regizor caut piesa

Piese de William Shakespeare

adauga piesa

Visul unei nopti de vara (A Midsummer Night's Dream)

Acțiunea se petrece în timpul nunții lui Theseus, ducele Atenei, cu Hipolita, regina amazoanelor, într-o pădure unde patru tineri atenieni îndrăgostiţi și un grup de meşteşugari trec prin tot felul de aventuri amuzante sau stranii, pline de erotism, cu toţii fiind manipulaţi de zânele pădurii.

Totul e bine cand se termina cu bine (All's Well That Ends Well)

Antony and Cleopatra

Cum va place (As You Like It)

O poveste de dragoste petrecută în mijlocul pădurii, într-un grup de nobili exilați care, ca într-un bal mascat, se joacă de-a păstorii și haiducii. Rosalinda se îndrăgostește de Orlando și cu toate reflecțiile despre iraționalitatea și efemeritatea dragostei, cei doi se căsătoresc plini de încredere și speranțe în cuplul lor, speranțe care nu știm dacă se vor îndeplini.

Caesar and Cleopatra

Comedia Erorilor (Comedy of Errors)

Bazată pe piesele lui Plautus: Menaechmi și Amphitruo, comedia povestește istoria a două perechi a câte doi gemeni care în ambele cazuri seamănă unul cu altul și confuziile cauzate de acest lucru.

Coriolanus

Inspirată din viața lui Gaius Marcius Coriolanus, un general roman care a trăit în secolul al V-lea î.Hr..

Cymbeline

Imogen, daughter of the British king Cymbeline, is in love with Posthumus Leonatus, a man raised in her father's court who is described as possessing exceeding personal merit and martial skill. The two have secretly married, exchanging jewellery as tokens: a ring from Imogen, a bracelet from Posthumus. Cymbeline has discovered the affair and banishes Posthumus for his presumption, for Imogen is currently Cymbeline's only child and so her husband is heir to the British throne. Cymbeline did have two sons before Imogen, Guiderius and Arviragus, but they were stolen twenty years before as infants by Belarius, a courtier banished as a traitor for supposedly conspiring with the Romans. Cymbeline is a vassal king of Caesar Augustus. Caius Lucius, a Roman ambassador, is on his way to demand the tribute that Cymbeline, under the influence of his wife the Queen, has stopped paying.

Eduard III

Folia, Shakespeare & Co.

În lumea lui Shakespeare nebunia este o temă recurentă. Și nu numai în comedii. În masura în care el crede că numai masca nebuniei este în masură să-l protejeze, Hamlet însuși va juca rolul unui măscărici amar, creându-și un personaj de bufon nebun și cinic, care are dreptul de a spune ceea ce nu o poate face altfel" (Gigi Căciuleanu)

Hamlet

Prințul Hamlet deplânge moartea tatălui său și face față cu greu situației în care mama sa se căsătorește cu unchiul său pe care Hamlet îl bănuiește de a-i fi ucis tatăl. Situația crează tensiuni care duc la moartea suveranilor, a iubitei lui Ofelia, dar și a lui Hamlet însuși.

Julius Caesar

Piesă istorică despre complotul unui patrician îndreptat asupra lui Iulius Cezar, împărat care știa să se facă iubit de popor oferindu-i distracțiile de care acesta era mai interesat decât de democrație: pâine și circ. În complot este atras cu greu și Brutus care, deși loial la început, aderă la conspirație convins că pe primul loc trebuie să fie interesele țării.

King Henry IV Part 1

King Henry IV Part 2

Se instalează multă confuzie atunci când lupta se termină, dar regaliștii îi înving pe rebeli și se reinstaurează pacea. Sir John Falstaff îl încurajează pe Prințul Hal în stilul său furtunos. Hal devine Regele Henry V și realizează cât de mult trebuie să se schimbe, să devină mai sobru, mai serios. Falstaff este surghiunit de la curte și este sfătuit să-și schimbe comportamentul nestatornic.

King Henry V

Soon after he becomes king, Henry V is considering making a claim to rule France as well as England.He asks the Archbishop of Canterbury about how strong his claim is, but it's when the dauphin sends Henry an insulting message that he makes up his mind and decides to invade France.The king's former companions from his days in the Eastcheap tavern hear of the death of Sir John Falstaff from Hostess Quickly. They take their leave of her and set out to join Henry's army.

King Henry VIII

King John

Regele Lear (King Lear)

Regele Lear își împarte regatul fiicelor sale cerâdu-le înainte să-și exprime în cuvinte dragostea pe care i-o poartă. Fiicele mai mari, Goneril și Regan, meschine și lingușitoare, îi spun bătrânului vorbe frumoase, exact ceea ce acesta dorea sa audă. Cordelia însă, fire sinceră, îi spune cu naturalețe : "Iubesc pe Majestatea-ta așa cum îmi este datoria, nici mai mult nici mai putin". Luând acest răspuns drept o adevărată insolență, tatăl își alungă fiica cea mica, dezmoștenind-o. Posesoare ale averii cele doua fiice mari il alungă pe tatăl lor care, cu mintea tulburata de durere, rătăcește pe câmpii, înfruntând furtuni și trăsnete. Cordelia, devenită între timp regină a Franței, vine în ajutorul tatălui său. Goneril și Regan vor sfârși în mod mizerabil, otrăvindu-se una pe cealaltă, din rivalitate pentru același bărbat.

Zadarnicele chinuri ale dragostei (Love's labour's Lost)

O pledoarie pentru dragoste și îndrăgostiți, pentru sensibilitate și pasiune, o comedie pentru tinerii de toate vârstele și mai ales pentru cei care cred că existența fără iubire e un nonsens.

Macbeth

Pornind de la o profeție a vrăjitoarelor și încurajat fiind de soția sa, bravul comandant îl ucide pe regele care tocmai se pregătește să-l decoreze. Pentru Macbeth, în urma crimei mișelești – faptă nedemnă de un militar –, timpul își pierde sensul. Efectul advers al puterii proaspăt dobândite, și în cea mai mare parte câștigată ilegal, este anxietatea constantă, care, cuplată cu puterea și ambiția inexorabilă, îl conduce pe Macbeth înspre alte crime în serie. Între rațiune și lumea vrăjilor granița se dizolvă. Macbeth și soția lui trăiesc în delirul conștiinței, în starea terifiantă de crimă și pedeapsă.

Masura pentru masura (Measure for Measure)

Angelo, om de o moralitate ireproșabilă, ajunge temporar la conducerea Veneției. Dintr-o moralitate bolnăvicioasă, exacerbată, el ordonă ca toți cei care au copii din flori să fie condamnați la moarte. Pentru a-și salva fratele, o fată frumoasă și cinstită îi imploră iertarea. Angelo, tocmai el care se vrea un exemplu de moralitate, îi cere în schimb un lucru imoral: să-și sacrifice cinstea și să petreacă o noapte împreună.

Neguțătorul din Veneția (Merchant of Venice)

Desdemona, soția generalului maur Othello, cade victimă intrigilor urzite de Iago, omul de încredere al soțului său. Acesta, ambițios și fără scrupule, este invidios pe succesul lui Othello care are putere, faimă, bogăție și o soție minunată. Va profita de gelozia lui Othello și prin minciuni și înscenări îl va face să se îndoiască de fidelitatea soției lui, îl va aduce într-o stare anxietate și mânie care va culmina cu uciderea soției sale.

Merry Wives of Windsor

În centrul acțiunii este Sir John Falstaff un soldat bețiv și bătăuș. Pentru a pune mâna pe banii unor femei, John fiind convins de farmecul său asupra sexului frumos, va cere în căsătorie în același timp mai multe femei. Femeile se distrează pe socoteala soldatului bețiv, care demascat, va fi atras de femei într-o cursă.

Midsummer Night's Dream

Acțiunea se petrce într-o pădure feerică. Sunt prezentate aventurile a patru iubiți din Atena și a unui grup de actori amatori, precum și relațiile care se creează între personajele umane și spiridușii care locuiesc în pădure.

Mult zgomot pentru nimic (Much Ado About Nothing)

Hero şi Claudio, sunt doi tineri care se căsătoresc după doar o săptămână. Pentru a face timpul să treacă mai repede, aceştia, împreună cu Don Pedro, pun la cale un plan în care urmează să întindă o cursă căreia îi vor cădea victime Benedic, un burlac arogant şi Beatrice. Nici însurăţeii nu scapă de conspiraţii, deoarece Don John are de gând să treacă la acţiune pentru a le destrăma căsnicia, acuzând-o pe Hero de infidelitate. În cele din urmă, totul se va dovedi a fi nimic altceva decât “ mult zgomot pentru nimic ”.

Othello

Desdemona, soția generalului maur Othello, cade victimă intrigilor urzite de Iago, omul de încredere al soțului său. Acesta, ambițios și fără scrupule, este invidios pe succesul lui Othello care are putere, faimă, bogăție și o soție minunată. Va profita de gelozia lui Othello și prin minciuni și înscenări îl va face să se îndoiască de fidelitatea soției lui, îl va aduce într-o stare anxietate și mânie care va culmina cu uciderea soției sale.

Pericles, Prince of Tyre

Regina Mab

Un "exerciţiu" pe o suită de monologuri shakespeariene.

Richard II

În prim-plan se află lupta pentru putere, pentru coroană, pentru tron și pentru consolidarea acestora. Urmează intrigile, comploturile și în final, după un lung șir de crime, detronarea ideii de conducere monarhică odată cu detronarea lui Richard al II-lea, unsul lui Dumnezeu, de către vărul său, exilatul Bolingbroke și viitor Rege sub numele de Henry al IV-lea.

Richard III

Un moment din istoria Angliei. Casa de York care are emblemă un trandafir alb şi Casa de Lancaster, unul roşu, intră în război. Ducele de Gloucester, fratele regelui Eduard al IV-lea, ros de o ambiție nemăsurată, râvnește şi el tronul, la care nu are nici un drept, vrea cu orice preţ să devină Regele Richard al III-lea. Drumul lui spre obţinerea coroanei este episodul care-l inspiră pe marele dramaturg englez să scrie piesa.

Romeo și Julieta (Romeo and Juliet)

Dragostea dintre urmașii a două nobile familii rivale – Romeo și Julieta – este făcută imposibilă de orgoliul și inflexibilitatea părinților și rudelor lor. Din nefericire, cea mai celebră poveste de dragoste din literatura mondială se termină tragic cu moartea tinerilot îndrăgostiți.

Sonete

Îmblânzirea scorpiei (Taming of the Shrew)

Dragostea poate schimba un om! Fata extrem de capricioasă și răsfățată a unui tată, exasperat de comportamentul ei, este căsătorită cu un bărbat sărac dar inteligent și abil care o determină să-l iubească și, astfel, să se schimbe, devenind o soție iubitoare.

Furtuna (Tempest, The)

Prospero este ducele Milanului exilat pe o insulă unde complotează să o pună pe fiica sa Miranda în locul ce i se cuvine, folosind ilizia și manipularea. Furtuna îl aduce pe insulă pe fratele uzurpator al Ducelui - Antonio și pe complicele lui - Alonso, Regele Napolelui. Mașinațiunile vor duce la căsătoria Mirandei cu Ferdinand, fiul lui Alonso.

The Two Gentlemen of Verona

Mai mult decât o simplă comedie spumoasă, "Doi tineri din Verona" ne vorbeşte astăzi despre pierderea inocenţei. Şi pe lângă trecerea timpului, brăzdată în corpurile noastre, ce poate marca mai mult nişte suflete tinere pornite cu entuziasm pe drumul vieţii, decât destrămarea iluziilor iniţiale. Trecând de la umorul direct, brutal chiar, la cel subtil şi rafinat, de la crizele metafizice ale iubirii la dorinţe trupeşti pătimaşe, această piesă de tinereţe a lui Shakespeare ne poartă prin labirintul sufletului, în care personajele îşi caută iubirile pierdute şi regăsite, visele niciodată împlinite.

Poveste de iarna (The Winter's Tale)

Timon of Athens

Piesa urmăreşte decăderea unui atenian bogat care, risipindu-și toată averea, sfârșește în ruină și părăsit de toți cei pe care cândva îi considerase prieteni.

Titus Andronicus

Regina goților -Tamora, împreună cu fiii ei, sunt aduși la Roma ca prizonieri de război de către generalul roman Titus Andronicus. În ciuda implorărilor Tamorei, el ordonă sacrificarea rituală a fiului ei cel mai mare. La scurt timp, Tamora ajunge la putere prin căsătoria cu noul împărat al Romei și profită de această ocazie pentru a se răzbuna. Împreună cu iubitul ei, Aaron, ea făureşte un plan perfid, care prevede nu numai denigrare, viol şi omor, ci chiar şi tăierea diverselor membre.

Troilus si Cresida (Troilus and Cressida)

A douăsprezecea noapte (Twelfth Night, Or What You Will)

Viola se travesteşte în bărbat, ia numele de Cesarino şi intră în serviciul ducelui Orsino. Acesta din urmă e îndrăgostit de tânăra Olivia, al cărei tată şi frate au murit recent. Pentru a-i cuceri inima, Orsino îl foloseste ca intermediar pe Cesarino. Crezând că Cesarino este bărbat, Olivia se îndrăgosteşte de acesta, adică de Viola… La rândul ei, Viola nutreşte sentimente ducelui, cel care-i devine prieten apropiat şi confident în acelasi timp…

Winter's Tale

Acțiunea se petrece la curtea Regelui Leontes în Sicilia. Acesta e convins că soția sa gravidă – Hermione – îl înșală cu Regele Polixenes al Bohemiei, drept pentru care îl pune pe Camillo să îl otrăvească pe Polixenes. Dar Camillo îi dezvăluie acestuia planul și amândoi fug din Sicilia. Leontes o trimite la închisoare pe soția sa și declară copilul nelegitim, ordonând să fie abandonat într-un loc putiu. Fetița este găsită și crescută de un păstor. După 16 ani, Florizel, fiul lui Polixenes o întâlnește pe Perdita și se îndrăgostește de ea.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie William Shakespeare 

editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6
• 7

Cronici ale spectacolelor dupa texte de William Shakespeare

• Carmazan a facut-o pe Julieta vaca de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul si-a facut debutul in teatru cu „Romeo si Julieta“. Numai ca,
  sub bagheta lui, textul elisabetan a devenit „Tanta si Costel“, iar
  publicul i-a dat o replica pe masura. Premiera a avut loc marti.
  Un grup de tineri actori, in mare parte
  liber-profesionisti, a decis sa joace tragedia shakespeariana „Romeo si
  Julieta“, lucru pentru care aveau nevoie de un regizor. S-au uitat cu
  atentie in stinga si-n dreapta si au ajuns la concluzia ca un regizor
  care a esuat in film e numai bun de debutat in teatru. Asa ca l-au ales
  pe Ioan Carmazan, realizatorul unora dintre cele mai slabe filme facute
  in ultimii ani pe bani publici, daca reamintim doar „Lotus“ si „Margo“.
  
  Reclama este sufletul comertului si de publicitate a avut parte din plin acest spectacol gazduit de Teatrul Nottara.
  Gratie reclamei agresive, marti seara, sala mare
  a teatrului de pe Magheru era arhiplina. Publicul fremata, asteptind un
  eveniment. Insa ceea ce s-a petrecut pe scena a
  Citeste tot pe Cotidianul
• "Vaca de Julieta" si blegul de Romeo de Cristina Modreanu sursa: Gandul.info
  Dacă nu mai face film, Ion Cărmăzan prezintă teatru, dar eşecul e similar
  
  O promovare de zile mari, o Julietă cunoscută din reclamele la iaurt digestiv şi un Romeo care l-ar putea juca pe Păcală - cheile succesului
  
