model pe care l-au contestat? Cum se poate anihila sistemul greşit cînd autoritatea unui comportament public corupt continuă să existe, multiplicînd zgura de compromis din interiorul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Animațiile lui Hausvater de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Ultimele două spectacole regizate de Alexander Hausvater în România pun din nou accentul pe una dintre principalele caracteristici ale creației sale – dinamica tip animație indusă exterior celor din scenă. Fie că e vorba despre obiecte animate (ca în Don Perimplin și Belisa în grădină la Ploiești, cu ani în urmă), de păpuși animate (ca în Svejk, la Teatrul Țăndărică, 2010) sau de ființe animate mecanic, ca în Iulius Caesar, la Teatrul Național Timișoara (și ca în multe alte spectacole semnate de acest regizor), principiul este comun: impulsurile vin din exterior, punând în mișcare o lume de ființe și obiecte, ambiția creatorului fiind de a controla întreaga construcție imaginată de el și de a o pune în slujba ideilor pe care vrea să le transmită.
  În Iulius Caesar (traducere și adaptare Peca Ștefan – o colaborare pro-Shakespeare extrem de benefică ce continuă după Povestea de iarnă) iluzia animației funcționează perfect: în
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Lacustră sau idele lui Marte de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  M-am tot întrebat, prin anii ’90, de ce nimeni nu se arăta interesat scenic de Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner. Nu că timpul ar fi trecut. O dovedeşte şi viziunea propusă Teatrului Naţional din Timişoara de Alexander Hausvater, odată cu premiera spectacolului Iulius Caesar după Shakespeare.
  Dictatura ca perpetuare a unei chemări maladive şi, în bună măsură, insesizabile, din interiorul fiecăruia, pluteşte înlăuntru şi este lichid amniotic pentru povestea spusă de actorii timişoreni în spaţiul special al fostului Manej imperial, plecînd de la celebrul fapt istoric din senatul roman. O poveste complicată (nu de puţine ori în exces), al cărei corespondent (pentru că tot am început prin a mă referi la anii ’90) cred că este montarea cu Oedip a lui Andrei Şerban, de la Opera Naţională din Bucureşti. Lasă că întreg parcursul de substituţie a personajelor constă exact în exerciţiul psihanalizabil al suprimării tatălui. Întrucît,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Teatrul rece de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața Românească
  Un Iulius Caesar actualizat mult, după moda vremilor noastre, la Timișoara. Traducerea și adaptarea Peca Ștefan, că Shakespeare trebuie adaptat în zilele noastre. Adaptat, înțeleg, la limba epocii, deși nici traducerea lui Tudor Vianu, din ediția Shakespeare de acum vreo două decenii și ceva, nu era în limba cronicarilor. Dar ca să ajungi să-i spui cezarului, „Cezar, o să ți-o iei în cap”, admit, trebuie o adaptare.
  Regia lui Alexander Hausvater face uz de toate mijloacele spectacolului politic, de la seminarul cu citate din politologi și gânditori precum Hannah Arendt sau Platon, dar și mulți alții despre politică, și până la discursuri ale lui Mussolini sau Fidel Castro, proiectate pe ecrane, în original, ca să zic așa. Actorii se zbat și se chinuie, unii pe alții și fiecare pe sine însuși, totuși tu, spectator, „rămâi la toate rece”. Oricum, revoluția care se desfășoară la un moment dat în spectacol, cu salve de automat și fum,
  Citeste tot pe Viața Românească
• Cabaret, pâine şi circ la Godot de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  După succesul cu „Bullets over Lipscani" - comedia 'noir' inspirată de textele lui Woody Allen -, tânărul regizor Eugen Gyemant revine la "Godot" cu o propunere inedită: „Julius Caesar" de William Shakespeare. Spectacolul, care a avut premiera pe 13 ianuarie 2012, marchează prima montare a unei tragedii shakespeariene pe scena de pe Blănari nr.14.
  Păstrând textul şi problematica piesei lui Shakespeare, spectacolul transformă Roma antică într-un cabaret cu scenă şi podium. Cântecul, dansul, decadenţa şi opulenţa transportă publicul - luat ca martor la evenimentele care au loc pe scenă şi în sală - într-o lume atemporală în care Cezar (Tudor Aaron Istodor) este un showman excentric cu boa în jurul gâtului, Calpurnia (Andrei Seuşan) cântă lasciv canţonete, Marc Antoniu (Emilian Oprea) are aspectul unui un rocker tatuat, iar senatorii (Lucian Iftime, Dan Rădulescu, Andrei Seuşan şi Ionuţ Grama) ascund pistoale sub sacourile cambrate.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un „Macbeth“ în uniformă antitero de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Marţi seară, lumea bună a teatrului s-a adunat la TNB pentru a vedea montarea lui Mihai Măniuţiu cu „Macbeth“ prezentată în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.
  Spectacolul realizat de Măniuţiu cu trupa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi este surprinzător în primul rând prin modul de regândire a spaţiului scenic. Tragedia lui Macbeth se joacă într-un fel de groapă, în „buzunarul“ scenei mari de la Naţional. (Ideea nu este cu totul şi cu totul nouă pentru că Mihai Măniuţiu însuşi mai experimentase jocul într-un astfel de spaţiu şi în „Antigona“.)
  Spectatorii sunt grupaţi deasupra, de jur împrejurul acestei gropi, având o viziune de sus asupra dramei umane, cam ca a zeilor din Olimp ce foloseau adesea drept „entertainment“ spectacolul lumii de jos. Priviţi astfel, Macbeth&co. par mărunţi şi iremediabil condamnaţi şi damnaţi, pentru că spaţiul în care locuiesc lor este un fel de groapă a Gheenei,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Insurectia lui Maniutiu de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  In incercarea de reintroducere a Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi in circuitul valoric autohton, conducerea acestuia a facut o lista cu cele citeva nume de regizori cu care, daca lucrezi, ai sansa sa te afli „in carti“. Institutia ieseana are in schema doi regizori, dar managementul apreciaza ca apelul la colaboratori este solutia oportuna. Nu e o mare descoperire, asta face toata lumea, desi intr-un viitor apropiat se va epuiza ca solutie, asa ca directorii de scena aflati in forma sint foarte solicitati, iar cei care reusesc sa-i „prinda“, mai ales teatrele din afara Bucurestiului, se pot considera norocosi.
  Nici cu acestia nu poti sti cu certitudine ca mergi la fix; poti sa ai toate ingredientele potrivite, de la text la conditii materiale, dar sa nu-ti iasa pur si simplu. Miza colaborarii dintre o trupa stabila si un regizor din afara ei sta si in ocazia actorilor de a lucra intr-o alta maniera decit cea obisnuita, de a produce acea scinteie a
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Macbeth din est de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Festivalul Internaţional ,,Shakespeare’’ a continuat cu „Macbeth“, în regia lituanianului Eimuntas Nekrosius.
  Kostas Smoriginas face un Macbeth in cheie orientala
  Dacă „Marele Inchizitor“ al lui Peter Brook a fost un spectacol de o rară simplitate, „Macbeth“-ul lui Nekrosius abundă în simboluri. Macbeth şi Banquo apar încă de la început cărând în spate câte un pom cu fructe roşii. Poartă un fel de cruce vie care le prevesteşte moartea. Personajul însuşi pare mai mult un ţăran, ce poartă manta soldăţească, bocanci şi obiele, pe fundal se aude muzică populară, Macbeth se roagă cu versurile Psalmului 50, „spăla-mă-vei şi mă voi curăţi, mai vârtos decât zăpada mă vei albi“, rugăciune nelipsită din ritualul ortodox.
  Spectacolul pare un ritual, gesturile sunt adeseori repetitive, iar cuvintele au parcă puteri magice.