  M-am abţinut cât am putut, am zis că n-are rost să scriu, că are voie şi un regizor de film să încerce să facă un spectacol de teatru (cum se întâmplă şi invers) şi că, dacă a ieşit prost, e mai bine să treci cu vederea, poate ştie şi el că n-a ieşit bine şi altădată se gândeşte de două ori înainte să se arunce în scenă. Dar acum, când aflu că „Romeo şi Julieta” – cel mai prost spectacol pe care eu l-am văzut în această stagiune - este prezentat publicului de la Cluj în cadrul Festivalului de Film Transilvania (de unde şi până unde?!), m-am hotărât să revin asupra deciziei. Sunt sigură că vi se pare dur titlul şi că aţi sărit să protestaţi când l-aţi văzut aici: ei bine, acelaşi sentiment l-am
  Citeste tot pe Gandul.info
• O penibilă manea teatrală de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  O echipa de tineri inconstienti s-au lasat pe mana unui regizor de film cunoscut doar prin esecurile sale si au reusit sa se compromita intr-un spectacol dezagreabil. Puneri in scena trasnite ale operei lui Shakespeare in numele originalitatii am mai vazut, dar acest spectacol cu "Romeo si Julieta" le intrece pe toate, este o penibila manea teatrala.
  Cu nerusinare foita, care anunta si distributia, specifica doar "Romeo si Julieta" de W. Shakespeare! Numai ca textul nu mai are legatura cu Shakespeare. Actiunea piesei a devenit un amarat de pretext, replicile lui Will au disparut, si cineva, banuim ca "regizorul" Ioan Carmazan, le-a inlocuit, suparat, cum declara, pe "variantele siropoase", in intentia "sa il facem pe Shakespeare contemporanul nostru". Dupa mintea sa l-a facut prin replici de genul: "Tu, la mine te strambi asa, ba!" (scena dintre tinerii reprezentanti ai familiilor Capulet si Montagu) sau "Bine ati venit damelor. Este printre voi vreo minorosita? Are cineva bataturi?
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatru: Romeo si Julieta, vag după Shakespeare de Cristina Petrescu sursa: Metropotam
  Citisem despre Romeo si Julieta cateva recenzii deloc flatante in presa, imediat dupa premiera (1 aprilie 2008, la Nottara). Acest lucru, impreuna cu abordarea PR-istica agresiva care ma impingea in pragul nebuniei si al Oficiului AntiSpam (nu exista? O sa il infiintam noi), m-au determinat sa nu merg sa vad piesa pana acum. Dar fiind vara, stagiunile inchise si putine evenimente cat de cat culturale... Oricum, erau pline bancile de la Motoare. Multi fraieri plictisiti, ca mine. Sau poate doar neavizati.
  Stiam... Simteam ca n-o sa imi placa. Mi s-au adeverit temerile. O punere in scena atat de puerila si simplista (argumentele minimalismului si simbolismului nu tin) nu am mai vazut de... de la [O statie...].
  Imi aminteam cu obida de ultima varianta de Romeo si Julieta vazuta la TNB in '94, in regia lui Beatrice Bleont, si aceea putin nonconformista (scena balconului era de fapt scena cazii de baie, lucru care m-a surprins neplacut- copiii de 15 ani erau altfel atunci),
  Citeste tot pe Metropotam
• Martori tăcuți la cele întâmplate de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Acolo unde au lasat urme de neuitat si mesterul Vlad Mugur, cu "Hamlet", acum vreo cinci decenii, si Silviu Purcarete, mai intai cu "Titus Andronicus", apoi cu piesa "Cum doriti sau Noaptea de la spartul targului", in urma cu doar doua stagiuni, dar si Emil Boroghina, cu al sau festival international, ce se vesteste pentru anul viitor cu o noua editie, adica pe scena Teatrului National din Craiova, purtand acum numele lui Marin Sorescu, dramaturgia shakespeariana a fost intampinata si onorata cu respect, cu profesionalism, cu bucurie. Faptul s-a adeverit in buna masura si in recenta premiera cu "Romeo si Julieta", in traducerea lui Dan Amedeo Lazarescu, pe versiunea datorata lui Mircea Cornisteanu, pe care ne-au oferit-o regizorul grec Yannis Paraskevopoulos, scenogra-fa Lia Dogaru, excelentul creator de miscare scenica Florin Fieroiu si domnul Kosmas Efremides, autorul unei selectii muzicale discrete si expresive.
  Asadar, marele Will se intoarce la Craiova, in straie foarte
  Citeste tot pe România Liberă
• Modernismul bine temperat de Valentin Tașcu sursa: Revista Drama
  Direcţia teatrului “cel mai” actual, la noi, dar şi aiurea, mai sigur în estul Europei, este mişcarea, dinamismul dus până la paroxism şi la performanţă sportivă. A se vedea Othello la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, unde din textul lui Shakespeare n-a mai rămas decât o batistă mare şi roşie. Toată sugestia, care a acoperit practic cuvintele, a venit de la mişcările încrucişate ale scenei, iar spectacolul a fost remarcabil tocmai la acest nivel.Pe un vector similar merge şi regizorul grec Yannis Paraskivopoulos, numai că el recurge la o vizibilă temperare a vitezelor de mişcare scenică, creează chiar pauze (interludii) în curgerea acestora, încât reuşeşte cel puţin două tehnici de rupere a conflictului, exagerat de unii, între clasicitatea textelor clasice şi modernizarea cu orice preţ. Aşadar, pe fundalul clar al unei structuri mobile, deosebit de expresivă de altfel, se pun în lumină câţiva moduli de text, cu două câştiguri: unul
  Citeste tot pe Revista Drama
• Enunţuri fragmentate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Despre spectacolul cu piesa Romeo şi Julieta de William Shakespeare de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova aveam veşti contradictorii primite atât prin intermediul criticii „instituţionalizate”, dar şi prin cel al cronicii „din vorbă-n vorbă”. Admiraţiei necondiţionate i se opunea contestarea cât se poate de violentă. Nebunia topurilor de la sfârşit de an a amplificat confuzia. Sfatul meu e, de altminteri, fie să le citiţi cu maximă detaşare, fie să nu le acordaţi nici un fel de crezare. Noroc că profesia de critic de teatru e una „nesindicalizată” şi se face pe cont propriu. Aşa că am aşteptat să văd montarea, convins că munte cu munte se întâlneşte darămite critic cu spectacol, şi să-mi formez propria opinie. Care nu e tocmai bună, în pofida faptului că directorul Teatrului craiovean, regizorul Mircea Cornişteanu, a investit foarte multă încredere în mai tânărul său coleg grec, Yiannis Paraskevopoulos,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Romeo si Julieta musical de Oltea Serban-Parau sursa: Ziarul Financiar
  Recunosc ca am avut rezerve in a onora invitatiile Teatrului de Opereta "Ion Dacian" la productiile de musical ale ultimilor doi ani, pentru ca efectiv nu credeam (din proprie experienta) ca efortul – fie el oricât de donquijotesc – al unui nou director poate schimba ceva in profunzime intr-o institutie atât de tributara conservatorismului.
  Se pare ca momentul in care m-am hotarât sa merg la un astfel de spectacol a fost cel potrivit, pentru ca musicalul Romeo si Julieta creat de Gerard Presgurvic, dupa piesa lui Shakespeare (premiera a avut loc in 2001, la Paris, atingând doua milioane de spectatori intr-un singur an, ulterior musicalul fiind montat in Canada, la Londra, Amsterdam, Budapesta, Szeged, Moscova, Viena, Seul, Taipei si Monterrey - Mexic) este un succes si la Bucuresti.
  Din fericire, motivele nu sunt numai cele ale spectacolului vizual si „tehnic", desi si acestea nu sunt de neglijat. Montarea este in buna masura aceeasi de la Budapesta, pentru aceasta
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Romeo şi Julieta de Bronx de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Cu o întreagă echipă importată din Ungaria, în frunte cu regizorul Miklos Gabor Kerenyi pe numele lui de scenă Kero, cu nume noi-nouţe pe afiş, actori capabili să cânte şi să danseze şi solişti transformaţi în actori, cu street dancers, mânuitori de flăcări, cântăreţi de operă şi hip-hoperi, tragedia lui "Romeo şi Julieta" a fost adusă la Bucureşti cu o impresionantă desfăşurare de forţe.
  Transplantarea în contemporaneitate dă poveştii de dragoste dintre cei doi tineri din Verona un aer de eternitate. Familiile Capulet şi Montague au fost transformate într-un fel de clanuri mafiote, stăpâne peste câte o bandă de cartier. Verona însăşi este un soi de iad urban în care băieţii de cartier se caftesc una-două, cu motiv sau fără. Muzica, costumele şi coafurile afro te duc cu gândul la un fel de Bronx pe fundalul căruia se desfăşoară un love story fără happy end. Coregrafia şi muzica sunt foarte dinamice şi pline de energie,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Din propria cenuşă...Opereta de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  "Romeo şi Julieta" nu este doar primul musical realizat în România, este mult mai mult decât atât. Cu "Romeo şi Julieta" se confirmă renaşterea unei instituţii, până în urmă cu aproximativ doi ani acoperită de colbul inerţiei. Este meritul lui Ioan Răzvan Dincă, cel care, cu tenacitate, credinţă şi entuziasm a transformat un teatru fără personalitate într-o companie performantă şi - se pare - şi profitabilă. Nu ştiu ce şi cum a făcut, nici nu e treaba mea să judec, însă e clar că a reuşit. Oare ce tip de alchimie trebuie să foloseşti pentru a demonstra că şi cu bani de la buget se pot face lucruri excepţionale?
  "Romeo şi Julieta" este o coproducţie pe o "structură" dată, respectiv musicalul francezului Gerard Presgurvic, un scenariu extrem de interesant, pornind de la celebra capodoperă shakesperiană. Echipa de creatori unguri în frunte cu regizorul KERO (Miklos Gabor Kerenyi) a făcut o treabă excepţională. Totul impresionează şi
  Citeste tot pe Port.ro
• "Romeo şi Julieta": Românii şi ungurii, "duşmani" în scenă de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Două reprezentaţii inedite cu musicalul rock "Romeo şi Julieta" sunt programate pentru 20 şi 21 februarie pe scena Teatrului Naţional de Operetă din Bucureşti, cu o distribuţie română-maghiară. Personajele din familia Montague vor fi interpretate de artişti din România, iar cele din familia Capulet de artişti din Ungaria.
  Romeo e român - Jorge (George Papagheorghe), Julieta e unguroaică - Vágó Bernadett. Ideea a fost extraordinară. O astfel de formulă (distribuţie mixtă) a avut mare succes la Bienala de la Budapesta - Festivalul Cultural al Maghiarilor, desfăşurată în octombrie 2009. Atunci artiştii lirici români realizau rolurile membrilor familiei Capulet, iar cei din Ungaria pe cele din familia Montague.
  Pe scena Operetei, publicul îi va putea vedea, în februarie, şi pe Adina Sima (Lady Montague), Füredi Nikolett (Lady Capulet), Victor Bucur (Mercutio), Csuha Lajos (Capulet), Adrian Nour (Benvolio), Ernest Fazekas (Tybalt), Polyák Lilla (Doica),
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Cum a văzut Parisul de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Spectacolul „Romeo şi Julieta" de la Operetă e probabil cea mai apropiată reprezentare pe care a avut-o vreodată România de ceea ce am auzit de la alţii că ar fi un musical. Şi, fie şi numai pentru asta, cred că ar merita văzută această operă pop, spectaculos montată şi jucată.
  Musicalul creat de Gérard Presgurvic în 2001 după piesa omonimă a lui Shakespeare s-a bucurat de un mare succes în toată lumea fiind montat printre altele la Paris, Londra, Moscova, Seul. (Pe „wikipedia" există chiar o pagină dedicată musicalului, în care sunt discutate asemănările şi diferenţele între diferitele montări: cum se sinucid îndrăgostiţii la Paris şi cum la Moscova, ce fel de costume sunt în fiecare spectacol etc.)
  Varianta franţuzească a fost şi filmată şi vândută (bine) pe DVD. În 2004, ea s-a montat şi în Ungaria, în regia lui Kérenyi Miklós Gábor (sau KERO®), cel care a adaptat în 2009 spectacolul de la Budapesta şi pentru scena (mai
  Citeste tot pe România Liberă
• "Romeo şi Julieta", pe străzile din Timişoara de Georgeta Petrovici sursa: Evenimentul Zilei
  La final de stagiune, Teatrul Naţional le propune spectatorilor prima piesă jucată în aer liber. În plus, actriţa principală are 16 ani şi coafură rasta.
  Cu o Julietă de 16 ani, elevă de liceu cu o coafură rasta, în rolul principal, Teatrul Naţional Timişoara prezintă mâine primul proiect de teatru în aer liber.
  Spectacolul va avea loc de la ora 22.00, în Parcul Civic (cel din jurul Sălii 2, în spatele Hotelului Continental), iar intrarea va fi liberă.
  "E cea mai mare bucurie"
  Dianna Praskot, absolventă a clasei a XI-a, la Colegiul Naţional de Artă "Ion Vidu", din Timişoara, este vedeta incontestabilă a spectacolului.
  Adolescenta de 16 ani, care poartă o podoabă capilară impresionantă, formată din celebrele dreadlocks (codiţele răsucite specifice coafurii rasta - n.r.) a aflat despre casting de la profesoara ei de teatru.
  Iar când şi-a adjudecat rolul de Julieta, primul gând a fost unul de teamă că i s-ar putea cere să renunţe la
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• Etalonul Timişoara de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat recent stagiunea 2009-2010 în stil evenimenţial, pe deplin meritat după un an în care a devenit tot mai evident o instituţie-pilot a genului. Lucru cu atît mai interesant în actualul context tulbure pînă la larmoaiant. În acest moment, compania timişoreană deţine o trupă bine pusă la punct, un repertoriu inteligent, trei spaţii de joc efectiv (ne mai aştepată surprize, fiţi siguri!) dintre care fostul manej imperial (Sala 2) pare a fi unicat în România (fostul spaţiu industrial al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu este, dacă nu mă înşel, unicul termen de comparaţie, lipsindu-i însă încărcătura afectiv-istorică şi o anume eleganţă/tehnică nativ-imaginativă, ca să zic aşa) şi un festival (cel al Dramaturgiei Româneşti) cu vocaţie programatică.
  Ar fi o uitare a esenţialului să nu adaug echipa managerială condusă de directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, din a cărei
  Citeste tot pe Observator Cultural
• “Romeo şi Julieta”: tragedia unei povești de iubire, reluată la Teatrul Naţional de Raul Bastean sursa: Pagini de cultură
  Un spectacol de teatru clasic pus în scenă într-o varinată contemporană. Cu asta îi așteaptă o bună parte din trupa de actori a Naționalului timișorean pe iubitorii de teatru. Este vorba despre spectacolul Romeo și Julieta al marelui dramaturg W. Shakespeare, care va fi reluat în seara zilei de duminică, 29 ianuarie, de la ora 19, pe scena Sălii 2 a TNTm.
  Spectacolul, ce poartă semnătura regizorului macedonian Rahim Burhan, reunește în distribuția sa actori precum: Cătălin Ursu în rolul lui Romeo, tânăra actriță Dianna Praskot ce interpretează rolul Julietei, Ion Rizea, Colin Buzoianu, Alecu Reus, Benone Viziteu, Alina Reus și alții.
  “Romeo şi Julieta” vorbește despre ura tradiţională dintre familiile veroneze Montague şi Capulet, pusă la încercare de iubirea care se înfiripă între Romeo, fiul lui Montague şi Julieta, din familia contelui Capulet. În ciuda faptului că tatăl ei o promisese lui Paris, Romeo şi Julieta sînt
  Citeste tot pe Pagini de cultură
• De la Romeo şi Julieta la misterul pascal de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Pentru a prezenta celor prezenţi la Festivalul Reflex activitatea artistică din oraşul Sfântu Gheorghe, toate trupele de teatru, de la liceeni la profesionişti au primit şansa de a-şi demonstra calităţile.
  Pe lângă cele două trupe de teatru de repertoriu, cea maghiară, de la “Tamasi Aron”, gazda festivalului, şi cea română, de la Teatrul “Andrei Mureşanu”, în micul oraş din Secuime mai funcţionează încă o trupă profesionistă, Studio M, ale cărei montări sunt în cea mai mare parte de teatru de mişcare. Aceasta din urmă a prezentat în cadrul festivalului spectacolul “Romeo şi Julieta”, un foarte bun experiment de teatru gestual, în regia lui Uray Peter. Aflat la limita dintre dans şi teatru, spectacolul a pus foarte bine în valoare calităţile fizice de invidiat ale actorilor maghiari. Tragedia lui Shakespeare şi-a dovedit universalitatea şi prin faptul că a putut fi “spusă” fără cuvinte.
  Trupurile foarte bine antrenate ale
  Citeste tot pe Cotidianul
• Două versiuni pentru Romeo şi Julieta - Festivalul Shakespeare, 2012 de Andreea Chindriș sursa: Agenda LiterNet
  A patra zi, 26 aprilie 2012
  Una dintre cele mai cunoscute poveşti de dragoste a fost prezentată la Craiova în două variante în cea de-a patra zi. Primul spectacol a fost un spectacol de teatru-dans făcut de cei de la Studio M în regia lui Péter Uray, un proiect curajos, iar cel de-al doilea de Oskaras Koršunovas, regizorul lituanian care vine constant la Festivalul Shakespeare.
  Primul spectacol, cel de la Sfântu-Gheorghe, pare o analiză la rece, cu sclipiri de emoţie, a textului lui Shakespeare. Răceala e dată de costumele de afacerişti, de structurile de metal care acum fac o casă, acum o criptă în care se află Julieta. Inclusiv mişcările de dans sunt destul de fixe, vedem mai degrabă unghiuri drepte şi o constantă în ceea ce priveşte modul în care o fac. Cât despre emoţie, ea vine de la cuplu, iar costumul nu mai pare rigid pe ei. Nu mai auzi declaraţiile de dragoste (spectacolul nu are text spus), dar poţi vedea forţa cu care se aruncă unul spre
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Romeo şi Julieta sub ploaie de frunze uscate de Iulia Popovici sursa: Agenda LiterNet
  După o noapte în sfîrşit bine dormită (cu intermezzo-ul miraculoaselor focuri de artificii de la miezul nopţii), viaţa a căpătat şi pentru mine, vorba prietenului Werner Schwab, o faţă mult mai umană. Aşa că, pentru toţi iubitorii de teatru, e vremea de-un basm tragic şi frumos.
  Au fost odată ca niciodată un El şi o Ea, care se iubeau la nebunie, pînă cînd, într-o zi nefericită, Ea se-mbolnăvi de-o boală grea. Şi-atunci, ca să-i aducă puţină fericire, iubitul ei îi făcu un dar - un spectacol după cea mai frumoasă poveste tristă de dragoste de pe lume. El se numea Bocsárdi László, Ea era Gabriela, iar povestea pe care i-a dăruit-o regizorul de la Sfîntu Gheorghe soţiei lui - şi nouă, spectatorilor din sala Teatrului Radu Stanca din Sibiu - fu, după cum bănuiaţi deja, Romeo şi Julieta, un spectacol trist, puternic, emoţionant, fără o scenă a balconului şi tocmai de aceea mult mai încărcat de o tragică adoraţie.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un spectacol introducere de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Știam demult grație bunăvoinței secretariatelor literare a mai multor teatre din țară că William Shakespeare a fost un poliglot care a scris o bună parte din opera sa, dacă nu cumva chiar toată, (și) în limba română, fiindcă altminteri cum s-ar explica frecventa absență de pe afiș și din caietulprogram a numelui traducătorului. Se pare că Secretariatul literar al Trupei Iosif Vulcan a Teatrului de Stat din Oradea are noi date în privința vizionarismului marelui Will care, anticipând cu multe secole înainte că piesa lui Romeo și Julieta va fi înscenată pe malurile Crișului, a indicat cu fermitate distribuția. Numai așa s-ar putea justifica informația ce ne este livrată atât de afișul cât și de ilustrata cu funcție de succedaneu de caiet de sală, informație ce sună astfel: distribuția (în ordinea indicată de autor): Sorin Ionescu, George Voinese, ș.a.m.d. Trec peste faptul că de pe ambele adjuvante spectacologice lipsesc cele două puncte absolut necesare. Pe verso-ul vederii cu pricina, ordinea este sensibil modificată din rațiuni ținute ascunse. Se vede treaba că sleit în urma efortului făcut, același Secretariat literar nu și-a mai putut regăsi puterile și a trecut sub tăcere numele scenografului montării. Pe surse, dar și la aplauzele din final am aflat că ar fi vorba despre Oana Cernea. Acum, lăsând și gluma, și ironia la o parte și dincolo de rațiunile, justificate sau nu, ce au dus ca numele Oanei Cernea să nu fie menționat nici măcar pe afiș, mă grăbesc să spun că ea are meritul de a fi inventat aproape din nimic, cu un buget minimal, un decor ce izbutește să sugereze feluritele locuri în care se petrecea acțiunea din celebra piesă shakespeariană- piața publică, chilia fratelui Lorenzo, odaia Julietei, spațiul în care se consumă tragedia din final, ș.a.m.d. Iar împreună cu regizorul Bogdan Hușanu, Oana Cernea a găsit și o modalitate extrem de ingenioasă de rezolvare scenografică a dificilei scene–cheie a balconului.
  Regizorul Bogdan Hușanu a întocmit un conspect scenic clar, fără prea multe complicații, în consonanță cu aspirațiile montării și ținând cont de publicul căruia aceasta i se adresează. Care montare e mai curând un spectacol-introducere, o prefață la un viitor și așteptat mare spectacol cu Romeo și Julieta. Cel de acum se adresează unui public anume, cel care, de altminteri, reprezintă cel mai consistent segment de spectatori ai Teatrului de Stat din Oradea - liceenii. E replica în teatru a concertelor educative de la Filarmonică, propune o formulă economicoasă de tratare teatrală a poveștii. Vedem pe scenă niște tineri veseli, nepăsători și optimiști, încă neieșiți cu totul din adolescență, nițeluș neconformiști, prea puțin interesați în realitate de dușmănia dintre familiile Capulet și Montague, o dispută despre care au auzit câte ceva, dar căreia nu îi prea cunosc motivațiile și nici nu îi anticipează consecințele. Care habar nu au de tragedia ce se pregătește să îndolieze dar să și înțelepțească cele două familii rivale. Spectacolul lui Bogdan Hușanu mai-mai că îi dă dreptate lui Haig Acterian, cel care scria: Romeo și Julieta pare un sonet, o stare sufletească de sonet dramatizată: acțiunea e consecința unei singure stări sufletești a lui Romeo, ea stăpânește toată tragedia. Piesa nu este tragedia iubirii lui Romeo pentru Julieta, ci descrierea sub toate formele a stării de spirit de sonet a lui Romeo. (cf. Shakespeare, Editura Ararat, București, 1995). Fiecare dintre celelalte personaje înseamnă câte un reflex al acestei stări de spirit. Din ea ies pe rând, plătind un preț apreciabil Mercutio (un Mercutio jucăuș, căruia îi place condiția de clown, așa cum îl portretizează Șerban Borda) și Tybalt (Petre Ghimbășan), Benvolio (un Benvolio cam prostuț dar sentimental, cum îl imaginează Pavel Sîrghi) și Paris (scorțos, comme il faut , interesat de rangul și de averea Julietei, dar și fermecat de frumusețea ei, așa cum ni-l propune Sorin Ionescu), Doica (personaj popular, dar și ridicol- sofisticat, plângăcioasă și voluntară, mămoasă și cu nuri deopotrivă, așa cum o desenează ferm Elvira Rîmbu), Peter (copilăros și poate tâmpițel, foarte aproape de Arlechino, cum îl intuiește Ciprian Ciuciu), fratele Lorenzo (Emil Sauciuc ne lasă să înțelegem complexitatea personajului), Julieta (delicată, cu o anume tristețe intrinsecă firii și o melancolie inițială, așa cum o înțelege Alina Leonte), Romeo însuși (avântat, romantic, cu o candoare adolescentină conceput de Răzvan Vicoveanu), Capulet (amestec de autoritarism, de interese mercantile și de ușoară scleroză încă ținută sub control, cum apare el în buna interpretare a lui Ion Abrudan), și a lui Soție (o femeie semeață, sobră, cu morga specifică rangului, așa cum bine o interpretează Suzana Macovei), cu Ducele (Ion Ruscuț) și Montague (George Voinese). Lui Tiberiu Covaci îi revine misiunea de a deschide spectacolul și de a realiza punerea în temă, dar și de a-l aduce în scenă pe Spițer. Nu pot să nu observ că ar mai fi fost de lucru în cazul anumitor roluri, că unii dintre tinerii actori au probleme cu rostirea textului clasic, cu ținuta scenică, cu pășitul pe scenă, numai că ele trebuiau rezolvate de profesorii din facultate, înainte de a le da diploma de licență.
  Spectacolul are pe lângă claritate și o anume eleganță, evită orice fel de aluzie licențioasă, mizează pe sugestie și nu pe demonstrativism. Bogdan Hușanu nu ține cu orice preț să se pună în evidență pe sine, nu vrea să facă pe deșteptul, își rezervă dreptul de a nu inventa suprateme, de a nu iscodi absconsul textului. Nu fiindcă i-ar lipsi imaginația ori capacitatea de problematizare, ci pentru că știe că nu e locul să o facă. Regizorul se concentrează asupra povestirii scenice a tragediei scrise de Shakespeare și mizează pe frumusețea acesteia.
  Iar spectatorii pleacă acasă reconvinși de respectiva frumusețe, ceea ce, la urma urmei, nu e puțin lucru. Și e scopul montării. Aceia dintre ei care nu știu cine a fost Shakespeare pleacă acasă nelămuriți în această privință și asta nu din vina regizorului, a actorilor ori a scenografei, ci fiindcă instituția ce a produs spectacolul nu a socotit necesar să le pună la îndemână un minim mijloc de informare, convinsă fiind că despre Shakespeare se vorbește la școală. Nu, din păcate, nu se vorbește. E de sperat că pentru a afla un răspuns la această întrebare adolescenții vor face mai mult decât o simplă căutare pe Google. La urma urmei, spectacolul de la Teatrul de Stat din Oradea deține și meritul de a le arăta adolescenților că există moduri mult mai agreabile de a-și petrece timpul liber decât navigarea pe internet și conversațiile pe Facebook.
• Romeo și Julieta - Marca Globe de Daniela Boboiciov Magiaru sursa: Revista orizont - pg.26
  Teatrul Globe, Romeo & Juliet, regia Elizabeth Freestone, cu: Alan Morrissey (Romeo), Dominique Bull (Juliet), Michael Cox (Benvolio), Conrad Westmaas (Capulet, Montague, Lawrence), Bridgitta Roy (Lady Capulet, Lady Montague), Perry Snowdon (Tybalt, Paris), Marsha Henry (Doica), Nitzan Sharron (Mercutio); scenografia: Anthony Lamble. Teatrul Globe a pornit vara aceasta în turneu prin Anglia, Austria, Ungaria, Rom.nia, Malta. La Timișoara spectacolul a ajuns în 10 iulie, datorită fundației culturale ArtMedia. Prin prestanță, a fost un spectacol eveniment. La Globe Theatre, Romeo și Julieta se servește în ritm alert. Textul e decupat, ca să se poată plia pe un interval temporal rezonabil - doua ore; decorul e simplu, constituit din micuța și celebra camionetă VW "parcată" în curtea interioară a Colegiului Național Bănățean. Despre crearea scenografiei, designerul Anthony Lamble spunea că ceea ce e cu adevărat o provocare atunci când montezi Shakespeare este că
  Citeste tot pe Revista orizont - pg.26
• Bucurii pentru copii X 7 (II). Ba pentru adulti! de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Un spectacol care a mixat inventivitatea ludica cu numeroase referinte culturale a fost productia Teatrului Tandarica, „Play Shakespeare“ in regia lui Cristian Pepino si scenografia Cristinei Pepino.
  Orice tehnica sau limbaj pasibile de resursele unui comic savuros s-au dovedit de bun augur pentru regizorul Cristian Pepino. Pe locul intâi, cel putin in ordinea aparitiilor, s-a numarat tehnologia de azi pe care regizorul si scenografa Cristina Pepino, o surprind cu un ochi buclucas. Jocul cu trimiterile culturale plus informatiile care ajuta povestea sa curga inainte se retrag preponderent in video. Aici, unde genericul curge ca la film, se gaseste un mix de elemente narative, text explicativ, plus detalii despre cadru, atunci când din timp in timp se zareste castelul. Daca video nu e, umbre cu siguranta veti gasi, caci colturile ecranului sunt decupate când intr-o parte, când in alta pentru a lasa publicul sa vada groaznice dueluri. Mai târziu, când papusile se vor lupta cu
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Romeo și Julieta într-o lume de făină de Alexandra Dima sursa: Art Act Magazine
  Ideea pe care se construiește spectacolul lui Oskaras Korsunovas este dezvăluită publicului încă din prima clipă, fără ca restul reprezentației să permită vreo abatere de la formula instituită o dată cu introducerea pe scenă a actanților. Ritmul în care urmează să se desfășoare povestea (deja cunoscută până la devalorizare în rândul spectatorilor) este anunțat de tăcerea stranie și provocatoare a interpreților, dar și prin izbucnirea tranșantă, deși nu neașteptată, a personajelor posedate de o agresivitate ludică. Încremenire lor durează, însă, câteva minute și amintește de exponatele neînsuflețite din vitrinele comerciale.
  Între timp, cei din sală au ocazia să analizeze decorul din spatele păpușilor vii, care parcă se încăpățânează să ignore aplauzele publicului dezorientat de nemișcarea lor deplină. Și, totuși, numai în acest fel, spiritul de observație al privitorului poate pătrunde dincolo de amestecul de voioșie
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Un spectacol zguduitor despre ură și dragoste de Radu Pocovnicu sursa: Revista Flacăra
  Cum reușește dragostea să înflorească într-o atmosferă de conflict sau ură – este cheia pe care merge Korsunovas în această tragedie a lui Shakespeare.
  Un spectacol zguduitor despre ură și dragoste
  Bătălia dintre cele două familii veroneze, Capulet şi Montague, continuă pe alte coordonate temporale. Cine nu ştie trista poveste a preafrumoasei Julieta şi a lui Romeo, în care Shakespeare descrie idealul iubirii adolescentine? Doi tineri se iubesc, se căsătoresc în secret, dar nu au nici o şansă, despărţiţi de orgoliile familiilor lor vrăjmaşe. Doar părintele Lorenzo întrezăreşte o speranţă, dar strategia nu funcţionează, iar Romeo şi Julieta vor sfârşi tragic. În spectacolul lui Korsunovas, Renaşterii italiene i-a luat locul modernitatea jumătăţii de secol 20. Disputa nu se mai desfăşoară în aerul rarefiat al aristocraţiei italiene, ci are miez la modul cât se poate de propriu. Capulet şi Montague
  Citeste tot pe Revista Flacăra
• Shakespeare e printre noi de Alex Teodorescu sursa: Agenda LiterNet
  Shakespeare este unul dintre acei scriitori care, în ciuda faptului că a trăit cu secole bune în urmă şi a devenit un clasic, se bucură, totuşi, de actualitate. Asta se vede în prima secundă când intri la Play!, că el transcede modernismul şi clasicismul, printr-un colaj de monoloage din piese ce au devenit atât de cunoscute (precum Romeo şi Julieta, Richard al III-lea, Îmblânzirea scorpiei) ce poate începe cu un montaj de scene din filmele lui Walt Disney, element care dă un aer dadaist spectacolului.
  Trecerea la textele propriu-zise se face brusc, printr-o Julietă stalkeriţă ce îşi developează filmele în cameră. Chiar dacă trăieşte doar cu amintirea lui Romeo, îi jeleşte exilul mai tare decât i-ar jeli moartea; o Julietă ce preferă moartea în locul dorului pe care ştie că îl poate alina.
  Prologul pare dezlipit, parcă, dintr-o piesă medievală şi menţine balanţa între un Henric al VIII-lea aşa cum a fost scris şi o traducere actuală
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Shakespeare în dialog cu Shakespeare de Anda Ionaş sursa: Agenda LiterNet
  Punerea în scenă a unui text clasic presupune fără îndoială o doză destul de mare de curaj din partea unui regizor. Cu atât mai mult atunci când este vorba despre o poveste aproape devenită mit, ca cea a lui Romeo şi a Julietei. Premiera Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, prezentată pe data de 15 februarie 2013 la Centrul CAVAS a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu este rodul eforturilor unei echipe tinere (distribuţia cuprinde în mare parte studenţi ai Catedrei de Arta Teatrală) de a aduce în faţa spectatorilor o montare originală a piesei "Marelui Will", care dincolo de inovaţiile ce ţin de regie şi pe alocuri de traducere, rămâne în articulaţiile sale principale fidelă atât literei cât şi spiritului textului.
  Având în vedere multiplele creaţii artistice pe care le-a inspirat povestea îndrăgostiţilor din Verona de-a lungul timpului (de la adaptări pentru marele ecran încă din epoca cinematografului mut, până la musical-uri,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Pe când facebook nu era... de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  Nu ştiu dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei situaţii unice. O fostă interpretă a Julietei regizează "Romeo şi Julieta". Teodora Câmpineanu - căci desprea ea este vorba - a fost Julieta într-un spectacol semnat de Beatrice Bleonţ pe scena Sălii Mari a Naţionalului bucureştean, într-o montare remarcabilă.
  Dincolo de nostalgie, celebrul text shakesperian rămâne o provocare pentru orice creator, mai ales în epoca boomului informaţional şi tehnologic, în care maxima socializare se consumă în spaţiul virtual, pasiunile şi dezamăgirile în studiourile de televiziune iar ingenuitatea şi onoarea sunt concepte ce ţin de alte vremuri şi se pot regăsi doar în paginile romanelor cavalereşti.
  Marea dilemă este cât ne mai poate emoţiona sau atinge în orice fel astăzi o poveste de iubire adolescentină, imposibilă (părinţii se opun) şi încheiată cu sacrificiul suprem? În ce tip de defazare vom constata că ne aflăm dacă luăm eroii shakesperieni şi
  Citeste tot pe Port.ro
• „Romeo și Julieta” în slow motion de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  Pentru unii ziua femeii s-a încheiat apoteotic cu o premieră, „Romeo și Julieta” în regia lui Mihai Mălaimare la teatrul Masca. Spectacolul se înscrie în repertoriul care respectă, pe cât posibil, brandul de teatru de gest, pantomimă și expresie corporală. Sub această egidă se propune o viziune regizorală a cărei țintă pare a fi (re)povestirea arhicunoscutului text shakespearian. Numai că spectatorul funcționează pe principiul oului Kinder. Nu-l cumperi pentru staniolul în care e învelit produsul, uneori nici pentru ciocolată, ci pentru surpriza dinăuntru. În cazul de față, primești o formă de supriză după ce spectacolul s-a încheiat. Mihai Mălaimare își face apariția pe scenă, civil, recitând pătruns de emoție „Sonetul 66”. O aură de lumină se așază în jurul său, iar la final cade în genunchi în fața publicului. Gest demonstrativ de 8 martie sau o completare a poeticii spectacolului?
  Piesa „Romeo și Julieta” transpusă
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare altfel sau despre puterea nerostitelor cuvinte de Marina Roman sursa: Yorick
  Emoţie în stare pură! Mişcare, gest, sunet, într-un sincretism desăvârşit, realizat în tehnica statuilor vivante. Totul lucrat în filigran. Romeo şi Julieta la Teatrul MASCA este un poem vizual pe care Mihai Mălaimare l-a creat pentru spectatorii acestei Românii aproape de nerecunoscut. Răul pare a domni în lume, iar în epoci se schimbă doar forma pe care o ia. Asemenea par a fi, asemenea sunt Verona atunci, România acum, orice altă cetate din orice alt timp… De la disperare la revoltă şi înapoi la disperare: „Strigătul lui Edvard Munch a însemnat enorm pentru mine, m-a urmărit din prima clipă în care l-am văzut, aşa cum a făcut-o şi o face în continuare Scribul. Strigătul locuitorilor Veronei, strigătul celor doi îndrăgostiţi sortiţi pieirii de către o lume nesimţitoare şi incapabilă să vibreze la frumos, strigătul mut al lui Lorenzo, strigătul unei planete care îşi plimbă durerea prin infinitul Cosmosului ca pe un mesaj codificat
  Citeste tot pe Yorick
• O ]ncropeală … cu pretenții de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  “Masca” este un teatru special. Plasat în cartierul Militari din Capitală într-un spațiu cu meșteșug și eleganță utilitară conceput , a reușit să câștige prețuirea publicului practicând teatrul nonverbal, pantomima, commedia dell arte pe un repertoriu ce cuprinde piese cunoscute. Mihai Mălaimare este creatorul acestui teatru, activând ca regizor, interpret, dar și dascăl pentru a cizelat tinere talente interesate de acest gen dificil. Cum este și firesc însă, nu orice teatru reușește constant să prezinte spectacole admirabile.
  Cu ambiție, Mihai Mălaimare, ca scenarist și regizor a optat acum pentru o bijuterie a dramaturgiei, “Romeo și Julieta” de Shakespeare, pe care și-a dorit să o apropie teatrului nonverbal. A conceput un scenariu în douăsprezece scene, decupat în principal pe firul acțiunii. Inexplicabil însă, în scena a șasea, intervine cu replici inventate și recitative pentru a atenționa că Lady și Lord Capulet vor să își
  Citeste tot pe Spectator
• „Romeo și Julieta”, o comedie despre cinismul iubirii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Romeo și Julieta”, un titlu transformat aproape în clișeu de-a lungul unei istorii din ce în ce mai obsedate de iubire și romantism și tragedii amoroase, e, pe cât de des folosit, pe atât de rar pus în scenă. În România ultimelor decenii montările cu „Romeo și Julieta” nici nu acoperă degetele de la o mână.
  Se împlinesc în acest an 400 de ani de la moartea lui Shakespeare și, întâmplător sau nu, la Teatrul Metropolis din București, Victor Ioan Frunză a pus în scenă trei spectacole – „Visul unei nopți de vară”, „A douăsprezecea noapte” și „Romeo și Julieta”. Metropolis este singurul teatru din țară unde se joacă în acest moment trei spectacole după piese de Shakespeare, montate de același regizor, cu aceeași trupă, care își continuă astfel programul, pe de o parte, de cercetare și, pe de altă parte, de a aduce în fața publicului texte de referință, oferindu-le în același timp unor actori tineri posibilitatea
  Citeste tot pe Yorick
• Romeo și Julieta digest de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Adevărul e că nimeni nu mai are timp și răbdare să asculte – de citit, ce să mai spun? – tiradele alea interminabile și siropoase sau, prin alte piese, digresiunile filozofice, poeticești sau cum or mai fi. Lumea se grăbește, așa că textul shakespeareian trebuie redus la esențial și, unde e cazul, retradus și rescris. Hălci întregi de plictis înlocuite cu scurte rezumate rostite de un actor pe post de cor (cam ca la operă, sinopsisul poveștii, doar că spus, nu citit). Ca să înțeleagă omul ceva. Și să rămînă cu o idee clară după trei ore.
  Uite, de pildă, Romeo și Julieta. Chestia e că băieții ăia, și dintr-o parte, și din alta, nu sînt decît niște feciorași de bani gata, beizadele pline de fițe cărora nu le stă mintea decît la pițipoance și la cafteală. Se vede și după haine (pantaloni și geci supărate din piele, pline de buzunărașe și șnururi, albe pentru Capulet, negre pentru Montague). Se mișcă și vorbesc, deci,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare-ul domnului Frunză - Tragedie: Romeo şi Julieta de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Shakespeare nu a alocat prologul din Romeo şi Julieta unui personaj anume. La fiecare montare, regizorul decide ce şi cum. Cine îl rosteşte, cum îl rosteşte, dacă îl rosteşte. Victor Ioan Frunză i l-a dat pe mână părintelui Lorenzo. Adică, lui George Costin. Cum, de altfel, i-a dat mare parte din restul spectacolului de la Metropolis. Cum, pe vremuri, îi dăduse pe mâna, la CCEUNB, Furtuna. Tot lui Costin. Adică, lui Prospero.
  Nu e nici o greşeală. Fratele Lorenzo e aproape Prospero. Romeo şi Julieta e aproape Furtuna. Diferenţa e că Padre poate multe, dar nu totul. El crede într-Unul Dumnezeu, în timp ce Prospero e, în parte, Dumnezeu.
  Prospero îl are pe Ariel, Lorenzo pe Angelica, doica. Ei singuri ştiu adevărul. Tot adevărul. Îl ştiu mereu. Îl poartă pe braţe, cel mai adesea. Până obosesc. Până e prea mult. Şi atunci, doica abdică şi aprobă căsătoria Julietei cu Paris. Şi atunci, părintele e incapabil să oprească dublul suicid.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Din nou, despre Julieta şi al ei Romeo de Dana V. Diaconu sursa: Agenda LiterNet
  Am revăzut Romeo şi Julieta, de aceasta dată la Teatrul Metropolis, în montarea cuplului Victor Ioan Frunză (direcţie de scenă) şi Adriana Grand (decor şi costume).
  Cred că e foarte greu să joci şi să montezi un text clasic căci trebuie să te fereşti să calci pe urmele unor monştri sacri. De aceea, e remarcabil că Dl. Frunză şi trupa domniei sale continuă să abordeze partiturile clasice şi, de cele mai multe ori, le iese foarte bine (vezi Caragiale sau Mihail Sebastian, de pildă).
  Pentru Romeo şi Julieta e clar că directorul de scenă îşi cunoaşte publicul ţintă şi, ca un bun manager de proiect, a gândit o montare pe gustul celor care au umplut sala într-o sâmbătă seară de noiembrie 2016: adolescenţi - elevi de liceu. Piesa se joacă pe coduri de culoare şi urmând reguli cadastrale, la fel ca în curtea Şcolii Centrale. Cele două clanuri, Capulet şi Montague, unii în alb, ceilalţi în negru, se înfruntă din vorbe şi priviri de pe
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Romeo şi Julieta, iubindu-se şi murind sub ochii noştri pentru a patruzecişişasea oară de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  O prezenţă, din păcate, de doar câteva zile, la cea de-a treia ediţie a Festivalului de teatru pentru adolescenţi Teen Fest, organizat de Teatrul bucureştean „Excelsior“, mi-a oferit prilejul de a vedea un spectacol mai vechi. Cel cu Romeo şi Julieta, pus în scenă de regizorul Victor Ioan Frunză, scenografa Adriana Grand şi celebra, minunata lor „trupă fără nume“ la „Metropolis“.
  Văd, aşadar, Romeo şi Julieta într-un moment în care programul lunar al instituţiei producătoare anunţă alte două noi premiere ale aceleeaşi pretigioase echipe - Hamlet şi Titanic vals - şi despre care se site-ul Teatrului ne previne că ar fi deja sold out până la sfârşitul lunii. Contextul fiind cel rezumat mai sus, sunt, evident, în situaţia de a comite un act oarecum atipic, scriind despre un spectacol care a cunoscut prima ridicare de cortină la data de 5 septembrie 2015 şi care, iată, a ajuns la reprezentaţia cu numărul 46. Atipic pentru vremurile
  Citeste tot pe Adevărul
• Fascinaţia costumelor de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Bine a făcut TVR că a transmis de mai multe ori Hamlet-ul lui Vlad Mugur din 2001, spectacol realizat şi filmat pe scena Teatrului Naţional din Cluj, considerat o capodoperă, tocmai în anul Shakespeare, când se împlinesc 400 de ani de la moartea marelui Will. Mi se pare deopotrivă un omagiu adus creaţiei genialului renascentist englez şi o recunoaştere a importanţei regiei în genere, care valorizează inspirat piesele lui. În ultimii ani, am văzut pe scena Naţionalului clujean cel puţin două montări stimulative: Hamlet şi Cum vă place. Prima se datorează italianului Roberto Bacci cu Cristian Grosu în rolul lui Hamlet, iar a doua maghiarului Peter Uray. În selecţia făcută de Roberto Bacci eroii sunt spadasini, în vreme ce personajele dirijate de Peter Uray devin dansatori. Se vede că de la amândoi a avut ceva de învăţat tânărul regizor Tudor Lucanu atunci când i s-a înfiripat în minte ideea transpunerii scenice a celebrei tragedii shakespeariene
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Râsul lui Romeo şi lacrimile Julietei de Alina Epingeac sursa: Yorick
  En garde! Alege-ţi bine arma şi locul şi ceasul! Fii gata de atac! Indiferent de epocă şi de modă, „gâlceava”, „războiul”, „cearta” dintre familiile Montague şi Capulet rămâne la fel de absurdă. Motivul de la care a plecat celebra ură zace uitat undeva într-un trecut incert. De ce se înfruntă acum, tinerii familiilor din Verona nu prea ştiu. Dar o fac. În numele onoarei şi al orgoliului unor părinţi prea puţin atenţi la soarta lor viitoare. Şi se moare în numele acestei supărări vechi. Iar celebra jertfă a lui Romeo şi a Julietei pe altarul reconcilierii nu este altceva decât un punct al acestei „încăierări”. Aşa-numita împăcare nu este altceva decât neputinţa de a continua conflictul odată ce singurii urmaşi zac în cavou. Un destin absurd a doi copii teribilişti care nu au avut prea mult timp să se joace de-a îndrăgosteala. „Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor” este una a infantilismului erotic
  Citeste tot pe Yorick
• Romeo și Julieta – o tragedie cu happy-end la Teatrul Național Cluj de Florin Moldovan sursa: Ziarul de Cluj
  Romeo și Julieta, varianta pusă în scenă la Teatrul Național Cluj, este o adaptare după celebra tragedie a lui Shakespeare, care respectă întocmai intriga, povestea imaginată de marele dramaturg, dar care schimbă cadrul în care se petrece povestea de iubire.
  A fost modificat în mod nereușit și neinspirat neesențialul, dar a fost păstrat în mod reușit și inspirat esențialul.
  Pe de-o parte, regizorul, Tudor Lucanu, a transformat „Romeo și Julieta” într-o rivalitate futilă între două clanuri de croitori, dar, pe de altă parte, a reușit să dea viață electrizantă iubirii dintre cei doi amorezi, în așa fel încât sentimentul a ajuns și în sală, în inimile spectatorilor.
  La ridicarea cortinei, decorul împânzit de manechine, de stative cu suluri de materiale de diferite culori, de mașini de cusut așezate simetric, toate asezonate cu zgomote de foarfeci de croitorie, forfecate amenințător, sfidător, între „combatanții” din cele două
  Citeste tot pe Ziarul de Cluj
• Crime în croitorie de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  De vreme ce nimeni nu mai pune demult la îndoială realitatea aserţiunii potrivit căreia Shakespeare ar fi un autor de gumilastic, nimic nu ar mai trebui nici să ne mire, nici să ne şocheze atunci când îi vedem piesele montate pe scenă
  Aşa că, dacă în urmă cu vreo trei nu eram deloc revoltaţi, ba dimpotrivă, atunci când ne era dat să observăm că marele Oskar Korsunovas plasa povestea conflictelor veroneze ca şi tragedia lui Romeo şi a Julietei sale într-o bucătărie, acolo unde feluriţi membri ai familiilor Capulet şi Montague îşi disputau supremaţia acoperiţi fiind de valuri de făină, de ce nu i-ar fi permis oare tânărului regizor clujean Tudor Lucanu să mute acum conflictul într-o croitorie? Odată permisiunea dobândită mergem încrezători şi mai departe, recunoscând îndată dreptul inalienabil al scenografei Alina Herescu de a crea o seamă de costume cel puţin curioase. Care mai de care mai originale, mai fistichii, aş spune ,
  Citeste tot pe Adevărul
• „Romeo și Julieta”. Viziuni metafizice: spiritele rătăcesc printre cei vii de Dana Țabrea sursa: Revista Timpul
  Una dintre cele mai recente montări cu Romeo și Julieta, prezentată în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, este o adaptare cu intervenții curajoase în textul shakespearian și momente de improvizație actoricească, adesea ieșind din convenția teatrală. Intenția regizorală vizează concretizarea actuală a rivalității dintre cele două familii, apelând la o analogie: concurența dintre două case de modă, generalizând ușor, poate dintre două curente artistice în egală măsură agreate în contemporaneitate ori dintre două tipologii teatrale diferite (simbolism și realism sau comedie și tragedie).
  Două ateliere de croitorie perfect simetrice, construite scenografic în culori care atrag atenția (ciclamen, respectiv verde crud), deschid drumul unui demers în care contrastele estetice sunt jonglate la extrem. Prima parte a spectacolului (până spre scena a zecea) se bazează pe coloritul viu, care fură privirea, pe costumele ingenioase,
  Citeste tot pe Revista Timpul
• Admirabil povestit coregrafic subiectul de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Capodopera lui Shakespeare “Romeo și Julieta”, de peste patru secole “trăiește” și cucerește publicul prin tema sa – iubirea. Este întodeauna actuală tema dragostei care poate fi distrusă de autoritatea celor puternici, indiferent de timpul istoric și sistemul social. Universalitatea acestei teme a atras și compozitori precum Gounod, Bellini, Berlioz sau Ceaikovski, dar cea mai populară rămâne creația lui Serghei Prokofiev. Marcat de dramaticile momente ale istoriei, compozitorul realizează în 1938 muzica pentru baletul “Romeo și Julieta”. Opera Națională din București a avut mereu în repertoriu acest balet în diverse variante, apreciate prin evoluțiile interpreților dansatori.
  Italianul Renato Zanella, personalitate internațională a dansului, cu o bogată activitate înregistrată și la Opera de Stat din Viena, este acum coordonator artistic al baletului Operei Naționale din București. Renato Zanella, în calitate de regizor și coregraf
  Citeste tot pe Spectator
• Despre Romeo şi Julieta la Opera Naţională Bucureşti. Opinii de spectator de Cristina Sârbu sursa: Radio Romania Muzical
  Cea mai recentă premieră a companiei de balet din cadrul Operei Naţionale Bucureşti, capodopera Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev mi-a dat sentimentul că vremurile merg mai departe, pe un făgaş promiţător. Distribuţia din seara zilei de vineri, 10 martie 2017, a avut-o, în cap de listă, pe balerina Cristina Dijmaru, o Julietă care m-a cucerit fără rezerve. Cristina Dijmaru şi-a construit tenace şi atent o carieră care a parcurs, în timp, aproape toate treptele rolurilor clasice de referinţă. Şi-a perfecţionat tehnica, şi-a modelat trupul, şi-a îmbogăţit paleta expresivă şi s-a maturizat aproape pe nesimţite, astfel încât, pentru mine, Julieta ei a fost sub toate aspectele minunată, într-un salt calitativ-artistic spectaculos, care marchează un moment de cert apogeu în cariera balerinei. I-am apreciat mai ales estetica mişcărilor, fluenţa lor, indiferent de dificultăţile tehnice, naturaleţea gesturilor, totala dăruire şi identificare cu
  Citeste tot pe Radio Romania Muzical
• Romeo şi Julieta, acum o poveste româno-italiană de Virgil Oprina sursa: Agenda LiterNet
  Noua premieră a Operei Naţionale Bucureşti (10 martie 2017) este povestea coregrafică a baletului Romeo şi Julieta de Prokofiev. Piesă de rezistenţă în repertoriul oricărui teatru liric, adevărată capodoperă a muzicii universale, multe teme din muzica acestui opus au trecut dincolo de scenă intrând în patrimoniul popular.
  Ultima dată acordurile acestei drame muzical-coregrafice au răsunat pe scena operei bucureştene acum mai bine de 15 ani, revenirea în repertoriul curent într-o nouă montare fiind mai mult decât binevenită pentru publicul vechi şi cel nou deopotrivă.
  Spectacol coregrafic de mare anvergură, cu o durată de aproape 3 ore, Romeo şi Julieta reclamă o garnitură valoroasă a corpului de balet şi în mod obligatoriu două stele care să dea credibilitate eternei poveşti de dragoste, Romeo dar mai ales Julieta trebuind să posede nu doar anduranţa unui act coregrafic de înalt nivel, ci şi o personalitate artistică deosebit de expresivă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un Shakespeare cât se poate de (post)uman de Nona Rapotan sursa: BookHub
  N-o să refuz niciodată să urmăresc o montare după Shakespeare. Dar nici n-o să mă grăbesc să accept ca fiind bună orice transpunere scenică a textelor marelui dramaturg. De aceea, când am auzit de premiera cu Romeo și Julieta în regia lui Yuri Kordonsky m-am grăbit să ajung la Teatrul Național I.L. Caragiale – Sala Studio. Căci, nu-i așa, nu se făcea să întârzii la un astfel de eveniment. Nu m-am înșelat – chiar a fost un eveniment. Neașteptat pentru mulți, e foarte adevărat că va stârni controverse, dar eu îmi rezerv dreptul de-a spune încă de la bun început că este unul dintre cele mai bune spectacole făcut după Shakespeare din ultimii ani.
  Yuri Kordonsky e un regizor destul de cunoscut românilor, așa că nu insist cu detaliile privitoare la biografia lui profesională. Tocmai din această pricină așteptările mele au fost mari încă de la început, dar mi-au fost răsplătite cu asupra de măsură chiar. Un spectacol gândit până în
  Citeste tot pe BookHub
• Spectacol incitant, lipsit de emoție de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Contemporaneizarea în teatru sau film a operei bătrânului Will este perfect valabilă pentru că Shakespeare e universal, indiferent de timpul istoric, trimite un mesaj mereu valabil; rămâne însă, discutabil cum se întreprinde teatral sau filmic această contemporaneizare.
  Spectacolul “Romeo și Julieta”, în “versiunea scenică” Yuri Kordonsky, poate aminti unora de filmul din 1996 al regizorului Baz Luhrmann cu Leonardo Di Caprio și Clare Danes petrecut în zilele noastre, cu spada înlocuită de pistol. Versiunea propusă de prețuitul regizor Yuri Kordonsky american astăzi, de origine rusă, este incitantă, șocantă chiar, dar încărcată de hibe și lipsită de emoție. Legendara poveste de dragoste dintre Romeo și Julieta, proveniți din familii nobile, învrăjbite, se petrece astăzi într-o lume sordidă, agresivă, sălbatică dintr-un cartier periferic, o zonă cândva industrializată și în prezent dezafectată, cum indică decorul.
  Citeste tot pe Spectator
• Selfie cu Romeo și Julieta la TNB de Cristina Modreanu sursa: Scena.ro
  O să încep cu o confesiune jenantă: n-am reușit până acum să învăț să fac selfie-uri. E ceva cu poziția mâinii, cu concentrarea de a face mai multe lucruri în același timp sau cu habar nu am ce. Pe scurt: am încercat, n-a ieșit, asta este. Dar după ce am văzut aseară Romeo și Julieta la TNB îndrăznesc să cred că am făcut un pas mai departe în ”gândirea” mea despre această componentă, se pare esențială, a vieții contemporane. Să vă explic de ce.
  Prima jumătate a spectacolului este o ilustrare hiper-energetică a ceea ce am putea numi ”zgomotul și furia” lumii contemporane. Membrii celor două clanuri petrec minute în șir în confruntări violente, adevărate lupte de stradă atent coregrafiate, completate cu o variată gamă de gesturi obscene, urlete și atacuri surpriză, plus un cat-fight al mamelor clanului asezonat cu urlete dezlănțuite. Luptele sunt urmate de dans în atmosfera unui club de noapte, cu DJ la fața locului,
  Citeste tot pe Scena.ro
• Când Romeo și Julieta își fac selfie… Ce rămâne? de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Tentația modernizărilor excesive este una dintre capcanele în care cad mulți regizori în teatrul de azi, pe ideea că trebuie să fie originali cu orice preț și că originalitatea înseamnă să-i înghesuie pe eroii clasici în niște tipare absurde în care se simt de cele mai multe ori ca în niște haine mult prea strâmte.
  Este și cazul spectacolului „Romeo și Julieta” de la Teatrul Național din București, pus în scenă de Yuri Kordonsky la Sala Studio, folosită în varianta arenă, cu un decor impresionant prin dimensiuni al lui Dragoș Buhagiar. Un decor care încearcă să recompună un univers departe, foarte departe de cel shakespearian, un fel de garaj/ depozit/ spațiu pe jumătate părăsit, în care își duc viața niște bande de cartier și pe care-l marchează Lorenzo (interpretat de Răzvan Vasilescu), încă din prima scenă, când intră și, cu un spray de colorat, desenează pe niște ochiuri de geam inițialele care descriu spațiul celor
  Citeste tot pe Yorick
• „Romeo şi Julieta” pe drumul spre haos pavat cu intenţii bune de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Intenţiile ne definesc cel mai bine ca oameni. De la gând la faptă calea poate fi mai lungă decât am crede. Constrângerile de tot felul, morala, educaţia, o mie şi una de motive stau între intenţiile noastre şi ceea ce optăm până la urmă să realizăm din ele. Dar, în sens profund, suntem mai degrabă suma intenţiilor noastre decât cea a acţiunilor. Dacă ne-am putea citi gândurile unii altora ar fi şi periculos, dar şi mai practic. În teatru „intenţia” este cuvântul care ar trebui să stea scris cu majuscule deasupra uşii de la intrarea în scenă; pentru că de la ea ni se trag toate. Acel refren obosit pe care îl tot îngânau profesoarele noastre din liceu, „Ce a vrut să spună autorul?”, este întrebarea cheie care descifrează orice spectacol. Doar că pe scenă, semnele nu mai sunt la fel de clare ca în viaţă; nu mai e la fel de uşor de pus egalul sau mai mic sau egalul sau mai mare sau egalul între ce s-a vrut şi ce s-a făcut.
  Citeste tot pe Yorick
• Trashing “Romeo şi Julieta” de Răzvana Niţă sursa: Acta est fabula
  Sunt convinsă că vi s-a întâmplat să vedeţi fotografii selfie în care iniţiatorul (uşor de recunoscut după mâna lipsă din cadru) afişează o mină exuberantă iar „partenerul” este, dacă nu apatic, în orice caz neconvins şi neconvingător. Se întâmplă cu marile personalităţi ajunse în locuri publice, „agăţate” de oameni obişnuiţi dornici de afirmare, şi înghesuite volens nolens în arhiva foto a „admiratorilor”. Cei mai curajoşi dintre aceştia din urmă adoptă posturi şi atitudini familiare de-a dreptul (luat după umeri, pus coarne etc.). Un fel de-a spune „oi fi tu vedeta dar acum te-am prins şi aparatul foto e la mine, aşa că te fac”.
  Se întâmplă că unii regizori aflaţi într-un continuu periplu prin dramaturgia universală, dau peste câte o personalitate intangibilă, încremenită de prea mult timp în legendă, în „poză”, „în insectar”. Şi atunci de ce să nu încerce un „trash the author”?
  Citeste tot pe Acta est fabula
• Bocancul cu ţinte al Julietei de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Cum nu prea mai e nimic de inventat după mii de interpretări şi reprezentări ale tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta, ceea ce rămîne de făcut este fie crearea unui cadru contemporan în care să se reimagineze problematica piesei, fie deconstruirea şi reconstruirea textului, cît să transforme scriitura şi să genereze o perspectivă actuală. Spectacolul lui Yury Kordonsky de la Teatrul Naţional Bucureşti, un construct performativ amplu, spectaculos ca imagine şi atractiv prin modernitate, intră în prima paradigmă. Regizorul imaginează rivalitatea celor două familii veroneze într-o metropolă americană de astăzi, sub forma conflictului dintre două bande rivale (cam în aceeaşi zonă stilistică din West Side Story, doar că aici nu e vorba de o lume precară, ci mai degrabă de o „clasă de mijloc“ a interlopilor, deşi nu există explicit în spectacol vreo trimitere la infracţionalitate ca afacere, ci doar la agresivitate şi consum, nu şi trafic,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Așa cum numai marilor regizori li se întâmplă… de Mircea Morariu sursa: Yorick
  O spun de la început. Romeo și Julieta, spectacolul pe care atât de prețuitul, uneori chiar răsfățatul regizor Yury Kordonsky l-a pus în scenă la Sala Studio a Teatrului Național din București este ceea ce se cheamă simplu și pe românește o cădere. O ratare fără drept de apel. Așa cum numai marilor regizori li se poate întâmpla să rateze. Nu, nu e un spectacol submediocru, cald-căldicel, din categoria acelora despre care s-ar putea spune că, totuși, ar avea ceva care le salvează.
  Pur și simplu, avem de-a face cu o montare care mustește de bune intenții, de dorința de a propune o viziune nouă, extrem-contemporană, asupra unui text clasic, însă în a cărei realizare concretă nimic nu se leagă, aproape nimic nu dobândește proeminență. Totul se consumă într-o violență …violentă și o modernitate care nu aduce nimic care să justifice că regizorul ar fi găsit noi argumente în favoarea sintagmei Shakespeare, contemporanul nostru.
  Sigur,
  Citeste tot pe Yorick
• „Romeo şi Julieta” – un băiat iubea o fată de Alina Epingeac sursa: Yorick
  „Cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate timpurile” – aşa se tot vorbeşte despre povestea lui Romeo şi a Julietei lui. Milioane de turişti plătesc bilet pentru a urca într-un balcon cochet al unei case din Verona şi pentru a lipi pe zidurile din cărămidă sfărâmicioasă bileţele cu declaraţii de iubire nemuritoare. Marketing în stare pură, pentru că personajele lui Shakespeare sunt fictive, iar în balconul unde se stă la coadă pentru o fotografie nu a urcat niciodată vreun Romeo către o Julietă. Dar ne place, totuşi, să credem în poveşti. De ce, însă, memoria colectivă a deturnat sensul piesei lui Shakespeare într-o telenovelă cam siropoasă e o întrebare pertinentă. De la ura dintre două familii din cauza căreia doi tineri îşi pierd viaţa şi alţi trei pe lângă ei, răzbunare, trădare, otrăviri, dueluri şi minciună până la această poveste solară despre o iubire idealizată e cale destul de lungă. De ce şi-ar dori un
  Citeste tot pe Yorick
• Capcanele clasicului reinventat de Nona Rapotan sursa: BookHub
  M-am străduit preț de două ore să înțeleg ce-a urmărit Liliana Pană să construiască în noul spectacol de la Teatrul Mic care-i poartă semnătura; se joacă în Sala Studio, din Strada Gabroveni Nr. 57, un spațiu generos ca poziție geografică, dar și din punctul de vedere al adapatabilității la diferite formule scenice. Recunosc că n-am înțeles mare lucru din cele văzute, deși venisem pregătită să-i văd pe actorii Teatrului Mic etalându-și profesionalismul. I-am urmărit pe fiecare în parte în multe alte spectacole, numai că aseară aproape că nu i-am zărit.
  Tragedia celor doi îndrăgostiți, Romeo și Julieta, a fost rescrisă scenic de sute de ori (sau poate că cifra depășește ordinul miilor) de la data scrierii piesei și până astăzi. Tentează ceea ce a scris Shakespeare tocmai pentru că, în esența ei, tragedia rămâne aceeași, indiferent de timp – când doi oameni se îndrăgostesc este bine să-i lași să-și vadă de iubirea
  Citeste tot pe BookHub
• Doi tineri din Gabroveni 57 de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  O casă. Un cub. O adresă Gabroveni 57. Una dintre puţinele clădirile refăcute de pe o stradă istorică ce se zbate să nu existe doar acolo, în istorie.
  Romeo şi Julieta. Teatrul Mic. Sala Studio. Noul spaţiu de joc al unui teatru mult-încercat de bulinele marilor cutremure care poate (nu) vor veni, aplicate de autorităţile ce mult ne încearcă rezistenţa la prostie, corupţie, indolenţă, incompetenţă, sărăcie.
  La dreapta, foaierul. La stânga, sala. La stânga stângii, un hotel. Între hotel şi teatru, un culoar de nici doi metri lăţime. Acolo va muri Mercuţio, cel căruia Alexandru Voicu îi dă fix notă de relaxare inteligentă necesară pentru a percepe că el, măcar el, nu e pradă demenţei pe nume ura dintre clanuri (la Shakespeare), naţiuni, religii, rase (la noi, ceilalţi).
  La polul opus, Tybalt (Andrei Seuşan), extremistul de serviciu, individul mereu dispus să nu uite nimic din ce ar putea dezbina, să ignore orice ar putea uni.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Shakespeare… cobaiul regizorilor! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  UN EVENIMENT CULTURAL … Centrul Vechi a fost înzestrat nu cu un restaurant nou, ci cu un lăcaș cultural special pe strada Gabroveni nr.57 care se alătură Centrului Cultural ArCuB de pe Lipscani nr. 84-90. Într-o clădire veche, superb renovată, Teatrul Mic a primit găzduire într-o sală cu aproximativ același număr de locuri ca fostul Teatru Foarte Mic, bine dotată tehnic, cu un spațiu generos de expoziție și un foaier decorat original, admirabil; acum Teatru Mic cel oropsit de “bulinele” de avertizare că se dărâmă la un cutremur, are o sală Studio dedicată a fi un “atelier de creație”.
  Când treceți prin Centrul Vechi trebuie să vizitați expoziția din strada Gabroveni nr.57 dedicată istoricului clădirii și locului, realizată de un curator inspirat, cu documente de preț!
  “ATELIERUL DE CREAȚIE” … prezintă, din păcate,o intenție de experiment teatral jalnică, apelând la celebra piesă a bătrânului Will, “Romeo și Julieta”.
  Citeste tot pe Spectator
• Schimbarea la faţă a Regelui Lear de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul.ro
  Mult aşteptatul spectacol al lui Andrei Şerban ce are o distribuţie 100% feminină a avut premiera în acest weekend, la Teatrul Bulandra, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Lear-ul Marianei Mihuţ are chiar mai multă „carne“ decât cel al lui Victor Rebengiuc.
  Dând o „replică “ peste sute de ani teatrului elisabetan care oferea şansa de a juca doar bărbaţilor, Andrei Şerban a pus în scenă această tragedie shakespeariană, „cea mai apropiată de tragedia greacă“, după cum spune regizorul, numai cu femei care sunt cele mai sigure vehicule purtătoare de emoţie. Emoţia este de altfel cuvântul de ordine al spectacolului care nu se ruşinează să arate „bărbaţii“ plângând, recunoscându-şi vinovăţia şi trecând prin toate etapele procesului de „vindecare“ psihologică. Lear în interpretarea Marianei Mihuţ este poate cel mai puternic pe care l-a văzut scena românească tocmai pentru că pare cel
  Citeste tot pe Cotidianul.ro
• Mama mea Lear de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Femei care joacă bărbaţi fără să joace bărbaţi. Cele dintîi reprezentaţii cu „Lear-ul feminin“ al lui Andrei Şerban, după premiera din noiembrie. Cel puţin prin numele celor implicaţi în proiect şi prin ineditul propunerii regizorale, un eveniment în teatrul românesc, despre care se va vorbi – în egală măsură, pro şi contra.
  Pînă acum – după repetiţiile cu public şi după reprezentaţiile din cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa –, reacţiile (în presă şi pe bloguri) n-au fost decît pozitive. Distribuţia – dublă, dar nu paralelă, fiecare interpret jucînd, de regulă, două roluri, cu excepţia celui titular, rezervat Marianei Mihuţ – e formată exclusiv din actriţe (în general, nume foarte cunoscute din teatru sau din viaţa mondenă), făcînd din Lear-ul montat la Bulandra singura ocazie
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Lear si noi in viziunea lui Andrei Serban de Ioana ieronim sursa: BucureÈ™tiul cultural
  In iulie 2008 au avut loc primele repetitii/prezentari cu public ale spectacolului Lear, in regia lui Andrei Serban. Multe zvonuri au inconjurat acest proiect, mai ales din cauza distributiei exclusiv feminine a capodoperei shakespeariene, cea mai sumbra, cea mai lipsita de speranta si mai complexa dintre tragediile marelui dramaturg. In privinta aceasta, intentia regizorului a fost aceea de a folosi conventia unei interpretari exclusiv feminine, asa cum pe vremea lui Shakespeare jucau doar actori barbati: teatrul este artificiu. Surpriza a fost ca din primele zile, cand inca se faceau auditii, privitorul absorbea in cea mai scurta vreme conventia, vazad indata personajul dincolo de interpret. Actritele in rol de barbat de altfel nu incearca sa para barbati, ci, in costumul lor barbatesc, isi joacÃa pur si simplu rolul.
  Bine cunoscuta poveste a lui Lear, regele care si-a impartit regatul intre fiicele sale, dupa modelul Sarea in bucate, este pusa in valoare de Andrei Serban intr-un
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Regele Lear este femeie de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Exista regizori – nume mari ale teatrului lumii – care functioneaza vizibil mai bine in relatia cu clasicii dramaturgiei, comparativ cu textele contemporane. Analizand spectacolele montate de Andrei Serban in ultimii ani in Romania, afirmatia devine valabila si in cazul sau.
  Serban a montat de la revenirea sa pe scenele romanesti (nu vorbim aici despre revenirea de dupa 1990, nici despre „episodul Oedip" de la Opera Nationala, ci despre cea mai recenta intoarcere) piese de Sarah Kane, Tom Stoppard, Patrick Marber, adica nume foarte „tari" din dramaturgia contemporana, dar adevaratele succese le-a repurtat cu „Unchiul Vanea" (Teatrul Maghiar de Stat), „Pescarusul" (Teatrul National „Radu Stanca", Sibiu) si, mai nou, cu „Regele Lear" (Teatrul Bulandra).
  Explicatia cea mai frecventa in critica de specialitate cu privire la acest paradox este aceea ca un text nou trebuie pus in valoare mai bine, deci vine pe primul loc, in timp ce unul clasic pretinde mai multa
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• România sfâşiată – o societate a intrigilor, corupţiei şi trădării de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Cea mai nouă producţie a Teatrului Bulandra se programează foarte rar, fiindcă are o distribuţie greu de reunit: actriţe din mai multe teatre bucureştene se întâlnesc cu personajele shakespeariene şi le dau, sub îndrumarea regizorului Andrei Şerban, un relief impresionant.
  Ceea ce mişcă cel mai mult este interpretarea actriţei Mariana Mihuţ, care construieşte un Rege Lear fără vârstă, trecând credibil de la orgoliul orb la înţelepciune şi iluminare tardivă, ieşind din viaţă după ce a înţeles câteva adevăruri esenţiale, ceea ce nu poate spune majoritatea oamenilor. Pe această interpretare se bazează bună parte din spectacol, însă nu poate fi lăsată deoparte lectura neaşteptată – curajoasă şi justificată – a regiei, care vede în ţara împărţită de Lear fiicelor sale chiar România, a cărei hartă e sfâşiată la propriu şi oferită fiecăreia dintre ele.
  Traducerea nouă folosită în spectacol, pentru care au lucrat Ioana
  Citeste tot pe Gândul
• După 40 de ani, la Bulandra de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Regizorul Andrei Şerban pune în scenă, la Teatrul Bulandra, sala "Toma Caragiu", spectacolul "Lear", cu o distribuţie exclusiv feminină. În rolul titular e actriţa Mariana Mihuţ. În iulie vor fi şi repetiţii cu public. Premiera oficială va avea loc la toamnă.
  Cu această creaţie semnată Andrei Şerban, Bucureştiul ar putea înregistra o performanţă teatrală pe care nu a mai avut-o de ani buni. Spectacolul se aşteaptă a fi unul provocator: toate personajele sînt interpretate de actriţe. Regizorul a format două distribuţii, "neschimbată" fiind doar Mariana Mihuţ. În varianta bucureşteană a lui Şerban, titlul piesei lui Shakespeare pierde cuvîntul "Regele", numindu-se pur şi simplu "Lear".
  REVENIRE. Aş îndrăzni să spun că cel supranumit "un regizor genial" marchează, poate întîmplător sau nu, cu această creaţie scenică aşteptată de publicul bucureştean cîteva evenimente. El a revenit, exact după 40 de ani, pe scena "Bulandrei",
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• „Lear” în viziunea lui Andrei Şerban: România sfâşiată – o societate a intrigilo de Cristina Modreanu sursa: Teatrul de azi
  Cea mai nouă producţie a Teatrului Bulandra se programează foarte rar, fiindcă are o distribuţie greu de reunit: actriţe din mai multe teatre bucureştene se întâlnesc cu personajele shakespeariene şi le dau, sub îndrumarea regizorului Andrei Şerban, un relief impresionant. Ceea ce mişcă cel mai mult este interpretarea actriţei Mariana Mihuţ, care construieşte un Rege Lear fără vârstă, trecând credibil de la orgoliul orb la înţelepciune şi iluminare tardivă, ieşind din viaţă după ce a înţeles câteva adevăruri esenţiale, ceea ce nu poate spune majoritatea oamenilor. Pe această interpretare se bazează bună parte din spectacol, însă nu poate fi lăsată deoparte lectura neaşteptată – curajoasă şi justificată – a regiei, care vede în ţara împărţită de Lear fiicelor sale chiar România, a cărei hartă e sfâşiată la propriu şi oferită fiecăreia dintre ele. Traducerea nouă folosită în spectacol, pentru care au lucrat Ioana
  Citeste tot pe Teatrul de azi
• "Sa spunem ce simtim..." de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Desigur, ramane o provocare la senzational sa vizionezi "Regele Lear" de Shakespeare, numit acum "Lear", intr-o distributie numai cu actrite. Spectacolul este integrat Festivalului Uniunii Teatrelor Europene ce se desfasoara in Capitala intre 27 octombrie - 21 decembrie, organizat de Teatrul "Bulandra", un eveniment cultural de marca. Dar... "Sa spunem ce simtim, nu ce s-ar cere" despre acest spectacol, vorba lui Edgar fiul lui Gloucester, rostita la finalul tragicei povesti a regelui Lear.
  Spectatorii vor ajunge in sala dupa ce urca treptele pentru intrarea de sus a salii. Publicul se va aseza de o parte si de alta a spatiului de joc. Spectatorii trebuie sa aiba grija sa nu isi procure bilete pentru locurile din marginea intrarii de la paravanul negru pentru ca nu vor putea urmari secvente importante ce se joaca, de fapt, in spatele lor. Decorul lui Dragos Buhagiar este minimalist, construit functional, cu spirit de arhitect pentru a oferi multiple spatii de joc. De la zidurile
  Citeste tot pe România Liberă
• Schimbarea de sex a regelui Lear de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra a avut loc weekendul trecut prima repetiţie generală cu public a spectacolului „Lear“ în regia lui Andrei Şerban, cu o distribuţie exclusiv feminină.
  Mari actriţe pe scenă, mari actori în public. Printre ei, Victor Rebengiuc, vădit emoţionat, aştepta să-şi vadă soţia interpretând un rol pentru care o actriţă ar putea lua în premieră românească trofeul pentru cel mai bun „actor în rol principal“. Andrei Şerban a optat pentru o distribuţie exclusiv feminină, asigurându-şi astfel un plus de sensibilitate - femeile sunt cele mai sigure vehicule purtătoare de emoţie - şi un plus de universalitate.
  De altfel, spectacolul nu se numeşte „Regele Lear“, ci pur şi simplu „Lear“, Mariana Mihuţ fiind în acelaşi timp şi tatăl Lear, şi mama Lear, prototipul părintelui bătrân lăsat să moară sărac, singur şi neconsolat de cele mai urâte creaturi pe care le poate imagina natura,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Lady Lear de Nicolae Prelipceanu sursa: Teatrul azi
  Cum în lumea de astăzi, curiozitatea publică faţă de cultură se manifestă mai ales dacă poate fi redus la circ, spectacolul regizat de Andrei Şerban la Bulandra, cu Lear jucat integral de femei, a atras atenţia din acest motiv. Aşa cum atrage atenţia femeia cu barbă la bâlciuri sau, tot pe-acolo, sirena. De prisos să mai spun că propunerea marelui regizor poartă mult mai departe, în zone nici măcar bănuite de bieţii ziarişti care se silesc să facă pe plac publicului, ajungând în cele din urmă, dacă la început nu erau aşa, asemenea acestuia. Dubla manipulare lucrează, lucrează, mai ceva ca „frumseţea şi cu moartea“ din poezia lui Lucian Blaga.
  Întâi de toate, alegerea lui Andrei Şerban este una logică, dacă ne gândim că în timpul lui Shakespeare toate rolurile erau jucate de bărbaţi. Apoi, e o provocare pentru un artist să scoată dintr-o femeie bărbatul. Darmite din 28 de femei, câte alcătuiesc cele două distribuţii alternative.
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Matriarhatul lui Andrei Şerban de Mircea Ghiţulescu sursa: Revista Clipa
  Regele Lear pare un basm românesc pentru toate vârstele, dar, prin ceva anume, devine foarte important peste veacuri. Seamănă izbitor cu Sarea în bucate de Petre Ispirescu, basmul cu cele trei fete de împărat care au ajuns la vârsta când sunt silite să facă declaraţii de dragoste tatălui.
  Regele Lear, povestea cu cele trei prinţese care îşi aruncă tatăl în disperare, a devenit unul dintre textele europene fundamentale, mereu reluat, recitit şi reprezentat. Cine este Lear? iată întrebarea. Este tatăl îndrăgostit pe care trădarea iubitei sale mezine, Cordelia, îl scoate din minţi? Ce resorturi se declanşează în comportamentul acestui rege fără regină care este şi tatăl şi mama celor trei fete ajunse femei. Unde este mama lor? Să fie un personaj pierdut în graba redactării sau o intenţie literară secretă? Pare că Lear nu doar le-a procreat, ci le-a şi născut tehnic, atât de mare îi este disperarea. Cum se explică tăcerea Cordeliei?
  Citeste tot pe Revista Clipa
• Regele Leara de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Nu este nici o greşeală, ştim că se scrie „Lear”, dar nu este vorba despre tragedia lui Shakespeare, ci de spectacolul lui Andrei Şerban de la Bulandra, jucat numai cu femei. Am stat multă vreme şi m-am gândit de ce numai cu femei, şi asta, la puţin timp după ce Tompa Gabor, la Teatrul Maghiar din Cluj, punea în scenă O scrisoare pierdută cu aceeaşi inovaţie „radicală”. Sigur, sute de ani în şir femeile nu au avut dreptul să urce pe scenă, iar în teatrul japonez rolurile de femei sunt interpretate şi astăzi de bărbaţi travestiţi. Să fie vorba de reparaţia unei nedreptăţi seculare? Parcă nu ajunge. Şi totuşi, de ce Regele Lear numai cu femei, când sunt atâtea roluri grase pentru bărbaţi? Ca regizor, trebuie să renunţi la o mare şansă acceptând acest risc. Am aşteptat să văd spectacolul, să-l nimicesc. Singura problemă era nu cumva să fie genial, să ies din sală umilit. Din fericire, nu a fost cazul, aşa că m-am linişit
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Marginalii - Tragicul si civilizatia disimularii de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Dupa repetitiile cu public din vara anului trecut, regizorul Andrei Serban a oferit in cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa premiera absoluta Lear. Este, la capatul unei indelungate absente, revenirea in Capitala a primului director al TNB, chemat din State in 1990 sub ministeriatul lui Andrei Plesu; neadaptandu-se invechitelor structuri institutionale ale caror carente le-a denuntat in repetate randuri, fara sa ocoleasca vanitatea nemasurata a protagonistilor de toata mana. Provincia si tinerii interpreti inca neafectati de sindromul soclului au avut astfel, in ultimii ani, numai de castigat. Si totusi... Sunt/raman pentru cei care au infruntat canicula anotimpului repere ale unui traseu creator in vederea "intalnirii", cateva luni mai tarziu, prin reprezentatiile de la Bulandra, la patru decenii de la debutul pe aceasta scena, lucrare ce face deja parte din repertoriul permanent. Regizorul ne-a introdus atunci in atelierul (nesubsumabil "provincialelor" manifestari
  Citeste tot pe Revista 22
• Miracol în două acte cu Mariana Mihuţ de Radu Enescu sursa: Agenda LiterNet
  Prolog
  Întrebată, cu puţin timp în urmă, care-i sunt bucuriile, Mariana Mihuţ a răspuns, între altele: "Mă bucur când întâlnesc oameni care sunt generoşi şi buni, care oferă celorlalţi din preaplinul lor." Pe scurt, ar fi putut spune că se bucură când întâlneşte oameni care îi seamănă. Dar modestia n-a lăsat-o să spună aşa. Aici trebuie să intervenim noi.
  Actul I
  O dimineaţă de sâmbătă, în faţa teatrului Bulandra. Pe fundal Grădina Icoanei, peisaj de toamnă.
  Personajele
  MM - Mariana Mihuţ, o mare actriţă, un mare om;
  RE - un spectator oarecare;
  ME - consoarta acestuia din urmă.
  RE (în maşina personală, uitându-se în oglinda retrovizoare): Ai grijă cum deschizi uşa că rişti s-o loveşti pe Mariana Mihuţ.
  Pe trotuar.
  MM (cu un zâmbet larg şi bucuria revederii (?) în ochi): Bună dimineaţa. Ce mai faceţi?
  RE si ME (fâstâciţi, îmbujoraţi): Bună dimineaţa. Ne bucurăm să vă vedem. Noi bine. Dumneavoastră ce mai
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Sfârșit de februarie cu mari actrițe: Mariana Mihuț, Valeria Seciu, Dorina Chiriac, Ana Ciontea de C.M. sursa: Gândul
  Primăvara n-a venit încă, dar prezențele feminine pot deja să vă vestească apropierea ei în noi spectacole produse de teatrele bucureștene. La Bulandra, reîntâlnirea cu una dintre cele mai importante actrițe ale scenei românești, Mariana Mihuț, va fi o surpriză
  Primăvara n-a venit încă, dar prezențele feminine pot deja să vă vestească apropierea ei în noi spectacole produse de teatrele bucureștene. La Bulandra, reîntâlnirea cu una dintre cele mai importante actrițe ale scenei românești, Mariana Mihuț, va fi o surpriză: actrița joacă rolul Regelui Lear în spectacolul „Lear”, în regia lui Andrei Șerban. Un spectacol cu o distribuție exclusiv feminină, „Lear” a avut premiera anul trecut, dar nu a fost reprogramat până acum, așa încât nu ratați spectacolele din 22, 25, 26 sau 28 februarie, la sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra.
  Tot în „Lear”, printre alte prezențe feminine remarcabile, o puteți vedea pe Valeria
  Citeste tot pe Gândul
• Spectator de repetiţii. Lear de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out București
  În urmă cu două săptămåni, Andrei Şerban a invitat publicul la repetiţiile cu Lear , într-o distribuţie exclusiv feminină. Martor timp de două seri şi mai multe zile fără public, Cristiana Gavrilă
  Pentru “Lear” de Shakespeare (un text complicat şi dens), cu aproape două distribuţii pentru fiecare dintre personaje (excepţie făcând Lear, jucat doar de Mariana Mihuţ), cu o perioadă de repetiţii extrem de scurtă (o lună şi jumătate) şi un ritm epuizant, Andrei Şerban a chemat public încă de la prima formă închegată de reprezentaţie. Nu ştiu să se mai fi întâmplat vreodată la un spectacol, ca de la prima repetiţie “şnur”, cum se spune în teatru, să fie invitat public. Actriţele au făcut un gest de curaj nebun, asumându-şi aceste reprezentaţii între repetiţie şi spectacol. Repetiţii cu public, a subliniat regizorul în fiecare seară, pentru a le reaminti celor prezenţi că nu asistă la ceea ce se numeşte un spectacol
  Citeste tot pe Time Out București
• Lear(a) însângerată la propriu şi la figurat de Alina Epingeac sursa: Yorick
  De ce împarte Regele Lear regatul? Nu ştiu. Din orgoliu? Din orbire? Sau poate din răsfăţ? Cert e că toana lui deslănţuie un lung şir de păcate şi crime. Povestea bătrânului rege care îşi întreabă fiicele cât de mult îl iubesc are prea puţin din inocenţa şi duioşia basmului geamăn autohton. Tragedia şi povestea cu tâlc vorbesc de fapt despre acelaşi lucru – iubire şi putere. Dar altfel.
  Andrei Şerban a ales pentru noua punere în scenă de la Teatrul Bulandra latura profund sumbră, în care puterea lasă prea puţin loc iubirii. Gândit pe calapodul tragediilor antice, cu veritabile solilocvii şi crime, când la vedere, când mascate de un skene stilizat din lemn, pendulând între incantaţiile greceşti, sângele vărsat din abundenţă preluat din arenele romane şi publicul aşezat pe trei laturi, spectacolul impresionează la o primă vedere. Prin scurtarea textului, acţiunea s-a densificat, iar montarea câştigă prin concentrare.
  Citeste tot pe Yorick
• Un experiment refăcut de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Mult discutatul experiment din 2008 al regizorului Andrei Șerban de a propune “Regele Lear” de Shakespeare cu o distribuție exclusiv alcătuită din actrițe, revine în repertoriul Teatrului “Bulandra” suferind unele modificări. Durata reprezentației se reduce la două ore de la patru, distribuția își schimbă ciudat componența, iar decorul lui Dragoș Buhagiar, incomod în special pentru spectatorii cu locuri marginale este refăcut pentru o sală nouă. Evenimentul de necontestat rămâne însă, nu spectacolul refăcut, ci sala nouă , modulară, tehnic dotată modern, Studioul Space din preajma sălii “Toma Caragiu”. În ultimele luni, Teatrul “Bulandra” printr-un activ management și-a sporit numărul de săli de la două, la patru ; Sala “Liviu Ciulei” are alături “Laboratorul de noapte” , loc dedicat în special proiectelor independente și Sala “Toma Caragiu” , Studio Space. Alexandru Darie, directorul manager al teatrului se dovedește
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• “Lear” – Misterul lucrurilor la feminin de Andreea Vlad sursa: 4arte.ro
  Desi a avut premiera acum 4 ani, spectacolul “Lear” de la Teatrul Bulandra isi continua formula postmodernista care l-a definit inca de la inceputul destinului sau catre public: “Lear” dupa Shakespeare, intr-o distributie complet schimbata (cu exceptia Marianei Mihut in rolul titular), continua versatilitatea si provocarea lui Andrei Serban, anuntate inca din momentul in care a decis ca toate rolurile sa fie jucate de femei.
  Prezentat intr-o varianta mai concentrata, fara pauza si cu o distributie total noua, in cadrul recent incheiatului Festival National de Teatru, “Lear” are o forta estetica, dramatica si vizuala sporita. Conventia potenteaza misiunea de a “spune doar ce simtim si nu ce se cuvine!”, cum reclama Edgar, de unde si decorul intimist, minimalizat la maximum, in imediata apropiere a publicului, si optiunea pentru distributia feminina.
  Iertarea, epifania, iubirea de celalalt prevaleaza la final in fata raporturilor de putere, a dorintei de dominatie,
  Citeste tot pe 4arte.ro
• Spionii lui Dumnezeu de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna nr,249 - pg.33
  ”Ne vom îmbrăca în misterul lucrurilor de parcă am fi spionii lui Dumnezeu”, a fost una din replicile pe care mi le-am notat văzând Lear(a), montat de Andrei Șerban la ”Bulandra”, un alt spectacol memorabil al anului trecut. Mai limpezit, mai fin construit și mai bogat în semnificații decât vechea variantă din 2008, despre care n-am scris, dar o țin bine minte, spectacolul de acum mixează toate leitmotivele recurente ale regizorului într-un ansamblu coerent și acceptabil chiar în aparente stridențe (șobolanul de plastic, convențional-ostentativ, e mai abil integrat aici decât în Purificare, de pildă, iar Kent împușcându-se, la final, poate mira, dar nu e indezirabil, ca să dau doar două exemple). Spectacolul câștigă printr-o simplificare a spațiului de joc – redus aici la un simplu patrulater mărginit de un zid ce figurează fie palatul, fie stâncile, dar care se preface în partea a doua, ingenios, într-o mlaștină (scenograf: Dragoș
  Citeste tot pe Revista Tribuna nr,249 - pg.33
• Forma fără fond de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Luni, 5 noiembrie, punctul forte al Festivalului National de Teatru a fost spectacolul Teatrului Maghiar "Tamási Áron" din Sfantu Gheorghe prezentat la Opera Romana, "Regele Lear".
  Piesa lui Shakespeare le-a dat intotdeauna multa bataie de cap regizorilor. Multi au tratat-o drept o "precursoare" a basmului lui Petre Ispirescu "Sarea-n bucate", incercand sa demonstreze ce dramatica poate fi batranetea unui parinte care, naiv, crede in cuvintele false de pretuire ale unor fiice rele, ignorand buna-credinta a celei bune. Din pacate, si apreciatul regizor Bocsárdi László a cazut in aceasta plasa, viziunea sa fiind doar o prima lectura simpla a piesei lui Shakespeare, dar frumos ambalata. Admirabile sunt decorul lui Bartha József si costumele imaginate de Dobre Kóthay Judit, atemporale, in intentia de a sublinia ca istoria tragica a batranului Lear se repeta, fiind o vesnica problema a generatiilor. Scenografia creeaza o forma frumoasa spectacolului, un cadru ideal pentru o
  Citeste tot pe România Liberă
• Viata, in teatru de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Daca are, in comparatie cu artele celelalte, dezavantajul efemeritatii, teatrul are in acelasi timp, fata de ele, avantajul de a fi perfectibil. Intr-adevar, o data scrisa si publicata, cartea ramane vesnic asa cum a iesit "de sub pana" autorului; terminat si expus privirilor publicului, un tablou va fi mereu acelasi, tot astfel, un film - si asa mai departe. Singur spectacolul viu de pe scena le permite creatorilor lui sa-l schimbe de la o zi la alta, sa-l scurteze, sa-l lungeasca, sa-i corecteze liniile.
  Ba chiar, eventual, sa-l refaca.
  Desigur, situatia in care un regizor ajunge sa-si modifice radical, intr-un interval scurt de timp, viziunea initiala asupra piesei montate este una extrema - si extrem de rar intalnita. Mult mai des se intampla ca, obsedat de o idee, o tema, un personaj din text (ori doar de faptul ca spectacolul nu i-a "iesit" intocmai asa cum isi dorise), regizorul sa reia piesa in alt teatru, cu alti actori, incercand sa gaseasca echilibrul perfect al expresiei,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Tragic resuscitat, catharsis implicit de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Știam dintotdeauna cã „Regele Lear“ e cea mai bunã, cea mai complexã, cea mai plinã de semnificaþii piesã a lui Shakespeare. Teoretic vorbind, știam. Practic, nu asistasem decât la spectacole în care viziunea regizoralã lua, hotãrât, caimacul. Textul nu se ridica nici mãcar la nivel de pretext de updatare, rãmânând doar cârjã pentru o propunere regizoralã (cu legãturã mai mare sau mai micã, oricum arbitrarã, cu ce avea de spus piesa, cu trama ei de „Sarea-n bucate“).
  Rezultau spectacole provocatoare, incitante, demne de tot interesul. Pânã la montarea lui Bocsárdi László de la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe, invitatã în cadrul Festivalului National de Teatru, lipsitã de efecte regizorale sau artificii vizuale! Aici, directorul de scenã se retrage în spatele textului pentru a lãsa, pur si simplu, sã transparã semnificatiile, organic, prin intermediul actoriei migãlos lucrate. Si, astfel, intentiile lui Shakespeare devin
  Citeste tot pe Revista Cultura
• "Regele Lear" sau nebunul care-l conduce pe orb de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Lear al lui Gabor Tompa are, la Cluj, mult sub varsta cu care ne-au obisnuit anterioarele montari (a caror memorie e destul de slaba, caci nici un spectacol de prim-plan cu aceasta piesa shakespeariana n-a fost pus in scena in ultimii ani), si departe de a fi un batran senil, e un barbat in puterea varstei, resimtind puternic tratamentul de copil fara minte la care-l supun fiicele inzestrate de el insusi cu intreg regatul. Povestea pe care-o spune "Regele Lear" la Nationalul din Cluj (premiera a avut loc pe 24 octombrie) e cea a "drumului catre adevar" a unui om care si-a trait gresit viata si caruia i se da o ultima sansa de a vedea lumina. Din clipa in care le cere celor trei fiice ale sale o proba (verbala) de dragoste si ajunge sa-si surghiuneasca mezina si pe cel mai credincios dintre supusi (pe Contele de Kent), Lear e supus, pe rand, probelor dupa probe: lipsa de loialitate a lui Goneril si Regan, adevarul al carui purtator e bufonul si pe care trebuie sa invete a-l asculta,
  Citeste tot pe Ziua
• Pustiul şi nebunii de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Probabil că una dintre cele mai dificile piese ale lui Shakespeare, profund filosofică, complicat lingvistică, plină de nuanţe umane sofisticat puse în pagină, este Regele Lear. Am văzut destule montări cu "Lear" şi m-au interesat prea puţine. Poate şi de asta mi se pare că este dificil de pus în scenă. Peter Brook explora mult filonul filosofic în spectacolul său, poposea îndelung pe transformările lui Lear, ale protagonistului, pe demersul său interior, pe felul în care plonjează în sine pentru a căuta să înţeleagă aberaţia destrămării legăturilor profunde de sînge şi nu numai, aberaţia prăvălirii în derizoriu, în nebunie şi deşertăciune. Ritmul surpării, parabola iniţierilor, a vedea nevăzînd şi a nu vedea văzînd, smintirea sînt cîteva dintre temele majore care ne interesează şi atunci cînd facem analiză pe text, şi cînd construim un spectacol, şi cînd parcurgem un atelier teatral. Sînt temele pe care le urmărim, atent,
  Citeste tot pe România literară
• Ne place Shakespeare (II) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Probabil cã Regele Lear, regizat de Lev Dodin la Malîi Teatr din Sankt Petersburg, a fost cel mai echilibrat spectacol shakespearian – din cele vãzute de mine – al festivalului de la Craiova. Cu un anume hieratism al ansamblului scenic – decor eficient, deloc baroc, costume albe, în marea parte a reprezentației, oarecum neutre – și cu un joc actoricesc intens, cvasi-incandescent în anumite momente, montarea lui Dodin a eliminat surplusul din Macbeth și a ridicat temperatura de joc, prea scãzutã în Troilus și Cressida. Firește, spectacolele sunt greu de comparat în afara acestei judecãți formale, fiecare fiind rodul unei concepții regizorale compacte și coerente, o interpretare ce valorizeazã în trei formule hermeneutice pregnante trei texte cu amplã istorie spectacologicã. Iar unul din meritele lui Lev Dodin este de a destructura abil clișeele ce bavureazã Regele Lear, oferind o lecturã nu neapãrat revoluționarã, cât nuanțatã și originalã în punctele sale de forțã, sugestivã, postmodernã în unele accente și arhaicuman- traumaticã, precum o catehezã a durerii, în altele.
  Aici, Lear, ca toate celelalte personaje, are fie trãiri accentuate – în sensul psihologic al termenului –, fie momente de abandon, ce echivaleazã cu acumulãri de experiențã intimã. Marele rege, înțelept, care-și pozeazã înțelepciunea încã de la bun începutul acțiunii, se regãsește pe parcurs contrazis în superbia-i generoasã, apoi confruntat cu o nouã lecție ontologicã, în cele din urmã înfrânt tocmai de sfidarea unei norme de existențã pe care n-a putut sã și-o asume. Cãci aroganța unui gest cu aparențã altruistvalorizantã, greșeala pe care o face și naivul, ușor de înșelatul Gloucester, e cea care-l pierde pe Lear. El doneazã, construindu-și ideal un piedestal statuar, puterea, dar nu pentru a face loc altei generații, ci pentru a beneficia el însuși de meritele unui astfel de gest. Asta sugereazã fina lecturã dodinianã, în care Lear tinde sã devinã un rege-fetiș. Or, reacția fiicelor nu mai e, în context, doar un gest de saturaþie filialã pentru excentricitãțile unui bãtrân orgolios, ci chiar o pedeapsã divin comandatã ce meneºte ispãºirea unui exces uman impardonabil. Lear ar fi un dictator, în ordinea gestului sãu, iar efectul scontat al acelui gest ar fi de proclamare a sa drept un soi de zeu deambulant pe strãzile regatului odinioarã stãpânit. Nu exclud cã Dodin a gândit aceastã structurã de interacþiuni semiotice cu o anume tezã. Totuși, acest virtual subtext hermeneutic nu dã stridențe orizontului de semnificaþii principal.
  Concepția regizoralã cu intarsii limpezi ontologice se aratã în faimoasa scenã a întâlnirii lui Lear cu Sãrmanul Tom, punctul de rezistențã al oricãrei montãri a textului shakespearian. Aici, aceasta îi are pe protagoniști goi, dez-goliți, dezbrãcați adicã de pielea zeiascã, de orgoliul demiurgic pe care și-l asumaserã. Tom, alias Edgar, joacã acum rolul unui miel al cãrui sacrificiu nu este de aceastã datã fizic, sângeros, dar e însângerat prin durere, prin suferințã, convertindu-i pe toþi ceilalți spre aceastã ispãșire, la început doar simțitã, apoi cerebralizatã, ale cãrei consecințe finale vor fi tragice. Edgar-Tom e un pustnic laic, a cãrui auto-asumatã culpã ar trebui sã ardã culpa fiecãruia, culpa colectivã. Totuși, zeii sunt muți. Dumnezeu, invocat de-acum, în fundal, în locul panopticului antic al compromisurilor divine, e un Deus absconditus, este o entitate pedepsitoare, de aici și finalul fãrã scãpare al pieirii, al hirului, cum se spune în româna transilvanã, unui neam. În termeni hermeneutici absoluþi, se poate spune cã Lear instrumenteazã de fapt moartea de tot, adicã niciodatã-mai-pomenirea sa, deși dorise sã intre în istorie ca model al înțelepciunii politice și umane. Ce sensuri are piesa shakespearianã evaluatã contextual, istoric-literar, sociologic, nu are semnificație în economia acestui comentariu. Rãmâne însã, pentru spectatorul montãrii lui Lev Dodin, senzația acutã a unei tragedii cumplite, izvorâtã din mintea unui om ce s-a pus pe sine înaintea gestului altruist pe care voia sã-l facã. Lecție nu doar decalogicã, împotriva trufiei de sine, ci și adânc pilduitoare social asupra „binelui” gândit sã fie piedestalul unui dictator, întru gãunoasa surpare a unei civilizații. Aici stã, cred, deși poate analiza mea anterioarã e abuzivã, nucleul subtil al lecturii dodiniene din Shakespeare. Spectacolul de la Malîi Teatr a fost jucat de o echipã admirabilã de actori, de la traumaticul rege, interpretat în tonuri diferite, de la superbie la umilinþã și deznãdejde, de Piotr Semak, la sacrificatul Edgar-Tom, vital-devitalizat, înjosinduse pentru a-i înãlþa pe ceilalþi, întruchipat statuarscenic, prin frumuseþe corporalã și științã a nuanței, de Danila Kozlovski, ori la arogantul auto-redus la statutul de servitor-ispãºitor de culpã Gloucester, cel ce se trezește din urâtul vis al orgoliului cu o clipã mai devreme decât Lear (Serghei Kurișev). Ceva mai estompați în economia tensionalã a montãrii, dar pregnanți în prezența lor scenicã, au fost fiicele regale – Elizaveta Boiarskaia, Elena Solomonova și Daria Rumianþeva – la fel ca și ducele burgund Alexei Zubarev și fiul bastard Edmund (Vladimir Selezniov). O figurã aparte în spaþiul intrigii o ocupã
  bufonul lui Lear (Alexei Devocenko), gândit de Lev Dodin ca un clovn ce cântã la pian, cu volute
  ludice contrapuse unei atitudini de prezicãtor sumbru al climaxului final. O ipostazã clovnescã
  redutabilã, întrucât redã nu doar gratuitatea spectacolului vieții, ci și hãul hâd, rizibil, al
  spectacolului morții. O ducere la groapã rânjitã, câtã vreme morþii nu se vãd pe nãsãlie, ci convivi
  macabri ai ceremoniei, întruchipeazã, din nou hermeneutic, acest bufon aparte.
  Regele Lear, în viziunea lui Lev Dodin, e un spectacol mult mai complex decât poate sã dea seama acest comentariu. Rãmâne din el, în memoria profundã a spectatorului, drama unei înãlțãri deșarte, ispãșirea unui zbor nepermis. Mântuirea e îngãduitã doar celui umil, care simte sub picioare, înainte de a se înãlța, pãmântul din care, biblic, a fost plãmãdit.
• Distopie. Shakespeare. Remix – Seducţia puterii pe înţelesul gamerilor de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Obişnuinţa înseamnă plictis. În artă, în orice caz. Inerţia dulce şi sintagmele spuse cu gravitate fac o umbră protectoare sub care e loc pentru orice şi oricine. „Shakespeare e genial”. „Teatrul înseamnă viaţă”. Şi gata. Montări cuminţi, timide, ca nu cumva să neliniştească somnul monstrului sacru. Ca nu cumva noi, cu îndrăzneala noastră prea puţin genială să întinăm tradiţia şi imaginea monumentală a bardului. Iar publicul aplaudă la fel de politicos, de prosternat în faţa mitului şi pleacă spre casă cu sentimentul că şi-a făcut datoria. Prea rar ne mai punem întrebări, aproape că nu ne mai îndoim de nimic şi din confortul vieţii trăite zi după zi ne minţim frumos că ştim câte ceva.
  O tânără regizoare, Catinca Drăgănescu, a avut curaj cât pentru noi toţi. L-a scos pe Shakespeare din praful istoriei, s-a jucat cu inteligenţă şi umor cu piesele lui şi a creat un spectacol de la care nu pleci aşa cum ai venit.
  Citeste tot pe Yorick
• Scălâmbăială cu pretenții de experiment teatral de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  După un scurt concediu, cu entuziasm m-am dus la teatru, dar… deziluzia a fost foarte mare, mai ales că era vorba de tineri creatori. Teatrul Național “I.L.Caragiale” prin Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” a lansat programul 9G (Noua Generație), o inițiativă excelentă de a sprijini tinerii ce vor asigura evoluția teatrulul de mâine. Sala Mică va fi pusă la dispoziția numeroșilor tineri artiști independenți care se chinuie să își găsească un spațiu de joc pentru afirmare și impunere în viața teatrală. Naționalul anunța că aplică o serie de reguli pentru acceptarea proiectelor și chiar o selecție. Până aici, toate bune și promițătoare, dar lansarea programului 9G a demonstrat că selecția s-a făcut superficial în dezavantajul talentelor tinere care încearcă remarcarea prin teatrul independent.
  Tinerei regizoare Catinca Drăgănescu îi este acceptat pentru lansarea programului 9G, proiectul “DISTOPIE.shakespeare.
  Citeste tot pe Spectator
• „DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, un meteorit în TNB de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Inițiat de Teatrul Național din București, Programul 9G (Noua Generație) a stat sub semnul controversei încă de la început. Mulți dintre artiștii independenți au fost revoltați de condițiile oferite de TNB: spațiul pentru repetarea spectacolului, niciun ban pentru producție și o săptămână de reprezentații gratuite, în urma cărora spectacolul ar putea rămâne în repertoriul teatrului. Sau nu… Cu alte cuvinte, o lună în care să fii dispus să muncești gratis împreună cu o mână de artiști dispuși la același lucru, în speranța că, după ce vei face din mai nimic un spectacol, acesta va avea șansa de a fi pe placul comisiei. În principiu, o formă de concurs. Pe jumătate cinstit, într-o mică junglă, așa cum este lumea noastră teatrală astăzi, în care tinerii care termină facultatea nu prea au unde să arate ce pot și dacă pot. Pe jumătate necinstit, într-o lume (teatrală și nu numai) în care munca gratis a devenit aproape o formă
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare – Next level de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  Google search: „Distopie”. Find. „Antiteza unei societăţi utopice sau chiar a unei utopii”. Next. „O societate distopică se caracterizează prin prezenţa uneia din formele de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social”. Next. „(med.) Anomalie în situarea unui organ”. Next. „Termen modern construit prin opoziţie cu utopie şi care se aplică unei lumi imaginate şi negative. Printre creaţiile distopice sunt mai renumite „Maşina timpului” de A. G. Welles, „1984” de G Orwell şi „Noi” de E. Zamitian”. Sursa: Dicţionar Enciclopedic vol. 2, D – G.
  Concepţia regizorală, absolut inedită, a Catincăi Drăgănescu, îşi propune o descompunere, o destructurare a universului shakesperian, o spargere a textului şi recompunere a lui sub forma unui mesaj solid, acut, plasat. Sigur că fondul principal este „Regele Lear” dar întâlnim replici din întreaga dramaturgie shakesperiană.
  Citeste tot pe Port.ro
• Cunoaştere de noapte - Episodul Lear din trilogia În inima nopţii la Interferenţe, 2016 de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Exploatarea spaţiilor neconvenţionale e semnul de libertate maximă (cu siguranţă nu ultimul!) la care poate râvni şi apelează frecvent deja creativitatea regizorală. Pentru spectacolul lui Gavriil Pinte anunţat în titlul de mai sus, scena mobilă, decorul, şinele de cale ferată, vagonetele în formă de drezine, recuzita şi gradenele au fost aduse de la Oradea şi asamblate în hala "Remarul" din cadrul fostelor uzine "16 februarie" din preajma gării CFR Cluj. Spaţiu rece, imens, sumbru, întunecat, pâclos, puţin ospitalier pentru o reprezentaţie teatrală. Totuşi, locul ales nu i-a împiedicat pe spectatori să se aşeze pe bănci, acoperindu-şi picioarele cu pături. Care au mai apucat. Legendara sirenă a lui Vasile Roaită a anunţat începerea spectacolului. În mediul feroviar descris, surpriza artistică n-a putut să vină altfel decât pe roţi. Liniaritate maximă în consonanţă cu desenul geometric în care sunt drapate personajele, trăsăturile lor,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Monumentalul Rege Lear de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Lumea puterii este una condusă de excese, orgolii şi patimi. Jocurile şi strategiile se pun în mişcare în mod manipulator, uneori pervers, pentru ca la final premiul cel mare să ajungă în mâinile pătate de sânge; tronul şi coroana – simbolurile râvnite ale măririi şi puterea lor de seducţie legitimează uneltiri dintre cele mai întortocheate şi lipsite de scrupule. O lume crudă în care ucizi sau eşti ucis, în care totul este permis, în care nuanţele sunt semn de slăbiciune şi în care hotărârea de a merge drept până la capăt este singurul aliat.
  În această realitate deloc necunoscută nici zilelor noastre trăieşte şi Regele Lear – un conducător care brusc decide să încalce regulile şi să iasă din acest mecanism al puterii cu mâinile nepătate. Lear este, poate, mai lucid şi mai calculat decât îl credem. Împărţirea regatului poate fi şi un semn de pace, făcut înţelept pentru a evita un eventual viitor conflict.
  Citeste tot pe Yorick
• Rleege Lear cucerește scena mare a TNB! de sursa: Cronica Română
  Duminică, pe scena Sălii Mari a Teatrului Național din București, de la ora 19.00, a avut loc premiera spectacolului REGELE LEAR de William Shakespeare, în regia lui David Doiashvili.
  Capodoperă a literaturii universale, adevărată încercare pentru interpreţi şi creatorii de spectacol, piesă de perenă actualitate, plină de învăţăminte pentru cei de astăzi, ca şi pentru contemporanii lui Shakespeare, REGELE LEAR a revenit pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti după 46 de ani de la memorabila montare a lui Radu Penciulescu, cu George Constantin în rolul titular. În noua versiune scenică, Mihai Constantin, fiul marelui actor, el însuşi nume de rezonanţă al scenei româneşti, îi dă viaţă legendarului rege sub „bagheta” inspirată a unuia dintre cei mai apreciaţi regizori contemporani, David Doiashvili, un nume de primă mărime nu doar în Georgia natală, ci și în spațiul teatral european.
  Artist cu o personalitate creatoare complexă,
  Citeste tot pe Cronica Română
• Când regizorul se crede mai presus de Shakespeare … de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Născut la Tbilisi, în Georgia, regizorul David Doiashvili și-a consolidat cariera prin montări moderne din dramaturgia clasică, unele premiate pentru originalitate. În 2015, la Festivalul Internațional de Teatru NETA, găzduit la Naționalul bucureștean, a prezentat “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, comentat pe acest blog. Regizorul este preocupat de Shakespeare de la 21 de ani, când la absolvirea Institutului de Teatru a pus în scenă “Regele Lear”, reluat apoi în alte versiuni pe diferite scene și acum, la Teatrul Național “I.L.Caragiale”.
  În cazul de față, David Doiashvili propune un spectacol de aproximativ patru ceasuri, lung nu din pricina textului, ci pentru că a fost captivat de folosirea multiplelor posibilități tehnice moderne ale scenei Sălii Mari pentru a ilustra “scenariul” său. Piesa lui Shakespeare a fost tăiată de-a valma și remontate scenele, de nu se mai înțelege acțiunea. Nu este precizat însă,
  Citeste tot pe Spectator
• Marea montare şi problema coerenţei de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Încheierea oficială a anului Shakespeare s-a produs, cum era necesar, fireşte, pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti.
  Această necesitate era impusă nu doar de simbolistica intrinsecă celei ce îndeobşte este numită Prima Scenă a Ţării, ci şi de realitatea că directorul instituţiei, marele actor Ion Caramitru, care are pe fişa personală de creaţie câteva roluri de căpătâi din literatura dramatică a Marelui Will create şi la Naţional, şi la Bulandra, a fost ambasador oficial Shakespeare în România. Desemnat şi învestit ca atare de Ambasada Marii Britanii la Bucureşti. În linia aceluiaşi firesc se înscrie opţiunea pentru un spectacol amplu, serios, cum se spune de mare montare, monumental, aproape grandios, care să valorifice unul dintre cele mai importante texte din creaţia shakespeariană. S-a ales, înţelept, aş zice, înţelept dar şi cu mare risc, Regele Lear. O piesă cu profunde semnificaţii, o meditaţie filosofică
  Citeste tot pe Adevărul
• Un „Lear” de prisos la Teatrul Excelsior de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Lear e nebun. Lear e bătrân. Lear e „orb”. Lear e tiranic. În câte şi mai câte feluri nu e Lear? Stereotipuri stivuite care ne spun cum „este” regele lui Shakespeare. Dar „cine” şi „de ce” e cum credem noi că ştim că e am cam uitat. Mai ales „de ce”. Ascunşi după tomuri de crezuri devenite folclor teatral ne grăbim să ne arătăm conştiincioşi în învăţarea lecţiei despre personajele clasice. Turuim lecţia ca un tocilar patentat şi aşteptăm zecele trecut cu roşu pe foaia lucrării de control. Dintr-o răsuflare, înşirăm adjectivele memorate pe de rost mai ceva ca lecţia despre „castravetele care conţine 98% apă”. Şi când nota dorită e tăiată pe jumătate şi abia dacă e de trecere – mirare. Cum, nu e suficient să ştim atât de bine şi silitor atâtea şi atâtea? Ce nu e bine? Conştiinciozitatea academică nu va fi niciodată suficientă pe scenă. Dacă ce ştim nu se combină fericit cu ce putem crea,
  Citeste tot pe Yorick
• Formulă minimalistă de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Regele Lear, un nebun amar și dulce, spectacolul montat de Alina Hiristea la Centrul Cultural „Reduta” din Brașov se înscrie în categoria concentratelor scenice din ce în ce mai în vogă. Concentrate grație cărora marile texte dramatice ale umanității sunt înscenate de mici și nu tocmai bogate companii particulare.
  În circa 50-60 de minute, cu un decor minimalist și distribuții reduse la minimum este înfățișat ceea ce adaptatorul – în cazul de față tot Alina Hiristea – socotește a fi partea cea mai semnificativă, mai de impact a unei mari scrieri.
  Montarea de la Reduta începe cu un urlet în noapte. Cel prin care bătrânul, sărmanul rege Lear recunoaște nedreptatea atroce făcută Cordeliei. Un act aflat la originea nenorocirilor sale. Vedem apoi secvență în care Lear este păcălit cu ajutorul unor vorbe mieroase de Goneril și Regan și își împarte necugetat țara. În locul hărții bine-cunoscute, din pod coboară Globul pământesc în
  Citeste tot pe Yorick
• Lear. Un nebun amar şi unul dulce”, premieră in memoriam Radu Beligan de Liliana Jighira sursa: myTEX.ro
  „Lear. Un nebun amar şi unul dulce”, adaptare după William Shakespeare, este premiera pe care v-o propune, mâine seară, de la ora 20.00, Centrul Cultural Reduta. Producător este Marius Cisar, manager al instituţiei, iar regia, adaptarea scenică şi ilustraţia muzicală sunt semnate de Alina Hiristea. „Spectacolul este dedicat ultimului mare maestru al teatrului românesc, Radu Beligan. Toată mişcarea teatrală din România este în doliu şi cum maestrul a jucat până în ultima clipă, noi vom juca mâine seară în memoria sa”, a precizat Marius Cisar.
  Regele Lear este, pentru o seară, actorul Mihai Bica, pe care publicul braşovean îl cunoaşte de pe scena Teatrului „Sică Alexandrescu”. „Nimeni altcineva n-ar fi putut aborda o partitură atât de complicată”, a explicat Marius Cisar alegerea lui Bica. Spectacolul adaptare după W. Shakespeare nu este întâmplătoare, anul 2016 afiind decretat Anul Shakespeare, întrucât se împlinesc 400 de ani de
  Citeste tot pe myTEX.ro
• Spectacol de teatru „Lear- un nebun amar si unul dulce” de sursa: Ghid local - Brasov
  Lear. Un nebun amar si unul dulce, adaptare dupa William Shakespeare, este one-man-show sustinut de cunoscutul actor brasovean Mihai Bica.
  Spectacolul infatiseaza povestea concentrata a vietii atat de tulburatoare, surprinzatoare si pilduitoare a Regelui Lear, din perspectiva zilelor noastre, pornind de la principiul modern al psihodramei. Din pozitia de stapan egocentric, narcisiac, cu accese tiranice, cu drept de viata si de moarte asupra celorlalti, Regele Lear ajunge robul aparentelor, al falsului, devine sclavul artificiilor goale de continut. O nevoie interioara extrema de a fi adulat il impinge sa initieze concursul de „declaratii de dragoste” pentru fiicele sale, concurs pentru care pune in joc, in chip de „recompense”, cate o treime din regatul sau. Semnul cel mai limpede al crizei sale interioare este dat de faptul ca este gata sa renunte la imagine, la putere si statut, pentru a obtine aceste superlative. Goneril si Regan, fiicele mai mari, profita si ii ofera
  Citeste tot pe Ghid local - Brasov
• Coşmarul unei seri de toamnă de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Dragoş Galgoţiu este un regizor de teatru cu pretenţii ce s-au dovedit adeseori justificate. Din nefericire, nu acesta este şi cazul celei mai recente premiere ce-i poartă semnătura, “Visul unei nopţi de vară”, montată la Teatrul Metropolis.
  Textul lui Shakespeare este atât de sclipitor, de vesel şi de inteligent încât poate asigura chiar şi succesul unui spectacol de teatru radiofonic. Cu atât mai de mirare este faptul că montarea de la Metropolis a reuşit totuşi “performanţa” de a transforma celebra feerie comică într-o peltea lungă şi plictisitoare.
  Spectacolul seamănă cu o brigadă artistică de pe vremuri, ceva de genul mai un cântecel, mai o poezie, ici-colo un moment vesel şi dans cât încape. Montarea e dezlânată şi pare mai degrabă o adunătură de secvenţe separate, unele bune, altele jenante. Scenele în care apar actorii de ocazie Bottom, Quince, Flute şi Snug sunt delicioase, beneficiind de jocul inventiv al unor actori
  Citeste tot pe Cotidianul
• Teatru nou de Alice Georgescu sursa: Ziarul Financiar
  La fel ca pentru multe alte lucruri din aceasta lume, si pentru un teatru cea mai temerara isprava este nu sa se nasca, ci sa supravietuiasca. Fiindca, entuziasmul inceputului o data atenuat (daca nu stins complet, mai ales in ceea ce-i priveste pe finantatori), are nevoie de, cum se zice in tehnica, anduranta pentru a trece peste (sau pe langa) obstacole de tot felul, de forta, pentru a se mentine in campul de interes al publicului, si - in special! - de noroc, pentru orice: actori flexibili, regizori inventivi, ateliere prompte, critici atenti...
  ...adica o sumedenie de conditii greu de intrunit chiar si pentru scenele cu vechime. Atunci cand, in plus, este vorba despre un teatru de proiecte (tip de institutie aparut relativ recent pe plaiurile noastre, obisnuite, in ultimii 70 de ani, aproape numai cu teatrele de repertoriu), acestor conditii li se adauga si o doza de neincredere (fireasca, intre anumite limite) atat a “factorilor decizionali” cat si a spectatorilor normali.
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Vise şi visuri de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Lumea regizorului Dragoş Galgoţiu este o lume complexă şi specială. Bîntuită de inteligenţa unui om legat de cuvînt şi de vulnerabilitatea sensibilităţii unui artist inventator de imagini- stări, de emoţii estetice. Relaţia dintre text, plastică şi culoare este una solidă. Profundă. Care ţine de formarea lui ca artist, mai întîi, de felul în care închipuirile prind trup pe scenă şi capătă consistenţe. Şi un anumit fel de poezie. Stranie, abstractă. Pentru Dragoş Galgoţiu, spectacolul este şi o succesiune de desene, de schiţe şi tablouri care povestesc, într-un alt cod, despre raportul dintre textul pe care l-a ales şi el însuşi într-un anumit moment existenţial. Sînt variaţiuni pe tema eu-lui filtrat şi prin ficţiunile unui "celălalt". În general, orice punere în scenă are o determinare interioară. Este dorinţa unei confesiuni artistice şi nu numai. E drept, însă, că, în ultima vreme, lucrurile sînt tot mai întîmplătoare.
  Citeste tot pe România literară
• "Visul unei nopti de vara", in regia lui Dragos Galgotiu, la Teatrul Metropolis de sursa: Stil feminin
  Spectacolul "Visul unei nopti de vara", in regia lui Dragos Galgotiu, realizat dupa piesa omonima a lui Shakespeare, va fi prezentat, in avanpremiera, pe 7 si 8 septembrie, la Teatrul Metropolis din Capitala, conform Agerpres.
  Spectacolul va avea premiera in aceasta toamna, in stagiunea 2008 - 2009 a Teatrului Metropolis. Din distributia spectacolului fac parte actorii: Marian Ralea, Ionel Mihailescu, Gabriel Spahiu, Marian Ghenea/Dan Astilean, Lia Bugnar, Tiberiu Almosnino, Tudor Aaron Istodor, Ada Condescu, Constantin Cojocaru, Vanda Rotaru, Vlad Logigan, Ioana Barbu, Radu Iacoban si Alin Grigore.
  Efectele video din spectacol sunt asigurate de Sabina Spataru, costumele poarta semnatura Mariei Marinescu, iar scenografia si ilustratia muzicala sunt realizate de catre Galgotiu.
  Scrisa in jurul anilor 1590, piesa este o comedie care prezinta aventurile a patru indragostiti din Atena si ale unui grup de actori amatori, intr-o padure locuita de spiridusi. Indragostitii, Lysander,
  Citeste tot pe Stil feminin
• Visul unei nopţi de vară de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out
  O lume a erotismului trăit până la sufocare, aşa vede Dragoş Galgoţiu “Visul” shakespearian. Spectacolul este centrat mai mult pe manifestarea pământeană a iubirii, pe latura ei accesibilă înţelegerii omeneşti, decât pe jocul trecerii dintre cele două tărâmuri, miza care declanşează aventura şi chinurile infinite ale dragostei. Poate că acest lucru se întâmplă dintr-o eroare de scenografie (Maria Marinescu) sau, pur şi simplu, de folosire a spaţiului de joc.
  Scenele dintre Titania (o prezenţă erotică şi plăcută în interpretarea Adei Condeescu) şi Fundulea, transformat în măgar (Marian Râlea) se înţeleg ca intenţie, dar nu se finalizează ca imagine, hotarul dintre cele două lumi fiind marcat scenic de nişte panouri suspendate, din plastic transparent, care estompează sunetul şi deformează uşor imaginea. Iar peste acest fundal neclar, regizorul intelectual suprapune proiecţiile unor tablouri celebre. Scurtează scene care ar fi putut
  Citeste tot pe Time Out
• Vis la Metropolis sau Cum putem deveni masoni de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Am urmărit cu o curiozitate disproporţionată Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, cea mai fierbinte premieră bucureşteană, la Teatrul Metropolis. Dragoş Galgoţiu, după gloriosul Dorian Gray de la Odeon, cade din nou în păcatul eseului ininteligibil, cum făcea pe vremuri în Don Juan de Moličre de la Teatrul Mic. Masacrează comedia magică naturistă, florală şi fundamental erotică a lui Shakespeare în aşa manieră încât nu regăseşti nici magia, nici natura, nici erotismul. Căci despre ce e vorba în Visul unei nopţi de vară decât despre desfrânarea erotică ? Perechile terestre Hermia şi Lysander plus Helena şi Demetrius, mereu schimbătoare, sunt urmate de cuplul pe cale de constituire alcătuit din Theseu, ducele Atenei (nu vom şti niciodată să explicăm obsesia lui Shakespeare cu „ducii” din Grecia antică) şi Hyppolita, regina Amazoanelor, pentru că, la sfârşitul acestei reverii sexuale, să aflăm că şi printre zei e la fel: Oberon,
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Despre iubire. Tratat scenic de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  De citiva ani incoace, sa tot fie vreo patru sau cinci, Teatrul „Maria Filotti“ din Braila a devenit generatorul unor evenimente teatrale: productii generoase sub raport estetic, puse in scena de regizori cu cota, vizionate de un public numeros si cald, Festivalul „Zile si nopti de teatru european“, prezente convingatoare la reuniuni festivaliere nationale. „Reteta“ care a asigurat ascensiunea trupei brailene nu are nimic secret, tine de factorul uman si de managementul resurselor umane. Si daca debutul e un semn al viitoarei evolutii, atunci putem anticipa ca si stagiunea 2006-2007 se va inscrie pe aceeasi linie ascendenta. Afisul sezonului a fost deschis de Victor Ioan Frunza/Adriana Grand, care au lucrat Visul unei nopti de vara. Doua ore si douazeci de minute fara pauza de revarsare de imaginatie, o calatorie spre paroxism artistic, astfel ar putea fi sintetizata actuala varianta scenica. Cei care cunosc stilul Frunza/Grand stiu la ce se pot astepta: o propunere baroc,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Între Shakespeare și Sade de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Veritabil test profesional pentru o trupa care se respecta si intiparita adanc in memoria iubitorilor Thaliei din tara, prin montari antologice semnate de regizori ca Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Alexandru Darie, sau prin spectacolul fermecator al lui Peter Brook, prezentat in turneu la Bucuresti, piesa "Visul unei nopti de vara", de William Shakespeare, a revenit acum pe afisul acestei stagiuni, la Teatrul "Maria Filotti" din Braila, in versiunea scenica a regizorului Victor Ioan Frunza, dramaturgia Victoriei Balint, decorurile, costumele si recuzita concepute de Adriana Grand si muzica lui Tibor Cari.
  