  Foarte importante în economia piesei sunt vrăjitoarele, prezente aproape mai tot timpul în scenă: ca
  Citeste tot pe Cotidianul
• Ne place Shakespeare (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Festivalurile teatrale românești, cele internaþionale, în speþț, au familiarizat în timp publicul autohton cu montãri strãine, de cele mai diverse formule și calibre valorice. În general, însã, cu câteva notabile excepții – precum Festivalul „Man.In.Fest” de la Cluj, axat pe formule teatrale experimentale – programele festivalurilor au un aer destul de eclectic. De aceea, un eveniment de solidã unitate tematicã, cum este Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova, face figurã aparte în peisajul românesc de gen. Ediția de anul acesta, a VI-a, a reunit în capitala Olteniei câteva trupe faimoase și producții montate de regizori reputați, de la compania Cheek by Jowl din Londra sau Malîi Teatr din Sankt Petersburg la Peter Brook sau Eimuntas Nekrosius. Am vãzut spectacole în registre variate, de la rigoarea geometricã la abordarea antropologicã, însã toate de cea mai bunã calitate actoriceascã și scenicã. Firește, fiecare spectator a rezonat în cheie personalã la „ofertã”, chiar și criticul având, intim, opțiunile sale. Nu se poate însã, obiectivându-mã, sã nu remarc virtuozitatea cu care a fost elaboratã fiecare montare, chiar dacã mai rece sau mai ludicã, mai introvertitã sau mai spectaculoasã. Tocmai aceastã bogãþie de interpretãri a dat farmecul lecturilor scenice shakespeariene.
  ...................................................................................................................................................
  Spectaculos, încãrcat de artificii de înscenare, marcat „etno”, dar și foarte emoționant în cele din urmã s-a dovedit Macbeth, în regia lui Eimuntas Nekrosius (Teatrul Meno Fortas, Vilnius), parte a trilogiei Shakespeare montatã de regizorul lituanian. Trebuie sã recunosc, încã de la început, cã am fost marcat afectiv foarte puternic de acest spectacol care redã teribila dramã a unui individ, a unui om. Aici, Macbeth nu mai e neapãrat un aristocrat, ci un om pur și simplu, victimã a propriei sale greșeli și, prin urmare, a propriei sale conștiințe culpabile. Iar actorul care l-a jucat pe Macbeth, Kostas Smoriginas, a reușit perfect sã întruchipeze aceastã frãmântare interioarã strict omeneascã, în care toate înlesnirile puterii sunt inutile, în oglinda sinelui dezechilibrat. Oglinda este, de altfel, unul din elementele scenice des folosite în spectacol, fie cã vorbim de oglinda propriu-zisã, fie cã vorbim de oglinda apei din enormele ceaune folosite copios în acțiunea scenicã sau de oglinda chiar a fundului de ceaun.
  Un aer coșmaresc-oniric dominã multe din secvenþele montãrii. Personajele evolueazã ca într-o stare de beție ori de intoxicație drogomanã – niște „ierburi” chiar sunt „traficate” la un moment dat de cele trei vrãjitoare-țãrãnci, în timp ce însuși Macbeth le folosește drept „momealã” sub cazanul prefãcut în capcanã. Firește, aceste elemente au mai degrabã o tentã parodicã, așa cum are bunã parte din spectacol, cu șarje de tip antropologic, cu mici gaguri hâtre, cu o poftã a vieþuirii deloc comunã înscenãrilor cu piesa shakespearianã, vãzutã mai degrabã printr-un filtru tenebros și sumbru, extrem de rece și în registru gotic. Or, Nekrosius lasã deseori loc de nãstrușnice volute ludice care, în ciuda aparențelor, nu fac decât sã potențeze cumplita spaimã, cumplita presimțire a ispãșirii cu care se confruntã mereu Macbeth. Acesta e și punctul de inflexiune a concepției regizorale care încarcã emoțional întâmplãrile scenice. Nu poți sã privești, așa cum se petrece în alte montãri, așa cum propune și textul, în cele din urmã, cu detașare aceastã ispãșire. Detestabilul Macbeth ni se înfãțișeazã aici ca un om care a greșit, care s-a lãsat târât de râul cruzimii și nebuniei, iar acum se regãsește pe sine vulnerabil și știind cã va trebui sã plãteascã aceastã greșealã. Așa se naște empatia pe care, intrând în jocul de semnificații al lui Nekrosius, spectatorul o poate resimți.
  Macbeth, dupã cum spuneam, este un spectacol construit cu destule „șmecherii” care sã-i permeabilizeze receptarea, fiind un exemplu de contrast cu rigiditatea din Troilus și Cressida.
  Nekrosius apeleazã aproape mereu la muzicã, pentru a suplini lipsa de dinamicã scenicã, spațiul e populat de elemente mobile, a cãror mișcare dã la fel impresia de dinamism, ba chiar uneori apar „soluții” fãrã sens în economia semanticã (secvența cu merele folosite la un moment dat pentru a stinge niște lumânãri e exponențialã și a fost cred sesizatã ca stridentã cel puțin de spectatorii avizați). Însã toate aceste artificii pot fi trecute cu vederea de dragul încãrcãrii cu sens și profundã semnificație a poveștii lui Macbeth, într-un registru plinemoțional, prea puțin exploatat în cazul acestei tragedii întunecat-sângeroase. De remarcat, alãturi de evoluția impecabilã a lui Kostas Smoriginas (Macbeth), acum paroxistic-mãcinat de culpã, acum glumind „țãrãnește” cu prietenii sãi, într-o alternanțã de stãri scenice care a dat seama de capacitatea sa de a înfãțișa un personaj veridic prin complexitate, mai sunt de remarcat, așadar, cele trei vrãjitoare, Viktoria Kuodyte, Margarita Ziemelyte și Gabriela Kuodyte, fiecare cu „personalitatea” sa, fiecare marcat ludicã, fie
  jucãuș-dominatoare, fie naiv-prostuțã. Fiecare personaj, de altfel, cu excepția lui Lady Macbeth,
  a fost gândit în dublu registru grav/parodic, pentru cã nota parodicã, deloc stridentã, este o marcã a spectacolului.
  Macbeth dureazã patru ore, însã chiar la ieșirea din salã îmi doream deja sã-l revãd. E și asta o judecatã de valoare. Destul de subiectivã, recunosc, însã mi-o arog întrutotul.
• Un Macbeth pe “motor” de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Un spectacol “nedreptăţit” de condiţiile meteo a fost electrizantul “Macbeth”, montare a companiei poloneze Teatr Biuro Podrozy, care ar fi trebui să fie unul dintre cele mai speciale momente din Festivalul ,,Shakespeare’’.
  Un spectacol "nedrept?tit" de conditiile meteo a fost electrizantul "Macbeth".
  Din păcate, spectacolul, ce urma să se joace două seri la rând în piaţa din faţa Ateneului Român, a avut parte doar de o reprezentaţie, din pricina ploii ce a pus zilele trecute “monopol” pe Bucureşti. Cei câţiva spectatori care au înfruntat totuşi ploaia şi au rămas să vadă “Macbeth”-ul polonez nu au avut motive de regret.
  Un spectacol de stradă complet, cu tot arsenalul unei montări de gen: actori pe picioroange, flăcări, jocuri de lumini şi chiar cascade pe motociclete. Macbeth (Piotr Kazmierczak) împreună cu prietenul lui Banqo (Jakub Papuga) apare încă de la început călare pe un “motor” supărat.
  Vrăjitoarele (Barbara
  Citeste tot pe Cotidianul
• “Macbeth” de Verdi, într-o nouă versiune la ONB de T. Lavric sursa: Cronica Română
  A fost un eveniment pe scena ONB, sâmbătă seara, reprezentaţia cu opera “Macbeth” de Giuseppe Verdi, în regia lui Petrică Ionescu, cu o distribuţie în care apar mai mulţi debutanţi. Chiar în rolul lady Macbeth evoluează Adriana Du­mitriu. Debutanţi sunt şi Cristian Mogoşan în rolul Macduff, Luca Neagrău şi Geo Aur. În rolul titular, Macbeth, apare Eugen Secobeanu un artist consacrat al Operei bu­cureştene. Scenografia spectacolului este semnată de Cătălin I. Arbore, coregrafia de Ileana Niculescu. Dirijorul orchestrei ONB este maestrul Iurie Florea, iar maestru de cor Stelian Olariu. Spectacolul beneficiază de participarea unui grup de studenţi de la UNATC.
  Giuseppe Verdi a compus muzica pentru opera în patru acte “Macbeth” între 1846-1847, pe libretul lui Carlo Maria Piave. După reprezentaţia pe scena teatrului Pergola din Florenţa, compozitorul a făcut cunoştinţă cu drama originală a lui Shakespeare, fapt care l-a determinat să
  Citeste tot pe Cronica Română
• Povestea cinicã a lui Macbeth de Claudiu Groza sursa: Revsta Tribuna
  Am ezitat multã vreme înainte de a scrie despre Macbeth de Shakespeare, montat de regizorul georgian Andro Enukidze la Teatrul de Stat din Oradea. Premiera a avut loc în 11 decembrie 2008, iar prietenii mei orãdeni se vor fi aºșeptat, de bunã seamã, sã fiu ceva mai prompt în reacția criticã.
  Trebuie sã recunosc însã cã spectacolul m-a deconcertat. Nu e un spectacol prost, sã fie limpede de la bun început, e însã un spectacol confuz, adicã mi-a dat încã din primele secvențe senzația cã între intenția regizoralã și asumarea ei de cãtre actori – cu abia douã excepții de remarcat – a existat o fracturã. Cui se datoreazã aceasta e greu de spus.
  Enukidze a tentat – cel puțin aceasta e opinia mea dupã rãgazul reflecției ºș consultarea repetatã
  a notițelor luate în timpul premierei – o descifrare în dublu registru a textului shakespearian: unul
  tãios, subtextual, altul ironic, chiar batjocoritor, aș spune folosind un termen dur,
  Citeste tot pe Revsta Tribuna
• Macbeth, un criminal fără armură de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Ceea ce propune Radu Penciulescu în acest discurs-spectacol este un studiu complex. Şi aceasta deoarece el are cel puţin două direcţii: pe de-o parte, o expediţie în substanţa textului, iar pe de altă parte aventura întâlnirii actorului cu personajul său şi naşterea spectacolului.
  Fidel convingerii sale că teatrul nu înseamnă soluţii sau invenţii preconcepute, ci descoperire, de-construcţie şi re-compunere, aducere în contemporan, în uman, la fiinţă, la viaţă a unui adevăr, Radu Penciulescu demontează prejudecăţile culturale legate de cum se face sau se spune (recită) Shakespeare, tirada goală, completă, finită, concepţia închisă, aprioric finisată; aruncă peste bord balastul mentalităţilor spiritual-culturale, mai mult sau mai puţin „făcute” şi ne oferă prilejul de a asista la o dezvrăjire, o tomografiere a procesului de creaţie însuşi. Actorii nu interpretează capodopere ale dramaturgiei universale, eroi excepţionali,
  Citeste tot pe Port.ro
• Un Macbeth tern de Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  Studiul de la Teatrul Naţional, montat de Radu Penciulescu, nu trezeşte emoţia pe care o aşteptam de la reîntâlnirea cu doi mari actori: Ion Caramitru şi Valeria Seciu. Dacă Ion Caramitru, în rolul regelui, joacă doar corect, Valeria Seciu, o Lady Macbeth încărunţită, interpretează cu demnitate şi profunzime rolul reginei copleşite de vină.
  Spectacolul - studiu „Macbeth", care s-a jucat în premieră vineri şi duminică seară, pe gradene, în Sala Mare a Teatrului Naţional, a produs deziluzie printre spectatori. Toată lumea se aştepta să fie o revelaţie, atât prin prezenţa unui regizor de excepţie - Radu Penciulescu - care a vrut să monteze un alt mare text al lui Shakespeare după „Richard al II-lea" (1966) şi „Regele Lear" (1970), cât şi prin reîntâlnirea, după 47 de ani, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a doi mare actori, Ion Cei doi au debutat în 1964 în spectacolul „Eminescu", în regia lui Sică Alexandrescu,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Un spectacol unicat de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Regizorul și profesorul Radu Penciulescu oferă un spectacol unicat, o lecție de teatru, de excepție pentru peisajul nostru teatral, cu “Macbeth” de William Shakespeare. Este “un studiu”, și menționăm că proiectul aparține Centrului Cultural de Creație și Cercetare Teatrală “Ion Sava” din cadrul primei scene a țării. Precizarea este necesară pentru că în ultimii ani, cultura teatrală a fost afectată de intervenția tehnicii vizualizării excesiv întrebuințate care distruge esența specificului acestei arte, CUVÂNTUL și sensurile sale. În numele “teatrului modern” s-au înmulțit reprezentațiile cu proiecții spectaculoase, cele încărcate de false efecte scenografice cu pretenții metaforice, pe texte clasice “adaptate” ori “după … X” autor , cu sensurile dramaturgului transformate, răsturnate. În așa zisul “teatru modern” rostul cuvântului este diminuat, ca și cel al actorului. Rezultatul sunt spectacole distant emoționale,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Experimentul Macbeth sau schiţă de regie de Monica Andronescu sursa: Yorick
  După „Marele Inchizitor” pus în scenă la Sala Atelier a TNB, Radu Penciulescu revine acum la Sala Mare cu o montare-experiment, aşa cum a fost anunţată, un studiu asupra lui „Macbeth”, piesa purtătoare de ghinion, cea adesea ocolită de regizori şi de actori. Produs împreună cu Centrul de Creaţie şi Cercetare Teatrală „Ion Sava” din cadrul TNB, spectacolul lui Radu Penciulescu, realizat în stil minimalist, se doreşte în primul rând o lectură contemporană a textului shakespearian.
  Aşa cum e comprimată, povestea lui Shakespeare îşi propune să vorbească despre feţele şi faţetele puterii şi ale luptei de culise pentru putere. Şi să vorbească „pre limba noastră”, adică într-un limbaj şi cu mijloace bine adecvate lumii de lângă noi… Şi îşi mai propune să aducă laolaltă, pe scena de la Naţional pe Ion Caramitru şi pe Valeria Seciu, în rolurile Macbeth şi Lady Macbeth. Iată ce-şi îşi propune…
  În fapt,
  Citeste tot pe Yorick
• Un Macbeth "minimalist" de Robert Bălan sursa: România Liberă
  După „Legenda Marelui Inchizitor", Radu Penciulescu revine la Teatrul Naţional din Bucureşti cu un spectacol-studiu după o piesă mai rar jucată a lui Shakespeare. E un „Macbeth" tratat în cheie minimalistă, prin urmare mai puţin spectaculos.
  Ion Caramitru, Mircea Rusu, Valeria Seciu şi alţi actori ai naţionalului bucureştean s-au întors la şcoală. Cam asta e prima senzaţie la contactul cu noul „spectacol-studiu" al Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava" şi TNB. Note îi lăsăm să îşi dea singuri, mai ales că majoritatea au trecut de-a lungul timpului şi pe la catedră. Şi nu ştiu dacă, în cazul în care acest spectacol ar fi fost într-adevăr un examen de actorie, ar fi existat note prea mari .
  După 1990, la revenirile sale în România, regizorul Radu Penciulescu, cel care a înfiinţat Teatrul Mic, cel care a realizat în anii '70 spectacole de care se vorbeşte şi astăzi, a preferat să facă ateliere cu actori,
  Citeste tot pe România Liberă
• „Macbeth”, claritate în obscurul nopţii de Maria Sarbu sursa: Jurnalul National
  Revenirea lui Radu Penciulescu la Teatrul Naţional Bucureşti este marcată prin realizarea unui spectacol-studiu cu piesa lui Shakespeare „Macbeth”. De la bun început, cei im­plicaţi în această producţie au ţinut să atenţioneze cronicarii şi publicul că ceea ce va rezulta ţine de experiment, mai ales că „Macbeth. Un stu­diu”, cum a denumit regizorul această creaţie a sa, a fost gândit sub auspicii­l­e Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” din cadrul TNB.