  "Visul unei nopti de vara"
  Este cel de-al treilea spectacol shakespearian din peste doua decenii din viata institutiei. Dar daca el isi apropie meritele unui autentic eveniment, faptul isi afla explicatia in altitudinea intelectuala si emotionala a montarii, in liantul solid si expresiv dintre spiritul teatrului si spiritul timpului nostru, in relatia armonioasa dintre modernitatea
  Citeste tot pe România Liberă
• "Visul unei nopți de vară" la Brăila de Nicolae prelipceanu sursa: România Liberă
  Unul dintre cele mai frumoase teatre din tara aceasta e cel de la Braila, Teatrul "Maria Filotti". Cladirea, foaierul, salile aranjate ca un mic muzeu, fotografiile din spectacolele de altadata fac sa se lege traditia de modernitate. Cat despre aceasta din urma, un spectacol cum este cel al lui Victor Ioan Frunza, cu "Visul unei nopti de vara", reprezinta "perla coroanei".
  Victor Ioan Frunza a construit un text din mai multe traduceri ale celebrei piese a lui Shakespeare, de la aceea a lui St. O. Iosif la cele mai noi, plus alte fragmente din sonetele lui Shakespeare, din piesele sale, "Henric V", "Othello", "Macbeth", "Richard III", "Regele Lear" si altele, astfel incat rezulta un fel de sinteza a operei Marelui Will. Spectacolul este, intr-adevar, unul dintre cele care se vad rareori pe scenele noastre. Nelipsita alaturi de Victor Ioan Frunza, Adriana Grand a conceput o scenografie deopotriva "funny" si semnificativa pentru scopurile urmarite de regizor. Cineva imi spunea ca
  Citeste tot pe România Liberă
• Fugit irreparabile eros - Visul unei nopţi de vară de Oana Stoica sursa: aLtitudini
  Tempus, eros şi actus sunt cele trei dimensiuni pe care le dezvoltă Victor Ioan Frunză în Visul unei nopţi de vară. Montat la Teatrul Maria Filotti din Brăila, spectacolul a deschis în premieră oficială Festivalul Zile şi Nopţi de Teatru European, pe 9 septembrie 2006.
  Cum regizorul nu este la prima montare cu acest text, iar la vremea sa primul spectacol a stîrnit pasiuni atît din partea fanilor, cît şi a detractorilor, noua producţie cu Visul... a fost destul de aşteptată.
  Şi surprizele au început chiar de la text. Combinarea piesei shakespeariene cu texte ale Marchizului de Sade au mutat accentul spectacolului pe erotism ca mod de revelare a identităţii ascunse, dar reale a fiecăruia dintre noi. Omul se descoperă prin sexualitate, se exprimă prin erotism şi îşi găseşte împlinirea în dragoste. Dar primul pas către celălalt, către identificarea partenerului este decriptarea propriului eu erotic, a nivelului primar, intuitiv al erotismului,
  Citeste tot pe aLtitudini
• Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare de Mircea Ghiţulescu sursa: Revista Drama
  Revelaţia Festivalului de teatru european de la Brăila a fost încă din prima zi Visul unei nopţi de vară de Shakspeare creat de Victor Ioan Frunză în scenografia Adrianei Grand Este al doilea Vis.... al soţilor Frunză care nu seamănă defel cu cel de la Teatrul Naţional din Cluj Napoca realizat cu cinci ani în urmă .Faptul că V.I. Frunză nu ne-a oferit o copie este de o moralitate neobişnuită în lumea lacomă a teatrului şi, în plus, semnul unei intense preocupări intelectuale. De fapt, scrie un Vis al său pentru că spectacolul se bazează pe un scenariu savant în care Shakespeare este pus în contact cu Cântarea cântărilor lui Solomon, expresia supremă a iubirii ca admiraţie dar şi cu marchizul de Sade campionul iubirii ca desfrâu. Intenţia descifrabilă este vizualizarea unei radiografii a sexului în toate variantele cunoscute până astăzi. Oricât ar părea de barbar acest amestec în treburile lui Shakespeare, adevărul este că
  Citeste tot pe Revista Drama
• Visul lui...Frunză de Oltea Neagu sursa: Port.ro
  Despre iubire, despre dragoste se obişnuieşte să se spună că are o... chimie specială, mereu plină de mister, incomensurabilă şi inefabilă, greu de explicat, aproape niciodată de înţeles. Iar "Visul unei nopţi de vară" al lui Shakespeare îndrăznit cu multă îndrăzneală de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maria Filotti din Brăila nu face decât să confirme într-o manieră mai mult decât convingătoare acest lucru.
  După ce montase acelaşi titlu cu nişte ani în urmă la Naţionalul clujean, Frunză propune de această dată o versiune proprie care, după ce "navighează" şi prin alte texte ale dramaturgului, "ancorează" şi în citate din Vechiul Testament ori în scrierile lui de Sade. Directorul de scenă visează - dacă se poate spune aşa... - live, în faţa noastră un spectacol încântător şi provocator deopotrivă. Poezie şi supleţe a gândului, energie şi erotism, alchimie, dar şi o analiză ezoterică a unei lumi care, după ce şi-a epuizat
  Citeste tot pe Port.ro
• Spritul unei nopți de vară de Doru Mareș sursa: Obsrvator Cultural
  Plina vara astronomica (totusi, doar o copie...). Relache teatral in asteptarea noii stagiuni (de mers, neaparat, in toamna, la Tirgoviste, la premiera Turandot-ului lui Frunza B superb!) si semne de musical pentru toamna, la Brasov si la Oradea. La drept vorbind, dincolo de maestrul utilizarii instrumentelor musical-ului B Victor Ioan Frunza, de promisiunile lui Calvin McClinton, ramase in atelierul de la Muzeul Literaturii Romane, si de Sfint si pacatosi al lui Horia Moculescu, de la acel Fantasio, dirijat de Mihai Sorin Vasilescu (singurul musical real, ca sa zic asa), tentativele ramin sporadice si arar de domeniul performantei.
  