  
  Mi se pare importantă remarca fă­cută spre cunoştinţa tuturor de cri­ticul Alice Georgescu, director al res­pectivului centru, care spune în nota in­serată în caietul de sală că, în 1946, „lu­mea teatrală românească era pusă în faţa unui spectacol cum nu mai cu­noscuse până atunci, în ciuda fap­tu­lui că ideile novatoare despre arta sce­nică, legate de apariţia în domeniu a unei noi profesiuni – cea de regizor –, începuseră să
  Citeste tot pe Jurnalul National
• Macbeth: procesul, nu succesul de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  Este minunat când scena te face să te întorci cu gândul la şcoală, dar cu o singură condiţie: să nu vrei şi altceva de la spectacol.
  Pentru mulţi oameni de teatru, cred, a fost o bucurie să-l ştie pe legendarul regizor Radu Penciulescu din nou acasă, lucrând în laboratorul Centrului de Cercetare „Ion Sava”. Dar, ceea ce aşteptam să fie o demonstraţie cu public restrâns, urmată, eventual, de o conferinţă, s-a transformat într-un spectacol la Sala Mare. Cu tot ritualul cuvenit: premieră, bilete, spectatori care, odată instalaţi pe locurile lor, se pregăteau pentru a urmări o reprezentaţie. Ceea ce a urmat a fost însă un fel de examen de regie de anul II destul de interesant. Am putut vedea propuneri şi soluţii ingenioase de lectură a textului shakespearian, dar şi multe neajunsuri care în facultate ar fi fost iertate, deoarece acolo interesează „procesul, nu succesul”. O sintagmă ştiută încă de la admitere, menită să îi ajute pe
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Pumnalul înfipt în regia unui spectacol „Macbeth", pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  Încă un spectacol-provocare în palmaresul lui Radu Penciulescu! Pe multe afişe ale unor spectacole cu „Macbeth", în loc de actori şi peisaje tenebroase, putem vedea un pumnal plin de sânge care străpunge golul coroanei regale. Pumnalul câştigă tronul. Sângele celui ucis mişeleşte garantează regatul, plecăciunea supuşilor şi locul în cronici. De parcă cine pe cine a ucis nu mai contează, nici unde, nici cum anume şi mai ales în ce context şi cu ce urmări în lumea de afară şi în cea lăuntrică. Cutremurul trăit de făptuitorii crimei nu are un număr de replici cuantificabil. El se instalează definitiv în suflet şi în creier ca un pumnal înşurubându-se în memorie, fără să mai poată face loc nici unui echilibru. Nu-i rezistă nimeni, nici Lady Macbeth meşteră în scenarii, imperative şi îndemnuri, care înnebuneşte şi moare obsedată de mâinile ei pătate de sângele regelui Duncan. Pumnalul smuls din rărunchii victimei se înfige în
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un Macbeth dezamăgitor de Liviu Ornea sursa: Observator Cultral
  Deconcertant spectacolul lui Radu Penciulescu. Aproape nimic n-a mai rămas din patosul, din violenţa sentimentelor care impregnează textul. Să le elimini poate fi perfect legitim. Cu condiţia să pui altceva în loc, să dai o altă cheie. Regizorul îşi explică în caietul-program viziunea şi totul pare coerent şi limpede. George Banu contextualizează, pregăteşte, explică şi el. Dar divorţul e uriaş între intenţie şi comentariul scris, pe de o parte, şi realizare, de cealaltă parte. Minimalism, scenografie funcţională şi epurată, montare à la Brook – de acord. Dar ce vedem? Pe scenă avem un Macbeth foarte ezitant. Perfect, aşa l-a vrut regizorul şi, oricum, partitura i se potriveşte actorului. Dar Ion Caramitru pare că nu-şi ia în serios personajul. Dacă e aşa şovăielnic, cum de e marele, neînfricatul general? Şi cum de se decide, totuşi, să înfăptuiască o crimă? În nici un caz datorită încrederii neştirbite în profeţia
  Citeste tot pe Observator Cultral
• Macbeth sau suflul spart al unor oameni vii de Iuliana Iustina Stănculescu sursa: Agenda LiterNet
  Nu sunt în măsură să comentez punerea în scenă a textului shakespeare-ian. Voiam doar să vorbesc despre ce am trăit eu, un spectator.
  Marea greşeală pe care o fac (şi, poate, ca mine, mulţi alţi spectatori) este că merg la teatru pentru oamenii al căror nume este legat de respectiva punere în scenă. Ca spectator novice şi deloc educat în tehnici teatrale sunt doar sensibilă la vibraţiile care se nasc şi circulă între scenă şi sală şi mă imaginez, de fiecare dată, simţind piesa.
  Pentru spectacolul din seara aceasta, am o interpretare care probabil că nu e doar a mea, chiar dacă unora li s-ar putea părea stranie. Şi mi-ar plăcea să cred că ea a fost, măcar în parte, intenţionată în acest fel de Radu Penciulescu.
  De la cortina de fier care împrejmuieşte spaţiul în care piesa de petrece, pînă la butoaiele albastre şi sunetul lor spart, simt că totul era proiectat să contureze lumea interioară a personajului principal.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un trio de aur la Nationalul bucurestean: Ion Caramitru si Valeria Seciu, sub bagheta lui Radu Penciulescu, in "Macbeth" de Silvia Kerim sursa: Formula AS
  Sub umbra mortii
  "Macbeth" are o faima rea. Despre capodopera lui William Shakespeare se spune ca aduce ghinion. Legenda vine din timpuri stravechi, si oricat ar parea de bizar, multi actori mari ai lumii au evitat sa joace in piesa, indiferent daca rolul era mare sau mic. Stralucitul sir Laurence Olivier s-a incumetat sa-l intruchipeze pe "sangerosul rege scotian" si a facut-o pe masura uriasului sau talent, numai ca, la premiera din anul 1937, a reusit abia in ultima clipa sa evite o bucata din decor care era gata-gata sa-i cada in cap! Ceva asemanator avea sa traiasca, in 2004, si celebrul Michael York, si tot la Royal Shakespeare Company, cand s-a incumetat sa joace rolul lui Macbeth. Macbeth a existat cu adevarat. Istoria ne spune ca el a stat in tronul Scotiei intre anii 1040-1057. General glorios, Macbeth l-a asasinat pe regele aflat la putere, Duncan intaiul, pe care l-a socotit a fi un uzurpator. Si-astfel se urca pe tron, pe care-l ocupa aproape doua decenii.
  Citeste tot pe Formula AS
• Citiți instrucțiunile! de Mircea Morariu sursa: Revista Familia - pg.259
  Macbeth, spectacol-studiu realizat prin colaborarea dintre Teatrul Național din București și Centrul de Cercetare Teatrală “Ion Sava”, a avut premiera cândva la începutul lunii martie a anului 2011. Am izbutit să îl văd de abia în noiembrie, cu prilejul Festivalului Național de Teatru. Timp suficient pentru apariția cronicilor pe care le-am parcurs cu sentimente amestecate. S-au pronunțat, în chip evident, specialiști și neofiți, oameni ce au înțeles exact care au fost intențiile spectacolului și miezul proiectului coordonat de regizorul Radu Penciulescu, dar și persoane “civile” care, având la dispoziție spațiu public de exprimare, și-au făcut cunoscute opiniile, firește, categorice, deși, din ceea ce au scris, se vede cu ochiul liber că nu au înțeles nimic din ceea ce au văzut. În primul rând nu au ținut cont de faptul că au văzut nu orice fel de spectacol, ci, așa cum Radu Penciulescu a precizat insistent, și cum am făcut-o și eu
  Citeste tot pe Revista Familia - pg.259
• „Macbeth“, experiment minimalist la Naţional de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Spectacolul-studiu „Macbeth“, cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu în rolurile principale, are premiera astă-seară, de la ora 19.00. Publicul va vedea chiar de pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) un spectacol experimental, regizat de Radu Penciulescu.
  Spectacolul, produs sub auspiciile Centrului de Creaţie şi Cercetare Teatrală „Ion Sava" din cadrul TNB, îşi propune să fie mai degrabă o investigaţie, decât să caute cu orice preţ o formă finită pentru a-şi transmite mesajul. „Este vorba despre o operă deschisă, cum ar spune Umberto Eco, nu o punere în scenă «ortodoxă» a piesei lui Shakespeare. De exemplu, sunt actori care joacă mai multe roluri", punctează Alice Georgescu, critic de teatru, directorul Centrului „Ion Sava".
  Spectacolul se joacă la Sala Mare, iar publicul va avea la dispoziţie aproximativ 250 de locuri. „În toate teatrele din lume se întâmplă aşa ceva. Genul acesta de spectacol nici n-ar putea să
  Citeste tot pe Adevărul
• Xxx de Ovidiu Pecican sursa: Art Act Magazine
  Conform stadiului actual de cunoaştere din interiorul shakespeareologiei, Titus Andronicus ar fi cea mai timpurie piesă rămasă de la maestrul elizabetan. Unii optează pentru anul 1594, când Philip Henslaw a consemnat titlul cu data de 24 ianuarie în jurnalul său, dar mai toată lumea este de accord că textul datează de pe la începutul ultimului deceniu al sec. al XVI-lea. Apărut fără menţionarea autorului, textul dramatic preocupat de încleştarea dintre generalul roman şi regina gotă cu care acesta se confruntă într-un şir de inimaginabil de crude răzbunări reciproce nu este socotit de toată lumea drept o creaţie a marelui Will. Studiile textologice relevă - mai ales în prima parte, dar şi în scena unde fiica lui Titus Andronicus, Lavinia, relevă, mută, violul la care a fost supusă prin intermediul unui fragment din Metamorfozele lui Ovidiu - particularităţi stilistice ale lui George Peele (1556 - 1596). Având în vedere relativa coincidenţă
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Sângele deşirat al maternităţii de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Printre cele mai interesante spectacole propuse de Festivalul International de la Sibiu de anul acesta s-a numarat „Titus Andronicus“ de Shakespeare, prezentat (si la Bucuresti) de Compania nipona „Yamanote Jijosha“. Pana acum, montarile invitate la FITS si la Festivalul „Shakespeare“ au demonstrat ca jonctiunea intre textele marelui Will si tehnicile teatrului japonez traditional (din perceptia caruia europeanul nu se poate dispensa de codul onoarei si al disciplinei militare, de strictetea samurailor etc.) duce la rezultate uluitoare.
  Limba si sonoritatile ei nefamiliare noua, incetineala si sobrietatea miscarilor ritualice - pe vremuri puternic codate -, ipostazele solemne care acopera povestile arhicunoscute inalta necesara perspectiva supratemporala peste intamplarile care fac plot-ul sa avanseze.
  Metoda „Yamanote“
  Comparate cu niste „poeme de teatru modern“, productiile de la „Yamanote Jijosha“, atat moderne cat si clasice (ca „Visul unei nopti de
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Unul, altul, celălalt, același de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Dintre toate piesele lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia este, cu siguranţă, cea mai „problematică“; sau, dacă vreţi, cea mai „controversată“. Ghilimelele (care pot, în cazul disputelor pur academice, să şi lipsească) semnalează nu atît o caracteristică în sine a scrierii, cît, mai degrabă, tipul de receptare de care ea, scrierea, a avut parte de-a lungul timpului. Este Neguţătorul... o piesă antisemită sau, dimpotrivă, una pledînd pentru toleranţă şi bună înţelegere transrasială? (Şi corolarul: este Shakespeare un autor antisemit sau dimpotrivă?) La întrebările de acest gen, după cum se ştie, răspunsul nu-i uşor de dat, capcana „corectitudinii politice“ aşteptînd răbdător – ca, de altminteri, şi cea a fanatismului extremist – să înşface orice muscă ce-ar bîzîi retoric pe marginea chestiunii. O margine, trebuie spus, la fel de alunecoasă astăzi ca şi acum patru sute şi ceva de ani, cînd a fost scrisă piesa
  Citeste tot pe Dilema veche
• Între Veneţia şi lumea ideilor de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Poate mai mult ca în alte vremuri, una dintre piesele cele mai controversate, disputate şi discutate ale lui Shakespeare, „Neguţătorul din Veneţia”, este, în epoca noastră, un barometru pentru felul în care temele delicate, vechi şi noi de când lumea, sunt ascunse ori aduse în prim-plan. Şi, totodată, pentru felul cum sunt înţelese sau tratate. Homosexualitate, antisemitism, xenofobie, feminism, toate îşi pot găsi, pe rând sau împreună, o interpretare în spectacol, în funcţie de felul cum ele sunt citite/ decodate/ înţelese/ tolerate în timpul şi în spaţiul în care un regizor alege să pună în scenă acest text.
  Este şi cazul montării lui Laszlo Bocsardi, de la Teatrul „Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, care, dincolo de criticile de ordin estetic care i se pot aduce, propune o discuţie în limbaj artistic despre toate aceste probleme, adesea supralicitate în discursul public din societatea contemporană.
  Într-un decor sumar,
  Citeste tot pe Yorick
• “Neguțătorul din Veneția“ – Teatrul “Tamasi Aron“ din Sfântu Gheorghe de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )
  Shakespeare a fost mai mult prezent în actuala ediție a FNT, decât în cele precedente prin spectacole culturale de marcă, precum “Macbeth (Un studiu)” în regia lui Radu Penciulescu, “Furtuna” în regia lui Victor Ioan Frunză (Centrul Cultural UNESCO : “Nicolae Bălcescu”), “Nevestele vesele din Windsor” în regia lui Alexandru Tocilescu (Teatrul Metropolis) – comentate pe blog la data premierei, cărora li s-au alăturat “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Neguțătorul din Veneția” în regia lui Laszlo Bocsardi (Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe). Mai tinerii regizori, cât și teatrele, îl ocolesc pe Shakespeare pentru dificultatea scrierilor sale care pune la grea încercare, atât pe regizori, cât și pe actori.
  Printre puținii regizori inventivi, dar reținut în a folosi “inovații” teatrale,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Feminism şi homosexualitate în lumea lui Shakespeare de Monica Andronescu sursa: Adevărul literar și artistic
  „Neguţătorul din Veneţia“, pus în scenă de Laszlo Bocsardi la Teatrul „Tamasi Aron“ din Sfântu Gheorghe, aduce în prim-plan probleme ale societăţii contemporane.
  Acum, mai mult ca oricând, „Neguţătorul din Veneţia", una dintre piesele controversate ale lui Shakespeare, este un fel de instrument prin care se poate lua pulsul societăţii şi al felului în care anumite teme delicate, vechi şi noi de când lumea, sunt ascunse ori aduse în prim-plan.