  Fara exagerate pretentii, dar cu muzica din plin, teatrele din Brasov si Oradea isi vor astepta, din septembrie, spectatorii, oferindu-le doua viziuni scenice semnate de doua nume importante: Dominic Dembinski si Alexander Hausvater. Cel dintii propune un Vis al unei nopti de vara rock, gindit ca atare de George Marcu, secundul, pe notele lui Mircea
  Citeste tot pe Obsrvator Cultural
• Visul unei nopţi de vară / Teatrul braşovean are program şi ţinută de Florica Ichim sursa: România Liberă
  Criticii de teatru bucureşteni (şi nu numai) au învăţat drumul Braşovului. Teatrul, cu sacrificii materiale evidente, a instaurat în programul său, de ani de zile, obiceiul de a-şi verifica, prin evaluări, mai toate producţiile. Astfel, trupa se vede acum analizată, munca sa confirmată sau aspru criticată. Este o deschidere constantă spre opinia exprimată de spectatorii specializaţi, dincolo de aplauzele unui public care poate ceda impresiilor de moment. Doar o trupă formată din profesionişti adevăraţi îşi ia un asemenea risc. Iar trupa braşoveană chiar aşa şi este.
  Cea mai recentă întâlnire dintre trupă şi critici s-a desfăşurat sub semnul lui Shakespeare şi al său Vis al unei nopţi de vară, piesă considerată de regizorul Dominic Dembinski drept “o analiză dramatică a principiului vital”, care presupune naştere, moarte, sex, fantasmă, iluzie, minciună, adevăr, poezie, putere şi... comic. Regizorul a luat pieptiş edificiul mental
  Citeste tot pe România Liberă
• Motocicletă şi ţevi – reţeta visului de Cristina Iancu sursa: Man.In.Fest
  Textul shakespearean, prin tematica abordată, a oferit de-a lungul timpului material bogat regizorilor, Visul unei nopţi de vară lăsând multiple portiţe de interpretare şi de scoatere la lumină a ingeniozităţilor regizorale. Varianta de spectacol a clasei Miriam Cuibus surprinde prin scenografia pe care nu am fi îndrăznit să ne-o închipuim în celebra farsă poetică, în perfectă armonie cu estetica întregului spectacol.
  La intrarea în sală, câţiva dintre actori întâmpină publicul cu aparate foto în mână, pozându-i pe cei aflaţi în primul rând. Mişcarea aceasta devine tot mai alertă, funcţionând ca spaţiu de instalare şi instaurând convenţia: o conferinţă de presă, ai cărei principali pioni vor fi Tezeu şi Hypolita, însoţită de amazoanele ei. Tezeu (Mihai Dămăcuş) e îmbrăcat în costum negru cu papion, zâmbeşte ipocrit, are un aer festiv. Este întruchiparea conducătorului antic, adaptat la vremurile în care trăim,
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• Râsul năvalnic al lui Dabija împotriva teatrului comercial de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Stagiunea 2009-2010 se va deschide la Odeon cu un spectacol foarte jucăuş: „Pyramus&Thisbe 4 You“, în regia lui Alexandru Dabija, care reprezintă „Visul“ lui Shakespeare şi al creatorilor ce i-au urmat de a da teatrului noi sensuri şi „rezolvări“.
  Regizorul a decupat fragmentul de teatru în teatru din „Visul unei nopţi de vară“, şi anume scena în care meseriaşii îşi lasă uneltele deoparte şi devin actori amatori spre amuzamentul clasei superioare, şi l-a întors pe toate feţele. Exersând tot soiul de variante în care ar putea fi montat acest fragment, Dabija s-a oprit, după o căutare lungă, dar plină de farmec, la patru „soluţii“. În prima montare a scenei, interpreţii sunt doar femei, ca o replică peste veacuri la Shakespeare însuşi, care utiliza, conform cutumei vremii, doar actori bărbaţi, dar şi, probabil, ca un dialog tot pe tărâm shakespearian cu colegul său, regizorul Andrei Şerban, care a montat în stagiunea trecută
  Citeste tot pe Cotidianul
• Dabija face un mişto nebun de teatru de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Noua premieră a Teatrului Odeon, „Pyramus&Tisbe 4 You”, în regia lui Alexandru Dabija, este un galop de sănătate.
  Singurul risc pe care şi-l asumă spectatorul este că ar putea muri de râs. Remixând în fel şi chip celebra scenă din „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, în care muncitorii au pretenţii de artişti şi joacă în „cea mai lamentabilă istorie a viteazului Pyram şi a dragii lui Tisbe”. Dabija a făcut un tandru mişto de modul în care se face teatru în România zilelor noastre. Actriţe isterice care pentru a câştiga un rol trec prin toată gama de metode, de la bocete şi cerşeală la ameninţări vehemente, regizori egocentrici şi narcisişti, pătrunşi de menirea lor, adevăraţi dumnezei mai mici, sentimentul creatorilor de teatru că descoperă în fiecare zi apa caldă, nuditatea fără sens, limbajul tare, montările multimedia, teoria chibritului, invidia, gelozia, cârteala, teatrul interactiv în care spectatorul e
  Citeste tot pe Cotidianul
• VIDEO Patru formule ale comediei de Dan Boicea sursa: Adevărul
  „Pyramus & Thisbe 4 you“ e genul de spectacol pe care ai vrea să-l vezi încă o dată, imediat după ce s-a terminat. Ca pe „American Buffalo“, de la Teatrul Act din Bucureşti, sau „Jocul de-a vacanţa (opţiune 9)“, al lui Radu Afrim, de la Teatrul Municipal din Baia Mare. Diferite ca temă şi ca execuţie, cele trei spectacole au ca element comun puterea de contaminare a râsului.
  Producţia marca Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon din Bucureşti are ca punct de plecare scena meşterilor din „Visul unei nopţi de vară“, piesa lui William Shakespeare. În casa lui Gutuie, mai mulţi meşteşugari încearcă să joace „Prea trista comedie şi tragica moarte a lui Pyramus şi-a Thisbeii“, legenda amorezilor conţinută în „Metamorfozele“ lui Ovidiu. În „Pyramus...“, cei doi îndrăgostiţi nu se pot iubi din cauza rivalităţii familiei, se întâlnesc pe ascuns, dar amorul lor culminează în sinucidere. Istorisirea l-a inspirat pe Shakespeare
  Citeste tot pe Adevărul
• Râsul, la teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Teatrul Odeon are în repertoriu un nou titlu, "Pyramus şi Thisbe 4 You", după William Shakespeare, care este revelaţia începutului de stagiune.
  Sămânţa spectacolului "Pyramus şi Thisbe 4 You" a încolţit în mintea regizorului Alexandru Dabija de mai mult timp. Acum, ideea s-a materializat într-un produs care uimeşte publicul. De ce este atât de surprinzător? Pentru că nouă, spectatorilor, ni se oferă un spectacol-sărbătoare: râzi de la început şi până la sfârşit. Nu-ţi poţi stăvili râsul. E o eliberare din constrângerea problemelor noastre, e o descătuşare prin artă. Şi cât de benefic este râsul sănătos! Mare lucru că asta se întâmplă într-o sală de teatru.
  Patru variante
  "Pyramus şi Thisbe 4 You" are la bază scena meşterilor din piesa "Visul unei nopţi de vară". Titlul sugerează că sunt patru variante ale celebrei secvenţe "teatru în teatru" din această comedie. Patru variante înseamnă patru mici spectacole,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Pyramus&hisbe la tot poporul de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Cea mai recentă (din septembrie) premieră a Odeonului bucureştean, în regia lui Alexandru Dabija, decupează cunoscuta scenă a meşteşugarilor din Visul unei nopţi de vară shakespearian (practic, sînt trei scene, condensate: distribuirea rolurilor, repetiţia şi reprezentaţia dinaintea prinţilor, între timp Fundoianu/Fundulea avînd a desfăşura alte activităţi interesante în piesă) pentru a o înfăţişa publicului în patru variante, în patru „chei“ estetice. Pentru că, în sine, scena e una de teatru în teatru, ceea ce veţi citi în continuare e o încercare de schizofrenie a privirii: o cronică, şi ea, în două versiuni. Prima, cu ochiul unui spectator „obişnuit“, cea de-a doua, din perspectiva unui membru al lumii teatrului.
  De pe gradene
  În mod obişnuit, scena meşteşugarilor e doar un intermezzo foarte haios în mijlocul unei piese ea însăşi comică, plină de încurcături şi quid pro quo-uri. La nunta regală a lui Theseu cu
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Homo ludens! de Marina Constantinescu sursa: România literară
  PLĂCEREA de joc şi joacă are la bază, în multe situaţii, o poftă intelectuală stîmită de o voluptate a curiozităţii. Plăcerea aceasta este baza ideii de a face teatru în sensul nobil al cuvîntului. Această disponibilitate trebuie exersată, stimulată, îngrijită dacă teatrul te interesează la nivelul profund, adevărat, şi nu ca pe o simulare, ca pe o demonstraţie fără încetare. Altfel spus, mintea este alimentată continuu de dorinţa fundamentală de a afla, de a scotoci. Prin cărţi, prin muzică, filme, pictură, prin tine însuţi şi, de ce nu, de jur împrejur. A fi curios înseamnă a fi deschis. Înseamnă a pofti chestiunea asta.
  Regizorul Alexandru Dabija face parte din această categorie, într-un fel, tot mai rară. Suficienţa de zi cu zi se vede, mult prea tare şi pe scenă. Firesc. Ca şi felul dezlînat în care trăim. Intoxicat. În ultima vreme, am senzaţia că înţeleg prea puţin de ce se face teatru aşa şi observ,
  Citeste tot pe România literară
• Dabija şi privirea sa ironică în oglindă de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Dacă de cele mai multe ori regizorii îşi privesc spectacolele ca pe nişte acte artistice ce nu şi-au găsit locul pe lista scurtă a minunilor lumii numai din pricina „jocurilor de culise”, Alexandru Dabija, ajuns la înţelepciunea şi umorul pe care numai o carieră de peste 20 de ani ţi le poate da, face un pas în spate şi priveşte amuzat fenomenul teatral românesc şi propriile montări ca „element” al acestei „mulţimi”, în „Pyramus & Tisbe 4 You”, cea mai nouă montare a sa la Teatrul Odeon.
  Nimic din ce se găseşte în teatru nu îi este străin lui Dabija care atacă fără milă dar şi, paradoxal, cu multă tandreţe, „jobul” lui şi al colegilor săi: dramoletele starletelor gata să se sinucidă de trei ori pe zi dacă nu primesc rolul multvisat (principal, desigur, şi, dacă s-ar putea, pe „cel mai” principal), determinarea regizorilor de a şoca şi de a rupe cu orice preţ gura târgului, limbajul „tare”, agresarea fizică
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Sensul pozitiv al sarcasmului de Cristina Modreanu sursa: Art Act magazine
  Totul începe cu un grup de doamne intrând în scenă pentru a da formă și consistență unei uriașe ironii: o distribuție feminină pentru roluri shakespeariene consacrate drept masculine, rolurile simpaticilor tâmplari din "Visul unei nopți de vară" care se adună într-o poieniță și repetă o piesă ca să o prezinte la nunta regelui. Frumusețea naivității întruchipate e sursa principală de comic în această celebră bucată de teatru în teatru plasată de Shakespeare la finalul "Visului unei nopți de vară".
  Ce a visat regizorul Alexandru Dabija în această vară este rescrierea acestui fragment împreună cu un tânăr traducător, Andrei Marinescu, și repetarea lui pe scenă în patru variante care să se constituie într-un comentariu acid asupra stării teatrului românesc. Este tot un teatru în teatru, însă unul care scoate așa, ca din joacă, cum ai scoate un as din mânecă exact când jocul pare să se fi terminat, o armă fină și periculoasă:
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Ieşi afară din leul meu! de Mihaela Michailov sursa: Art Act magazine
  Dabija se ia de teatru. Pe care-l fac alţii şi pe care l-a făcut, la un moment dat, şi el.
  Pyrasmus & Thisbe 4 you este o facere şi desfacere a arătării numite teatru. Cele patru variante de minispectacole pe care Dabija le propune au la bază un singur procedeau conceptual de lectură: parodia unul anumit stil de joc sau a unor tehnici specifice. Dabija recurge la clişee, la secvenţe concentrate, pentru a demonta alte clişee. Modulele scenice construiesc raportarea la formule de teatru redefinite contextual de o trupă de actori care demonstrează două calităţi esenţiale pentru demersul propus de regizor: omogenitate perfectă şi poftă de joc hipnotică.
  Actorii intră în carcasa actoriei şi îi deşurubează toate rotiţele interne. De fapt, fac ce ştiu ei că fac actorii (unii!) mai bine: isterii, nevroze, dat cu fundu de pămînt şi alte tertipuri şi strategii. Găseşti în spectacole toată crizăria tipică unui tip de actor care vrea să joace tot ce
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Parody, numele tău is Dabija! de Mihaela Michailov sursa: Art Act magazine
  În Pyramus & Thisbe 4 you, Alexandru Dabija dă un pumn în plexul rîsului, stoarce convenţia, după care o atîrnă pe sîrma unui cum să faci teatru ca Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater şi cîţiva regizori tineri. Băşcălofil exersat, cinic şi autoironic fără nici un fel de menajemente, antropolog al rîsului, Dabija face din teatrul românesc contemporan un teatru. Îi intră în stomac şi îi buduşeşte pereţii cu hohote de convenţii, date prin maşina de tocat a unor concepte şi formule recurente. Dabija propune un montaj-ceapă care, decojit cu răbdare, trece de prima folie a hăhăitului şi ajunge exact în miezul facerii, al meşteşugirii teatrului, al bricolajului unei scene. Regizorul decupează dramaturgic un singur moment din Visul unei nopţi de vară, pe care îl adaptează lingvistic la structura şi conţinutul secvenţei de lucru. Dabija creează în modulele scenice propuse o morfologie şi o sintaxă care păstrează care
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Daţi convenţia la smotoceală! de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Ați auzit de nenumărate ori că nu există postmodernism în teatru? Dați fuga la Pyramus & Thisbe 4 You de la Teatrul Odeon să vă convingeți că lucrurile stau fix pe dos. O să asistați acolo la toate giumbușlucurile postmoderne. În cap de listă stau combinarea și recombinarea structurilor, motivelor și clișeelor pornind chiar de la text. Scena meseriașilor din Visul unei nopți de vară, spuma comediei la Shakespeare, combinată în patru variante și reluată în patru interpretări diferite. Actoricești și regizorale. Textul e aproximativ același. Modificările sunt contextuale și țin de imensa abilitate și ușurință lingvistică a traducătorului Andrei Marinescu.
  Să recunoaștem că de patru ori e cam mult și cam redundant, oricît de deprinși am fi cu serializarea, începînd de la Andy Warhol încoace. Și oricît ar fi convenția de asumată din capul locului. Aceasta e torsionată, elongată, eliberată și răsucită în toate direcțiile astfel
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cronică - Pyramus & Thisbe 4 You de Cristina Rusiecki sursa: TimeOut
  Vă imaginaţi o piesă de teatru despre o piesă de teatru dintr-o piesă de tea­tru?
  Prima e născocirea ghiduşă a tra­ducătorului Andrei Marinescu, a doua, celebra scenă a meseriaşilor, şi a treia, "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare. Din această trilemă nu puteţi ieşi decât urmărind fragmentul cvadruplu de "Pyramus & Thisbe 4 You", cu aceeaşi scenă în patru variante şi interpretări diferite. Un nou giumbuşluc din seria şotiilor semnate Alexandru Dabija care ştie că teatrul în teatru poate fi 100% comic. Mizează pe toate contrastele ilariante imaginabile: un grup de dame fără pretenţii de pe vremea lui Shakespeare (cu bărbaţi savuros interpretaţi de actriţe) joacă în faţa unor băieţi culţi şi doldora de ingenuitate (Mihai Smarandache şi Marius Damian).
  Spectatorii, un cuplu de gay proaspăt căsătoriţi, se delectează cu fiorosul Pyram al Oanei Ştefănescu, ultraenergic şi ultramasculin. Apoi, deliciul specialiştilor: trupă
  Citeste tot pe TimeOut
• Mai spune-mi încă-o dată.... de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  La Teatrul Odeon, Alexandru Dabija ne invită la Shakespeare cu repetiţie. Deşi la fel de corectă ar fi fost şi formularea inversă, respectiv o repetiţie cu Shakespeare. Pretextul este scena meşterilor din "Visul unei nopţi de vară", cea în care oameni simpli, deveniţi artişti de ocazie lucrează pe text, pregătind tragedia comică a lui Pyramus şi a iubitei sale Thisbe.
  Regizorul se joacă inventând conjuncturi diverse pentru fiecare din cele patru variante în care scena respectivă se reia în faţa spectatorilor. Mai întâi, Gutuie şi ai lui sunt interpretaţi de femei, drept urmare le urmărim pe Nicoleta Fundoianu, Francesca Piţigoi etc. Apoi e rândul înscenării unei repetiţii în care sunt implicaţi un regizor isteric, egocentric, cu idei bizare şi discipolii săi foarte disponibili şi viscerali. A treia variantă face deliciul publicului pentru că toate personajele sunt jucate de moldoveni hazlii mai puţin Pyramus, respectiv Fennek,
  Citeste tot pe Port.ro
• Nu te supăra, frate! de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Nu cred cã a avut vreodatã cineva curiozitatea sã numere câte sunt piesele de teatru ce istorisesc povestea tragicei iubiri și a groaznicei morți a lui Pyramus și Thisbe, un fel de Romeo și Julieta cam defectivi de poezie și de farmec autentic. Sigur e cã William Shakespeare a fost primul cãruia i-a venit ideea de a se amuza copios pe seama poveștii cu pricina, în chip și fel repovestitã de dramaturgi mai mult sau mai puþin talentați ce iau fost înaintași ori contemporani. A fãcut-o în Visul unei nopți de varã, acolo unde, așa dupã cum scrie Haig Acterian în monografia dedicatã marelui dramaturg englez, „între farsa zeilor (Oberon – Titania - Puck) și farsa muritorilor (Bottom și meseriașii) stã Theseu spunând - „Aceastã piesã simțitor de grosolanã ne-a înșelat asupra mersului greoi al morții”. Dupã știința mea, Alexandru Dabija e cel de-al doilea care râde pe scenã pe seama unei povești și plictisitoare, și groaznice,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Pyram şi Thisbe – un spectacol pamflet de Doina Papp sursa: Revista 22
  Premieră la Zilele Bucureştiului*
  Contribuţia teatrelor la sărbătoarea oraşului care le finanţează a fost modestă, respectiv reprogramarea gratuită a unor spectacole vechi sau foarte vechi. Singurul teatru care, spre cinstea lui, a venit cu o noutate a fost Odeonul. Şi nu orice noutate, ci o premieră semnată Alexandru Dabija.
  Regizor special, mereu surprinzător, Dabija are acum năstruşnica idee de a scoate din contextul comediei Visul unei nopţi de vară, povestea naivă despre Pyram şi Thisbe pe care meşteşugarii amatori o pregătesc pentru serbarea regelui Tezeu, şi a face din ea pretextul unei parodii debordante la adresa exagerărilor şi derapărilor observate chiar în teatrul nostru contemporan. Un fel de artă poetică, prin negarea unor moduri de a face teatru, ca să nu spunem stiluri, într-un moment când regizorul consideră necesar – şi are dreptate – să le semnaleze. Cum ştim, Shakespeare însuşi făcea din acest moment de teatru în
  Citeste tot pe Revista 22
• Distractie 4 you de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Actori amatori si actori "cu studii" compun distributia uneia dintre cele mai interesante comedii din peisajul teatral bucurestean. "Pyramus & Thisbe 4 you" este un spectacol in care insusi teatrul si creatorii lui sunt personajele principale.
  Dabija si actorii sai reusesc sa faca cel mai bun spectacol de "entertainment" de pe scenele bucurestene.
  Vaduve, un cuplu gay, duci si ducese, un profesor de actorie si studentii sai ARTISTI, un ungur si un anti-maghiar, un regizor de la sat si multi altii se intalnesc in noul spectacol al Teatrului Odeon, "Pyramus & Thisbe 4 you". Cum personajele piesei sunt actori amatori, spectacolul beneficiaza si de prezenta unor amatori autentici. La final, recuziterii, masinistii, regizorul tehnic isi parasesc posturile si devin pentru 10 minute actori intr-o scena pe cat de simpla, pe atat de amuzanta. Povestea celor doi indragostiti Pyramus si Thisbe este o veche legenda romana. Ea a stat la baza mai multor istorii de dragoste, cea mai cunoscuta
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatrul în lumea noastră şi lumea din teatrul nostru… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Riscul, atunci când alegi să montezi o comedie, este – cel puţin în lumea noastră atât de puternic „infestată” cu microbul divertismentului facil – acela ca rezolvările comice să alunece exact pe o pantă a facilului. Din acest punct de vedere, „Pyramus & Thisbe 4 You” al lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Odeon este un spectacol neobişnuit. Un spectacol neobişnuit chiar pentru întregul spaţiu teatral românesc.
  E o comedie, şi nu e… E o comedie născută dintr-o aşa-zisă tragedie. Sau, mai bine spus, din două aşa-zise „tragedii”. Una dintre ele este textul extras din „Visul unei nopţi de vară” – scena meşterilor care repetă „nobila şi tragica poveste a lui Pyram şi a iubitei sale Thisbe” – şi cea de-a doua este însuşi teatrul românesc la acest moment.
  Alexandru Dabija (nominalizare pentru cea mai bună regie la premiile UNITER) propune, aşadar, patru lecturi în cheie diferită ale aceleiaşi scene (traducerea şi
  Citeste tot pe Yorick
• Joaca de-a teatrul de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Expresia "artist vizionar" e atât de prăfuită că, la prima vedere, pare a fi ironică. Nu mi-a fost dat să o folosesc în niciun fel până acum, dar privind retrospectiv la spectacolul Teatrului Odeon, Pyramus & Thisbe 4 You şi la Festivalul Naţional de Teatru 2009, mai că îmi vine să îl categorisesc pe regizorul Alexandru Dabija cu apelativul "vizionar".
  Dabija face dintr-o scenă cunoscută din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, cu umorul său binecunoscut, un inventar al hibelor teatrului românesc actual. Regizorul a făcut, astfel, involuntar, un rezumat în avans al FNT 2009.
  Celebra scenă de teatru în teatru a meşterilor tâmplari este forfecată în patru variante, pe paliere diferite de comic. În fapt, regizorul tuşează elementele fals spectaculoase, ostentativ şocante ale spectacolelor ultimilor mulţi ani, detaliile redundante care patentează un regizor, soluţiile scenice ca nuca în perete, folosirea excesivă ori anapoda a tehnicii media,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un exercițiu școlăresc de divertisment de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  La acest spectacol , publicul se va amuza ca la un divertisment tv. ce îi poate aduce uneori aminte de “Grupul Divertis” sau de “Vacanța mare”. Lipsit de inspirație este textul – “traducere și adaptare”(!!!) Andrei Marinescu - , ce se căznește să folosească scena meșterilor din piesa “Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Apelarea la Shakespeare devine doar un pretext pentru o parodie însăilată în patru episoade, cu adresă la inovațiile trăznite ce inundă fără sens multe spectacole cu pretenții de originalitate, pornite din ambițiile unor regizori. O scenă, celebră dintr-o piesă clasică de valoare, e tratată ca un pretext pentru exerciții școlărești de teatru. Astfel de exerciții sunt firești în cazul studenților la regie de la UNATC. Surprinzător este însă, că regizorul Alexandru Dabija, unul din puținii ce alcătuiesc mănunchiul valorilor regiei noastre, s-a pretat la un astfel de exercițiu facil.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Odeon 4 you de Cătălina Miciu sursa: Ginger Group
  2011, m-am gândit eu, trebuie să fie de bun augur, numai şi pentru că în prima zi a lui doi porumbei se giugiuleau cu neruşinare pe balconul meu. Sau pentru că în doar 13 zile am văzut două spectacole bune, ambele (aşa s-a nimerit) la Odeon, ambele în regia lui Alexandru Dabija. Şi ar mai fi un indiciu – visul că o întreagă trupă de teatru juca numai pentru mine un spectacol măreţ.
  Am petrecut 90 de minute de încântare pe o pernuţă neagră la picioarele lui Andrei Şerban (la propriu!) la Pyramus & Thisbe 4 you. Planurile mele de mers la sală şi făcut ale lucruri casnice s-au năruit odată cu vizita Onucăi. A venit la Bucureşti să vadă spectacolul lui Dabija, eu m-am amuzat, ea m-a apostrofat că şi eu fac la fel cu Afrim, avea dreptate, şi pentru că avea dreptate m-am lăsat dusă la teatru. Toţi actorii şi non-actorii Odeonului s-au strâns să interpreteze drama lui Pyramus şi a lui Thisbe într-o comedie inteligent construită pe repere
  Citeste tot pe Ginger Group
• TEATRU: Pyramus & Thisbe 4 you de Radu Pocovnicu sursa: Revista Flacăra
  În stagiunea din acest an a Teatrului Odeon puteţi vedea, sau revedea, spectacolul „Pyramus & Thisbe 4 you“, premiat de UNITER la secţiunea „Cel mai bun regizor“.
  Shakespeare, sau în câte feluri poate fi jucat – de fapt, cât de bine este înţeles Marele Will – la câteva sute de ani de la dispariţia sa. Regizorul Alexandru Dabija decupează o scenă pentru a compune un întreg spectacol, având la bază celebra piesă Visul unei nopţi de vară. E vorba de scena meşterilor, unde un grup de actori se adună pentru a pregăti un spectacol în cinstea cununiei dintre Hipolita şi Tezeu. „Repetiţiile pregătesc jocul“ – spune în cartea sa, Shakespeare, Lumea-i un teatru, George Banu – dar jocul pe care îl propune Dabija sunt chiar repetiţiile. Mai exact, aşa cum citim şi în caietul program, Alexandru Dabija „multiplică de patru ori clasica scenă de teatru în teatru din Visul, celebra scenă a
  Citeste tot pe Revista Flacăra
• Visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate de Răzvan Zlăvog sursa: Agenda Liternet
  Shakespeare trebuie că s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi pe Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon, furios, îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.
  După ce se termină toate repetiţiile, începute demult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de
  Citeste tot pe Agenda Liternet
• Între joc şi vis de Răzvan Niță sursa: Port ro.
  În cariera oricărui regizor de talent vom descoperi un moment shakesperian. Printre execepţiile celebre se numără Lucian Pintilie care se declară un pasionat al lui Caragiale mai degrabă, decât al marelui Will.
  Nu acelaşi lucru se poate spune despre Felix Alexa. În ceea ce îl priveşte, după NOAPTEA FURTUNOASĂ a lui Caragiale, optează iată pentru VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de Shakespeare. Dacă ne gândim că în repertoriul Teatrului Naţional se mai află şi JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL ÎNTÂMPLĂRII în regia aceluiaşi Felix Alexa, constatăm că putem vorbi de un program unitar. Toate cele trei texte au aceleaşi elemente comune: iubirea, întâmplarea, jocul. VISUL este fireşte o esenţă preţioasă în care le găsim pe toate. La adăpostul nopţii domneşte visul şi jocul cel mai îndrăzneţ modifică regulile pământeşti, iubirea e şi pradă şi vânător, victimele îşi înving călăii. Acesta este poate, cel mai dinamic text shakesperian,
  Citeste tot pe Port ro.
• Un Vis... de vară pentru muritori de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Cea mai recentă montare a regizorului Felix Alexa – Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare - a cărei premieră a avut loc pe 9 octombrie 2003 continuă să se joace cu succes la Teatrul Naţional din Bucureşti.
  Simplificând mult cadrul (chiar de la scenografie, semnată de colaboratoarea constantă a regizorului, Diana Ruxandra Ion) şi mizând intens pe jocul actoricesc, Felix Alexa transformă celebra piesă shakespeariană într-o poveste a eternelor relaţii – de putere – dintre bărbaţi şi femei, în toate şi fiecare dintre cele trei cupluri: Hipolita şi Tezeu (Irina Movilă şi Marius Bodochi), Titania şi Oberon (aceeaşi Movilă şi Bodochi), Hermia şi Lysander (Ileana Olteanu şi Răzvan Oprea), Helena şi Demetrius (Liviu Lucaci). Ca-n totdeauna, regizorul îşi construieşte spectacolul insistând mult asupra unor detalii, al căror rol fundamental este nuanţarea şi adâncirea, în limitele unei situaţii date, a legăturilor dintre personaje (aşa cum
  Citeste tot pe Ziua
• Visul şi teatralitatea lui - Visul unei nopţi de vară de Miruna Runcan sursa: Agenda LiterNet
  Pus în scenă al naţionalul clujean de către Sorin Militaru, Visul... e chiar ce scrie pe afiş, adică piesa (una dintre cele mai iubite, una dintre cele mai misterioase) lui William Shakespeare şi nimic altceva. Mi se pare important să încep cu o frază atît de banală, fiindcă, în cazul dat, ea semnalează o calitate, nu un defect. Regizorul se retrage cu eleganţă din faţa afirmaţiilor "vizionare" cu privire la text, şi îl pune în valoare, aşa misterios cum e el, lucrînd însă cu destulă minuţie pentru punerea în valoare, prin teatralitate expresivă, a celor cîteva semnificaţii de adîncime pe care textul le conţine în el însuşi, şi nefăcînd economie de forţă hermeneutică, nici de imaginaţie.
  Vederea şi auzul
  Are, în această întreprindere complicată (e totdeauna mai complicat să fii simplu decît baroc), ajutoare de nădejde, mai întîi de toate la nivelul construcţiei spaţiale şi sonore. Conceput pentru sala mare, spectacolul exhibă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Text, pauză, ochi! de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Cu ultima premieră de la Teatrul Național Cluj-Napoca, Visul unei nopți de vară, de Shakespeare, Sorin Militaru demonstrează că revizitarea periodică a clasicilor e totdeauna ocazia potrivită pentru a produce spectacole pe gustul publicului. E nevoie doar de un decupaj interesant. Așa că regizorul schimbă ușor ponderea scenelor (prim planul îl va ocupa comicul din momentele meseriașilor) și dublează story-ul shakespearean cu perspectiva contemporanilor. Apoi asumă distanța dintre textul clasic și limbajul de azi prin accente discrete capabile să revalideze frumusețea stihului. Hotărîrea ducelui din Atena ca la curte, în cinstea căsătoriei sale, să se vorbească doar în versuri („Ne fie viața ca o poezie!”) generează o întreagă suită de sublinieri comice, integrînd pe loc diferențele specifice dintre epoca noastră și cea a Marelui Will.
  În plus, regizorul subliniază subtil planul autorității regale. Theseu pune să fie bătut clovnul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Comédia din Anul Comediei de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Spectatorii clujeni simţeau nevoia unei comedii în repertoriul teatral al Teatrului Naţional. Gurile rele vorbeau chiar, în glumă, de titlurile pieselor recent înscenate, care mai de care mai... tenebros şi traumatic. Aşa că Naţionalul a lansat „Anul Comediei”, inaugurat în 7 martie cu premiera Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Sorin Militaru.
  „Ingredientele” celebrei piese sunt cunoscute: poveşti de dragoste cu tot felul de încurcături, spiriduşi
  care fac şi desfac iţele, certuri între zâne şi... zâni, nişte meşteşugari trăzniţi care joacă teatru, mult umor, un strop de romantism şi o atmosferă feerică.
  Visul... e considerată drept una din cele mai bune comedii ale lui Shakespeare, scrisă în perioada
  de apogeu a creaţiei sale, prin 1590. Piesa împleteşte trei „poveşti”. Hermia îl iubeşte pe Lysander,
  dar ar trebui să se mărite cu Demetrius, pentru care n-are nici un sentiment. Prietena ei, Helena,
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Pe fragmente de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Shakespeare a scris Visul unei nopți de varã în perioada lucrului la așa numita „tetralogie Lancaster”, iar locul acestei piese pare sã fie între Richard II și Regele Ioan. Cred cã avea dreptate Aureliu Manea atunci când, în cartea lui Spectacole imaginare (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986),
  socotea cã poate niciodatã, mai mult decât în Visul poate fi întrevãzutã „bucuria shakespearianã atât de purã în plinãtatea sa ca în aceastã exuberantã afirmare a miezului de noapte; ba chiar, aș putea spune cã, în aparențã, fruntea și privirea marelui dramaturg sunt poate prea senine, veghind asupra unui joc ce farmecã, fascinant în ghidușia sa”. În Visul unei nopți de varã, Shakespeare ne spune
  mai mult, mai frumos, mai apãsat și mai poetic decât niciodatã cât de mare, de important, de cuceritor e rostul teatrului, cum poate el sã facã lumea ceva mai fericitã, mai ruptã de contingent.
  Nu știu de câte ori a fost înscenatã piesa
  Citeste tot pe Revista Familia
• Un week-end la Cluj (I) de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Unul dintre motivele pentru care cineva și-ar putea dori să petreacă un week-end la Cluj este teatrul:”piața” e împărțită între Teatrul Maghiar de Stat și Teatrul Național ”Lucian Blaga”, iar cei doi regizori implicați în conducerea lor – Tompa Gabor și Mihai Măniuțiu – sunt pe lista scurtă a celor mai buni creatori români de teatru, printre puținii despre care s-a auzit și în afara granițelor. Înainte de închiderea stagiunii m-am oprit pentru un week-end plin de teatru la Cluj, de data aceasta numai la Teatrul Național.
  Am primit o injecție cu spectacole: titluri noi și titluri vechi, artiști consacrați și artiști debutanți, reprezentații la sala mică și la sala mare: ”Visul unei nopți de vară”, de Shakespeare, regia Sorin Militaru, ”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali” de Matei Vișniec, regia Mona Chirilă, ”Revizorul” de Gogol, regia Mona Chirilă, ”Insecte” de Frații Kapec, regia Andreea Iacob
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Un vis în noaptea miezului de vară de Ana-Maria Nistor sursa: Time Out
  UNATC şi Teatrul Odeon; clasa prof. univ.dr. Florin Zamfirescu, asist. univ. Cristina Briciu. Shakespeare e o încercare pentru oameni mari, darămite pentru studenţi.
  Iar “Visul unei nopţi de vară”, tocmai pentru că este foarte ofertant pentru actori, e constrângător în bogăţia sa: trebuie să fie toţi buni, altfel micile diferenţe devin prăpăstii. “Un vis...” e unul dintre spectacolele de absolvenţă ale studenţilor de la Teatru care merită văzut dacă sunteţi colecţionari de viitori actori. Lumea Atenei lui Shakespeare, a nopţii din pădurea populată de zâne, spiriduşi, îndrăgostiţi şi meşteşugari se complică şi mai mult aici şi devin, toate împreună, “visul lui Fundulea”. Studenţii aleg să joace în pijama, aceleaşi chipuri migrează dintr-un univers în altul, când muritori de rând, când personaje fantastice. În lumea visului totul e posibil, iar în cea a scenei un actor distribuit în două sau mai multe roluri are astfel
  Citeste tot pe Time Out
• Erosul fermecat sau Visul bine controlat de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  Lumea se compune din trei părţi: partea de jos, partea de mijloc şi partea de sus. Oamenii, cei care conduc şi cei care controlează. Şi toţi sunt mânaţi de visuri erotice sau de putere. Oamenii se supun dorinţei şi încalcă regulile stricte ale conducătorilor care vor să fie zei, cercând să dirijeze şi iubirea; în schimb, cei care controlează devin, prin slăbiciune, mai umani decât ar trebui şi, astfel, mai de temut în hotărârile lor. Acţiunea se petrece într-o Atenă imaginară şi într-o pădure în care iţele visurilor se amestecă în mâna unor păpuşari care au chef de distracţie.
  Spectacolul de la Mic este, fără vreun dubiu, cea mai bună producţie a teatrului de la Alex şi Morris încoace. O comedie cu song-uri şi accente amărui, retradusă şi adaptată după Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare, cu citate tot din Shakespeare, astfel încât magicul să fie bine înmuiat în eros şi erosul să se impregneze de magie.
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Umbre călătoare sub umbrele dansatoare de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Regizorul Gelu Colceag realizează pe scena Teatrului Mic o variantă incitantă după "Visul unei nopţi de vară", una dintre cele mai muzicale, mai vii şi mai proaspete piese semnate de William Shakespeare.
  Textul ne propune o poveste ce se desfăşoară pe patru planuri care alternează pentru ca în final să se întrepătrundă. Acestea sunt tărâmul de Dincolo, ţinutul misterios al elfilor şi zânelor, patronat de Oberon, Titania şi "funcţionarul" lor Puck; cuplul format din nobilii stăpâni ai pământenilor, Theseu şi Hypolita; cele două abulice cupluri de îndrăgostiţi, captivi în propriul anotimp al iubirii; şi trupa de meşteri, artişti amatori ce constituie totodată şi contrapunctul comic al acestei istorii.
  La limită "Visul unei nopţi de vară" este o farsă cu happy-end. Puck încurcă iţele, înţelege greşit dispoziţiile lui Oberon şi printr-un joc al soartei ce face şi desface întâmplările, totul se termină cu bine, adică asistăm la
  Citeste tot pe Port.ro
• „Eşti ceea ce v(is)ezi” de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Lume, lume, hai la nuntă! Nu una, ci trei, şi toate trei la Teatrul Mic! Chemarea sună astfel: “Oberon & Titania S.R.L. vă invită la nunţile lui Tezeu & Hypolita, Demetrius & Helena şi Lysander & Hermia”. Dar pentru cunoscători, se ştie, e vorba de o nuntă, două logodne şi-un soi de reînnoire a jurămintelor. Bine că nu-i nicio înmormântare, cât să parafrezeze titlul unui film nouăzecist. Căci acţiunea se întâmplă… nicicând: nici în antica Atenă, nici în Anglia elisabetană, nici într-o contemporanenitate locală. Ci undeva, suspendată în timp, în “fascinantul spaţiu magic, poetic şi filosofic al capodoperei shakespeariene” imaginat de regizorul Gelu Colceag. Adică în vis: “Visul unei nopţi de vară” sau “visul fiecăruia dintre noi”. Aşadar: Bună ziua la dumneavoastră, / Prea cinstită gazd-a noastră! / Noi nu ne-am gătit de luptă, / Ci ne-am îmbrăcat de nuntă…
  Deşi lupte sunt, de tot soiul. Mai întâi,
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare și … “ Vacanța mare “ de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Programul de sală specifică , “Visul unei nopți de vară” după William Shakespeare,versiunea scenică Gelu Colceag, regia Gelu Colceag, urmând următoarele precizări : “compilația” mai multor traduceri și “pasaje adăugate” din “Shakespeare Sonete”, “Hamlet”, “Îmblânzirea Scorpiei”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cântarea Cântărilor” și “Balada lui Robin cel nebun”. Acest amalgam de fragmente și replici din diverse piese ale bătrânului Will și alte scrieri, pare a avea motivația că “Visul unei nopți de vară” este un text lamentabil și regizorul a vrut să îl dreagă. Scenariul rezultat spulberă însă, sensurile “Visului …”. Toți cercetătorii internaționali de marcă au remarcat în studiile lor, că această piesă a genialului Shakespeare, are drept temă fundamentală dragostea cu multiplele ei fațete – spirituală, fizică, pasională sau naivă. Shakespeare a plasat analiza acestui sentiment major
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Îndrăgostiţi ca-n Shakespeare de Alina Epîngeac sursa: Bewhere
  La Godot Cafe-Teatru, între două feluri de mâncare, o ţigară şi un suc cu gheaţă, poţi petrece o oră în pădurea vrăjită a lui Oberon, unde Puck cel pus pe şotii leagă şi dezleagă destine.
  Visul după William Shakespeare e o joacă a patru actori – Alice Sălceanu, Alexandra Fasolă, Silvian Vâlcu şi Alexandru Zob. Coordonaţi de Marius Gâlea, au păstrat din povestea piesei doar planul oniric al iubirii adolescentine şi îi aduc în scenă pe aventuroşii prinşi în jocul dragostei. Cu vervă, energie şi multă bucurie se ciondănesc, se împacă, se iubesc tandru şi candid, cum numai în basme se mai poate în zilele noastre; sunt tineri, entuziaşti şi frumoşi.
  Trecând peste inerentele probleme de dicţie şi de elanul poate prea avântat uneori, timp de o oră, nu-ţi poţi lua ochii de la cei patru interpreţi. Am rămas plăcut surprinsă de prospeţimea versurilor shakespeariene, în cea mai clasică traducere, cu rimă împerecheată şi ritm de
  Citeste tot pe Bewhere
• Radu Afrim. Prin labirintul sufletului și al textului de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
  În sfârșit un spectacol pe măsura talentului, potențialului și aspirațiilor teatrului ieșean! A fost, negreșit, cea mai bună punere în scenă a acestei stagiuni, o reprezentație solidă, bine articulată, fără niciun moment de respiro, un tur de forță în urma căruia Radu Afrim și echipa sa au reconfigurat feeria shakespeariană asumându-i spiritul, dar modificându-i formele de manifestare. În Atena anului 2012, amorul îmbracă aceleași forme arhetipale, de la fascinație himerică la atracție carnală, de la pasiune la orbire, de la incompatibilitatea dorințelor la intervenția hazardului într-o noapte în care zânele, spiridușii, nimfele (zilelor noastre, desigur), prafurile magice, dorințele sexuale și dezlănțuirea de energie proiectează o imagine sugestivă asupra sinuozităților sufletului uman prins în efluviile iubirii. Glisarea între ceea ce textul lui Shakespeare impune și transfigurarea sa în cheie modernă (”pădurea” e clubul în
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Visul unei nopti de vara - cronica de Marina-Evelina Cracana sursa: AltIasi
  Lui Shakespeare i-ar fi placut adaptarea lui Radu Afrim dupa “Visul unei nopti de vara” cu toate obiectiile pe care pot sa le aduca unii ca textul a fost cam vandalizat, ca personajele au prizat exagerat sau sexualitatea s-a scurs in valuri fosforescente prin toate cotloanele scenei. Lui Shakespeare i-ar fi placut pentru ca e cea mai buna dovada a faptului ca opera sa e valabila in epoci diferite si ca, in definitiv, un acelasi fir de poveste se intinde peste ani- singura textura lui difera; in Atena anului 2012 ” Visul unei nopti de vara” are un fir epic care se confunda cu cablul TV sau cablul de MP3.
  Da, in sala a fost amplasat un televizor cu plasma, in cateva scene personajele danseaza frenetic cu casti in urechi, exista chiar un pupitru de DJ unde o fata cu un par cret, portocaliu, pus in valoare coloristic superb de rochia de matase albastra pe care-o poarta, mixeaza live. Daca viziunea lui Radu Afrim are un merit special acesta se datoreaza imaginarului sau foarte
  Citeste tot pe AltIasi
• Convertirea la Afrim de Ciprian Albu sursa: AltIași
  Am asistat, inainte de inceperea piesei, la revolta dreapta si induiosatoare a unui spectator in varsta care ma intreba oripilat: ”Ala e un veceu acolo? Si ce face fata aia, se mangaie?”. I-am raspuns ca trebuie sa aiba doar un pic de rabdare si "Visul" lui Radu Afrim se va dezlantui ca o furtuna tropicala audio-vizuala.
  Radu Afrim se joaca mult cu textul, isi supune actorii si implicit spectatorii la un efort sublim si, daca uneori visul se transforma in cosmar, este numai pentru ca Atena e cea a anului 2012, in care revolta nu-ti permite sa aluneci in reverii romantioase, siropoase. Insa nimic nu e suprimat. Shakespeare este acolo, pe scena, dragostea e tot acolo, Lysander si Hermia si Demetrius si Elena (vocatia feminitatii trece desigur dincolo de aparenta sexuala in cazul Elenei asa cum a gandit-o Radu Afrim). In plus, am gasit subtila ironia costumelor zidarilor-actori, singurii imbracati "adecvat" epocii lui Shakespeare si care, in inocenta lor grotesca,
  Citeste tot pe AltIași
• Cine-a pus Forestu-n drum... de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Cea mai nouă premieră a Teatrului Naţional din Iaşi este cu siguranţă un spectacol despre care se va vorbi mult. Asta pentru că este o montare marca Afrim, un extrem de puternic brand teatral, şi apoi pentru că de data aceasta regizorul a pornit de la un text clasic, de la „Visul unei nopţi de vară" a lui Shakespeare.
  După ce le-a „sexualizat" pe cele trei surori ale lui Cehov, pe fiicele Bernardei Alba le-a făcut femei uşoare, iar personajele din „Jocul de‑a vacanţa" le-a transformat în corporatişti workaholici, criticii şi spectatorii fideli ai lui Afrim se întrebau pe bună dreptate dacă va avea vreo „milă" de Shakespeare.
  Aducerea în contemporaneitate este o operaţie chirugicală care poate salva textele clasice de la o moarte sigură de bătrâneţe şi plictiseală, dar le şi poate grăbi sfârşitul. Afrim reuşeşte, chiar aşa „neruşinat" cum e faţă de oamenii ăia bătrâni pe care-i cheamă Cehov sau Shakespeare, să-i resusciteze
  Citeste tot pe România Liberă
• Visul unei nopţi de vară, regia Radu Afrim la Festivalul Naţional de Teatru, 2012 de Sabina Bălan sursa: Agenda LiterNet
  Duminică (28 octombrie 2012), de la ora 16 şi apoi, de la 20:30, în cadrul iubitului şi frecventatului FNT, 2012, un murmur plutea pe deasupra capetelor publicului, îngrămădit în noua Sală Mare a TNB-ului, "Ce o fi făcut şi de data asta Afrim?" (sic!) Având reputaţia unui "copil al teatrului" neobedient, imprevizibilul regizor pare să nu dea socoteală decât imaginaţiei şi crezului lui artistic, în ceea ce priveşte spectacolele sale. Cât la sută din operele puse în scenă sunt soluţii logice şi raţionale, convenţii inedite sau simple fetişuri artistice, asta nu se poate stabili niciodată, pentru că spectacolele afrimiene (îmi permit să fac din numele lui un atribut) au o calitate salvatoare - sunt ca nişte torenţi puternici de apă care nu lasă spectatorul să iasă nicio clipă din vraja creată cu măiestrie de festinul vizual, coloana sonoră live, coregrafiile actorilor, bombardamentul cu spectaculos. Curaj până la capăt, pentru unii,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Imaginație bogată, dar și incoerență de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Încercăm a trece peste observația că acest spectacol nu are nici o specificare pe afiș a fi “după” Shakespeare. Este un spectacol de Radu Afrim, reîntors după mulți ani la clasici, alegând acum pe bătrânul Will, în ideea de a îl contemporaneiza. “Scenariul” său reduce replica lui Shakespeare, o mai suplinește cu unele din limbajul “cool” și pare un divertisment mai original totuși, decât cele tv. Substanța cuvântului lui Shakespeare e distrusă însă, printr-un “scenariu” incorerent, servil imaginației teatrale debordante, specifice personalității acestui regizor care uită uneori de importanța cuvântului în teatru.
  Absurd forțează acțiunea în Grecia anului 2012 pentru a arăta că Shakespeare ar fi contemporanul nostru, dar fără o tendință politică. Lumea bolnavă de o criză gravă este indicată prin locul acțiunii – un club cu discoteca de rigoare și prin proiecții. Imagini cu conflictele de stradă din Atena se
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Post-modernism sau tocăniţa bunicii de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Reţeta bunicii de tocăniţă: se căleşte o ceapă mare. Se adaugă trei morcovi, doi cartofi, o mână de ciuperci, un ardei gras roşu, unul verde, doi gogoşari, trei roşii, două mâini de fasole verde, câteva bucheţele de conopidă, jumătate de varză rasă, bulion, sos tomat, sare, piper şi cubuleţe de carne – porc, vită, pui, curcan – la inspiraţie. Se scade la foc mic. Se serveşte caldă, cu pătrunjel proaspăt tocat presărat deasupra. Deşi bunica mea găteşte minunat, mie nu-mi place tocăniţa. E prea săţioasă, prea cu de toate la grămadă. Gusturi combinate până când savoarea se pierde şi rămâne doar stomacul plin şi senzaţia tipic românească de îmbuibare.
  Cred că Radu Afrim a găsit reţeta asta de tocăniţă şi a decis să o aplice pe „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare. Pentru mine rezultatul – strict culinar – a fost să râvnesc la celebrul „Pi-per, Pi-per” al Rodicăi Mandache din de neuitatul „joi.
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare la discotecă de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Un cuplu vine dinspre Teatrul Naţional şi trece braţ la braţ pe lângă Intercontinental, lăsând în urmă frânturi de fraze scandalizate.
  Ea are în jur de 35 de ani, e coafată şi vorbăreaţă. El, de aceeaşi vârstă, dar tăcut şi supus. Dă din cap când o aude spunând că „unele lucruri trebuie să rămână sfinte", „a fost un fel de Vacanţa Mare" şi că „îţi trebuie multă ţigară ca să scorneşti aşa ceva". Siajul nemulţumirii lor e o sursă fascinantă de documentare, dar nu mă face deloc să uit că tocmai am asistat la ceea ce aş numi, fără teama sau jena de a folosi cuvinte mari, la o capodoperă a postmodernismului teatral.
  „Visul unei nopţi de vară", spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional din Iaşi, uluieşte prin complexitatea mijloacelor narative şi poate fi un hit mondial, dacă ajunge la festivalurile potrivite. Lângă Silviu Purcărete e un loc rezervat pentru Radu Afrim, un regizor care poate arăta mai mult în
  Citeste tot pe Adevărul
• Călătoreşte actorii în vis de Rodica Mandache sursa: Jurnalul
  Tânăr, scutit încă de rutină, el face spectacole care uimesc. Radu Afrim
  E insolent, original, profund, spectacolele lui plac şi nu plac, dar nu sunt uitate nici de prieteni, nici de duşmani. De la începutul începutului a avut performanţe care nu erau de “începător”. Vă aduceţi aminte “Alge”, versiunea lui pentru “Casa Bernardei Alba” de F.G.Lorca?
  Sarcastic, crud şi extrem de sensibil. Are o sensibilitate învelită în sarcasm, sarcasm care devine a doua natură. Poveştile lui scenice au un aer straniu şi-şi cântă timpul şi lumea. În ultima vreme, pune Shakespeare, Caragiale... şi el regizorul e la vânătoare de întâmplări. Vede în textul arhicunoscut, lucruri pe care nu le vede restul lumii. La spectacolele lui ca spectator eşti ori în pielea lui Emerson Fittipaldi, ori te pregăteşti să iubeşti fierbinte şi colorat.
  Îţi trebuie reflexe care se instalează în timp ca să fii un spectator împlinit. Domeniul prin excelenţă prin
  Citeste tot pe Jurnalul
• Deconstructivism și pansexualism de Mircea Morariu sursa: Revista Familia Nr.1 (566) – pg.102
  Visul unei nopți de vară sau, mai riguros exact Visul unei nopți în miez de vară, scrisă de William Shakespeare în vreme ce lucra la piese „mult mai serioase” precum Richard II sau Regele Ioan, dar care în timp a devenit mult mai cunoscută, mai jucată și mai populară decât respectivele tragedii, „fructul unei închipuiri tinere gonind veselă prin minunatele amintiri din Warwickshire”, după cum o definea Haig Acterian (cf. Shakespeare, Editura Ararat, București, 1995), îi prilejuiește regizorului Radu Afrim reapropierea de marea dramaturgie clasică. O literatură de care se despărțise cu declarațiile cuvenite cu câțiva ani buni în urmă. Fire ște că nimeni nu se aștepta ca spectacolul realizat de el la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași să fie unul în dulcele stil clasic, să aspire la statutul de reconstituire arheologică a partiturii, să însemne o certificare a cumințirii directorului de scenă, ș.a.m.d. Dar cine spera ca
  Citeste tot pe Revista Familia Nr.1 (566) – pg.102
• Marijuana unei nopţi de clubbing de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nici n-am luat, nici n-am habar care-s diferenţele între stări şi arome. Cu siguranţă acesta trebuie să fie motivul pentru care creierul meu a amorţit la spectacol, simţirea a luat-o razna şi imaginile nu erau ce păreau a fi. Desigur că este vorba despre Visul unei nopţi de vară al lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional din Iaşi, după Shakespeare, mult după Shakespeare; mai exact în zilele noastre, cele în care Visul... a fost prezent în FNT şi în Festivalul „Viaţa e frumoasă”, în care regizorul încă tânăr are deja publicată o carte despre el şi un început serios de statuie.
  Visul... a fost relevant pentru handicapul meu ca spectator şi revelatoriu pentru noua veche estetică afrimiană, aceea care a făcut să curgă râuri de aplauze în direct şi de cerneală cu entuziasm post factum. Tot ce vă pot spune cu certitudine este că timp de două ore nu m-am plictisit niciun moment, că am fost „acolo” minut
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Handicapuri nesurmontate de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Dincolo de cosmetizările de suprafaţă, de recursul la costume moderne şi de rescrierea în proză, asociată cu transferarea relativ superficială şi cam la primă mână în contemporaneitatea teatrală a scenelor meşteşugarilor, versiunea propusă de regizorul debutant Botos Bálint pentru binecunoscuta piesă shakespeariană „Visul unei nopţi de vară” oferă extrem de puţine indicii că ar fi creaţia unui spirit cu adevărat tânăr, inventiv căutător.
  Gata să se ia la trântă cu locurile comune şi cu lipsa de inspiraţie autentică. Spectacolul de la Teatrul “Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea a avut de surmontat două handicapuri severe. Primul ţine de traducerea în limba română a textului shakespearian. Regizorul a optat ori s-a văzut nevoit să opteze, în lipsă de altceva mai potrivit necesităţilor montării, pentru o traducere veche, datorată lui Şt. O. Iosif. Deşi revăzută de Dan Amedeo Lăzărescu, traducerea respectivă se pare că tot
  Citeste tot pe Adevărul
• Vis împlinit la Craiova de Maria Zărnescu sursa: Yorick
  Nu ştiu când anume i-a venit ideea lui Emil Boroghină să urzească Festivalul Internaţional Shakespeare la Craiova. Nu ştiu dacă era noapte, nu ştiu dacă era vară, furtună sau vreme bună. Cert e că Visul i s-a împlinit şi dăinuie de douăzeci de ani. Într-o lume smintindu-se pe zi ce trece, în vremuri care-au luat-o razna, credinţa lui în teatru şi în Shakespeare a biruit piedici de orice fel. A fost, pe rând, războinic luptător cu spada scoasă, dar şi diplomat în vorbe, a fost actor, a fost bufon, dar, mai ales, îndrăgostit şi mag. Dileme şi întrebări existenţiale l-au chinuit, istoveala şi-a spus adeseori cuvântul, dar nu s-a lepădat de magie. Prin vrăji personale a transformat coşmaruri financiare şi organizatorice în frumoase vise artistice pe scenă. Peste doi ani, a zecea ediţie a festivalului va începe cu un spectacol marca Yukio Ninagawa şi se va sfârşi în ziua de 23 aprilie, când se vor împlini patru sute de ani de la
  Citeste tot pe Yorick
• „Visul” lui Ciulei de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Anul acesta, în iulie, Liviu Ciulei ar fi împlinit 91 de ani. Născut într-a şaptea zi a celei de-a şaptea luni din calendarul gregorian, artistul şi-a trăit cariera sub un semn sacru. Nu astrologic, ci semnificant. Apolinică prin excelenţă (ceremonialele închinate zeului Apollo se ţineau în cea de-a şaptea zi a lunii), cifra este una a totalităţii în mişcare, a dinamismului total. Sumă a celor trei virtuţi teologale (credinţa, nădejdea, dragostea) şi-a celor patru cardinale (prudenţa, cumpătarea, dreptatea, puterea), numărul şapte reprezintă viaţa morală. Sigur că toată această simbolistică pare a fi doar o simplă „tragere la temă”, dar câţi din cei care l-au cunoscut pe Liviu Ciulei – personal sau prin intermediul creaţiei sale – ar putea spune că n-a fost aşa?…
  Nu este însă acum momentul pentru un nou laudatio sau pentru încă o biografie. S-au scris destule în octombrie 2011, când, vorba poetului, s-a dus să moară puţin.
  Citeste tot pe Yorick
• Vis într-o noapte de vară de secol 21 sau dragostea înseamnă manipulare de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Într-o lume teatrală sufocată adesea de teatrul cu mesaj și de teatrul transformat în instrument de propagandă, în teatrul cu o mult prea pronunțată culoare politică, în teatrul „corect politic”, Victor Ioan Frunză este unul dintre creatorii care aleg teatrul de artă, în forma lui contemporană, desigur. Teatrul care cercetează, teatrul care propune interpretări și reinterpretări ale textelor clasice și nu numai, teatrul care vorbește despre adevăruri general umane și despre modificările lor subtile de-a lungul timpului și al istoriei culturii, cele care, de altfel, surprind cel mai bine esența societăți(lor).
  Este pentru a treia oară când Victor Ioan Frunză pune în scenă „Visul unei nopți de vară”. Întâi la Cluj, în 1998, apoi la Brăila, în 2006, iar acum la Teatrul Metropolis din București. Fără să semene deloc între ele, cele trei montări au reprezentat, după cum declară chiar regizorul, trei etape diferite și trei niveluri
  Citeste tot pe Yorick
• „Visul unei nopţi de vară“, spectacol-eveniment la MetropolisCitiți în Ziarul Metropolis http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-une de Val Vâlcu sursa: Ziarul Metropolis
  Premiera de la Metropolis nu este o piesă de teatru în simplul sens al cuvântului. De altfel, în programul de sală este trecută drept „comedie cu oameni şi zei“. Este multă comedie, fără îndoială, în „Visul unei nopţi de vară“, se râde sănătos, minute în şir.
  Dar piesa lui Shakespeare, adaptată zilelor noastre de Victor Ioan Frunză, aduce pe scenă și tristeți, și miracole. Are mult erotism, dar reușește să nu fie obscenă. Versurile rămân fidele originalului, dar sunt totuși moderne, traduse nu doar din engleză în română, ci și din prăfuit în actual. Așa cred că și-ar fi pus în scenă piesa, chiar autorul, dacă trăia în secolul nostru.
  Revin la ideea că „Visul unei nopți de vară“, în viziunea scenică a lui Frunză, nu este o simplă piesă de teatru, ci un spectacol complet, care hipnotizează sala. Impresionant este ritmul de-a dreptul cinematografic, succesiunea extrem de rapidă a scenelor, fără pauză,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Râsul, basmul și sarcasmul de Doru Mares sursa: Yorick
  Premieră a acestei toamne, la Teatrul Metropolis, „Visul unei nopți de vară” a lui Victor Ioan Frunză, după Shakespeare, este nu doar un spectacol sclipitor în exuberanța sa, dar și un model (în sensul de obiect-pilot) de exprimare-existență artistică. Relocarea sa, în spirit și literă, în perimetrul marilor experiențe de acest gen (montarea unui spectacol de sorginte shakespeariană, în context, este relevantă) devine obligatorie nu doar prin prisma esteticului, dar și prin aceea a unui soi de etică atât socială, cât și profesională. Așadar:
  Cea dintâi experiență de excepție este asumarea adaptării la realitatea imediată a textului, fără pierderea caracterului universal (nu doar în spațiu, dar și în timp) inițial. Vreau să spun, textul rescris de către regizor, creație autonomă, în definitiv, este de un ludic și de o inventivitate uluitoare. Joaca de-a cuvântul, de-a sintagma și de-a replica de proporții țin de dramaturgia de cea
  Citeste tot pe Yorick
• Rostul libertăţii, rostul teatrului de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Oare câţi dintre cei ce s-au bucurat, au râs, s-au emoţionat atunci când au urmărit într-o sală de teatru un spectacol cu piesa „Visul unei nopţi de vară” s-au întrebat vreodată când anume se petrec întâmplările istorisite de Shakespeare?
  Nu în ce an căci nu acesta contează la urma urmei cum poate contează prea puţin să ştii că marele Will a scris Visul… în perioada în care lucra la aşa-numita Tragedie Lancaster, adică între Richard II şi Regele Ioan. Ci în ce perioadă a anului. Pentru că nu e defel neimportant să afli că „noaptea de vară în care se petrece această comedie este de fapt noaptea Sânzienelor şi aceeaşi noapte în care se adună hinduşii ca în practicile tantrice să preschimbe profanul în sacru. Noaptea încălcării tabuurilor, noaptea visului despre împlinirea lucrurilor neîmplinite. O noapte a nebuniei- a libertăţii viselor descătuşate de chingile, normelor şi obiceiurilor. Ielele sălbatice dezlănţuite
  Citeste tot pe Adevărul
• Instinctul fericirii de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  Presupun că ştiţi, Constituţia ne spune că Fericirea e un drept al fiecăruia dintre noi, pe care chiar ea, legea fundamentală ni-l garantează. Din spectacolul lui Victor Ioan Frunză şi al actorilor lui minunaţi reiese ceva şi mai important. Omul, fiinţa umană este orientată instinctiv către fericire, aşa cum e către libertate şi nevoia de afecţiune. A simţi, a dori, a îndrăzni sunt de fapt porniri instinctive către fericire.
  Această variantă a Visului shakespearian este una viscerală, carnală. Puck este un teluric, regele carnavalului, duhul visului, capul răutăţilor, cel care face şi desface „cununiile” pasiunii, un geniu care experimentează pe trupuri şi nu pe suflete şi creează complicităţi. E însăşi materia nestăpânită, neîmblânzită şi de necuprins – ceea ce ne scapă mereu, partea misterioasă a naturii noastre.
  Regizorul a construit cu minuţiozitate, tenacitate, activând fantastice resorturi creative, scenele celor
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Shakespeare-ul domnului Frunză de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Se râde atât de mult şi de deştept, de variat, de neaşteptat, de dezinhibat în spectacolele lui Victor Ioan Frunză, încât celelalte piese ale momentului ce-şi zic comedii au o problemă în a-şi convinge spectatorii să schiţeze măcar un surâs. S-a format, în trupa aceasta de actori născută şi maturizată de Frunză şi Adriana Grand, cea mai omogenă, serioasă şi importantă din câte are Bucureştiul teatral al momentului, un soi de tripletă de aur a comicului: Adrian Nicolae - Sorin Miron - Andrei Huţuleac. Asta nu înseamnă defel că celelalte vedete ale grupului, George Costin, Nicoleta Hâncu, Alexandru Pavel, n-ar fi protagoniştii a numeroase scene de comedie, doar că cei trei au deja aura actorului a cărui simplă prezenţă te împinge în proximitatea râsului. De acord, se ascunde un enorm pericol de manierizare în această ipostază, dar e de presupus că tinereţea, curajul şi inteligenţa îi vor scuti de transformarea lui în realitate.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Visul unei nopti de vara T.S.Constanta de Nicoleta Haras sursa: digi 24
  Abordare inedită la Teatrul de Stat din Constanţa. Visul unei nopţi de vară, piesă emblemă a lui William Shakespeare, a fost pusă în scenă de actori, sub o formă neconvenţională. Influenţe hippie, decoruri colorate, muzică celebră şi multă energie din partea actorilor au desenat un tablou unei piese atipice.
  Citeste tot pe digi 24
• Premiera Visul unei nopti de vara dupa W.Shakespeare T.S.Constanta-"Make love, not war" de Roxana Murat sursa: Neptun TV
  Timp de 3 ore, aventurile celor patru iubiți din Atena și a grupului de actori amatori, împreună cu zânele și spiridușii din pădure, s-au contopit pe scenă și au dăruit atât momente dramatice, cât și comice.
  
  Publicul a fost încântat de piesa care a avut premiera chiar de Ziua Teatrului. Până și străinii din sală l-au înțeles pe Shakespeare în limba lui Eminescu.
  
  "Este o producție frumoasă și amuzantă. Deși nu înțeleg textul, pentru că nu vorbesc limba română, m-am concentrat pe performanțele actorilor, care sunt foarte bune", spune un spectator de altă naționalitate.
  Citeste tot pe Neptun TV
• Un Vis...hippie! regia Marcel Top de sursa: Yorick
  După un „Hamlet“ controversat, montat anul trecut la București, după încă un experiment pe tema „Hamlet“ făcut în 2009 la Atena, regizorul Marcel Țop se întâlnește din nou cu dramaturgia shakespeariană. De data aceasta, întâlnirea are loc la Teatrul de Stat din Constanța și e prilejuită de revizitarea cu măsură îndrăzneață a unei comedii canonice, „Visul unei nopți de vară“, veche ispită și capcană pentru regizorii care vor să-și încerce puterile.
  
  Asta face și tânărul regizor care a semnat și montări în teatre de stat, și producții independente, aflat de câțiva ani în căutarea unei identități artistice, a unei voci proprii, a unui loc propriu într-un peisaj teatral colorat adesea în nuanțe terne, un peisaj aflat el însuși în căutarea unui profil. Și exact culorile terne le evită acest „Vis… “ visat cu umor și idealism la malul mării, într-un teatru care are nevoie să se redescopere.
  Citeste tot pe Yorick
• Un vis in stil...hippie! de Dana Ionescu sursa: Yorick
  șezat sub semnul vegetalului, al eternei unduiri a materiei, acest „Vis… “ hippie pune în evidență trupa unui teatru care trebuie să-și redefinească rolul în comunitatea locală. O comunitate eclectică și un public care ar trebui să asocieze turismul și cu oferta culturală a orașului, un public care trebuie să (re)descopere teatrul. De altfel, aceasta este și dorința trupei constănțene, dornică de reafirmare în ani grei pentru instituțiile de spectacol, a căror soartă se decide politic. Indirect, tocmai împotriva acestui mecanism nefiresc protestează și „Visul… “ cel nou și tonic.
  Citeste tot pe Yorick
• Facem teatru, visam hippie! de Cristina Rusiecki sursa: revista Cultura
  Imperial, în halat roşu de mătase, stăpânul cetăţii (Dan Cojocaru) îi vorbeşte barbarei sale iubite despre nuntă. Când nu se face înţeles, pocneşte din bici. Dacă nu pricepe ce-i şuieră aceasta în limba ei, apelează pentru traducere la un alt barbar, un călău supradimensionat. Este începutul spectacolului Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Marcel Ţop, la Teatrul de Stat din Constanţa.
  Citeste tot pe revista Cultura
• Visul hippie al unei nopti de mai de Georgiana Ene sursa: ziarul Metropolis
  În cel mai nou spectacol marca Teatrului de Stat Constanța, regizorul Marcel Top transpune într-un mod rebel și liber – trăsături care îi caracterizează discursul regizoral de la debut pană în prezent – acțiunea chiar pe malul mării, într-un spațiu pe atât de concret, pe atât de imaginar, undeva între psyhedelicul Woodstock și nu mai puțin psyhedelica Vamă, pe care o știm cu toții, mai ales din vremurile ei bune.
  
  După ce a montat piese din dramaturgia contemporană, locală și universală atât în teatre de stat dar și în spații neconvenționale, cameleonicul regizor provoacă din nou.
  
  Nu e prima oară când acesta se folosește de spațiul propriu zis în care lucrează – Marcel Țop a făcut același lucru atât la Teatrul Municipal Baia Mare, “Butoiul cu pulbere”cât și la Teatrul de Nord Satu Mare unde a montat “Woyzeck Transilvania”, obținând un spectacol care a zdruncinat teatral dar și politic nordul îndepărtat al țării,
  Citeste tot pe ziarul Metropolis
• O dată-n viaţă de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nu mi se întâmplă prea des să plec de la spectacole, oricât de nedătătoare de satisfacţii ar fi ele. Iar atunci când am luat decizia să plec, aceasta a fost urmată, firesc, de interdicţia autoimpusă de a nu mă pronunţa în scris despre ceea ce am văzut doar parţial. Cu toate că ştiu foarte bine că rare sunt situaţiile în teatru în care ceva ce începe prost se redresează radical pe parcurs şi ajunge să se termine chiar bine.
  De la spectacolul cu Visul unei nopţi de vară montat de Marcel Ţop la Teatrul de Stat din Constanţa, văzut cu ocazia Festivalului Theaterstock de la Bacău am plecat la sfârşitul primei părţi, hotărât să respect regula de a nu mă pronunţa în scris despre el. Regulă pe care, iată, acum o încalc. O dată-n viaţă. Din două motive. Mai întâi fiindcă mi-a fost dat să citesc argumentaţia lui Marcel Ţop, publicată în caietul de sală al montării. Or, cu toate că spectacolul cu Visul… e net superior celui cu
  Citeste tot pe Adevărul
• Postmodern si clasic-Visul unei nopti de vara de Ana Maria Munteanu sursa: Visul unei nopti de vara facebook
  Regizorul Marcel Țop uzează de întreg arsenalul teatrului modern și de un veritabil web intertextual, plasându-se pe o linie de fractura între temporalități, spații, argumente și tipologii demonstrând cu elocvență capacitatea textului shakespearian de a conecta în adâncime ceea ce pare greu, dacă nu imposibil de legat (logic) în suprafața discursului teatral. În spectacolul său postmodern, populat cu semne amestecate, hibride, care-și strigă apartenența la trecutul recent, miturile contraculturii sunt contrapuse miturilor clasice. Ca urmare, timp de trei ceasuri, se ciocnesc particule și antiparticule de vis, lăsând în urmă îndrăgostiți care trec brusc de la adorație la dispreț, eroi și regi în declin, hipsteri care visează gloria starului, un atelier de teatru în mijlocul pădurii unde teama de tirani se transformă într-o frumoasă lecție jucată cu vervă și haz de actori care evocă dragostea romantică drept terapie pentru eroi, tirani,
  Citeste tot pe Visul unei nopti de vara facebook
• Manifest si eudemonie-Visurile (Visele) unei nopti de vara de Valentin Vanghelescu sursa: Cadraturi
  Pe scena Teatrului de Stat din Constanța, regizorul Marcel Țop, construiește autentic, cu mult curaj,un portalcolorat al Visului unei nopți de vară, în care publicul privește bi-dimensional visul și formele sale de împlinire adiacente: visul clasic shakespearian, al căutării și împlinirii dragostei cu personajele consacrate (Tezeu – Dan Cojocaru, Hippolyta - Ana Maria Ştefan, Egeu - Ionuţ Alexandru, Lysander - Remus Archip, Hermia - Georgiana Baran, Demetrius - Andu Axente, Helena - Luiza Martinescu) și visul unui grup de actori hippioți amatori (Gutuie - Nicodim Ungureanu, Nicu Fundulea - Iulian Enache, Petrică Uluc - Cristina Oprean, Marinică Cobză Fluieraș - Florentin Roman, Mirel Botișor - Ionuţ Alexandru, Damian Flămându - Andrei Cantaragiu, Oberon - Cosmin Mihale, Titania - Dana Dumitrescu, Puck- Adrian Dumitrescu, Petală - Ana Maria Ştefan, Scaieţel - Cristina Oprean, Geamal - Alexandru Bibere) care vor să pună în scenă povestea lui Ovidiu,
  Citeste tot pe Cadraturi
• Ce gasesti la Festivalul de Teatru Theatrestock? de Gabriel Malinescu sursa: Malinescu.ro
  Teatrul de Stat Constanta a alkes sa participe la Festivalul de artele spectacolului cu "Visul unei nopti de vara"in regia lui Marcel Top.Am fost surprins de abordare, am mai vazut diverse productii, iar aceasta a fost prima in stil hippie pur.
  Citeste tot pe Malinescu.ro
• Visul de la Vama Veche in regia lui Marcel Top de Doru Mares sursa: revista Teatrul Azi
  "Povestea shakespiriana asa spusa,are dincolo de hazul nebun, o poezie speciala, pentru care regizorul Marcel Top e daruit, hotarat lucru, cu o apetenta evidenta si o sensibilitate speciala.... intr-un stufaris crescut pe legenda unei Vami (Vechi) in lumea tinerilor hippie, goa-trance si a dictatorului Tezeu, perpetua si nesaeparatoare, amestecand palpabilul si fantasmaticul, imaginarul si carnalul, o lume in care Puck poate sa bea cat Falstaff, aducand elixiruri generatoare de confuzii dyonisiace si sprijinita pe un playlist excelent din muzica anilor 60-70."
  Citeste tot pe revista Teatrul Azi
• Visul de la Vama Veche (pe scena Teatrului din Constanta) de Doru Mares sursa: marceltop.wordpress.com
  "Povestea shakespiriana asa spusa, are dincolo de hazul nebun, o poezie speciala, pentru care regizorul Marcel Top e daruit, hotarat lucru, cu o apetenta evidenta si o sensibilitate speciala.... intr-un stufaris crescut pe legenda unei Vami (Vechi) in lumea tinerilor hippie, goa-trance si a dictatorului Tezeu, perpetua si nesaeparatoare, amestecand palpabilul si fantasmaticul, imaginarul si carnalul, o lume in care Puck poate sa bea cat Falstaff, aducand elixiruri generatoare de confuzii dyonisiace si sprijinita pe un playlist excelent din muzica anilor 60-70."
  Citeste tot pe marceltop.wordpress.com
• Un vis tragicomico hippie, cu actori, zane si un magar bine dotat... de Alina Ioana Vasiliu sursa: constantanoastra.ro
  „Visul unei nopţi de vară” montat la Teatrul de Stat din Constanţa te face să realizezi încă o dată, cu satisfacţie, că geniul dramaturgic shakespearian traversează veacurile şi poate fi interpretat şi receptat de fiecare generaţie în cheia sa. Că teatrul, prin acele texte excepţionale care rămân actuale, poate fi una dintre căile de a culturaliza şi aceste generaţii dificile – pentru că sunt altfel – care exasperează în egală măsură părinţi şi profesori.
  