  Controversată, pentru că la acel moment, dar şi de-atunci încoace, povestea despre evreul care cere pe post de dobândă „un funt" din carnea datornicului său, aduce în prim-plan câteva probleme care astăzi sunt în atenţia mass-mediei din lumea întreagă: homosexualitate, antisemitism, xenofobie, feminism... Iar o interpretare regizorală este sau poate fi o cheie pentru felul în care sunt ele „citite" şi înţelese în timpul şi în spaţiul în care creatorul respectiv alege să le pună în
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• "Îmblânzirea scorpiei", o viziune modernă a teatrului constănțean de Oana Manoilă sursa: România Liberă
  Iubitorii teatrului au fost invitati sambata, 19 noiembrie, la Teatrul National Constanta pentru sarbatorirea a trei evenimente majore in viata culturala a orasului de la malul marii. Primul eveniment se refera la inaugurarea noii sali de teatru, in care s-au facut investitii majore de reabilitare a salii propriu-zise, a scenei, iluminatului si acusticii. Cel de-al doilea eveniment a fost prilejuit de momentul deschiderii oficiale a stagiunii 2005-2006 si, cel din urma si cel mai important, premiera piesei "Imblanzirea scorpiei", de William Shakespeare. Directia de scena ii apartine regizorului american Paul Bargetto, proaspat laureat al Premiilor Off-Off Broadway. Decorurile sunt realizate de scenograful Constantin Ciubotariu, costumele de Doina Levintza, iar coregrafia de Milidi Tataru. Din distributia spectacolului fac parte: Liviu Manolache, Georgiana Mazilescu, Cristi Iacob, Dan Zorila, Andrei Cantaragiu, Mihai Sorin Vasilescu, Dan Cogalniceanu, Mihai Smarandache,
  Citeste tot pe România Liberă
• Salata cu resturi de Shakespeare de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Pana si amintirea e dureroasa cand e vorba de un spectacol atat de greu suportabil cum se dovedeste Imblanzirea scorpiei de W. Shakespeare, montat la proaspatul Teatru National din Constanta, in viziunea abracadabranta a tanarului regizor american Paul Bargetto.
  Pana si amintirea e dureroasa cand e vorba de un spectacol atat de greu suportabil cum se dovedeste Imblanzirea scorpiei de W. Shakespeare, montat la proaspatul Teatru National din Constanta, in viziunea abracadabranta a tanarului regizor american Paul Bargetto. Probabil ca Domnia Sa, recomandat ca fost student al lui Andrei Serban si sosit tocmai de la New York, s-a simtit dator sa faca tot posibilul pentru a-l integra pe Shakespeare in spatiul danubiano-pontic, dar si, deopotriva, sa foloseasca la maximum trupa rezultata prin combinarea a doua teatre constantene, cel dramatic si cel de revista. Rezultatul spectacologic intrece cu mult orice asteptare, fiind compus din momente de teatru, momente de balet si "solo-uri" de
  Citeste tot pe Gândul
• Imblinzirea Scorpiei, între profan si sacru de Ioana Ieronim sursa: Observator Cultural
  Scorpia shakespeariana se imblinzeste din nou in stagiunea 2005-2006, la Teatrul National Constanta, in viziunea regizorului new-yorkez Paul Bargetto. Plina de energie, culoare, senzualitate, ambitioasa productie este fidela complicatelor sensuri ale piesei, pe care-si propune sa le traduca pina la indepartatele lor consecinte. In spiritul teatrului elisabetan, spectacolul are o montura de entertainment popular cu muzici, jongleuri etc. Arhetipurile acestui picant love story sint translate in tipuri umane si stari recognoscibile si azi. Ascutimile textului original, cu umorul, carnalitatea, spiritul sclipitor, relevanta in actualitate (asa cum relevant si inteligibil era teatrul lui Shakespeare in vremea lui) se regasesc prin admirabila traducere datorata scriitoarei Saviana Stanescu, in colaborare cu actorii si regizorul. Dincolo de canavaua ludica, spectatorul descopera, prin aceasta lectura, o tesatura densa, cu multiple sensuri si interogatii de esenta tare, privind contradictiile
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Dresura de scorpie de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Un proiect mai vechi al regizorului Mihai Măniuţiu, realizat de altfel şi acum cîţiva ani cu scenografa Doina Levinţa în Marea Britanie, capătă alte contururi zilele astea pe scena Toma Caragiu a Teatrului Bulandra. Este vorba despre spumoasa comedie moralizatoare a lui Shakespeare, Îmblînzirea scorpiei. Decorurile îi aparţin scenografului Mihai Mădescu, vechi colaborator al regizorului Măniuţiu, iar costumele sînt semnate Janine. Spectacolul este o co-producţie Smart-Teatrul Bulandra.
  Deşi această nouă producţie s-a dorit şi se doreşte a fi un eveniment, aşa cum au fost alte spectacole ale lui Mihai Măniuţiu, nu cred că Scorpia îmblînzită poate intra în această categorie. Premiera a avut loc de curînd şi nu a produs tulburarea pe care realmente o aşteptam cel puţin noi, oamenii de teatru. Din păcate, aş spune că regizorul Măniuţiu a pierdut ceva din spiritul său esenţializant, a renunţat parcă, de o vreme, să-şi pună în valoare o
  Citeste tot pe România literară
• "Troilus si Cresida" - tragic si comic in acelasi timp de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Daca "totul e bine cand se termina cu bine", cu atat mai potrivit a fost finalul Festivalului international "Shakespeare", cu cat el ne-a prilejuit doua reprezentatii memorabile cu "Troilus si Cresida", de William Shakespeare, in viziunea regizorului Silviu Purcarete, decorul lui Helmut Sturmer si muzica lui Vasile Sirli, spectacol prezentat de prestigiosul Teatru "Katona Jozsef" din Budapesta. Acest nou discurs scenic "pune si el in paranteza" mult prea discutata (pana la vulgarizare) dihotomie dintre teatrul "de text" si teatrul "de imagine", aplicata de numeroase voci in cazul artei lui Purcarete, si ne ofera o tulburatoare sinteza intre forta cuvantului si expresivitatea imaginii, sinteza in care sunt implicate ambianta scenografica, costumele, obictele si mastile (acestea realizate de Varga Jaro Ilona). Banalul "spalator" dintr-o cazarma si paturile nu mai putin obisnuite dintr-un dormitor comun (sau un edificiu spitalicesc) devin pe rand campuri de lupta, locul unor "turniruri"
  Citeste tot pe România Liberă
• Purcarete a creat cu succes o punte culturala romano-maghiara de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  "Troilus si Cresida" a incheiat duminica, la Bucuresti, Festivalul Shakespeare initiat de Emil Boroghina, cel care a sprijinit, la inceputul anilor `90, ascensiunea lui Purcarete in topul marilor regizori ai lumii.
  "Ne gandim cam de 12 ani cum sa facem sa-l aducem pe Silviu Purcarete la Budapesta, timp in care eu am vazut mai multe spectacole ale sale care mi-au confirmat o data in plus ca trebuie sa-l avem in teatrul nostru. La noi au mai lucrat regizori foarte cunoscuti din Europa, dar Purcarete a incarcat de sens aceasta traditie, fiindca spectacolele celorlalti regizori nu au fost mari reusite, asa ca a fost o surpriza pentru noi toti faptul ca spectacolul lui a avut succes la publicul budapestan", a spus Gábor Zsámbeki, directorul Teatrului "Katona József", la intalnirea cu presa care a avut loc duminica dimineata, dupa prima reprezentatie cu "Troilus si Cresida" de William Shakespeare, spectacol primit cu entuziasm de publicul bucurestean. Acelasi entuziasm a dominat si
  Citeste tot pe Gândul
• Purcarete reface Razboiul Troian de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Cu ironie transformata in cinism, spectacolul lui Purcarete schimba epopeea pe o cearta memorabila intre vecini.
  Dupa 12 ani de anticipare, reputatul regizor a montat "Troilus si Cresida", de Shakespeare, la Teatrul "Katona J�zsef" din Budapesta. Apoi a adus trupa maghiara si intregul decor cu greutate si turnanta pe scena la "Bulandra", in incheierea Festivalului "Shakespeare". Directorul teatrului din Budapesta marturisea ca 12 ani i-au trebuit ca sa-l prinda pe Purcarete intr-un proiect. "In tot acest timp, am vazut multe spectacole de-ale sale si mi s-a intarit convingerea ca trebuie sa-l aduc la Budapesta.