  Spectacolul lui Marcel Ţop nu este recomandat conservatorilor fără simţul umorului şi nici pudibonzilor, pentru că oferă o interpretare neconvenţională, aproape o adaptare a textului lui William Shakespeare. Sunt prezente, fără afectare, ci cu o ironie blândă, benefică, numeroase elemente de intertextualitate, atât în interiorul corpusului shakespearian, cât şi în raport cu ansamblul cultural hipiot ce traversează a doua jumătate a secolului 20 şi se întinde până în
  Citeste tot pe constantanoastra.ro
• Visul unei nopti de vara via Woodstock-Vama in regia lui Marcel Top de Doru Mares sursa: teatruldestatconstanta.ro
  Povestea shakespeariană așa spusă de Marcel Țop, într-un stufăriș crescut pe legenda unei vămi (Veche, în lumea urmașilor și Theseu, perpetuă și neseparatoare în cea care amestecă palpabilul și fantasmaticul, imaginarul și carnalul, pe unde Puck poate bea cât Falstaff și aduce elixiruri generatoare de confuzie la sfatul lui Oberon) și sprijinită pe un playlist excelent sosit din muzica anilor 60 – 70, are, dincolo de hazul nebun, o poezie specială pentru care regizorul e dăruit, hotărât lucru, cu o apetență evidentă și cu o sensibilitate specială.
  Citeste tot pe teatruldestatconstanta.ro
• „Visul unei nopţi de vară“ sau haosul erotic fără sens de Iulia Popovici sursa: Adevărul
  Din motive necunoscute, shakespearianul „Vis al unei nopţi de vară“ pare a fi textul clasic ce scoate la iveală fantezii erotico…-amoroase destul de îndoielnice printre cei mulţi dintre regizorii care-l montează (absolut întîmplător, nu am văzut niciodată o variantă pusă în scenă de o femeie). Iar „Visul…“ de la Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB) nu face excepţie. Trecînd peste obsesia naţională de a acoperi orice activitate profesională onorabilă, dar desfăşurată în străinătate, cu un văl al excelenţei pentru care superlativele nu sînt niciodată suficiente (atitudine care, printre altele, scuteşte şi societatea românească, şi Statul de orice responsabilitate pentru cetăţenii aflaţi peste hotare – pentru că, nu-i aşa?, e destul să treci graniţa şi devii o personalitate în propriul domeniu; dar deja ăsta e un alt subiect), trecînd, deci, peste asemenea detalii, cu experienţa lui pe scene impresionante, Petrică Ionescu e
  Citeste tot pe Adevărul
• Un fabulos spectacol erotic pe Scena Mare a TNB de Carmen Anghel sursa: Evenimentul Zilei
  Cea mai erotică dintre piesele shakespeariene, aşa cum ne-o înfăţişează, tot mai des, viziunile regizorale contemporane, „Visul unei nopţi de vară” este o nouă premieră pe Scena Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti.
  "Nebunul, îndrăgostitul și poetul, toți sunt alcătuiți din fantezie”, spune Shakespeare. Asemenea lor, regizorul Petrică Ionesco plăsmuiește, cu această nouă montare, un extraordinar univers oniric și feeric, clocotind de erotism, instincte primare, și, mai presus de orice, de energii vitale. Un vis fantastic, în care cuplurile, pasiunile şi poveştile de iubire se fac şi se desfac ca prin vrajă, antrenând acorduri când mai vesele, când mai triste, cu mişcări frenetice şi spectaculoase schimbări de decor; o fantezie luxuriantă ce coboară peste o magică noapte de Sânziene, antică am spune, dacă n-ar fi atât de actuală!
  „Iubirea este, în viziunea foarte pesimistă a lui Shakespeare, numai o iluzie, ca și teatrul și
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• Un spectacol … “sărac cu duhul” de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Titlul comentariului trimite la o expresie din limbajul popular care se potrivește și acestui spectacol lipsit de “duhul”... inspirației. Regizorul spectacolului Petrică Ionescu este stabilit la Paris din 1970 și sub numele de Petrika Ionesco realizează un CV bogat în succese prin diverse țări europene, până în 2005. În 2006 montează pe scena Naționalului bucureștean, “Burghezul gentilom”, un spectacol discutabil și e invitat în 2015, să pună în scenă “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare pentru că tot am intrat acum, în “Anul Shakespeare”, prin trecerea a patru secole de la dispariția sa.
  Cu ani în urmă a mai pus în scenă la Paris această piesă, dar în montarea actuală se pare că originalitatea care i-a adus celebritate a obosit. Rezultatul este un spectacol ce se dorește a fi șocant, dar e plictisitor în cele peste trei ceasuri în care regizorul vrea să speculeze doar latura erotică a piesei și uită de elementele
  Citeste tot pe Spectator
• Un vis de coşmar de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Imaginaţia este tare ghiduşă. Se joacă pervers cu minţile omului şi festele sale poznaşe dau de furcă uneori logicii şi raţiunii. Pentru un om de teatru, un strop în plus din acest cocktail de vise, fantasme, năstrusnicii şi ludic este un nectar preţios. Dar, ca orice băutură tare, îmbată rapid, seduce definitiv şi, din când în când, produce efecte secundare. A se citi cu atenţie prospectul! Şi a se consuma cu moderaţie. Consumul excesiv dăunează grav sănătăţii artistice.
  „Visul unei nopţi de vară” montat de Petrică Ionescu pe scena mare a TNB cuprinde setul complet de analize al unui nefericit intrat în comă imaginativă. Delir, halucinaţii, spasme, spume la gură, tahicardie şi impotenţă. Din exces de zel, spectacolul paralizează sub propria sa greutate. Malformaţiile îl cocoşează, iar chipul frumos al structurii bine proporţionate de Shakespeare e sluţit de tone de machiaj inestetic. Impresia pe care o lasă ansamblul este de vrie
  Citeste tot pe Yorick
• O minunăție! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Poate părea imposibil să prezinți coerent într-o oră și câteva minute “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, acțiunea întortocheată a acestei povești de dragoste, cu umor și delicată sensibilitate. Cristian Pepino, un maestru al teatrului de animație, realizează un scenariu după această piesă, îi traduce și alege replicile esențiale, ca apoi în calitate de regizor și scenograf să îi dea o cuceritoare imagine scenică, firește în colaborare cu o echipă excelentă. Acțiunea este rezumată inteligent ca punctul forte să rămână magia pădurii în care dragostea cade în vraja conflictelor fantastice.
  Decorul este inspirat gândit de Cristian Pepino pentru a îi spori funcționalitatea printr-o tribună usor transformabilă în funcție de solicitarea acțiunii. La început, tribuna sugerează autoritatea ducelui Theseu și a iubitei logodnice Hipolita, ca să se transforme apoi într-un cuib cu verdeață din pădurea dominată de
  Citeste tot pe Spectator
• Un vis de vară fresh și comic pentru tineri de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  Încă persistă ideea că o montare după piesele lui Shakespeare reprezintă un punct de cotitură, o trecere spre un alt nivel, un examen care e bine să fie încununat de un succes demn de a fi luat în seamă. Textele shakespeariene parcă nu sunt și niște povești, ci doar pretexte prielnice pentru a demonstra, a (re)inventa și a interoga lumea. Vlad Cristache, în spectacolul „Visul unei nopți de vară” montat la Teatrul Excelsior, și-a propus să relateze poveștile care se intercalează în textul cu pricina, într-un mod atrăgător, modern și (de ce nu?) cool, încât adolescenții să-și dorească să vadă teatru și să-i atragă inclusiv Shakespeare, considerat pe nedrept de tineri poate prea elitist. În ce măsură este mai bine să renunți la efortul de a aduce ceva nou sau diferit pe scenă și în ce măsură povestea în sine poate umple o sală rămâne de văzut și de verificat în timp. În plus, această alegere ridică și alte întrebări: cum
  Citeste tot pe Yorick
• Visul unor seri de toamnă la Galaţi de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Răsărit pe malul Dunării ca port al unei Românii prospere, eminamente agricolă, disputându-şi mereu întâietatea într-o relaţie bipolară cu vecina Brăila, Galaţiul şi-a dobândit importanţa odată cu cenuşiul siderurgic al industrializării socialiste. Dar socialismul, pe lângă multe rele, avea şi câteva bune: prin strategia culturală a vremii, fie ea şi propagandistică, oraşul muncitoresc şi-a păstrat şi sporit numărul instituţiilor de profil. Funcţionarea lor a ţinut aprinsă o flacără a vieţii culturale, care a făcut ca Galaţiul să nu devină clişeul unui oraş-port cu industrie grea, înecat în violenţă şi promiscuitate.
  Astăzi, Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Teatrul Muzical „Nae Leonard” şi Teatrul de Păpuşi „Gulliver” funcţionează (alături de alte antreprize culturale) într-o urbe care găzduieşte şi una dintre cele mai longevive manifestări teatrale din România. Festivalul Naţional de Comedie Galaţi,
  Citeste tot pe Yorick
• SHOCKSPEARE. O feerie uşor actuală de Victor Cilincă sursa: Viața liberă
  (Pre)văzută de William Shakespeare drept comedie romantică, “Visul unei nopţi de vară” (A Midsummer Night's Dream), celebra feerie scrisă pe la 1590 şi îndrăgită în lume de generaţii de actori tocmai pentru generozitatea ofertei: actorul poate deveni aici magician, patetic sau poate parodia. În regia lui Eugen Gyemant, tânărul regizor al Teatrului de Comedie Bucureşti, avem acum, pe scena Teatrului “Fani Tardini”, şi respect pentru text (în mare măsură), parodie şi deloc vulgaritate (doar aluzii gustate; chiar dacă frivolităţi se practicau şi pe vremea lui taica Will). Cu destul şoc, în sensul bun, spectacolul se încheie cu o ieşire la aplauze regizată minuţios, cum nu prea mi-a mai fost dat să văd! Multe aplauze vin din jocul actorilor (primul aplaudat, care a ţinut-o tot aşa, în succes, a fost Ion Moldoveanu. Ar trebui remarcată şi acum toată distribuţia numeroasă (17 nume!) şi tânără, deci energică, alături de doi mai
  Citeste tot pe Viața liberă
• Un vis de vară fresh și comic pentru tineri de Oana Bogzaru sursa: yorick.ro
  Privit din acest context, „Visul unei nopți de vară” de la Teatrul Excelsior este un spectacol reușit, în timpul căruia poți și să crezi că faci parte dintr-un vis foarte straniu, dar și să râzi cu poftă.
  
  Vlad Cristache delimitează (și regizoral, și scenografic) foarte clar regimul nocturn de cel diurn în care poveștile și personajele, deși curg în paralel, se modifică în funcție de principiul magic sau de cel teatral, căci acțiunea se desfășoară mai mult pe o turnantă înălțată, practic o scenă în scenă, pe care fiecare își joacă rolul ba de îndrăgostit, ba de spiriduș etc. Fotoliile din catifea roșie amintesc și ele de scaunele spectatorilor de unde Hipolita (Camelia Pintilie) ascultă terifiată discursul lui Tezeu (Emilian Oprea), un fel de maestru de ceremonii, care de la microfon prezidează conflictul dintre cei patru îndrăgostiți. Sexualitatea și voluptatea iau locul timidității și inocenței pe care Hipolita le
  Citeste tot pe yorick.ro
• Visul unei nopţi de vară, în premieră la Teatrul Excelsior de sursa: ceascadecultura.ro
  Preocupat de universul adolescentin si de problematica maturizarii, dar si de felul in care lumea celor tineri interfereaza cu cea a adultilor, Vlad Cristache a ales, de aceasta data, un titlu din dramaturgia shakespeariana. A rezultat un spectacol ancorat in prezent, glisand intre erotism, candoare si comic exploziv, in care jocul de-a „teatru-in-teatru” isi dezvaluie savoarea pana la ultima lacrima de ras. Visul unei nopti de vara reflecta societatea noastra, cu contrastele si derapajele ei, care aproape ca nu ne mai socheaza, cu controversele interminabile despre o mereu noua generatie, despre teatru si viata ca o inlantuire de vise intamplate aievea si despre comedie ca mecanism demistificator, pe cat de exploziv pe atat de inofensiv.
  In viziunea lui Vlad Cristache, Visul unei nopti de vara devine o poveste care nu poate fi spusa altfel decat intr-un spectacol in care spiritul ludic se ia la intrecere cu el insusi. Cu o lectura proaspata asupra binecunoscutei piese
  Citeste tot pe ceascadecultura.ro
• „Visul” lui Shakespeare văzut în nopțile de teatru de la Brăila de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Nu, nu e nevoie de cercetări în arhive, documente sau statistici pentru a face o constatare simplă. Aceea că Visul unei nopți de vară, piesa pe care marele Will a scris-o între anii 1595-1596, este cel mai des jucată dintre toate comediile shakespeariene. Am în vedere când fac această afirmație ceea ce se întâmplă în teatrul românesc, desigur.
  Explicațiile pentru această realitate sunt destul de simple. Visul unei nopți de vară este o piesă cu tineri și pentru tineri, iar tinerii din scrierea lui Shakespeare sunt foarte aproape de vârsta adolescenței. Oricum Hermia, Helena, Demetrius, Lysander se comportă și atunci când acționează așa cum le dictează propria lor voință, dar și în momentele în care se află sub influența vrăjii și a filtrului magic ce le-a fost administrat de Puck din înaltul ordin al lui Oberon precum adolescenții. De altfel, chiar în spectacolul de la Teatrul bucureștean Excelsior, spectacol regizat de Vlad Cristache în
  Citeste tot pe Yorick
• Pe drumul cel bun de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Revin, după o absență de aproximativ doi ani, la Teatrul Municipal Aureliu Manea din Turda. Devenit în ultima perioadă a directoratului Narcisei Pintea un veritabil laborator de cercetare teatrală al cărui rost declarat era acela de continuare a unei tradiții ce își află originile în ceea ce a făcut aici concret, prin extraordinarele, miticele lui spectacole cel socotit a fi patronul spiritual al instituției. Marele, El, vizionarul, Aureliu Manea.
  O schimbare de director, petrecută în condiții rămase neclare pentru mine, a provocat, așa cum se întâmplă îndeobște, un hiatus, mai degrabă calitativ decât cantitativ, dar și de expunere pe scena națională în activitatea instituției. Noul director, actorul Cătălin Grigoraș, dă semne că ar fi decis să readucă lucrurile pe făgașul normal. A completat deja trupa actoricească (și-au găsit aici locul câțiva absolvenți valoroși ai Facultăților de profil din România, îndeosebi ai celei din Cluj)
  Citeste tot pe Yorick
• Spectacolul magic al iubirii oarbe: “Visul unei nopţi de vară” de Vasile Andreica sursa: Informația Zilei
  Sunt regizori care se specializează pe clasicii dramaturgiei ca să-şi clădească un palmares impunător. Sunt alţii care caută în piesele consacrate lucruri noi, idei inedite, relevanţă pentru zilele noastre, căci un text cu adevărat clasic a ajuns să fie considerat astfel pentru că zeci de generaţii au găsit ceva important în el. Aşa se nasc noile montări din Shakespeare, Caragiale, Cehov şi alţi autori celebri jucaţi şi răsjucaţi.
  Aşa s-a născut şi noua adaptare scenică realizată de Ovidiu Caiţa la “Visul unei nopţi de vară“, un text al lui Shakespeare pe care l-am numi feerie satirică. Regizorul sătmărean a găsit în sarabanda relaţiilor din piesă, care se întrepătrund în cel puţin trei planuri şi o ironizare, oarecum autonomă, a lumii teatrului, un numitor comun: dorinţa, atracţia, forţa vitală. Acel ceva care adesea ne copleşeşte raţiunea. În jurul acestei idei şi-a construit discursul regizoral, într-o realizare
  Citeste tot pe Informația Zilei
• Când visul devine realitate de Răzvan Rocaş sursa: Agenda LiterNet
  Numele lui Shakespeare va rămâne universal atâta timp cât va exista teatrul. Piesele sale vor fi mereu remodelate şi regândite pentru a ajunge la publicul modern, fără să le altereze în vreun fel esenţa. Fiecare spectacol bine realizat, fiecare viziune regizorală care pune în valoare textul shakesperian demonstrează grandoarea dramaturgului elisabetan, chiar şi la câteva secole de la dispariţia sa.
  O astfel de reprezentaţie a avut loc şi pe scena Teatrului de Nord din Satu Mare, sub bagheta regizorului Ovidiu Caiţa, prin adaptarea scenică a piesei Visul unei nopţi de vară. Este o reprezentaţie îndrăzneaţă tocmai prin modul în care deconstruieşte peisajul clasic şi îl reaşază astfel încât să scoată la iveală o serie de teme care sunt la fel de actuale şi astăzi, dar a căror stringenţă este ignorată, ba chiar lăsată să se agraveze. Vorbeşte pe un ton comic despre şubrezimea şi superficialitatea a tot mai multor relaţii interumane,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Confruntări și cântece în miezul unei nopți de vară de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Am mai făcut și cu alte ocazii observația că Visul unei nopți de vară este astăzi, în spațiul teatral românesc, desigur, cea mai jucată dintre toate piesele purtând ilustra semnătură a lui William Shakespeare.
  Motivele? Mai întâi, poate, fiindcă majoritatea personajelor este reprezentată de tineri. De aici și veselia care caracterizează piesa, încă din primele sale scene, chiar și în aceea de la Curtea lui Tezeu, lucru bizar, cum observa, de altfel, Aureliu Manea în minunatele lui Spectacole imaginare. Bizar fiindcă mariajul pe care acesta i-l anunță Hippolytei este unul obligatoriu, impus ca un drept al învingătorului, ca semn al autorității. Tot la fel cum Egeu vrea să o căsătorească pe Hermia cu un bărbat pe care nu îl iubește. Bizar și fiindcă acolo se aude o replică ciudată care glăsuiește amenințător că cine alege dragostea alege moarte. Și cu toate acestea, nimeni nu moare în această piesă scrisă cam în aceeași vreme în
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare, dincolo de cuvinte de Alexandru Căjvănean sursa: Agenda LiterNet
  Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
  Un spiriduş zburând deasupra publicului. O păpuşă care aşteaptă cu o atitudine poruncitoare pe un scaun. Un cor de zâne întrerupt de un răget de măgar.
  Iată cum începe Visul lui Mihai Mălaimare, după Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare. Trupa Teatrului Masca adaptează comedia romantică pentru o reprezentaţie de pantomimă, rezultatul fiind un spectacol care transmite un mesaj amplu fără nici un cuvânt: calea dragostei adevărate este întotdeauna una dificilă, lipsită de echilibru şi inevitabil copleşitoare pentru îndrăgostiţi, însă experienţa rămâne la fel de fascinantă şi de hazlie pentru cei care îi sunt martori.
  Lipsa cuvintelor este compensată printr-o intensitate sporită a gesturilor şi a mimicii. Personajele râd cu mai multă poftă, plâng mai cu jale şi gesticulează mai energic pentru ca ideea originară a textului să poată fi comunicată. În plus scenele sunt acompaniate de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Solstiţiu la Green de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  De fapt, traducerea corectă ar trebui să fie "Visul unei nopţi de solstiţiu de vară". "Midsummer", acesta e cuvântul folosit de Shakespeare în titlul piesei din 1596. Greu de spus dacă, inspirat de această mică observaţie lingvistică, Peter Kerek a ales miezul de iunie 2019 pentru lansarea, la Green Hours, a traducerii, adaptării şi montării sale, profund personale, a faimosului text. Cert e că premiera noului Visul unei nopţi de vară bucureştean s-a întâmplat în proximitatea solstiţiului 2019, în plină expansiune a temperaturilor şi deplină cronicizare a ploilor ce au transformat, mai nou, clima mioritică într-una tropicală umedă. Cu accent pe umedă.
  În subpământul de la Green, e cald. Două ventilatoare, plasate strategic la capetele lungului spaţiu de joc, mişcă un pic aerul. Va fi suficient? Pe net scrie că spectacolul durează 100 de minute.
  Cei patru actori sunt deja acolo, tolăniţi în spaţiul de joc imaginat de Iuliana Vîlsan: un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Richard III, un rege în prime time de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Tompa Gabor l-a adus pe Richard în contemporaneitate şi l-a încoronat, conform noilor uzanţe, în timpul unui talk show.
  Bulandra, în cadrul Festivalului UTE, “Richard III” de Shakespeare în regia lui Tompa Gabor. Spectacolul surprinde excelent setea delirantă pentru putere a schilodului Richard, duce de Gloucester, ce are ambiţia de a-şi suplini hidoşenia prin forţă. Neîntrecut în sforării şi în minciuni, un adevărat maestru al crimei, Richard, în magistrala interpretare a lui Bogdan Zsolt, exercită asupra victimelor sale o fascinaţie de nedescris, el reuşind, asemenea şarpelui, să-şi hipnotizeze şi să-şi supună prada înainte de a o devora tacticos. În scenografia Carmencitei Brojboiu, scena se transformă într-un soi de mausoleu, în care măştile mortuare ale celor ucişi de Richard sunt expuse ordonat, ca nişte trofee, pe rafturi.
  Ca orice politician modern care se respectă, Richard face uz de tot arsenalul mediatic contemporan,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Richard III: Podiumul de modă și studioul de televiziune de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul: Același Teatru Maghiar de Stat despre care vă povesteam și săptămâna trecută, în cronica spectacolului "Trei surori". Nu obosesc să spun că în acest moment este cel mai bun teatru din țară: disciplina acestei trupe conduse de regizorul Tompa Gabor, împreună cu talentul peste medie al majorității actorilor ei fac o combinație explozibilă, imposibil de concurat de către aceia care stau foarte bine cu talentul și atât...
  Călătoria. Scriu acest articol chiar înainte de un nou drum la Cluj și îmi aduc foarte bine aminte de ultima călătorie pe acest traseu, făcută în vagonul de dormit. Perdeaua din vinilin era ruptă și nu stătea trasă până jos. Cu perspectiva ca luminile din gări să-mi treacă toată noaptea prin fața ochilor, nelăsându-mă să dorm, l-am rugat pe însoțitorul de vagon să încerce să rezolve situația. A apărut mai întâi cu o sârmă - soluția românească general valabilă - dar nu a mers, așa încât a revenit cu
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Richard III se înscăunează în direct de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  De jur împrejur, capete decapitate înghesuite în rafturi de plexiglas. Pentru a ajunge la putere calci pe nenumărate cadavre. Ideea textului shakespearean prinde concretețe în scenografia Carmencitei Brojboiu. Fiecare nou cap scurtat își ocupă locul la vedere. În „Richard III”, coproducţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj cu Teatrul din Cetate, Gyula (Ungaria), în regia lui Tompa Gábor, istoria regală și, prin extrapolare, cea a conducătorilor în general, se traduce printr-o stivă in progress de crime politice. Nici vorbă de bună-credință sau construcție în folosul celorlalți! Tronul (cu bătaie spre scaunul prezidențial, după cum se va vedea) aparține strict individului tînjind după putere și șleahtei sale politice. Cum se eșafodează capetele din imensul depozit de victime care capitonează scena, așa se ierarhizează puterea în niveluri succesive: jos criminalii pălmași (veterani ai omuciderii, cei care pun mîna pe pistol și trag
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Richard al 3-lea, mafiotul de Alexandra Băcanu sursa: Man.In.Fest
  Se spune că imensa valoare a lui Shakespeare stă în universalitatea lui, în faptul că, indiferent de epocă, problemele dezbătute în piesele sale rămân nu doar valabile ci, mai mult, cruciale. Problema apare atunci când mijloacele de expresie devin repetitive, când nu numai că e adus în contemporaneitate, dar e resuscitat în cele mai variate moduri, întors pe toate părţile şi stors de toate semnificaţiile, încât nu pare să mai rămână ceva de exploatat pentru alte, viitoare, abordări. Noua montare a lui Richard al 3-lea demonstrează că, în ciuda repetiţiilor inevitabile, bardul englez are întotdeauna încă ceva de spus, chiar dacă prin refolosirea şi suprapunerea unor conotaţii şi mijloace deja uzate.
  Spectacolul începe cu o scenă non-verbală, în care o blondă într-o costumaţie sumară, din piele neagră, execută un dans lasciv cu o coroană, în timp ce Richard, imitând un câine, salivează în jurul ei. Acest prolog comico-explicativ
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• „Richard al III-lea”, la Târgoviște. Tron mânjit cu sânge, pierdut fulgerător prin moarte de Monica Andrei sursa: Ziarul Metropolis
  Tragedia „Richard al III-lea”, montată la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte, se susţine prin jocul actorilor tineri şi talentaţi, dar – mai ales -, pentru costumele frumoase, cu tentă japoneză.
  Di Trevis şi-a început cariera în teatru ca actriţă, apoi, din 1981, a început să regizeze. A condus una din companiile Royal National Theatre din Londra. A montat şi predat la New York, Los Angeles Chicago, Pittsburgh şi a publicat una dintre cele mai bune cărţi despre gândirea regizorală, recomandată şcolilor de teatru: “Being a director”. În 2014, a montat la teatrul din Târgovişte „A douăsprezecea noapte”, apoi, în 2015, spectacolul “Richard al III-lea” de W. Shakespeare.
  Tragedia „Richard al III-lea”, în sensul renascentist al termenului, a fost scrisă în 1592, jucată 1593, și publicată în 1597. Piesa este ultima din tetralogia „Henric VI”, care acoperă perioada Războaielor celor două Roze (1455-1485) între Casa de
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• "Richard al III-lea", succes fulminant la Teatrul "Tony Bulandra" de Andrei Vasiliu sursa: Jurnal de Dâmbovița
  Deschiderea stagiunii 2015- 2016 la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte a umplut din nou, până la refuz, sala mare a instituţiei, sâmbătă, 3 octombrie a.c., cu premiera de mare forţă şi anvergură „Richard al III-lea”, a lui Shakespeare. Publicul părea pur şi simplu mistuit de dorul reîntâlnirii cu teatrul târgoviştean, care l-a primit cu braţele deschise.
  Printre spectatori, şi câteva prezenţe notabile: prefectul de Dâmboviţa - Ioan Marinescu, fostul preşedinte PNL Dâmboviţa - Gabriel Grozavu, preşedinta femeilor social-democrate din Dâmboviţa - Claudia Gilia, consilierul local PNL Honorius Moţoc. Se putea şi mai bine, desigur. Din fericire pentru evenimentul teatral, niciun loc nu a rămas neocupat, ba chiar a fost nevoie de unele scaune în plus pentru spectatori. Cu toţii aşteptau intrarea în scenă a actorilor Liviu Pintileasa (în rolul lui Richard al III-lea), Liviu Cheloiu, Ioana Farcaş, Mircea Silaghi, Sebastian Marina,
  Citeste tot pe Jurnal de Dâmbovița
• Richard al-III-lea, în premieră la Tony Bulandra Târgoviște! de Mădălina Zamfir sursa: Radio MiniSat
  ,Urzeala tronurilor” a urcat, aseară, pe scena Teatrului ,,Tony Bulandra” din Târgoviște. Sala a fost arhiplină la premiera piesei ,,Richard al-III-lea” după William Shakespeare, iar, la final, s-a aplaudat minute în șir. De altfel, producţia face parte din ,,Atomul Shakespeare”, o serie de spectacole puse în scenă după piesele marelui dramaturg. Potrivit directorului teatrului târgoviştean, Mihai Constantin Ranin, această suită de spectacole va lua sfârșit anul viitor. În această seară, tot personajele marelui Will revin pe scena târgovișteană, fiind vorba de un ,,Weekend Di Travis”, după numele regizoarei britanice. Este vorba de artista care a regizat piesa Richard al-III-lea, cu care s-a deschis actuala stagiune, dar și ,,A douăsprezecea noapte”, cunoscută publicului de anul trecut.
  Actuala stagiune s-a deschis în forță cu premiera piesei ,,Richard al-III-lea, pusă în scenă de regizoarea britanică Di Travis. Prezentă la premieră,
  Citeste tot pe Radio MiniSat
• Celan şi Shakespeare la Târgovişte de Doru Mareș sursa: Yorick
  Într-un weekend recent, echipa Teatrului „Tony Bulandra” de la Târgovişte a adus în faţa publicului două premiere ale acestei toamne, ambele însemnând mize complicate şi dificile, prima prin absolută noutate, cea de-a doua prin extremă şi universală clasicitate, ca să zic aşa.
  ....................................................................................................................................................
  Celălalt spectacol propus de Teatrul „Tony Bulandra” a fost o variantă de „Richard al III-lea” în care esenţiale s-au dovedit a fi scenografia lui Mc Ranin – un cap imens de cal în fundal, un „covor” aerian de găleţi în care ar fi de ghicit capetele victimelor şi, mai ales, costumele combinând japonezăria cu un cenuşiu al vremilor de restrişte – şi concepţia personajului principal, semnată de Liviu Pintileasa – un soi de tandreţe naturalistă a ticăloşiei absolute. Paradoxul merge până la costumul acestui
  Citeste tot pe Yorick
• Marius Manole şi Andrei Şerban în căutarea lui Richard 3 la Bulandra de Răzvan Penescu sursa: Agenda LiterNet
  La mai bine de 25 de ani de la legendara ipostaziere pe care i-a conferit-o Marcel Iureş, Richard 3, regele shakespearian posedat de patima pentru putere absolută, va primi un nou chip. La Teatrul Bulandra, în sala de la Izvor ce este înnobilată cu numele lui Liviu Ciulei, Andrei Şerban repetă Richard 3 cu versatilul Marius Manole în rolul principal.
  Richard 3, unul dintre cei mai detestaţi dar şi mai misterioşi, mai împuţinaţi fizic dar şi mai inteligenţi-vicleni eroi shakespearieni, e un rol cum Marius nu a mai avut, un rol titular într-o tragedie shakespeariană de prim rang. Venit după un alt rol plin de nuanţe, dar complet antitetic, cel al Conştiinţei lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor a lui Radu Afrim, Marius se află în faţa unei noi şi intense provocări sub conducerea lui Andrei Şerban. Richard 3 este un rol de maturitate, un rol de profunzime, un personaj care amestecă slăbiciunea şi brutalitatea, un personaj care ştie a dansa pe
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Scena goală, aşteaptă de Octavian Neculai sursa: Agenda LiterNet
  Finalul anului 2018 a adus pe scena (scenele, mai bine zis) Teatrului Bulandra trei premiere: Coriolanus, Pisica pe acoperişul fierbinte şi Treapta a noua. Trei regizori din generaţii diferite: Alexandru Darie, Dinu Cernescu şi Anca Maria Colţeanu. Trei autori cu problematici actuale: William Shakespeare, Tennessee Williams şi Tom Ziegler.
  Început de 2019. Spaţiul de repetiţii e în aşteptare. Pe cine aşteaptă oare?
  Anul 2019 va începe cu revenirea lui Andrei Şerban cu un spectacol (poate două?), are în mod cert va face senzaţie şi va fi (ca de obicei pentru spectacolele lui A.Ş) un succes de public.
  Scena nu a aşteptat foarte mult! Frumos început!
  Richard 3. Povestea unui rege
  În 2009, în revista Yorick, Ioana Moldovan scria un articol care punea un accent spectaculos pe povestea acestui rege - semn al intrigii, crimei, trădării, răutăţii oamenilor "însemnaţi" de soartă:
  "Richard III, fraudat de Shakespeare
  În realitate, Richard III - Rege al
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• În oglinda vremii după visul galben/negru al lui Andrei Șerban: RICHARD 3, Ordonanța de Urgență a guvernului de la Bulandra de Luciana Antofi sursa: https://lucianantofi.wordpress.com
  Ascensiunea şi decăderea unui tiran. Povestea unui personaj machiavelic cocoțat în fruntea unei națiuni care se autodizolvă, sleită de puterea de a se i mai împotrivi, strivită de forța răului și propria indiferență deopotrivă. Care a fost tălmăcită după o constituție teatrală solidă timp de patru secole. Și schimbată prin Ordonanță de Urgență într-o noapte de vis. Al lui Andrei Șerban.
  Cu premieră în urmă cu un an la Budapesta la Teatrul Rádnoti (montat tot împreunā cu soția si partenera lui de creație, Daniela Dima, în aceeași viziune scenică, cu aceleași costume și decor), „Richard al III-lea” este un gând al lui Andrei Șerban îndreptat spre neajunsurile acestui colț de lume, o încercare de ameliorare a stării lui șubrede de sănătate democratică, un impuls de a retrezi pofta de viață și de salvare a unor nații prea devreme împăcate cu fatalitatea unor destine previzibil monstruoase, fără nicio șansă de
  Citeste tot pe https://lucianantofi.wordpress.com
• Liviu în pamperşii lu' Ion de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Richard 3 se joacă aproape exclusiv cu faţa spre public. Fiecare dintre cei 12 actori are un singur partener: spectatorul. Ceea ce fusese anunţat, ca tendinţă, de precedenta montare a lui Andrei Şerban puternic ancorată în imediat, Mult zgomot pentru nimic de la Comedie, se transformă în regulă în proaspăta premieră de la Bulandra.
  Nu mai e loc / timp de aluzii, de metafore, de bile lovite cu manta. Timpul / Vremurile nu mai au răbdare, urgenţa nemerniciilor de partid şi de stat cere acţiune rapidă, ascensiunea imposturii, hoţiei, dictaturii se cuvin a fi oprite fără amânare.
  La finalul avanpremierei din seara de 8 martie 2019, pe când zâmbetul acela se răspândea peste sală, o voce feminină (există şi versiuni non-roz ale zilei femeii) a spus clar, răspicat şi simplu: "Haideţi la vot! Jos PSD!". Mesaj limpede (al piesei), reacţie pe măsură (din public).
  *
  Zâmbetul acela era al lui Richmond, alter-ego al lui Richard. Tot aşa cum,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ridicarea lui Richard 3 la Bulandra de Răzvan Penescu sursa: Agenda LiterNet
  E duminică dimineaţă (3 martie 2019) şi în faţa teatrului Bulandra stau cam 50 de oameni care se salută, în grupuri mai mari sau mai mici, cu plăcere vădită. Ceea ce îi aduce împreună la această oră a unei dimineţi semi-friguroase este teatrul, deşi nu e vorba propriu-zis de un spectacol. Este dimineaţa primului şnur la Richard 3, spectacol montat de Andrei Şerban la Sala Liviu Ciulei (fostă Izvor). Adică, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul culiselor, este dimineaţa în care are loc prima punere cap la cap a tuturor scenelor unui spectacol, prima oară când textul curge de la început până la sfârşit, aproape fără oprire. Un spectacol integral în care totul e acolo, dar totul e încă în stare de maximă fragilitate şi de nesiguranţă, aşa cum sunt primii paşi ai unui căprior abia născut, când încearcă să se ridice pentru prima dată în picioare. Un spectacol în care pentru prima dată toată distribuţia este laolaltă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Confesiune de Andrei Șerban sursa: Agenda LiterNet
  Am avut un vis în care apărea Shakespeare ca să-mi facă o confesiune "în exclusivitate" despre cât de mult l-a iubit el pe Richard al treilea. A mai adăugat un alt detaliu, că i-a iubit la fel de mult şi pe Iago şi pe Edmund... cât şi pe alţi bastarzi ticăloşi. Şi e de înţeles, cum altfel ar fi putut să creeze autorul personaje atât de adevărate, credibile şi complexe dacă i-ar fi detestat, condamnat şi urât?
  De aceea am simţit nevoia, punând în scenă piesa, să mă apropii de Richard ca să-l înţeleg în toată umanitatea şi complexitatea lui. Am refuzat deci să-l numesc monstru. Evident nu ajută la nimic să judeci şi să dispreţuieşti un personaj, dimpotrivă ca să eviţi clişeul, e preferabil să încerci să-l aperi, să te apropii de el vrând să fi de partea lui, să-i înţelegi motivele. Cum ar fi să te pui în locul lui, să te simţi că ai fost tu însuţi respins din clipa naşterii şi continuu marginalizat? Cum să-i priveşti
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cronica unui spectacol politic: Richard 3 la Teatrul Bulandra de Alexandru Pătrașcu sursa: Adevărul
  Andrei Şerban este regizorul român cu cea mai importantă şi complexă carieră internaţională din toate timpurile. Importantă pentru că este lungă, consistentă, cu momente de intensitate extraordinare. Complexă, pentru că succesul din teatru l-a propulsat în lumea operei, unde o cercetare în arhivele publicaţiilor muzicale n-ar încăpea în spaţiulunui articol, ci ar cere o carte, nescrisă încă.
  Dacă adaug la truismele de mai sus contextul cultural din România, avem toate argumentele care te constrâng să vezi orice montează în ţară. Richard al III-leaa devenit Richard 3 la Bulandra, via teatrul Radnóti din Budapesta, şi schimbarea titlului, simplificatoare şi ireverenţioasă faţă de tradiţia regală a numerotării monarhice, e un semn clar că Shakespeare va fi pus într-o maşină a timpului şi plimbat printre noi, ca să vadă că nimic nu s-a schimbat, că teatrul său e etern actual. Dacă publicul de operă acceptă mai greu mişcarea de
  Citeste tot pe Adevărul
• „Richard III”, un „monstru uman” în viziunea lui Andrei Șerban de Liliana Matei sursa: Ziarul Metropolis
  „Am avut un vis în care apărea Shakespeare ca să-mi facă o confesiune despre cât de mult l-a iubit el pe Richard al III-lea. A mai adăugat un alt detaliu, acela că i-a iubit la fel de mult și pe Iago și pe Edmund… cât și pe alți bastarzi ticăloși. Și e de înțeles, cum altfel ar fi putut să creeze autorul personaje atât de adevărate, credibile și complexe dacă i-ar fi detestat, condamnat și urât? De aceea am simțit nevoia, punând în scenă piesa, să mă apropii de Richard ca să-l înțeleg în toată umanitatea și complexitatea lui. Am refuzat deci să-l numesc monstru. Evident nu ajută la nimic să judeci și să disprețuiești un personaj, dimpotrivă ca să eviți clișeul, e preferabil să încerci să-l aperi, să te apropii de el vrând să fii de partea lui, să-i înțelegi motivele. Cum ar fi să te pui în locul lui, să simți că ai fost tu însuți respins din clipa nașterii și continuu marginalizat? Cum să-i privești pe cei care
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• “ … ?” de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Semnul întrebării ales drept titlu, e rezultatul unor sumedenii de întrebări iscate de acest spectacol “manifest” propus de unul, singurul de astăzi, regizor român cu valoare confirmată internațional și demonstrată pe deplin, Andrei Șerban care mai activează și pe la noi. Spectacolul său cu “Richard 3” este o îmbinare absolut originală, dar și discutabilă, de teatru politic, teatru brechtian distanțat și epic, teatrul de estradă, dar și de teatru realist; un amalgam de drumuri teatrale se îmbină pentru a pune în fața societății actuale, dar și a fiecărui spectator, “oglinda” lui Shakespeare de a privi viața. “Richard al III-lea”, ca și toate piesele lui Shakespeare cel genial, sunt scrieri care au strălucit de-a lungul vremurilor și întotdeauna sunt actuale, indiferent de secolul apariției pe scenă; “Lumea e aceiași și ca dânsa suntem noi”!
  Povestea vieții lui Richard ajuns rege se petrece într-o lume a crimei
  Citeste tot pe Spectator
• „Richard al III-lea” sau când Shakespeare face parte din „#rezist” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu, nu pentru că e un spectacol politic este „Richard al III-lea”, în regia lui Andrei Șerban, o montare de referință care va rămâne cu siguranță în istoria teatrului. Și asta în primul rând pentru că e o mare diferență de la acea perioadă în care Lucian Pintilie punea în scenă celebrul „Revizorul”, spectacolul interzis, în aceeași sală în care acum, la decenii distanță, Andrei Șerban a montat „Richard al III-lea” pe care, la premieră, i l-a dedicat lui Pintilie. E o diferență copleșitoare în primul rând în ceea ce privește reacția și așteptările publicului… Intenția lui Andrei Șerban, declarată public, a fost să atace virulent clasa politică din România, și nu doar din România. Intenția lui a fost să creeze un spectacol care să fie o lecție usturătoare, să trezească minți și conștiințe, să strecoare nu doar „șopârle”, ca în vremea comunismului, ci scene întregi în care să arate adevărul… Numai că
  Citeste tot pe Yorick
• „Richard al III-lea“, manifestul politic al lui Andrei Şerban de la Bulandra de Otilia Andrei sursa: Adevărul
  În „Richard al III-lea“, după Shakeaspeare, care a avut premiera la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, regizorul Andrei Şerban caricaturizează personajele politice actuale, discursurile sforăitoare ale acestora, dintre care le recunoaştem pe cele ale lui Liviu Dragnea.
  Richard duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea, este interpretat cameleonic de Marius Manole, în spectacolul omonim pus în scenă de Andrei Şerban la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. George Ivaşcu, care a fost ministru al culturii timp de 11 luni în 2018, s-a reîntors la actorie şi îl interpretează, în spectacolul lui Şerban, pe Regele Eduard al IV-lea. De asemenea, Ivaşcu interpretează şi rolul unui ucigaş, dar şi al lordului primar al Londrei, în care parcă îl recunoaştem în ipostaza sa reală de ministru (ianuarie-noiembrie 2018). Alături de Daniela Dima, regizorul a dramatizat textul lui Shakeaspeare, în cheie contemporană, iar partea adoua a spectacolului este un
  Citeste tot pe Adevărul
• Pentru cine trece timpul, Andrei? de Mihai Brezeanu sursa: Agenda Liternet
  Ideea conform căreia Time is on my side a fost introdusă, de Andrei Şerban, drept temă muzicală a lui Richard 3, ca evocare a melodiei Rolling-ilor în filmul Fallen, îi aparţine prietenului Răzvan Penescu. Filmul, o producţie americană 1998 cu Denzel Washington în rolul principal, e rezumat de imdb.com după cum urmează: "Homicide detective John Hobbes witnesses the execution of serial killer Edgar Reese. Soon after the execution the killings start again, and they are very similar to Reese's style."
  Înaintea execuţiei, criminalul în serie fredonează Time is on my on side
  De-a lungul spectacolului de la Bulandra, Richard 3 / Marius Manole fredonează Time is on my on side. La aplauze, întreaga distribuţie prestează, alături de Mick, aceeaşi melodie
  Aşadar, de partea cui e timpul?
  Time is on my side, yes it is
  Time is on my side, yes it is
  A celor care speră că, în timp, răul poate fi invins?
  Now you all were saying that you want to be free
  But you'll
  Citeste tot pe Agenda Liternet
• Richard Infecţiosul de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  În urmă cu vreo zece ani, directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie, anunţa un program ambiţios: integrala Shakespeare. Desigur, din cauza amplorii, e vorba mai degrabă de o intenţie care necesită o discuţie despre cît de fezabil ar fi un asemenea proiect instituţional, care ar fi coordonatele pe care s-ar derula etc. Nu ştiu dacă programul mai este de actualitate, dar ceva din ideea de bază pare a se pune în practică. După recentul Coriolanus, montat de Darie, la Bulandra a apărut de curînd şi Richard al III-lea, în regia lui Andrei Şerban.
  Spectacolul are o arhitectură precisă, atît scenografic, cît şi performativ; funcţionează în nişte parametri stabiliţi cu claritate de la început şi o face cu rigoare şi consistenţă. Richard apare şi evoluează într-un regat de hepatită: un decor galben, dar nu solar, deşi „iarna vrajbei noastre s-a sfîrşit“, ci bolnăvicios, ca o molimă care se propagă. Şi masca cremoasă cadaverică pe care
  Citeste tot pe Dilema veche
• 5 motive să vezi un spectacol de 5 stele: „Richard al III-lea” de Monica Andronescu sursa: Ziarul Metropolis
  Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc…
  …spectacolul „Richard al III-lea” de W. Shakespeare, pus în scenă la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, semnat de Andrei Șerban, regizor asociat Daniela Dima, este o montare care-și propune, absolut evident, să miște munții din loc. Să răstoarne guverne, să scrie istorie, și nu e vorba doar de istoria teatrului, ci să scrie istorie la propriu, să însemne azi ceea ce a însemnat „Tragedia antică” imediat după Revoluție… Să aibă azi, în anul 2019, aceeași forță pe care a avut-o celebrul spectacol interzis al lui Lucian Pintilie, „Revizorul”… Dar nu, nu pentru că e un spectacol politic va rămâne acest „Richard al III-lea” în istoria teatrului.
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• „Richard al III-lea”, al IV-lea, al V-lea, al… al fiecăruia dintre noi de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Binele şi frumosul sunt banale. Un erou splendid, călare sau nu pe un cal alb, cu mantie sau armură strălucitoare, plin de calităţi şi prea lipsit de orice defect, impecabil, moral, la braţul căruia se află o eroină la fel de splendidă, plutind, parcă într-o lumină albă, suavă şi virtuoasă, păşind pe un pat de iarbă cât mai moale şi cât mai verde, sub un cer ireal de senin şi albastru scrutat de o pereche de columbi imaculaţi – un tablou încremenit în perfecţiunea lui, aproape kitsch, care nu stârneşte mai mult decât un suspin de melancolie puerilă, pe lângă care treci neimpresionat în căutare de ceva mai verosimil şi mai puţin artificial. Răul, pe de altă parte, imperfectul, urâtul estetic, aberaţia, sunt generatoare de conflict şi fascinaţie. Anti-eroul nu tocmai frumos, contorsionat la minte şi trup, cu gânduri sumbre, aflat perpetuu sub o stea fără noroc, apăsat de nori grei, învăluit în ceţuri şi nuanţe de gri,
  Citeste tot pe Yorick
• O păcăleală ce a pârjolit istoria de Alin Vara sursa: Agenda LiterNet
  Ca orice scrutare în "ochii" răului dezlănţuit în istorie, în lumea naturală sau în viaţa personală, analiza existenţială pe care am putea să o aplicăm piesei Richard al III-lea / spectacolului omonim în regia lui Andrei Şerban, poate oferi concluzii doar provizorii - mai mult schiţe de răspuns, frânturi de sens pe marginea unei "găuri negre" a spiritului. Care este explicaţia dezlănţuirii răului în piesa lui Shakespeare? Niciuna care să încheie discuţia. Ce sens are totul, după o asemenea barbarie? Niciunul de găsit în întreaga înţelepciune omenească.
  Povara ceasului prezent din istoria României apasă vizibil asupra lecturii pe care o face Andrei Şerban acestui text: este vorba despre regele nebun al Angliei din ultima parte a secolului al XV-lea, la sfârşitul "Războiului celor Două Roze" şi la începutul erei Tudorilor, a absolutismului şi a epocii moderne a Angliei. Dar şi dinspre acel moment spre prezentul nostru pare să vină o
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• "Doi tineri din Verona", in viziunea lui Felix Alexa de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Prima colaborare a lui Felix Alexa cu Teatrul de Comedie ramane unul dintre spectacolele bune ale acestui teatru. "Doi tineri din Verona" este o comedie cu anacronisme, asa cum ii placea lui Shakespeare, se pare, sa scrie. Felix Alexa a modernizat infatisarea personajelor, dar i-a lasat sa vorbeasca exact ca-n Shakespeare, declamand cand e vorba de versuri sau revenind la efectele orale cand versificatia este abolita chiar de autor. Cubul schitat pentru anume aparitii, care puncteaza actiunea, este si cel de pe care coboara primul personaj, Speed, valetul veronez (sic!) al lui Valentin. George Ivascu, intr-un rol de mascarici-valet, este, ca de obicei, mobil si abil, miscandu-se ca un sparnel. Pe dos, inalt, dar mai ceremonios-caraghios, este celalalt valet, interpretat cu succes de Bogdan Cotlet, un nume care incepe sa intre in constiinta spectatorului. Doru Ana este impecabil in rolul ducelui, un personaj ratacit, care prizeaza cocaina pe scena, astfel explicandu-se unele absente
  Citeste tot pe România Liberă
• Alb-negru atins de rosu de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Dragostea e tratata in spectacolul cu Doi tineri din Verona, in regia lui Felix Alexa, la Teatrul de Comedie, ca un adevarat inamic, cel mai periculos invadator.
  Dragostea e tratata in spectacolul cu Doi tineri din Verona, in regia lui Felix Alexa, la Teatrul de Comedie, ca un adevarat inamic, cel mai periculos invadator. Intreaga poveste sta sub semnul devizei "nesabuita e iubirea", replica unuia dintre personaje, constructia are un aer sumbru, iar "happy-end-ul" shakespearian, in care toata lumea se impaca varand sub pres tradari devastatoare, este tratat cu sarcasm. Aceasta atmosfera este cea care, dand peste cap coerent si argumentat sensurile piesei, inscrie spectacolul in actualitate, o actualitate nu cautata sau provocata, ci una continuta. Modernitatea viziunii regizorului vine din constientizarea faptului ca in lumea de azi lucrurile sunt imposibil de vazut in alb si negru, mai ales atunci cand intervine o serioasa pata de rosu, acea flama ce cuprinde fiinta pe nestiute,
  Citeste tot pe Gândul
• "Doi tineri din Verona", un spectacol "muşcat" de plictiseală de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Ruxandra Ion pare desprins din filmele SF, dar găselniţele hi-tech nu sunt suficiente.Shakespeare, un anonim prăfuitNeconvenţionalul piesei montate de regizorul Felix Alexa este contracarat
  Ruxandra Ion pare desprins din filmele SF, dar găselniţele hi-tech nu sunt suficiente.
  Shakespeare, un anonim prăfuit
  Neconvenţionalul piesei montate de regizorul Felix Alexa este contracarat violent de jocul împietrit al actorilor. Dinamismul culorilor, agresivitatea luminilor nu-şi găsesc corespondenţa în mişcările personajelor. Sleiţi de puteri, tinerii actori sunt mult prea atenţi la ceea ce spun şi fac, contorsionându-şi replicile într-un spaţiu prea strâmt. Lasă impresia că joacă într-o cutie de chibrituri care le subminează libertatea de mişcare şi de fantezie. În mod cert, publicul Teatrului de Comedie este tânăr, dar Shakespeare străbate cu greu până la el. Shakespeare al prezentului, "recondiţionat" de Felix Alexa, pare un anonim prăfuit şi cu
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Doi tineri din Verona de William Shakespeare de Horia Gârbea sursa: Revista Drama
  La reuşita noii montări de la Teatrul de Comedie cu „Doi tineri din Verona" contribuie doi creatori care au depăşit vîrsta debutului, dar par sortiţi unei tinereţi continue: Felix Alexa şi Diana Ruxandra Ion. O echipă regizor-scenograf care are la activ numeroase montări de succes în Bucureşti la Naţional (O noapte furtunoasă, Visul unei nopţi de vară, Gîndirea), la Nottara (Hora iubirilor, Leonce şi Lena) şi în ţară, dar care lucrează pentru prima dată la teatrul condus de George Mihăiţă. Al treilea tînăr este Shakespeare, mereu contemporan cu noi, şi cu care cei doi realizatori se întîlnesc a doua oară după „Visul..." Dar la fel de tineri şi destul de neliniştiţi de rolurile importante primite sînt actorii aproape debutanţi care compun majoritatea distribuţiei acestui spectacol. Ideea de a-i pune în valoare este generoasă şi fertilă, căci ei au vîrsta personajelor din piesa marelui Will. Între protagonişti apar şi nume cunoscute
  Citeste tot pe Revista Drama
• Clovnerii consumiste de Cătălin Bogdan sursa: Art Act Magazine
  O telenovelă cu mult corazón – efuziuni sentimentale, adversități romanțioase, impulsuri explozive. Personaje de revistă people, surprinse între două raiduri de shopping – vestimentație sofisticată, mină snoabă, pasiuni la modă. O tramă derizorie de soap opera – inconsecvențe erotice, intrigi adolescentine, atmosferă de vitrină. Este chiar Shakespeare, într-o epocă sub semnul spa, mall și LGBT. Unde tonusul, între două flirturi la terasă, e relansat cu virtuozități de maseur – cu efect în același timp energizant și calmant –, iar sensul cotidian e unul consumist. Unde identitatea de gen e slabă, iar condiția umană, una de manechin supra-expus. Unde trecerea timpului e ca mișcarea circulară a ușilor de sticlă ale marilor clădiri – un du-te-vino permanent, ca un vârtej de succesive inadecvări. Opțiunile scenografice (realizate de Adrian Damian) sunt, de fapt, partea cea mai inspirată a spectacolului Cei doi gentlemeni din Verona,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• La dublu de Mircea Morariu sursa: Revista Familia Nr.4 (569) -pg.122
  Cei doi gentlemeni din Verona, piesă jucată la Teatrul Național din Cluj-Napoca într-un spectacol de Ada Lupu, e scrierea cunoscută în spectacologia românească sub numele Doi tineri din Verona. Ada Lupu, care e și alcătuitoarea scenariului dramatic, probabil că și traducătoarele Codruța Popov și Gianina Jinaru-Doboș, au preferat un alt titlu de afiș decât cel consfințit de uzaj, aceasta ca un indiciu al respectului față de Shakespeare deoarece da, e adevărat, în originalul englezesc despre gentlemeni e vorba. În fapt, după cum bine observa cu ceva vreme în urmă regretata Magdalena Boiangiu comentând spectacolul de la Teatrul de Comedie montat de Felix Alexa, Proteus și Valentin sunt gentlemeni și nu prea. Fiindcă unul înșală în dragoste și în prietenie, celălalt devine, pentru un timp, nu chiar terorist, ci doar un fel de haiduc modern.
  Iar dacă e să fim drepți, respectul și fidelitatea dorite de Ada Lupu se cam opresc la titlu.
  Citeste tot pe Revista Familia Nr.4 (569) -pg.122
• Shakespeare, cu droguri şi împuşcături! de Radu Constantinescu sursa: Ziarul Financiar
  Cu alte cuvinte, un Shakespeare adus la zi, pe înţelesul contemporanilor noştri, obişnuiţi, de acum, prin contribuţia neprecupeţită a canalelor de ştiri, cu un cu totul alt ritm de viaţă decât cel din epoca elisabetană. Iar surpriza pe care Teatrul Naţional din Cluj Napoca o face spectatorilor este cu atât mai mare cu cât textul supus unei asemenea operaţii estetice este unul extrem de rar abordat de regizori, o comedie de tinereţe a dramaturgului: Cei doi tineri (gentlemeni în original şi în montarea clujeană ) din Verona.
  Regizoarea Ada Lupu, revenită la Naţionalul clujean după spectacolul de succes de acum câteva stagiuni cu Pe aripile vântului, a gândit inspirat datele spectacolului. Apropiindu-se cu respect de textul original, ea şi-a elaborat un scenariu propriu care să îi permită fel de fel de găselniţe regizorale, pline de fantezie şi rafinament. Scopul acestora a fost unul singur: dinamizarea acţiunii, situarea tribulaţiilor sentimentale
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Shakespeare, ca un joc de copii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Pariul lui Vlad Trifaș este să transforme „Cei doi tineri din Verona” într-un joc pentru copii. Un joc complex, în care, fiecare dintre ei primește un rol în superba comedie a lui Shakespeare, desigur, adaptată pentru această încercare scenică, ce devine un pretext pentru a analiza și a vorbi despre iertare, generozitate, trădare în iubire, gelozie și orice altceva ți-ar mai putea tulbura inima și mintea în adolescență.
  Spectacolul pus în scenă de tânărul Vlad Trifaș la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești are farmec și mai are o energie cu totul specială, care nu poate fi negată. Iar pariul lui poate fi considerat în cea mai mare parte câștigat atâta timp cât o sală întreagă, plină de adolescenți, respiră, râde, plânge și reacționează viu și puternic la fiecare replică, la fiecare scenă, identificându-se cu personajele, de altfel frumos aduse într-o contemporaneitate perpetuă, reduse la valoare lor general-umană,
  Citeste tot pe Yorick
• Cutremur la Bulandra - A douăsprezecea noapte de Rozana Mihalache sursa: Revista Cultura
  Am intrat în teatrul Bulandra, în ultima sâmbătă din aprilie, într-o totală incertitudine. Ştiam că voi vedea un spectacol de Shakespeare jucat de proaspeţii absolvenţi UNATC, de la clasa profesorilor Florin Zamfirescu, Mihai Constantin şi regretatul Adrian Pintea. Problema nu era aşadar că tinerii nu ar fi fost bine pregătiţi, ci că un spectacol de o asemenenea anvergură precum A douăsprezecea noapte putea fi ratat şi de profesionişti, aşa cum orice spectacol de Shakespeare, de altfel, poate fi uneori ratat de actori cu experienţă.
  Aşadar, mă aşez cuminte în scaun şi aştept să înceapă. Recunosc, am avut câteva comentarii destul de cinice, spre amuzamentul partenerului meu de teatru. În fine, la câteva minute după ora anunţată şi cu sala aproape plină, cortina se ridică. Décor minimalist, haine mai de-mprumut, muzică plăcută şi foarte bine dozată (aleasă de Adrian Pintea, am înţeles), regie fără cusur, semnată Mihai Constantin şi
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Foşti, actuali şi viitori actori de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Pentru că lui Adrian Pintea nu i-a fost dat să se bucure de grupa sa de absolvenţi ai secţiei de actorie a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, i-a rămas lui Mihai Constantin să se întristeze sau să se bucure, după caz. Pentru un examen de licenţă, A douăsprezecea noapte de William Shakepeare este textul cel mai potrivit, mai complex şi mai înşelător. Sunt deopotrivă roluri grase şi groase şi trebuie să ştii să faci diferenţa dintre ele. Sunt scene de mare intensitate comică şi un final de tragedie. Cupletul final al Bufonului Feste („Când eram fecior la mama/ O, ce ploaie şi ce vânt…”) este o glumă tragică despre trecerea timpului şi nonsensul existenţei. Mai presus de orice, este o piesă fără roluri secundare, ceea ce măreşte valoarea pariului. Mihai Constantin le-a oferit studenţilor săi numeroase şanse, situaţii, gaguri, surprize pe care să se sprijine, iar spectacolul creşte de la o scenă la alta şi
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Un spectacol mediocru - A douăsprezecea noapte de Oltița Cântec sursa: Teatrul Azi
  După o perioadă mai agitată, de convulsii interne provocate de imixtiuni politice şi de schimbări la nivelul conducerii, la Botoşani lucrurile, cele teatrale cel puţin, par să se fi aşezat în matca lor firească. Formula managerială găsită de autorităţile locale - cu Traian Apetrei, director, şi Volin Costin, director artistic, a dat primele ei roade la începutul lui octombrie, când chemarea a sunat pentru Zilele Teatrului Mihai Eminescu. Gândul botoşănenilor a fost să arate criticilor, atâţia câţi au putut răspunde invitaţiei, în inflaţia şi suprapunerea de reuniuni festivaliere ale perioadei, câteva dintre cele mai importante realizări ale ultimului an. Strategia artiştilor botoşăneni ţine de un anumit firesc managerial al momentului: se încearcă atragerea publicului local, fără prezenţa căruia creaţia nu şi-ar atinge finalitatea, rămânând un act în sine, dar şi a publicului învecinat geografic, cel din Suceava, unde nu există o
  Citeste tot pe Teatrul Azi
• Comedia erorilor de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Am plecat în mica excursie spre Teatrul Naţional din Iaşi cu speranţe. Că premiera cu A douăsprezecea noapte de William Shakespeare (tradusă de Mihnea Gheorghiu) va fi o reîntîlnire fericită cu regizoarea Beatrice Rancea după cîţiva ani în care n-am mai văzut nimic făcut de ea şi am primit doar ecourile colaborărilor ei fructuoase din Ungaria. Faptul că scenograful Helmuth Sturmer a acceptat să lucreze cu ea, mi s-a părut un gir moral şi profesional pe care n-aveam dreptul să nu-l iau în seamă. Am mai înţeles că în distribuţie sînt implicaţi şi cîţiva actori tineri şi eram curioasă să-i cunosc (Apropo. N-am reuşit să aflu mare lucru despre ei nici de pe scenă, nici din caietul-program. Nu ştiu dacă sînt studenţi sau absolvenţi ai şcolii de teatru din Iaşi şi la clasele căror profesori. Aceste informaţii sînt utile oricărui spectator care citeşte sau răfoieşte programul unui spectacol.). Nu în ultimul rînd, ştiam că directorul
  Citeste tot pe România literară
• Unul din doua de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Ce atitudine trebuie sa adopte criticul atunci cand un director de teatru da semne clare ca nu are chef sa-si arate spectacolele (de parca ar fi ale lui...) unora a caror treaba, fie ca au chef sau nu, este sa le vada? Prima reactie, perfect omeneasca, e sa-i faca aceluia o urare de drum bun si sa declare ca n-o sa mai calce cat o trai prin teatrul respectiv. Dupa care incepe sa(-si) spuna ca, totusi, trebuie sa-si pastreze cumpatul, ca oamenii care muncesc acolo n-au nici o vina, ca, in fine, teatrul nu e al directorului (si nici invers).
  In consecinta, isi cumpara bilet de tren - sau de autobuz - si porneste la drum, rumegand in sinea sa felurite ganduri neprietenoase si oricum neprielnice receptarii senine a unui fapt de arta. (Caci, nu-i asa?, asta se presupune a fi orice spectacol de teatru...)
  Scurt pe doi, in toiul iernii, dar intr-o zi relativ blanda, am ajuns in dulce targul Iesilor cu hotararea inflexibila de a vedea doua dintre spectacolele produse anul trecut de Teatrul
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Jocul de-a Shakespeare de Oltita Cintec sursa: Evenimetul Moldovei
  Scrisa in 1599, "A douasprezecea noapte" de William Shakespeare este o comedie care face referire, prin titlu, la suita de sarbatori de dupa Craciun, mai exact la ultima dintre ele, Boboteaza, zi in care, se pare, s-a si jucat in premiera absoluta (1600). Piesa este o suita de travestiuri si farse tesute pe tema dragostei, fie ea frateasca sau carnala, actiunea petrecindu-se pe o insula, Iliria, unde totul se afla plasat sub semnul iluziei, iar multe se dovedesc a fi cu totul altceva decit se aratau initial. Pentru oportunitatea introducerii unei piese shakespeariene pe afisul unui teatru national, nu mai este cazul sa pledam. Directia Nationalului iesean s-a gindit bine atunci cind a decis asa. Sarcina aducerii la rampa a celei "de-a douasprezecea nopti" i-a revenit lui Beatrice Rancea, care a mai avut, de-a lungul carierei sale, alte citeva intilniri regizorale cu marele dramaturg. Cea mai de succes dintre ele a fost "Romeo si Julieta", versiunea pastrindu-se in repertoriul
  Citeste tot pe Evenimetul Moldovei
• Noaptea de la spartul târgului. Al târgului de fete. - Cum doriţi sau Noaptea de de Marius Dobrin sursa: Agenda LiterNet
  Motto: Unii se nasc mari, alţii dobândesc mărimea, iar altora le-atârnă deasupra capului doar s-o culeagă.
  Dar nu acela de pe muntele Găina ci unul dintr-o ţară imaginară, undeva la capătul lumii. Anistoric. De parcă Divinitatea a adunat cumva la un loc o mână de oameni spre a-i pune la încercare, spre a-i salva. Personaje care simt că joacă nu doar într-o simplă poveste ci, mai mult, într-o secvenţă mitologică. De aici măreţia cu care-şi dezvăluie caracterul, drămuindu-şi rostirea de parcă timpul s-a dilatat sau, oricum, nu mai are nicio importanţă. Departe de a fi o lehamite, este mai degrabă conştiinţa unui miez al vorbelor şi o nepăsare suverană faţă de mărunţişurile plebee.
  Oamenii aceştia se simt aidoma zeilor, numai că, treptat, au de-a face cu presiunea din partea adevăraţilor zei. Presiunea de a-şi alege fiecare perechea, o însoţire în veac salvatoare a omului, oricâte va mai imagina mintea lui. Ameninţarea e din ce în
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului la Teatrul Naţional din Craiova de Crenguța manea sursa: Arhitext Design
  "Sînt aici toate spectacolele pe care le-am făcut, majoritatea actorilor cu care am lucrat; este o suită de oglinzi deformate de nostalgie, o privire melancolică asupra unui timp pe care l-am petrecut aici, cu sentimentele şi parfumurile care au existat. M-au inspirat nenumăratele descinderi în biblioteca teatrului, un loc care pe mine m-a fascinat pentru că timp de cincisprezece ani de cînd vin aici, în teatru, ei bine, acele dulapuri ale bibliotecii nu mi s-au părut a fi deschise." afirma Silviu Purcărete la premieră şi surprinde această dispoziţie confesivă – şi de aceea oarecum vulnerabilă-, regizorul fiind extrem de rezervat la capitolul "mărturisiri de creaţie", şi chiar la alte explicitări ale propriilor spectacole.
  Noaptea de la spartul tîrgului – prefer titlul dat de Silviu Purcărete adaptării scenice pe care a făcut-o după cunoscuta piesă a lui Shakespeare, A douăsprezecea noapte – este un spectacol seducător prin savanta şi organica
  Citeste tot pe Arhitext Design
• A douăsprezecea noapte de Ion Parhon sursa: România liberă
  Fapt întîlnit mai rar în Casa Thaliei, în această stagiune, piesa A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare, se joacă pe patru scene, adică la Teatrul de Comedie, la Naţionalul ieşean, la Galaţi şi, mai nou, la Teatrul Naţional din Craiova.
  Aici, spectacolul în care apreciatul om de teatru Silviu Purcărete semnează adaptarea, regia şi scenografia poartă un titlu mai puţin cunoscut, CUM DORIŢI sau NOAPTEA DE LA SPARTUL TÅRGULUI, ce trimite către originea piesei, comandată de Regina Elisabeta spre a încheia şirul petrecerilor începute de Crăciun, aşa cum de altfel ne-am obişnuit şi noi să trăim bucuria şi nostalgia acestui "epilog", fie de Sfîntul Ion, fie de Bobotează.
  Dar acest titlu reprezintă doar începutul surprizelor unui spectacol autonom, în raport cu versiunile tradiţionale, de o remarcabilă personalitate, clasic prin construcţie, eleganţă şi acompaniament muzical, modern prin caruselul "ambiguităţilor", prin valenţele
  Citeste tot pe România liberă
• În căutarea timpului pierdut (II) de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Vorbeam în numărul trecut, cu promisiunea că revin, despre un spectacol foarte special făcut de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova: Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului, adică A douăsprezecea noapte de William Shakespeare. Un spectacol prin care am călătorit cu bucurie şi cu enormă nostalgie, un specatcol care mi-a prilejuit, de fapt, o călătorie prin lumile, stările şi obsesiile lui Silviu Purcărete, prin timpul petrecut de el la Craiova, prin spectacolele puse în scenă acolo. Reîntîlnirea cu un mare artist, cu un prieten preţios, este reconfortantă. M-a obligat, în cele din urmă, să regăsesc fărîmituri din propiul eu, să refac, fragmentar, momente din istoria teatrului realizat de acest regizor şi raportul meu profesional şi emoţional cu ele. Imagini de teatru mare care cheamă timpul din mine şi reaşează, firesc, raporturile cu ceea ce este major. Plecarea la Craiova a fost o întoarcere în timp şi regăsirea unor
  Citeste tot pe România literară
• Voluptatea de a te arunca în brațele ...Thaliei de Adrian PALCU sursa: Convorbiri literare
  Nu stiu dacă atunci cînd a ales imensa hală de la Expo International ca loc de desfăsurare pentru spectacolul său în cadrul Festivalului de Teatru Clasic de la Arad – iritînd o mare parte din potentialii spectatori care (datorită numărului restrîns de locuri) au trebuit să renunte la cel mai important eveniment al manifestării – Silviu Purcărete a tinut seama (si) de amănuntul că taman acolo, cu numai o săptămînă în urmă „se spărsese“ primul tîrg erotic din România, manifestare de oarecare succes în zonă si de cert impact asupra inhibitiilor ce însotesc îndeobste domeniul în mentalul colectiv românesc. Racordul devine, însă, vizibil si el amplifică slalomul imaginatiei spectatorului de teatru printre si asa destul de numeroasele semnificatii ale textului shakespearian, conducînd cu oarecare frenezie patinarea peste luciul ambiguitătilor lui. Elementul de continuitate – desigur în cu totul alt registru, mai rafinat si mai consistent – ar
  Citeste tot pe Convorbiri literare
• Joc și melancolie de Mircea MORARIU sursa:
  Extrem de util pentru dreapta receptare a spectacolului Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului cu care Silviu Purcărete îşi face revenirea la Teatrul Naţional din Craiova, caietul de sală întocmit de Patrel Berceanu şi, mai cu seamă, dialogul dintre regizor şi redactorul respectivului adjuvant spectacologic. Fireşte, şi de data aceasta, Silviu Purcărete se exprimă pregnant, prin mijloacele specifice teatrului de foarte bună calitate, adică prin imagini de o poeticitate aparte şi prin cuvinte atent ordonate astfel încât gramatica spectacolului său este fără cusur. Toate elementele montării, sigur controlate şi direcţionate de regizor se contopesc întru edificarea metaforei „lumii ca teatru” dar şi a reversului acesteia, „teatrul ca lume” — actorii, cu jocul lor de o nedisimulată, aş zice chiar cu o explicită teatralitate, scenografia alcătuită de însuşi Purcărete ce s-a slujit în principal de câteva corpuri de bibliotecă —
  Citeste tot pe
• TEATRU. Binomul gnomul si felinarul de Mihaela MICHAILOV sursa: Observator Cultural
  Spartul tirgului e insinuarea unei coplesitoare senzatii de gol. Trecerea insasi isi masoara limitarile invariabile si singurul gest posibil este privirea inapoi, intr-o rapida developare retrospectiva. E ca si cum totul trebuie recompus din frinturi si din impresia persistenta a trecutului reversibil doar imaginar. Spartul tirgului e un fel de suspensie a devenirii, o bucla de final, in care, intr-un fel straniu, esti inghitit de lucrurile care sint pe sfirsite. Aceasta coborire din exuberanta contagioasa a oricarei sarbatori in zilele ce se succed mecanic este miza cioburilor risipite in „tirgul“ lui Purcarete. Totul se sparge, se disipeaza de parca nici n-ar fi fost. Sunetele casante, sirenele de la inceputul spectacolului sint inghitite de taceri si melancolii. Ramine sentimentul de vid, de nesfirsita nostalgie, de traire intensa, pe ultima suta de metri, a ceea ce se afla in urma. La o distanta suficient de mare incit sa fie dorit cu intensitate.
  Silviu Purcarete
  Citeste tot pe Observator Cultural
• În căutarea timpului pierdut de Marina Constantinescu sursa: Romania literara
  Sînt ore sau chiar zile care contează cît pentru mare parte din pustiul pe care îl străbat. Adevărate oaze, cu apă bună şi proaspătă care-mi trezeşte trupul şi mintea, o apă clară în care se oglindesc amintirile mele dragi, ca Narcis odinioară. Există intervaluri care mă refac, care estompează deşertăciunea şi care îmi dau iluzia zborului. Adică, simt uneori cum îmi cresc aripi, frumoase, mari şi aud fîlfîitul lor. M-aţi văzut zburînd?
  Am plecat într-o duminică dimineaţă spre Craiova. N-am luat-o pe drumul tradiţional, pe autostrada Bucureşti-Piteşti adică, pe care l-am străbătut de mii de ori. Am ales varianta prin Alexandria, Caracal, pe care o preferau Vlad Mugur şi scenografa lui, Lia Manţoc atunci cînd au lucrat la Naţional, la invitaţia lui Emil Boroghină. De fapt, ea mi-a şi arătat drumul astă-toamnă, cînd am plecat împreună acolo pentru “ Hamlet-ul” Meşterului, al lor, jucat în Festivalul Shakespeare.
  Citeste tot pe Romania literara
• O cacealma de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  După frumoasa reuşită artistică şi managerială reprezentată de de a XIII a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, putem înregistra o nouă izbândă a echipei ce de vreun an şi jumătate a preluat conducerea Teatrului de Stat din Oradea. Mă gândesc la proiectul Podul cultural Oradea — Debreţin cuprins de Programul Phare CBC 2000. Nu am suficiente indicii spre a mă pronunţa cui anume din conducerea Teatrului îi revine meritul principal în întocmirea proiectului care şi-a adjudecat fonduri europene, dar cum el vizează ambele secţii e de presupus că factorul coordonator a fost managerul Lucian Silaghi. Se pare că, familiarizat în bună măsură cu specificul unei instituţii de spectacole, Lucian Silaghi îşi valorifică abilităţile confirmate în posturile de conducere deţinute anterior, iar dacă aceste însuşiri cor crea premisele pentru reuşite artistice, ”cu atât mai bine ţării, şi lui cu atât mai bine”. Îi va fi însă şi Teatrului mai
  Citeste tot pe Revista Familia
• Shakespeare descinde pe strada Vişinilor de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Lângă Hala Traian, pe strada Vişnilor, îşi are sediul Societatea Antroposofică din România – Rudolf Steiner. Într-o clădire elegantă, recent renovată, în care au loc diverse activităţi pedagogice, educaţia fiind unul dintre obiectivele organizaţiei, şedinţe de lectură şi cursuri. Din când în când, o sală spaţioasă de la etaj, dotată tehnic pentru reprezentaţii de teatru, găzduieşte spectacole produse de Teatrul Logos, condus de regizorul Oswald Gayer, întors în România în anii 2000, după un periplu artistic în Germania şi Elveţia.
  Acolo am descins şi noi într-o duminică liniştită de mai, curioşi să descoperim o trupă de teatru despre care se aude şi care se regăseşte în programele unor festivaluri din ţară, o trupă care, începând de anul acesta, va susţine reprezentaţii la Sala Dalles. Mai întâi, am dat de o curte în care aşteptau câţiva spectatori, de toate vârstele, care păreau obişnuiţi ai locului.
  Citeste tot pe Yorick
• Două dorinţe şi jumătate de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Oferta de titluri shakespeariene din repertoriul Teatrului “Regina Maria” din Oradea s-a mai împlinit de puţină vreme cu unul. E vorba despre spectacolul cu piesa „A douăsprezecea noapte”, montat de foarte tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu. O piesă scrisă în jurul anului 1600, “nou refugiu în comedie al lui Shakespeare”, după cum nota Haig Acterian.
  După părerea aceluiaşi exeget în această piesă „câteva din temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise şi îmbinate într-o singură acţiune”.
  Siguranţa meşteşugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o „capodoperă”. Capodopera aceasta are, după cum bine se ştie, mai multe titluri, iar respectiva bogăţie e departe de a reprezenta un capriciu. Piesa se mai cheamă Noaptea Regilor (titlul acesta a fost preferat de Andrei Şerban pentru spectacolul montat la începutul anilor ’90 pe scena Teatrului Naţional din
  Citeste tot pe Adevărul
• Zigzac cu bune și rele de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Este o bucurie să constați că un tânăr regizor precum Alexandru Mâzgăreanu, printre puținele nume afirmate cu unele spectacole, activează intens, și ambițios apelează la Shakespeare pentru un spectacol la un teatru din țară, ce îl găzduiește generos. Cu buna intenție de a exersa original “musicalul” pe o piesă nu de primă referință din opera lui Shakespeare, “A douăsprezecea noapte”, face un prim pas spre acest gen. Inventează un “personaj” prin o formație bine alcătuită din interpreți care îi servesc intențiile admirabil. Muzica este alcătuită de Alexandru Suciu, cu trimiteri spre diverse genuri, chiar spre operă în cazul lui Malvolio. Muzica servește cele două coordonate ale regiei susținute de scriere. În piesă, drama unui naufragiu se transformă într-o comedie de situații finalizată fericit și ilustrată muzical în spectacol, pe deoparte pe linia modernă a rock-ului, pe de altă parte pe lirismul poveștii de dragoste
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Două dorințe și jumătate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia Nr.4 (569) - pg.126
  Oferta de titluri shakespeariene din repertoriul Teatrului “Regina Maria” din Oradea s-a mai împlinit de puțină vreme cu unul. E vorba despre spectacolul cu piesa A douăsprezecea noapte, montat de foarte tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu. O piesă scrisă în jurul anului 1600, “nou refugiu în comedie al lui Shakespeare”, după cum nota Haig Acterian, și în care, după părerea aceluiași exeget “câteva din temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise și îmbinate într-o singură acțiune. Siguranța meșteșugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o capodoperă”.
  Capodopera aceasta are, după cum bine se știe, mai multe titluri, iar respectiva bogăție e departe de a reprezenta un capriciu. Piesa se mai cheamă Noaptea Regilor (titlul acesta a fost preferat de Andrei Șerban pentru spectacolul montat la începutul anilor ’90 pe scena Teatrului Național din București).
  Citeste tot pe Revista Familia Nr.4 (569) - pg.126
• A douăsprezecea noapte n-a spart, încă, târgul de Alina Epingeac sursa: Yorick
  E târziu, oaspeţii sunt obosiţi, zilele de petrecere şi-au pierdut şirul, e cazul să mergem acasă. E ceasul al 12-lea, din a 12-a noapte. Aşa că mai e timp de un ultim joc – cel de-a dragostea, de-a îndrăgosteala, de-a îndrăgostiţii. Indiferent de gen, persoanjele sunt invitate să intre în scenă şi să iubească. Poate cel mai evaziv text shakespearian, cel mai permisiv totodată, care lasă loc imaginaţiei să se desfăşoare şi invenţiilor să ne spună povestea – aşa încâlcită şi mozaicată cum a fost scrisă de Will.
  “A douăsprezecea noapte” nu e deloc un text cuminte. Are atâte personaje care se încurcă şi descurcă, ritm când de comedie, când de dramă, farse, qui-pro-quouri, travesti, toate gata să fie dozate în cantităţile optime pentru a spune povestea acestui final de pomină, încununat cu trei nunţi şi o singurătate. Când montezi această piesă, ai voie, mai mult decât la oricare alta, să nu fii cuminte.
  Citeste tot pe Yorick
• Zile de teatru la Oradea de Doru Mares sursa: Yorick
  După ce, cu un an în urmă, echipa managerială a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, condusă de Daniel Vulcu şi Victoria Balint, a regândit propriul festival, transformându-l într-o manifestare internaţională care depăşeşte barierele istoricului, deja, Festival de Teatru Scurt, prin Festivalul Internaţional de Teatru Oradea (care cuprinde cinci secţiuni) prezent pe harta festivalieră naţională la sfârşit de septembrie, o nouă tradiţie se conturează prin Zilele Teatrului „Regia Maria”, manifestare de prezentare conclusivă care are loc în ultimul week-end din mai. Inteligenţa imaginativă de a deschide propriul festival cât mai multor categorii de public, în egală măsură în spaţii clasice, dar şi neconvenţionale (bar, aer liber), făcând apel la instituţii de spectacol nu doar teatral, dar şi de circ, la care se adaugă studenţi din şcolile de teatru, constituie o provocare de bun augur la început de stagiune. Pentru încheierea acesteia,
  Citeste tot pe Yorick
• Narcisism și cinism în „A douăsprezecea noapte” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Un peisaj idilic, muzică suavă, nori, iarbă și-un copac plasat strategic. În centru, ducele Orsino își plânge cu tristețe iubirea neîmplinită, etalându-și suferința cu un fel de emfază comico-ridicolă, așa încât suita lui știe dinainte cât și când trebuie să ofteze și să plece privirea în jos, iar muzicanții știu, și ei, ce melodii să-i cânte ca să-i acompanieze starea. Nu lipsește nimic, totul suferă în jur, odată cu suferința lui Orsino, cel îndrăgostit de contesa Olivia.
  Așa se deschide spectacolul „A douăsprezecea noapte”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, de la Teatrul Metropolis din București, unde regizorul tocmai a pus în scenă trei spectacole după piesele lui Shakespeare: întâi „Visul unei nopți de vară”, apoi „A douăsprezecea noapte” și „Romeo și Julieta”. Trei texte care deschid, toate, o discuție despre iubire, așezată în diverse ipostaze, privită din unghiuri diverse,
  Citeste tot pe Yorick
• Montagne russes în interiorul unui teatru: lovitură pe scena bucureșteană de Val Vâlcu sursa: DeCe News
  În plin război între consilierii Capitalei și actori, o bomă explodează la Metropolis. Consilierii susțin că "audiența" teatrelor bucureștene este prea mică, actorii și regizorii cer să fie respectată Arta.
  Victor Ioan Frunză oferă dovada că pot fi împăcate ambele tabere: piesa ”A douăsprezecea noapte”. Un spectacol de teatru adevărat, de mare profunzime, dar care va ajunge în scurtă vreme un superhit, va face săli pline și lunea, chiar dacă ar fi posibile două spectacole pe zi.
  Argumente?
  De două secole, de când a fost lansată, atracția numită montagnes- russe nu a încetat să fascineze publicul. Tineri și vârstnici, bogați și săraci, sofisticați sau simpli, oamenii au făcut coadă la roller-coaster. Te urcă la cer, te aruncă în gol, te ține în suspans, îți dă emoții, adrenalina îți taie respirația, iar la final ești obosit, dar fericit.
  Așa "funcționează" A douăsprezecea noapte, spectacolul de la Metropolis .
  Citeste tot pe DeCe News
• Cronicile FITS- Exact cum ne dorim şi cum ne place de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  A douăsprezecea noapte, piesă scrisă în jurul anului 1600 a însemnat un „nou refugiu în comedie al lui Shakespeare”, după cum nota Haig Acterian. O scriere în care, după părerea aceluiaşi exeget‚ câteva din temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise şi îmbinate într-o singură acţiune. Siguranţa meşteşugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o capodoperă”.
  Capodopera aceasta are, după cum bine se ştie, mai multe titluri, iar respectiva bogăţie e departe de a reprezenta (doar) un capriciu. Piesa se mai cheamă Noaptea Regilor (titlul acesta a fost preferat de Andrei Şerban pentru spectacolul montat la începutul anilor ’90 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti). Scrierea se mai numeşte şi Noaptea de la spartul târgului (unul dintre titlurile pentru care a optat Silviu Purcărete, atunci când a înscenat piesa în anul 2004, la Teatrul Naţional din Craiova).
  Citeste tot pe Adevărul
• Cronica lui Călin: Iliria, Ilaria… de Florin Ghețău sursa: Jurnal virtual
  E a doua oară, în mai puțin de o lună, când simt că mă apropii într-un mod cât se poate de autentic/direct de Shakespeare. Un Shakespeare despovărat de balastul academic, un Shakespeare viu care, oferindu-mi-se, mă face să cred că încerc aceleași trăiri și reacții precum spectatorul de la începutul secolului XVII. Hamlet­­-ul de la Timișoara (în regia Adei Lupu Hausvater) și, acum, A douăsprezecea noapte (Teatrul Metropolis, regia Victor Ioan Frunză) îmi furnizează suficiente argumente pentru a crede că revizitarea clasicilor se poate face și altfel decât ca o excursie muzeală. Și că energiile primare ale textelor pot fi redescoperite și retrăite prin ceea ce s-ar numi o negociere onestă cu piesa clasică.
  Victor Ioan Frunză atemporalizează Ilaria (Viola poartă la mână un ceas!), ținut aflat într-un etern anotimp al merelor, poate aluzie la un paradis pierdut în care oamenii își caută identitatea, transformând-o într-o ironică
  Citeste tot pe Jurnal virtual
• A douăsprezecea noapte. Cuvântul e o scenă de Andreea Nanu sursa: Ziarul Metropolis
  A douăsprezecea noapte… sau despre iubirea care se arată în al doisprezecelea ceas.
  E o posibilă interpretare pentru spumoasa comedie a erorilor în care Iubirea (ni) se ascunde sub o sumedenie de măști. Măștile chipului, ingenios traduse în costumele realizate de Adriana Grand, sau eternele măști ale umanului, ilustrate de spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis.
  A douăsprezecea noapte își păstrează actualitatea (fiindcă, să recunoaștem, și umorul își are modele lui), aducând un aer proaspăt și revitalizant. Distribuția tânără, culorile vii, muzica live, ritmul alert, jocurile de limbaj (susținute de noua traducere a textului propusă de Violeta Popa și George Volceanov), nici un ingredient nu lipsește din această Commedia dell’arte a zilelor noastre. Dacă cele mai recente producții Shakespeare pe care le-am văzut în cadrul Festivalului Național de Teatru au optat pentru racordarea la contemporan printr-o
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Travestiuri parţiale de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  După remarcabilul succes înregistrat în urmă cu vreo doi ani de spectacolul cu piesa Yom Kippur, era cum nu se poate mai firesc ca actorii Secţiei române a Teatrului de Nord din Satu Mare să îşi dorească reîntâlnirea cu tânărul, talentatul şi inteligentul regizor Eugen Gyemant.
  Suntem în „anul Shakespeare” aşa că, la urma urmei, era firesc ca diriguitorii Teatrului sătmărean să îşi propună conjugarea dorinţei trupei de a repeta experienţa fericită a lucrului cu Eugen Gyemant cu aceea de a se monta unul dintre marile texte ale „marelui Will”. Cred că dorinţa nu e doar expresia unei aspiraţii de factură pur culturală. Altminteri, cum nu se poate mai stimabilă. Ci şi de realitatea profesională care îi impune câteodată unui colectiv teatral să înfrunte obstacole mari. precum cel deloc de nebăgat în seamă al adaptării silite la un spaţiu de joc nu dintre cele mai favorabile. Aşa cum este sala Casei de cultură a Sindicatelor,
  Citeste tot pe Adevărul
• Imposibilitatea unei insule de Ionuț Sociu sursa: Observator Cultural
  Există spectacole despre care nu pot scrie decît la persoana întîi. N-aş putea scrie despre Furtuna, de exemplu, fără să spun că am vrut să plec la pauză, fără să precizez că m-am uitat de zece ori la ceas, fără să povestesc cum lîngă mine unii spectatori adormiseră după jumătate de oră de la începerea spectacolului. Şi n-aş face asta doar de dragul anecdoticii, ci pentru că – ştiu că e un truism – încă mai cred că teatrul e strîns legat de ideea de comunitate şi că a vedea un spectacol e o experienţă cu totul diferită de o vizită la muzeu. Nu de alta, dar Cătălina Buzoianu invită la o astfel de abordare, de vreme ce aruncă în mijlocul spectatorilor o traversă pe care se plimbă actorii, probabil singurul lucru care mai face legătura dintre scenă şi sală.
  Pînă la urmă, n-ar fi nici o problemă faptul că unii spectatori au adormit. Cătălina Buzoianu n-a vrut ca acest spectacol să fie pe placul cuiva, lucru pe care-l
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare... pretext de fantezii vizuale de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Se poarta metoda "adaptarii" regizorale a clasicilor sub pretextul de contemporaneizare a lor. In cazul "Furtunei" de Shakespeare nici macar nu se mai face aceasta precizare, piesa se trateaza ca un pretext de fantezii vizuale fara motivatie si se transforma intr-un basm banal si plictisitor cu "a fost odata un duce razbunator exilat pe o insula...".
  Spectacolul te face, la final, sa te intrebi daca aceasta piesa chiar a fost scrisa de Shakespeare, pentru ca ti s-a servit un text a carui consistenta specifica lui Will, prin replica si situatii, a fost anulata. Si nu traducerea Ioanei Ieronim iti da aceasta senzatie, ci ceea ce ai vazut in scena, efecte vizuale sufocante, exagerate, plasate fara motivatie.
  "Furtuna" se spune ca ar fi ultima piesa scrisa de Shakespeare la sfarsitul vietii sale, iar unii exegeti o compara cu "Hamlet" prin consistenta ideilor. M.C. Bradbroock considera ca "poate fi citita tot in atat de multe feluri ca si «Hamlet»". Piesa ataca tema dragostei pe
  Citeste tot pe România Liberă
• Viaţa ca vis şi visul ca teatru de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  “Furtuna”, cel mai recent spectacol al Cătălinei Buzoianu, este o declaraţie de dragoste adusă teatrului.
  Pornind de la tema atât de dragă lui Shakespeare, potrivit căreia toată lumea e o scenă şi toţi oamenii actori, regizoarea pune în scenă întreaga istorie a piesei ca pe un spectacol regizat de Prospero (Mihai Dinvale). Acesta apare la un moment dat chiar în calitate de regizor-dictator ce, precum un demiurg, priveşte dintr-o cuşcă situată la înălţime dramoletele ce au ieşit de sub bagheta lui. Nemulţumit de “jocul” unora dintre actori, el îi alungă fără milă de pe scenă, concediindu-i cu o voce de tunet. Ariel (Rodica Negrea face aici unul din cele mai mari roluri ale sale) este un soi de actor-fetiş al lui Prospero.
  Prinzând din zbor “indicaţiile regizorale”, Ariel este “distribuit” în rolul principal, rol ce aduce mult cu Arlechino.
  Ca orice creator puţin nebun, Prospero aude “voci”, conştiinţa şi muza sa,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Furtună într-un pahar pe jumătate plin de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic din Bucureşti are de toate: o scenografie de excepţie, videoproiecţii, teatru-dans, momente de musical şi actori buni. Dar „Furtuna” are şi momente în care se transformă într-o ploicică deloc ameninţătoare, în urma căreia se pare că nu va ieşi vreodată curcubeul.
  Spectacolul este atât de puternic la nivel vizual încât, de multe ori, pune chiar şi textul lui Shakespeare în umbră. Publicul priveşte fascinat tot ce se întâmplă pe scenă, tentat să nu rateze nimic.
  