  La noi au montat si alti regizori straini, foarte cunoscuti in Europa. Totusi, Purcarete a incalcat o traditie. Pina acum, nici unul nu s-a descurcat, asa ca a fost o adevarata supriza succesul lui "Troilus si Cresida" atit la Budapesta, cit si aici", povestea, cu o usoara nota de gluma spre final, directorul maghiar. El a ales distributia si i-a propus citeva piese
  Citeste tot pe Cotidianul
• Troienii descind din trupele SWAT de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Luni seară a debutat la Bucureşti cea de-a şasea ediţie a Festivalului internaţional ,,Shakespeare“, cu spectacolul „Troilus şi Cresida” al trupei londoneze Cheek by Jowl, în regia lui Declan Donnellan.
  Deşi regizorul - care a fost însă absent de la eveniment - şi-a obişnuit audienţa cu montări mai iconoclaste, „Troilus şi Cresida” s-a dovedit a fi o punere în scenă mai cuminte sau poate doar mai subtilă. Prologul este spus de o seducătoare Elena (Marianne Oldham) îmbrăcată în rochie de mireasă, flancată de câţiva războinici ce par descinşi din trupele SWAT. De altfel, atât troienii, cât şi grecii poartă haine militare moderne, cele ale primilor semănând mai mult cu echipamentul jucătorilor de fotbal american, în timp ce acelea ale grecilor sunt negre, sobre şi ameninţătoare. Generalul Agamemnon (Anthony Mark Barrow) poartă decoraţii asemeni ofiţerilor de la Pentagon, în timp ce oficialii troieni şi Paris apar în costume albe,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Ne place Shakespeare (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Festivalurile teatrale românești, cele internaþionale, în speþț, au familiarizat în timp publicul autohton cu montãri strãine, de cele mai diverse formule și calibre valorice. În general, însã, cu câteva notabile excepții – precum Festivalul „Man.In.Fest” de la Cluj, axat pe formule teatrale experimentale – programele festivalurilor au un aer destul de eclectic. De aceea, un eveniment de solidã unitate tematicã, cum este Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova, face figurã aparte în peisajul românesc de gen. Ediția de anul acesta, a VI-a, a reunit în capitala Olteniei câteva trupe faimoase și producții montate de regizori reputați, de la compania Cheek by Jowl din Londra sau Malîi Teatr din Sankt Petersburg la Peter Brook sau Eimuntas Nekrosius. Am vãzut spectacole în registre variate, de la rigoarea geometricã la abordarea antropologicã, însã toate de cea mai bunã calitate actoriceascã și scenicã. Firește, fiecare spectator a rezonat în cheie personalã la „ofertã”, chiar și criticul având, intim, opțiunile sale. Nu se poate însã, obiectivându-mã, sã nu remarc virtuozitatea cu care a fost elaboratã fiecare montare, chiar dacã mai rece sau mai ludicã, mai introvertitã sau mai spectaculoasã. Tocmai aceastã bogãþie de interpretãri a dat farmecul lecturilor scenice shakespeariene.Un aspect hiperformalizat, destul de greu prizabil chiar de cãtre un public de profesioniști, însã impecabil conceput regizoral și foarte bine jucat, a avut primul spectacol al festivalului, Troilus și Cressida, în regia lui Declan Donnellan (Compania Cheek by Jowl, Londra). Formula geometricã abordatã de Donnellan e vizibilã încã din structura decorului, alcãtuit doar din câteva fâșii lungi de pânzã, întinse de-a lungul scenei și ridicate în cele douã capete ale acesteia, ca și în interacțiunea scenicã a personajelor. Relațiile se construiesc pe diagonalele spaþiului de joc, în timp de interacțiunile ori confruntãrile au loc frontal. Aceastã geometrie implacabilã este fracturatã doar de Thersites, travestitul, cel ce nu face parte din acest univers încãrcat de orgolii și testosteron.
  De altfel, meritã remarcatã impecabila lecturã regizoralã a textului, care pune în valoare excelent o anume ambiguitate eroticã, împinsã limpede cãtre homoerotism, fãrã a fi însã întrutotul așa ceva. Donnellan dovedește cã este la curent cu exegeza recentã a Antichitãții grecești, care analizeazã relațiile ca-de-cuplu sexual a doi bãrbați, militari în spețã, de obicei unul experimentat iar celãlalt începãtor. În spectacol, scenele cu tentã homosexualã au complementul imediat al secvențelor extremrãzboinice, iar ceea ce la un moment dat pare efeminat abandon afectiv, mai degrabã decât
  erotic, devine subit demonstrație convingãtoare de virilitate. Marii eroi ai grecilor, pare a fi „morala”, bine pusã în vãz de regizorul britanic, nu erau gay, ci aveau, din pricina îndelungilor campanii militare, un deficit de afecțiune pe care-l compensau homoerotic. Asta nu le scãdea însã în niciun fel meritele militar-masculine, calitatea de eroi și protectori ai cetãții. Pe de altã parte, Declan Donnellan folosește
  intenționat o manierã convenționalã de evoluție actoriceascã, cam ca în operã, ca și o anume ostentație a replicii. În spectacol se vorbesc câteva dialecte englezești, de la stridentul, întrucât șarjatul oxfordian al lui Ulise la cockney, irish english sau chiar dialectul american. S-a speculat cã acest element nu era unul structural, ci se datora actorilor proveniți din mai multe spații culturale. Totuși, opinia mea este cã, mai ales datoritã supãrãtoarei intonații „ulisiene”, avem de-a face cu un artificiu al concepției regizorale, menit poate sã figureze tribalitatea greceascã, un soi de lipsã a unitãții de sânge ce hrãnește, de fapt, conflictul piesei. Meritul lui Donnellan este cã a citit – chiar în aceastã cheie foarte personalã și poate prea intelectualistã” – un text dramatic socotit de exegeți printre cele mai „opace” fragmente shakespeariene. Troilus și Cressida este un spectacol foarte rece, obositor, cu prea puține scene empatice – cum e cea dintre Cressida și Troilus din finalul primei pãrți, de fapt izbucnirea poveștii lor de dragoste, proaspãtã și plãcut-adolescentinã. Atmosfera sa generalã este de laborator, de demonstrație de virtuozitate hermeneuticregizoralã.
  Poate fi privit, cu anume caznã, e-adevãrat, de profesioniștii scenei, însã, limpede, nu e adresat marelui public. Ceea ce nu-i musai o scãdere, câtã vreme Donnellan are atuul de a fi re-semiotizat piesa clasicului Will. Douã cuvinte despre actori, care și-au asumat foarte riguros și onest partiturile, exact în nota impusã de concepția regizorului. Toți au evoluat nuanțat, cu bunã evidențiere a ambiguitãților erotice ori umane în anumite momente, violentvirili în altele. Cel mai expresiv-nuanțat a fost, de bunã seamã, Troilus (Alex Waldmann), cu un amestec de puritate adolescentinã și pulsiuni rãzboinice. Persiflant, profitând de statutul sãu de marginal, a fost Thersites (Richard Cant), în timp ce Pandarus (David Collings) a tins sã aducã un plus de spirit hâtru-ludic în atmosfera glacialã a interacțiunilor scenice. Ambigen (întrucât numit și „târfa masculinã” a lui Ahile) s-a dovedit Patroclus (David Ononokpono). În fine, Cressida (Lucy Briggs-Owen) a imprimat ansamblului scenic exact nota de feminitate caldã și juvenil-senzualã de care era nevoie.
• „Poveste de iarnă” de spus în Gaza, Afghanistan, Ossetia de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  „În România o femeie din trei e victima violențelor conjugale... În unele țări musulmane talibanii interzic accesul femeilor la educație”...
  ... Acestea și alte asemenea date curg pe crawl înaintea spectacolului „Povestea de iarnă” de la Teatrul Național din Timișoara. Un spaţiu de instalare format acum nu din sunete sau cețuri, nu din înșfăcări grăbite de mână și pătrunderi în coridoare strîmte și întunecate (ca în „Au pus cătușe florilor”), ci din text, dintr-o sumă de propoziții disjuncte, dar alarmante - acesta este modul regizorului Alexander Hausvater de a adecva piesa lui Shakespeare la spiritul veacului. Și nu e singurul. Cel mai temerar regizor al României apelează pentru traducere la Peca Ștefan, tînăr dramaturg în vogă, cunoscut pentru flerul social și limbajul mustos, nu de puține ori agresiv. Pe scurt, un fan al licenței. Lui, acestui autor incendiar îi cere regizorul să transpună frumusețea de poveste a
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Replica lui Hausvater de Doina Papp sursa: Revista 22
  In dosarul de spectacol la recenta premiera cu Poveste de iarna de la Teatrul National din Timisoara, mai multi cronicari si colaboratori ai cunoscutului regizor au fost invitati sa indice care dintre replicile favorite ale acestuia l-ar defini mai bine. Cel mai potrivit cu subiectul mi s-a parut cuvantul englezesc „excitement“, la care au facut referire unii dintre cei chestionati, implicand aici explozia de energie pe care o contin spectacolele lui Alexander Hausvater si gradul inalt de spectaculos. Intr-adevar, de la textele proprii, vezi Athénée Palace, recenta adaptare dupa faimosul roman al contesei Waldeck (ce descoperire!), si pana la autori contemporani dintre cei mai exotici, precum Isaac Bashevis Singer (Teibele si demonul ei), de la clasicii cei mai frecventati la altii descoperiti in biblioteci (Don Juan si Faust de Christian Dietrich Grabbe) navalnicul regizor ne asalteaza cu excesele sale de fantezie si inovatie intr-un mod unic. Stilul sau fara stil introneaza
  Citeste tot pe Revista 22
• De la Che Gievara la Arcinboldo de Daniel Vighi sursa: Revista Orizont -pg.26
  O reușită, una dintr-un șir mai lung dejaalrepertoriului Teatrului Național din Timișoara, este această spumoasă în idei, imagine, muzică și dinamism Poveste de iarnă shakespeariană în tălmăcirea regizorală a lui Alexander Hausvater. Satisfacția care m-a cuprins realmente am urmărit premiera s-a împletit cu amintirile protestelor acelora aproape singulare pe care le-am inițiat sub acoperișul Asociației Culturale ARIERGARDA în urmă cu câțiva ani, deși mi-a fost dat să fiu mai degrabă singur acolo, pe scările instituției, într-un moment hotărâtor pentru noul ei destin. Dacă bine îmi aduc aminte, mi-au mai fost alături istoricul Vasile Docea și o mulțime de jurnaliști care își făceau treaba garnisind acțiunea aceea a noastră cu titluri intrate în banalul senzaționalist al presei. Îmi aduc aminte că unul dintre ele făcea vorbire despre un butoi de pulbere pe care l-am fi aprins pe scena teatrului. Atât de departe ajunseseră lucrurile în
  Citeste tot pe Revista Orizont -pg.26
• Shakespeare expandat de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  Zăpadă artificială, lasere, fum, împuşcături, moving heads, spoturi de urmărire, stroboscoape, proiecţii video, platforme mobile, panou electronic, o motocicletă, un cap de urs împăiat, manechine de vitrină, butaforie, măşti, actori care spun replici, cîntă – de la sonorităţi de operă la ritmuri latino – şi dansează, pe orizontala şi pe verticala unui spaţiu generos, al Sălii de Sport nr. 2 din Timişoara, concesionată Teatrului Naţional din Timişoara, aşa arată, concentrat, cele două ore şi un pic de Povestea de iarnă a lui Alexander Hausvater. De fapt, a lui William Shakespeare, înscenată de Alexander Hausvater. Regizorul a dorit o variantă „cum n-a mai fost alta“, ca să glăsuim în limbaj de poveste, aşa încît a decis să dea la o parte clasicul „a fost odată“ şi să impună formula „aşa este acum“. A luat Povestea de iarnă (la articularea din titlu realizatorii ţin foarte mult, deşi nu e crucială!), a tăiat
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Apele tulburi din oglindă de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Povestea de iarnă proaspăt „spusă“ de Alexander Hausvater sub tutela Naţionalului timişorean este cel puţin un eveniment, dacă nu ceva mai mult decît atît: împlinirea (desecretizată) a unui număr impresionant de persoane angajate în ridicarea spectacolului.
  O dată, ar fi vorba despre cuplul Shakespeare–Peca Ştefan. Din punctul meu de vedere, cel mai ghinionist Will este cel montat în original, sub semnul sfîntului respect pentru integralitatea textului şi nemişcarea virgulei. Umăr la umăr cu regizorul, dramaturgul român retraduce în folosul unui scenariu coerent şi asezonat hibernal, în funcţie de înţelesul pe care spectacolul îl oferă substantivului. Fiindcă basmul nu mai e unul oarecare, ci „acela“, necesar şi suficient. Nu ni se mai spune la gura scenei o „poveste de iarnă“, ci „povestea“ exemplară despre iarna mai degrabă cosmologică (cosmogonică? – întrucît, cred eu, cosmogonia doare) şi civilizatorie decît
  Citeste tot pe Observator Cultural
• În căutarea jumătăţii de Monica Andronescu sursa: Adevărul literar și artistic
  Unul dintre cele mai importante evenimente petrecute pe o scenă din România în ultimii ani a fost prezenţa spectacolului „Sonetele lui Shakespeare“ în regia lui Robert Wilson la Festivalul Internaţional „W. Shakespeare“ de la Craiova.
  Montarea „Sonetele lui Shakespeare" a uneia dintre cele mai faimoase trupe ale lumii, Berliner Ensemble, de la Berlin, a deschis ediţia din acest an a Festivalului Internaţional „W. Shakespeare" de la Craiova.
  Berliner Ensemble, teatrul înfiinţat de Bertolt Brecht, creator al unui stil ce se bazează pe celebrul „efect de distanţare", propune şi în acest spectacol semnat de Robert Wilson şi Rufus Wainwright un tip de trăire diferit de cel promovat de teatrul de tip stanislavskian, mult mai familiar publicului românesc.
  La 400 de ani de la apariţia Sonetelor, Robert Wilson îşi propune să aducă pe scenă 25 din cele 154 de Sonete, transformând astfel în material dramatic singura operă shakespeariană care nu a fost
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• O lume de basm se povesteşte într-o epistolă, nu într-o cronică de Ana Maria Iordache sursa: Yorick
  Dragă Yorick,
  De data asta am ales să-ţi scriu o epistolă şi trebuie să-ţi recunosc că am ales să fie aşa din motive pur subiective şi egoiste, dar totodată e rodul unui sentiment atât de ciudat, pe care niciodată nu l-am mărturisit atunci când am scris despre teatru şi pe care, de altfel, niciun critic de teatru nu îl va lăsa la vedere într-o scriere a sa. De aceea, ce-ţi scriu astăzi, nu e o cronică de spectacol, ci o epistolă pur subiectivă, care încearcă să reflecte morfologia sensibilităţii unui spectacol prin prisma sentimentelor unui spectator.
  De fapt, toată această epistolă e un pas tot timpul amânat, dar care nu mai poate să se lase dat la o parte. Criticul de teatru, în forma aceasta de ucenicie şi incompletitudine ca bagaj de cunoştinte şi experienţe, trebuie să se lase o dată şi-o dată autopsiat, să încerce să se analizeze pe el ca spectator, pentru a putea să tragă concluzii despre un spectacol de teatru. Nu voi scrie,
  Citeste tot pe Yorick

Discutii:

propune tema de discutie