  De bine
  Punctele tari ale piesei regizate de Cătălina Buzoianu se mulează pe textul bine tradus de Ioana Ieronim. Povestea îşi păstrează limpezimea şi coerenţa, fiind uşor de urmărit şi nu primeşte ca balast un vocabular emfatic.
  Cu textul foarte ludic deja în buzunar, Cătălinei Buzoianu nu-i mai rămâne decât să jongleze cu imagini de un dinamism exaltant. Şi reuşeşte să creeze o atmosferă de basm,
  Citeste tot pe Adevărul
• Prea putin - Furtuna de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminica
  Intre dardora festivaliera a toamnei si aceea, reinnoita, a primaverii, iarna pare sa devina, in Romania, un anotimp problematic (si) pentru teatru. In ciuda logicii si chiar a interesului specific, decembrie (cu multimea de sarbatori), ianuarie (cu asteptarea bugetului si alte emotii politice) si februarie (cu... ma rog, ce se mai nimereste) sunt luni de acalmie scenica, in care premierele se lasa asteptate, repetitiile curg domol, iar salile se umplu cu programarea reluarilor din stagiunile trecute. Intr-un asemenea peisaj molcom, anuntarea unei noutati face efect de bomba mediatica.
  O astfel de bomba s-a detectat recent pe strada Constantin Mille (faimosul Sarindar interbelic), in agreabila sala a Teatrului Mic: Furtuna de Shakespeare, in regia Catalinei Buzoianu. Titlul piesei si numele regizoarei sunt, fiecare in parte, o garantie de (macar) interes si curiozitate pentru orice spectator si cu atat mai mult pentru spectatorii specializati, adica pentru cronicari;
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• Cătălina Buzoianu în spaţiul magic al Mediteranei - Furtuna de Doina Papp sursa: Bucureștiul cultural
  Invadată de apele răzvrătite ale mării care se răsfrîng din ecranele ce o înconjoară, scena Teatrului Mic ne-a făcut la acest început de an o bucurie reprezentînd Furtuna în viziunea profund inovatoare a Cătălinei Buzoianu. Spectacolul aspiră să fie un memento pentru istoria acestei instituţii, fiind dedicat de regizoare unor străluciţi şi iubiţi artişti de azi şi de odinioară, precum Valeria Seciu şi Gina Patrichi, ca şi vremurilor de glorie ale teatrului, cînd aici se dospeau adevăruri la care şi ea a contribuit. Dar este, în acelaşi timp, prin alegerea făcută, o reverenţă la adresa teatrului însuşi şi a puterii magice pe care o poartă în vîrful baghetei sale fermecate Prospero, simbol al regizorului par excellence, cu care ne place să-i identificăm pe artiştii care ştiu să ne farmece cu arta lor. Cătălina Buzoianu face parte din această categorie.
  Cu bine cunoscuta-i înclinaţie spre exegeze scenice originale, regizoarea purcede,
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Intoarcerea Catalinei Buzoianu (I) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Pentru cine se intreaba, Catalina Buzoianu n-a fost, de fapt, plecata nicaieri. Numai ca, timp de cativa ani buni, prezenta ei pe scenele romanesti a fost destul de rara, dar mai nou – mai exact din toamna trecuta si pana acum, in martie – se poate vorbi despre o noua, serioasa, „descindere" a unuia dintre cei mai creativi regizori romani. La Comedie se joaca „Ioana si focul" de Matei Visniec, pentru care Dorina Chiriac tocmai a fost nominalizata la Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita, la Teatrul Mic a intrat in repertoriu spectacolul cu piesa Furtuna de W. Shakespeare, iar la Nationalul din Cluj a avut loc la inceput de martie premiera cu piesa Cand noi, mortii, reinviem de Ibsen.
  Revenirea Catalinei Buzoianu a fost marcata ceva mai devreme, in stagiunea 2006-2007 de la Teatrul National din Timisoara, unde regizoarea a dramatizat Nostalgia lui Mircea Cartarescu, semnand spectacolul numit Visul, jucat cu succes atat in tara, cat si in afara acesteia (turneul la
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• La Teatrul Mic, o insulă a furtunilor de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La Teatrul Mic a avut loc premiera spectacolului “Furtuna” de Shakespeare, în regia Cătălinei Buzoianu.
  În tandem scenic cu scenograful Dragoş Buhagiar s-a născut o “insulă” cu trăsnete şi fulgere, cu vânturi, furtuni, pe care marele dramaturg le-a sugerat în frumoasa piesă pe fondul nelimitat al aspectelor stilistice.
  Ca şi alte montări gândite cu foarte multă ingeniozitate de marea şi sensibila creatoare Cătălina Buzoianu, “Furtuna” captivează prin înfăţişare şi conţinut. Ideea de a aborda această piesă i-a venit atunci când lucra la “Odiseea” – aventura sa teatrală cu un grup de artişti, călătorind cu vaporul, din port în port, de-a lungul Mediteranei. Aşa cum ne-a mărturisit regizoarea, atunci, pe coclauri marine, având experienţe groaznice, ea a avut o revelaţie. S-a gândit că acţiunea piesei “Furtuna” a lui Shakespeare se petrece pe una dintre insulele eoliene, între Italia şi Tunisia. I-a rămas imaginea de
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Cronică: Furtuna de Cristiana Gavrilă sursa: TimeOut
  Insula lui Prospero este imaginea unei lumi complexe, redusă la scară mică. Shakespeare pune sub lupa observaţiei atente viaţa, arta, magia, iubirea, dorinţa de putere şi voinţa de răzbunare, elemente care conduc la ordinea absolută a lumii. Orice spectacol care simplifică sau trece cu vederea una dintre aceste idei majore din “Furtuna” riscă să trădeze datele iniţiale ale piesei şi să dezamăgească publicul.
  Regizoarea Cătălina Buzoianu urmăreşte cu claritate naraţiunea, pe care o plasează conform unei geografii reale (sugestivă este linia orientală a costumelor), dar scapă detaliile, rezultatul fiind un spectacol mult prea schematic pentru densitatea unui text-metaforă, cum este “Furtuna”. A gândit o reprezentaţie de grup, bazată pe multă mişcare şi momente coregrafice, însoţite de o muzică antrenantă, încărcată cu proiecţii, uneori în defavoarea individualizării personajelor. Şi ceea ce ar fi trebuit să contureze ideea
  Citeste tot pe TimeOut
• Idei pentru Furtuna - I. Mediterana și spiritul de Ion Bogdan Lefter sursa: REvista Tribuna
  Două Furtuni se joacă de la începutul lui 2009 în două teatre din ţară: la bucureşteanul Mic (premiera: ianuarie 2009) şi la ploieşteanul „Toma Caragiu” (premiera: martie 2009). Reputata Cătălina Buzoianu şi maitînărul Cristi Juncu propun idei interesante de punere în scenă, de relectură inovatoare a capodoperei shakespeariene, considerate o sinteză tîrzie a viziunii autorului, o profesiune de credinţă”.
  Pe scena Teatrului Mic, Cătălina Buzoianu adaugă Furtunii (într-o nouă traducere, realizată de Ioana Ieronim) două suprateme personale. Fiecare – în completarea celor două semnificaţii principale ale textului explorate în majoritatea montărilor de pe toate meridianele, conform cărora Prospero, stăpînul insulei, e fie un magician, fie un dictator. În prima ipostază, personajul e privit de exegeţi şi de regizori în primul rînd ca un intelectual cu puteri ieşite din comun, aparent supranaturale, de fapt rezultate din lecturi şi din
  Citeste tot pe REvista Tribuna
• Preeminenţa scenografiei de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Furtuna- scria Haig Acterian în monografia sa Shakespeare (Editura Ararat, Bucureşti, 1995- este un sfârşit al poeziei, un delicat testament poetic, o despărţire. Dramaturgul lasă poetului sarcina unei despărţiri pentru totdeauna de regi, nebuni, zei, zeiţe, principi, beţivi, soldaţi, vrăjitori, ţărani, spirite bune şi rele, oameni cinstiţi şi necinstiţi, rătăcitori prin lume şi oameni cuminţi”. Haig spunea toate acestea după ce scria că Furtuna este „o privire peste furtuna întregii (…) creaţii (shakespeariene), peste naufragiul corabiei sale de rege (a lui Shakespeare- n.m. M.M.) Piesa a fost reprezentată la Curte, la 1 noiembrie 1611 şi din nou în iarna 1612-1613. Cercetând izvoarele, aflăm că Furtuna a ajuns inexplicabil de târziu în peisajul teatral românesc. De abia în 1912, Universul literar publica fragmente din text, traducerea fiindu-i datorată lui D. Nanu. Piesa a fost cunoscută în întregime doar în 1940, iar primul spectacol
  Citeste tot pe Revista Familia
• Spectacolul unei vieţi de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  "Furtuna" este de departe cea mai filosofică operă shakesperiană, cea care îi vădeşte nu numai stilul unic, inconfundabil, ci şi maturitatea artistică. Pentru orice regizor, povestea lui Prospero şi a insulei sale este o adevărată piatră de încercare sau aşa cum recunoştea Cătălina Buzoianu, autoarea variantei de la Teatrul Mic, "este un spectacol pe care îl faci o dată în viaţa, dacă ai noroc".
  Cine caută în această variantă parfumul şi misterul variantei din anii '70 de la Teatrul Bulandra s-ar putea să se adapteze mai greu exploziei media orchestrate de scenograful Dragoş Buhagiar. Dacă nu porneşti cu idei preconcepute (ceea ce de regulă nu e recomandabil) spectacolul chiar te prinde şi te surprinde.
  În primul rând asistăm la o creaţie extraordinar de elaborată - în stilul Cătălinei Buzoianu, de altfel - care nu lasă nimic la întâmplare şi prilejuieşte manifestarea unor impresionante forţe artistice, plastice. Regizoarea găseşte
  Citeste tot pe Port.ro
• Două modele despre un Shakespeare salvat de clişee de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Întrebarea cum mai poate fi asimiliat şi receptat Shakespeare în teatrul contemporan şi-a aflat două răspunsuri la ediţia din acest an a FNT-ului, oferite de Alexander Hausvater şi Cristi Juncu. Povestea de iarnă a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, respectiv Furtuna, cu actori de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, au adus pe scena teatrelor bucureştene două montări în care Shakespeare este din nou revalorificat şi transpus în formule teatrale inedite, care evită locurile comune.
  De la Hausvater nici nu se putea aştepta altceva decît o montare care să sfideze orice convenţii. Deşi este păstrat firul poveştii clasice, recontextualizarea face ca Shakespeare aproape să nu mai fie recognoscibil. Povestea de iarnă devine Povestea lui Hausvater, mai mult decît a lui Shakespeare (de altfel, noua tra-ducere, realizată de Peca Ştefan, operează încă din titlu o modificare: alegerea formei articulate este explicată de însuşi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Furtuna de cameră de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Teatrul Odeon, unde Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești își prezintă de obicei producțiile atunci când face turnee în București. Și face destul de des, fiindcă e un teatru dinamic, unde montează cei mai buni regizori din țară, prin urmare un teatru care are ce arăta. Deși aflat în provincie, nu produce spectacole "locale", în care unele teatre s-au specializat, urmând cumva exemplul televizunilor care, spun ele, dau publicului "ce vrea". Teatrul ploieștean ambiționează spre producții demne oricând să concureze cu oricare altele din țară. Ba poate chiar din străinătate.
  Călătoria. Cum drumul spre Teatrul Odeon vi l-am descris deja de câteva ori în acest jurnal, cred că e cazul să nu o mai fac încă o dată. Mai ales că ambuteiajele de pe Calea Victoriei sunt absolut neschimbate. Ele nu devin mai "amabile" decât în august, când bucureștenii sunt plecați în concediu, dar atunci nu avem nici teatru așa că nu ajută la nimic.
  Producția.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• „Magia funcţionează demenţial” de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Cu ultima sa premieră, „Furtuna", Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiești s-a întors de la impactul textelor străine de ultimă oră la frumusețea pieselor shakespeareane, reconcepută de regizorul Cristi Juncu.
  În sugestivul decor cu sugestii latente al lui Cosmin Ardeleanu, insula lui Prospero se vede ca un „no human's land", fără acoperire în realitate și fără obișnuita sa viziune paradisiacă. Prea puține dintre obiectele de pe scenă ies din negrul nediferențiat. Doar puful alb din „constituția" lui Ariel sparge omniprezentul negru-cenușiu căci urma duhului e în toate. Altfel, pămîntul negru pe care calcă personajele le îngroapă pînă la glezne, în valuri moi dintr-o materie precosmică, ușoară, așteptînd să intre în forme. Cîteva lucrușoare de azi colorează totuși cadrul cu nuanțele actualității: un aragaz, borcănele cu sare, piper etc. Din depărtare (respectiv din sală), un pian-corabie suspendat (cu gravitatea și atracția
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Îl/o iubește Prospero pe Ariel? de Ion Bogdan Lefter sursa: Revista Drama
  În producţia Teatrului „Toma Caragiu”, gîndită de regizorul Cristi Juncu şi concret imaginată de
  scenograful Cosmin Ardeleanu, Furtuna e plasată, cu tot cu public, chiar pe scenă (la Odeon,
  unde am văzut spectacolul adus în Bucureşti, şi foarte probabil şi acasă, la Ploieşti). Opţiune justificată de construcţia spaţiului în care se va desfăşura spectacolul.
  În centru, în perimetrul delimitat pe trei laturi de tribunele improvizate – insula: un disc acoperit
  cu nisip cenuşiu-mercur, de fapt pietriş mărunt în care personajele îşi vor tot afunda picioarele.
  Acţiunea piesei acolo se concentrează, înăuntrul cercului: scenă propriu-zisă, concretă, dar şi – în
  conturul ei de o perfectă sfericitate – metaforă a scenei, a iluziei teatrale.
  În fundal, către sala goală, pe a patra latură, ieşind din poveste, spaţiul de joc se extinde într-un
  decor casnic, cu piese de mobilier şi obiecte de salon în stînga, de bucătărie în
  Citeste tot pe Revista Drama
• "Furtuna" din Ploiești - Shakespeare în pijamale de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Oameni in pijamale, muzica de Ada Milea, un aragaz, lumanarele. La prima vedere,
  lucrurile acestea nu prea si-ar gasi locul intr-un spectacol dupa Shakespeare. In "Furtuna" teatrului din Ploiesti, insa, ele chiar au sens.
  Cristi Juncu a retradus (si adaptat) textul shakespearian si a reusit sa faca un spectacol "cu fata umana". El ii coboara pe Prospero si Ariel din randul marilor personaje, ale eroilor intangibili si le descopera o noua latura. Fireasca, umana. El si-a imbracat personajele in pijamale, a redus "magia" la niste actiuni foarte concrete si deloc "magice". Cu toate astea, povestea nu pierde nimic din farmec si umor. Ba chiar capata nebanuite nuante noi. In spectacolul teatrului din Ploiesti, povestea ducelui, tradat de propriul frate, care reuseste sa restabileasca ordinea prin cunostintele sale in domeniul ocult, nu are nimic de a face nici cu povestile eroice, nici cu cele fantastice. E mai degraba o mica neintelegere intr-o familie care contine persoane
  Citeste tot pe România Liberă
• Jurnalul vizionărilor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Acest spectacol l-am vizionat la premieră. Analiştii lui Shakespeare consideră “Furtuna” , o piesă bogată în sensuri ca şi “Hamlet”. Regizorul Cristi Juncu s-a oprit însă, la o primă lectură a piesei, manifestând uneori şi intenţii de descoperire a noi sensuri dar neconduse coerent. Şi-a dorit să rupă convenţia teatrului clasic, a plasat publicul pe scenă ca asistent dar nu l-a implicat prin nimc în derularea viziunii sale regizorale. Prospero apare ca un magician obişnuit, regizorul ignorând că este un om preocupat de cunoaştere. Decorul lui Cosmin Ardeleanu devine un ambalaj derizoriu al unei poveşti oarecare. O arenă cu pietricele, o bucătărie cu un aragaz, o măsuţă cu două scaune şi … un schelet de pian plasat în sală, acesta ar fi decorul, iar costumele par nişte pijamale elegante! Apelarea la o astfel de scenografie dezavantajează credibilitatea spectacolului. De la găina legată la început în centrul arenei, până la
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Un Shakespeare cu puÅ£ine cuvinte de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul
  Trei reprezentaţii cu o versiune Nona Ciobanu după piesa „Furtuna� de Shakespeare, într-o distribuţie care are de ce să uimească.Regizoarea Nona Ciobanu, mai prezentă în lume decât în România, ne-a invitat la un spectacol desfăşurat pe scena de la Palatul Cotroceni.
  În spectacolul Nonei Ciobanu, magul Prospero este un om obosit: a renunţat la izbăvirea lumii, mai are de pus la punct câteva destine lăsate în supensie în trecut.
  Dar magia e încă puternică şi nu s-a lăsat cotropită de urâţenia cotidianului: Alexandru Repan, Prospero, îşi povesteşte viaţa, iluziile, dezamăgirile, din meditaţie se nasc sentimentele, furiile bine stăpânite, proiectele imediate.
  Actorul evoluează cu supleţe pe linia care desparte povestirea distanţei de trăirea intensă a clipei, prestanţa lui impune în orice condiţii, el îşi foloseşte la maximum puterea
  Citeste tot pe Adevărul
• Vorbele, muzica şi dansul - Furtuna de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar şi artistic
  Regizoarea Nona Ciobanu, mai prezentă în lume decât în România, ne-a invitat la un spectacol desfăşurat pe scena de la Palatul Cotroceni. Trei reprezentaţii cu o versiune proprie după piesa Furtuna de Shakespeare, într-o distribuţie care avea de ce să uimească.
  În spectacolul Nonei Ciobanu, magul Prospero este un om obosit: a renunţat la izbăvirea lumii, mai are de pus la punct câteva destine lăsate în supensie de acţiunile lui din trecut. Dar magia e încă puternică şi nu s-a lăsat cotropită de urâţenia cotidianului: Alexandru Repan, Prospero, îşi povesteşte viaţa, iluziile, dezamăgirile, din meditaţie se nasc sentimentele, furiile bine stăpânite, proiectele imediate. Actorul evoluează cu supleţe pe linia care desparte povestirea distanţei de trăirea intensă a clipei, prestanţa lui impune în orice condiţii, el îşi foloseşte la maximum puterea de a înnobila cuvintele prin gând. O prezenţă scenică dominatoare, fără a fi agresivă,
  Citeste tot pe Adevărul literar şi artistic
• Mininmalism si metafizica de Ioana Zirra sursa: Romania literara
  Spectacolul cu Furtuna de Shakespeare a fost pus în scenă la Palatul Cotroceni de Nona Ciobanu (regie) şi Iulian Bălţătescu (scenografie şi light design). Această lectură scenică recentă a Furtunii esenţializează structuri ultime ale iubirii izvorâte din magia elementelor care sunt lăsate să se manifeste în continuumul dintre om, natură şi Dumnezeire. În raport cu care Prospero este şi instanţă (cu delegaţie demiurgică), şi magician, şi garant performativ ideal (adică, mai simplu spus, bun actor). În aceste condiţii, Miranda este perfectul beneficiar, pe filieră umană şi prin filiaţie naturală, al darurilor pregătite de Instanţă, împărtăşite prin performativitatea magică şi certitudinile spirituale ale înţelepciunii. De altfel, în spectacolul construit în acest spirit de mâna celor doi lectori români, vizionari ai textului canonic shakespearian, îmbogăţit cu pasaje/transliterări din Cântarea Cântărilor, Prospero (Alexandru
  Citeste tot pe Romania literara
• Minimalism şi metafizica de Ioana Zirra sursa: Romania culturala
  România literara nr. 46 / 21 noiembrie 2008
  Totul se descopera ochiului, urechii
  si parca tuturor celor cinci simturi
  în aceasta Furtuna cu cadente
  monumental-ritualice.
  
  Arte:
  
  Minimalism şi metafizică de Ioana Zirra
  
  Spectacolul cu Furtuna de Shakespeare a fost pus în scenă la Palatul Cotroceni de Nona Ciobanu (regie) şi Iulian Bălţătescu (scenografie şi light design). Această lectură scenică recentă a Furtunii esenţializează structuri ultime ale iubirii izvorâte din magia elementelor care sunt lăsate să se manifeste în continuumul dintre om, natură şi Dumnezeire. În raport cu care Prospero este şi instanţă (cu delegaţie demiurgică), şi magician, şi garant performativ ideal (adică, mai simplu spus, bun actor). În aceste condiţii, Miranda este perfectul beneficiar, pe filieră umană şi prin filiaţie naturală, al darurilor pregătite de Instanţă, împărtăşite prin performativitatea magică şi certitudinile spirituale ale
  Citeste tot pe Romania culturala
• Furtună în contrapuncte de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul literar şi artistic
  Sub directoratul artistic al lui Nicolae Weisz, Teatrul Municipal din Baia Mare anunţă pentru următorii doi ani un program de proiecte înnoitor. Strategia a început prin angajarea unei "garnituri" de actori tineri şi talentaţi, proaspăt absolvenţi de la Cluj. Apoi cu un concurs de texte noi scurte, Pisica verde, pisica albastră, cu un număr de elemente impuse (trei personaje, zgomotul unui cal în galop şi replica "Domnişoară, sunteţi de o frumuseţe inversă, iar floarea asta nu mai are frunze.") la care au răspuns mai bine de patruzeci de (pesemne tineri) dramaturgi.
  În sfârşit, stagiunea începe cu Furtuna de Shakespeare în regia lui Gelu Badea cu un decupaj atent, care păstrează scenele şi replicile esenţiale, renunţând la orice ar fi putut deveni balast pentru sensibilitatea spectatorului modern. Regizorul reuşeşte o jonglerie de bună calitate: balansul între poezia shakespeariană şi tratarea contemporană a textului. Căci sonorităţile lui
  Citeste tot pe Adevărul literar şi artistic
• Performanță teatrală de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Suntem mereu bombardați cu tot felul de “experimente” teatrale stupide. Ultimele s-au petrecut și în Festivalul Național de Teatru, de curând expirat, comentat pe acest blog. “Furtuna” de Shakespeare , spectacol conceput de Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, cu patru actori care interpretează 15 roluri, ar putea face pe mulți să își revizuiască pledoaria pentru ideea de “teatru modern”. Vizionând ”Furtuna”, sperăm că vor constata ce presupune cu adevărat originalitate, considerată de unii drept “modernitate”, și mai ales, ce presupune valoarea culturală exprimată într-un spectacol adresat, în special, receptării de către publicul tânăr, de generația “cool”.
  Având curajul marilor artiști, Victor Ioan Frunză și-a permis o versiune scenică după “Furtuna”, asistat de George Costin și Sorin Miron, actori implicați și în distribuție. Versiunea respectă sensurile majore ale scrierii bătrânului Will,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• „Furtuna” sau „Totul e posibil” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu ştiu dacă cel mai potrivit motto pentru „Furtuna” lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” este, aşa cum e trecut în prezentări, una dintre devizele NASA „Totul e posibil! Imposibilul ia doar ceva mai mult timp”… Pentru că spectacolul este mai mult de-atât. E, poate, o poveste de „magie în sufragerie”, aşa cum scrie Adriana Grand în prezentarea din Caietul-program, dar e mai mult şi de-atât. E un joc ce lasă să se zărească, dincolo de cuvinte şi de gesturi, ca-n glumă, o fereastră către puterea dinlăuntru. Acea putere care te face să muţi munţii din loc.
  În fapt, o altă formă a lui „totul e posibil”, dar montarea lui Victor Ioan Frunză coboară până în acele adâncuri ale subconştientului uman despre care Harold Bloom scria că Shakespeare le-ar fi descoperit cu mult înaintea lui Freud. Aş spune că spectacolul „Furtuna” de la Centrul „Bălcescu” este materializarea scenică
  Citeste tot pe Yorick
• Prospero c’est lui de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul de dimineață
  Se iau 4 actori, un regizor, un scenograf, se alege un text plin de istorie şi de prejudecăţi, apoi un spaţiu cu nume ingrat de Casă de cultură, se mixează bine în 36 de repetiţii şi se serveşte în 10 metri pătraţi de scenă, fierbinte, într-o oră şi jumătate. Gata. Restul e magie. Poftiţi la teatru.
  În variantă lungă şi mai puţin culinară, povestea sună cam aşa: Titlu - Furtuna sau cum se poate face artă şi într-un colţ de cameră. Legenda: citeşte „spectacolul lor”, adi că director de scenă + scenograf + actori, cu tot cu semnul egal. Nota bene: dacă privim prin ocheanul onestităţii, ar trebui scris câte un articol pentru fiecare om în parte; dacă privim prin Photoshop, ni se dă eroare şi rubrica îngheaţă la hotarele spaţiului tipografic. Aşa că se va recurge la un mic truc.
  Furtuna lui V.I. Frunză
  Dacă şopteşti la urechea unui om de teatru, mic sau mare, sintagma „testamentul lui Shakespeare”, vei observa câteva
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• “Furtuna” – “making of” la Cafeneaua critică de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Cafeneaua critică iniţiată de Ion Bogdan Lefter este un fenomen singular în lumea culturală a Bucureştiului în care exerciţiul dezbaterilor publice nu e foarte des practicat. După mai multe perindări, întâlnirile de la Cafeneaua critică se întâmplă acum la Club Control, din strada Academiei. Iar invitaţii ediţiei de săptămâna trecută, mai bine zis „invitatul” a fost un spectacol de teatru… Ieşind puţin din tipicul întâlnirilor, Ion Bogdan Lefter a invitat înaintea discuţiilor, însuşi „obiectul discuţiei”, spectacolul „Furtuna” pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” şi care a avut premiera în toamna trecută.
  Aşadar, în prima parte, spaţiul aparent impropriu a devenit potrivit pentru montarea lui Victor Ioan Frunză, iar cei patru actori – George Costin, Sorin Miron, Ioana Barbu şi Alexandru Ion – care interpretează toate rolurile din „Furtuna” au făcut o mică
  Citeste tot pe Yorick
• Azi vine „Furtuna“ în Club Control de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Cafeneaua critică, proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate, iniţiat de Ion Bogdan Lefter, combină teatrul neconvenţional cu dezbaterea academică.
  „Furtuna“ după William Shakespeare, producţie a Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti, este un spectacol montat de Victor Ioan Frunză, regizor nominalizat anul trecut la Gala Premiilor Uniunii Teatrale din România (UNITER), la categoria „cel mai bun regizor“. „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi“, tot în regia lui Victor Ioan Frunză, producţie a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely“ din Timişoara a fost câştigătorul categoriei „Cel maibun spectacol“, la Gala UNITER, anul trecut. Regizorul nu s-a speriat nici de data aceasta de spaţiul restrâns, incomod şi impropriu pentru teatru, şi a căutat formule salvatoare, prin care să-i ofere publicului un spectacol în acord cu pretenţiile lui la originalitate. De data aceasta, după 36 de repetiţii,
  Citeste tot pe Adevărul
• Jocul de-a Shakespeare de Alina Epîngeac sursa: BeWhere
  "Furtuna" este testamentul lui Shakespeare. E o piesă cifrată, ocultă, complicata şi e mai bună decât Hamlet. Aşa se vorbeşte despre ea. Reverenţios şi cu respect. Şi dacă, de fapt, e o comedie?
  Victor Ioan Frunză a avut curajul să opereze aceste schimbări. Împreună cu Adriana Grant a luat patru actori tineri şi talentaţi, s-au dus într-un spaţiu care la prima vedere pare neîncăpător şi impropriu pentru aşa o capodoperă – Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu" – şi tot jucându-se cu textul lui Shakespeare a ieşit un spectacolul imprevizbil.
  Citeste tot pe BeWhere
• Spectator la București. FNT 2011 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna -pg.33
  Nu mai puțin inventiv, ludic și hermeneut se dovedește Victor Ioan Frunză în Furtuna, spectacol realizat la Centrul Cultural pentru UNESCO ”Nicolae Bălcescu” din București. O montare ”minimalistă” am putea spune, dacă ținem cont de spațiul de joc, abia un colț al sălii de spectacole, și de faptul că cei patru actori interpretează 15 personaje. Acest ”reducționism” nu sărăcește însă miezul splendidului text shakespearian, dimpotrivă, potențează dinamica intrigii. În această versiune, Furtuna este ostentativ un vis teatral, într-atât de impetuos și ”abural” - după un termen al lui G. Călinescu - se derulează, sub semnul replicii shakespeariene ”suntem siliți să locuim pe-o insulă de somn”.
  Spațiul de joc configurează complet și complex atât poetica scenografică a Adrianei Grand, cât și pe cea regizorală a lui Victor Ioan Frunză. Oglindatablou în care e proiectat naufragiul navei, radioul în carcasa goală a căruia e o
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.33
• Giulgiul lui Arie de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Oamenilor le plac poveştile. Oamenii înţeleg datorită poveştilor. "Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!". Citită, auzită, privită sau, şi mai bine, trăită, povestea e aceea care, pesemne, ne apropie cel mai mult unul de celălalt. Pe noi, oamenii, născuţi ca unul, civilizaţi ca toţi. Instinctele sunt prea puternice, ideile prea reci, sentimentele prea fierbinţi. Singură povestea le poate cuprinde pe toate în proporţii potrivite.
  Aşa se face că, în versiunea de civilizaţie de găsit pe aceste meleaguri, până şi Creatorul a imaginat o poveste pentru a-şi re-trimite mesajul către omenire. O poveste în al cărei rol principal şi-a distribuit Fiul. În toate celelalte roluri, lumea întreagă. Deopotrivă duh şi carne, Iisus a resetat regulile lumii, a spălat-o de păcate şi i-a dat o şansă.
  Nu altceva fac Prospero şi Ariel în Furtuna lui Shakespeare şi Victor Ioan Frunză. Pe aripile unei pseudo-cataclism,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „O furtună” de hârtie de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Din fantasme şi amintiri vagi, nedesluşite, din fapturi bizare, de neînţeles, şi gesturi din lumi care aprind (uneori la propriu) imaginaţia, „Furtuna” lui William Shakespeare trăieşte, mereu neliniştită, în creaţii regizorale care se întrec să-i ofere spectatorului o cheie. O cheie cu care descuie uşile zăvorâte şi ajungă pe insula lui Prospero, magicianul care stăpâneşte vieţilor celor din jur şi stihiile naturii, o cheie cu care să deschidă, oricât de puţin, lumile inepuizabile din povestea, ultima, a lui Shakespeare.
  O poveste populată de întrupări ale invizibilului, de duhuri şi făpturi imateriale, o poveste despre invizibil, care-i cere regizorului ce se încumetă s-o monteze să umple multele goluri din piesă, să imagineze o lume dintr-o insulă atemporală, să concretizeze idei, întâmplări şi personaje care pot avea mii de forme. Întors pentru acest spectacol la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Silviu Purcărete
  Citeste tot pe Yorick
• Sorin Leoveanu sau Miranda Frankenstein de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Prospero-Purcărete şi jocul de-a creaţia
  Sâmbătă seară a avut loc noua premieră a lui Silviu Purcărete de la Teatrul Naţional din Craiova, „O furtună", spectacol ce marchează cea de-a noua colaborare dintre regizor şi această trupă.
  Montarea este intitulată „O furtună" şi nu pur şi simplu „Furtuna", fiind doar una dintre miile de „lecturi" ale textului lui Shakespeare asupra căruia regizorii s-au aplecat de atâtea ori de-a lungul vremii. În plus, nu este orice „Furtună", ci una pe deplin asumată de „un" regizor, pe numele lui Silviu Purcărete. Deşi nu este la fel de flamboaiantă ca alte montări ale acestui director de scenă atât de special, este cu siguranţă un exerciţiu de creator extrem de interesant. Fără a avea pretenţiile de a fi un creator cu majusculă („job-ul" este ocupat deja de la începutul timpurilor), atât Prospero, cât şi Silviu Purcărete însuşi se joacă de-a creaţia.
  O lume din materiale reciclabile
  Poate
  Citeste tot pe România Liberă
• „O furtună” sau materia din care sunt făcute visele… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  În aşteptarea ediţiei din acest an a Festivalului Shakespeare, la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova, Silviu Purcărete a pus în scenă cel din urmă text al lui Shakespeare, într-o interpretare/ adaptare, pe care o numeşte „O furtună”…
  Pentru cei obişnuiţi cu universul/ universurile lui Silviu Purcărete, montarea de la Sala „Amza Pellea” nu va fi tocmai o surpriză. Ceva din lumea, atmosfera, întrebările şi aerul din „Faust” se insinuează în povestea lui Shakespeare şi Prospero vorbeşte pe alocuri ca un Faust al cărui pact e mai subtil şi mai nuanţat. Insula pustie a lui Prospero e construită de Dragoş Buhagiar pe scena de la Craiova ca un spaţiu închis, uşor claustrofobic, cu ferestre dincolo de care sunt alte rânduri de ziduri, iar furtuna aduce înăuntru nisip şi munţi de hârtii sfâşiate. Aşa cum este creat, spaţiul poate funcţiona şi ca o metaforă pentru felul cum se produc jocurile în zona conştientului şi a
  Citeste tot pe Yorick
• „O furtună” într-o cameră răsturnată de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Spectacolul lui Silviu Purcărete, între real şi imaginar
  Prospero, ducele legitim al Milanului – protagonist al piesei lui Shakespeare „Furtuna” –, este cel de-al treisprezecelea rol creat de Ilie Gheorghe sub bagheta regizorală a lui Silviu Purcărete. În spectacolul denumit „O furtună”, montat pe scena Teatrului Naţional din Craiova, acest actor de o intensitate artistică ieşită din comun dă naştere personajului care nu este în relaţii reale cu restul distribuţiei.
  El face un Prospero, aparent, lipsit de vlagă, dar care a pregătit timp de 12 ani o cumplită răzbunare împotriva fratelui său uzurpator, împotriva regelui napolitan şi a altor răufăcători, din cauza cărora a ajuns pe o insulă pustie din mijlocul Atlanticului. Aceasta se întâmplă însă numai în mintea ducelui, cel care în pustiul înconjurat de ape devenise vrăjitor.
  Magia lui nu e distructivă, chiar dacă îl vedem uneori dominator. Prospero se mişcă încet,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Furtuna din somn de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Furtuna“ lui Silviu Purcărete nu schimbă relieful unei poetici regizorale, ci irigă un teritoriu care își conturează din ce în ce mai clar granițele.
  „O furtună", spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu" din Craiova, după piesa lui William Shakespeare, este o plăsmuire inteligentă, altoită cu meşteşug, şi din care nu lipseşte nimic. Are toate ingredientele unui spectacol de public şi toate elementele unui spectacol de festival, dar şi o hibă care-i pune impactul în pericol: prudenţa. Purcărete alege să meargă în albia unui râu deja îmblânzit. Pluta lui ocoleşte câteva colţuri periculoase, dar nu există nicio cascadă care să-l aştepte la capăt. Regizorul a ales ludicul în detrimentul analizei, brodând imagini vii, pe un text în care a estompat conflictul, pentru a sublinia poezia. Pe insula pe care domneşte haosul imprevizibilului, magia stârneşte stupoarea personajelor, dar şi a spectatorilor.
  De la Prospero la Faust
  „O
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• O Furtuna în vis - cronică de Cristiana Gavrilă sursa: bewherw
  În noua viziune a lui Silviu Purcărete, Furtuna se întâmplă într-un coşmar al lui Prospero, dulce ca o răzbunare premeditată, o repetiţie în gând, ale cărei detalii sunt înşirate cu meticulozitatea absurdă a visului.
  Personajele sunt bizare, spaţiul e ciudat, ordinea, spartă: un candelabru răsturnat porneşte din podea, ramele tablourilor aşteaptă să împrumute chipul unor oameni. Pe insula lui Prospero există doar trei prezenţe reale: el, Caliban şi Ariel (multiplicat în cinci apariţii). Miranda, probabil, nu a supravieţuit naufragiului, toate celelalte personaje sunt proiecţii ale minţii, punctele cheie în scenariul răzbunării. La Shakespeare, furtuna se întâmplă în vis, în adaptarea lui Purcărete, visul împresoară toată realitatea, determinând-o. Sorin Leoveanu îl joacă pe Caliban, dar şi pe Miranda, există un moment în spectacol, când îmbracă o rochie de hârtie, dureros ca un ritual de metamorfozare, prin care trece de la un
  Citeste tot pe bewherw
• Plămada viselor lui Purcărete de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Sunt sigură că Silviu Purcărete visează colorat: când 50 de tinere cărând valize albe, când pe Ubu, când pe Titus, când pitici, când rinoceri, când mâncare, când muzică. L-a visat şi pe Prospero – visând la rândul lui. Şi l-a urcat pe scenă: aşa, în halat şi ciorapi croşetaţi, cu căciula de noapte pe cap. Nu din vanitate, doar din joacă, poate dintr-un vis, Purcărete a devenit el magician în locul acestui duce obosit şi neputincios. Şi a făcut minuni!
  „Furtuna” lui Shakespeare nu are nimic testamentar în spectacolul de la Craiova. Aşa cum o spune şi titlul este „O furtună” – a unei minţi tulburate care plăsmuieşte la adăpostul spaţiului oniric himere. Nu e nicio insulă, nicio răzbunare, niciun spirit. Şi nu mai e niciun Neapole şi niciun Milan. Doar un bătrân singur într-o cameră cu pereţi scorojiţi lângă un maldăr de cărţi. Şi e întuneric, şi e praf şi lumea lui interioară e întoarsă pe dos,
  Citeste tot pe Yorick
• La Craiova, lumea-i o scenă de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  O dată la doi ani, la Craiova primăvara e mai frumoasă, şi asta i se datorează fără doar şi poate și lui Emil Boroghină, care, cu o răbdare şi o tenacitate ieşite din obişnuit, se luptă cu criza, cu inerţiile sistemul românesc, în care finanţarea vine post festum, şi duce mai departe Festivalul Shakespeare. Construcţia festivalieră, deja vestită şi integrată într-o prestigioasă reţea internaţională, îi datorează enorm, totul, acestui om, care a impus numele teatrului românesc în lume aşa cum nici o altă instituţie nici nu s-a străduit şi nici nu a reuşit să o facă. Acum a fost, de fapt, este încă în curs ediţia a VIII-a, cu tema „Lumea-i un teatru, noi sîntem actorii“, începută în Bănie pe 23 aprilie, încheiată acolo pe 1 mai, cu o extensie bucureşteană de cîteva zile, în aprilie-mai, şi un spectacol în toiul verii, pe 12 iulie. Realizări scenice cu panaş, instituţii de top, regizori galonaţi, critici cu peniţe
  Citeste tot pe Observator Cultural
• O furtună, două furtuni de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul
  E povestea lui Shakespeare şi totuşi nu e. E vis în vis, dar parcă e real. E bizar, dar cu logica şi precizia obsesivă a detaliilor onirice. E glumă, dar ce tristă!
  O furtună începe o dată cu prăbuşirea unui morman de cărţi – cădere, dar şi înălţarea către lumina întrezărită deasupra închisorii subterane a buchiselii. O furtună se încheie cu un carneţel scorojit de timp şi de amintiri, din care ies cuvinte. Între aceste două coperte se insinuează, pervers de dulce, întrebarea aceea pe care ne-o punem toţi în joacă: ce ai lua cu tine, singur şi părăsit pe o insulă pustie, după un naufragiu?
  „O insulă sărită de pe fix” – desprinsă din axul central, clătinându-se de beţia vorbelor, a planurilor dorite şi a vinului. La propriu clătinându-se, după legile clasice ale ameţelii cu zemuri bahice. Lumea e ieşită din ţâţâni, e cu susul în jos, pereţii se mişcă, un candelabru luminează chior în podeaua care se învârte.
  Citeste tot pe Luceafărul
• „Furtuna“ lui Ion Caramitru: „Totul va pieri“ de Simona Chițan sursa: Adevărul
  În spectacolul „Furtuna“, după Shakespeare, jucat în premieră de presă în această săptămână (miercuri şi joi), la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB), Ion Caramitru, în rolul lui Prospero, face previziuni apocaliptice.
  După ce i-a interpretat pe toţi marii eroi ai lui William Shakespeare (Romeo, Hamlet, Eduard al III-lea sau Macbeth), actorul Ion Caramitru ridică acum mănuşa lui Prospero, în spectacolul „Furtuna“ de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa romantică, scrisă la 1611, este considerată testamentul literar al lui Shakespeare, Prospero fiind unul din cele mai complexe personaje din dramaturgia shakespeariană. Spectacolul, regizat de bulgarul Alexander Morfov, cu Ion Caramitru (72 de ani) în rolul principal, se va juca, în premieră de presă, miercuri şi joi, de la 19.30, la Sala Studio, a Teatrului Naţional „I.L.Caragiale“ din Bucureşti.
  Capodopera lui Ciulei Actorul se află la cel de-al treilea rol shakespearian pe scena
  Citeste tot pe Adevărul
• Cealaltă furtună de Andrei Crăciun sursa: Ziarul Metropolis
  Și s-a făcut mai şi Shakespeare a împlinit 450 de ani din eternitate şi s-a făcut “Furtuna” la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti.
  Se prea poate să fi fost în secolul al XVII-lea sau în zilele noastre sau altădaată, dar nu înainte de descoperirea Americii. Marea și iluziile realist dar curat construite cuceresc inima și mintea noastră, atunci și acum, în Sankt Petersburg sau la Odessa, în Bagdad sau la București. Este un machiavellism în spirit iar nu ca virtu(te) în aceste exerciții, democratice am spune deși cuvântul suportă obiecții de formă. În fond, natura umană nu se schimbă, iar Shakespeare este printre primii care se inserează în istoria universală cu acest mobil. Și a facut-o mult mai bine decât mai marii zilelor acestea. Drept dovadă stă și piesa “Furtuna” în jurul căreia interpretările continuă să nască interpretări, într-o continuitate temporală. După ce a fost distinsă cu premiul „Masca de aur”
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Furtuna, la TNB – o nouă provocare marca Alexander Morfov de Petre Ivan sursa: Ziarul Metropolis
  Piesă romantică, scrisă la 1611, comedia Furtuna este o adevărată piatră de încercare pentru creatorii de teatru, montată rar şi de obicei de mari personalităţi. Pentru regizorul bulgar Alexander Morfov, întâlnirea cu această piesă a fost de la început un succes -1996, premieră la Naţionalul din Sofia, iar patru ani mai târziu i-a adus recunoaşterea şi la Sankt Petersburg, unde spectacolul de la Teatrul „V.F.Komissarjevskaia” a fost recompensat cu prestigiosul premiu rusesc „Masca de aur”. Cum va arăta versiunea pentru scena românească vom vedea în curând, la Sala Studio, într-o formulă de sală de tip elisabetan, în decorurile concepute de colaboratorul regizorului, bulgarul Nikola Toromanov (premiul UNITER, în 2012, pentru scenografia spectacolului „Vizita bătrânei doamne”). Alexander Morfov este unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai scenei bulgare contemporane, premiat în ţara natală şi peste graniţe, cu spectacole văzute în
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• “Furtuna”, în premieră de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Alexander Morfov revine la Naţionalul bucureştean cu o nouă provocare: “Furtuna”, după William Shakespeare.
  Piesă romantică, scrisă la 1611, comedia “Furtuna” este o adevărată piatră de încercare pentru creatorii de teatru, montată rar şi de obicei de mari personalităţi.
  Pentru regizorul bulgar Alexander Morfov, întâlnirea cu această piesă a fost de la început, în 1996, când a avut premiera la Naţionalul din Sofia, un succes. Patru ani mai târziu i-a adus recunoaşterea şi la Sankt-Petersburg, unde spectacolul de la Teatrul „V.F.Komissarjevskaia” a fost recompensat cu prestigiosul premiu rusesc „Masca de aur”.
  Versiunea pentru scena românească, de la Sala Studio, într-o formulă de sală de tip elisabetan, beneficiază de decorurile concepute de colaboratorul regizorului, bulgarul Nikola Toromanov (Premiul UNITER, în 2012, pentru scenografia spectacolului „Vizita bătrânei doamne”).
  Alexander Morfov este unul dintre cei mai
  Citeste tot pe Cotidianul
• Sub vraja teatrului – Codul PINo de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  În lucrarea sa fundamentală "Shakespeare contemporanul nostru", Jan Kott definea "Furtuna" drept "o mare tragedie renascentistă a iluziilor pierdute". În bună măsură afirmaţia este incontestabilă.
  Epoca în care marele dramaturg englez a scris este cea a Renaşterii, în care omul (măsură a tuturor lucrurilor) încerca să se autodepăşească, să-şi anuleze limitele valorizând lumea: visa să zboare, descoperea insule, îndrăznea. Vorbim de era creativităţii şi a imaginaţiei, perioada cuceririlor de tot felul şi a eternei obsesii – alchimia, formula tinereţii veşnice, dorinţa de a stăpâni timpul prin supunerea morţii, ultimul prag în calea libertăţii absolute.
  Spectacolul lui Alexander Morfov exploatează la maximum textul shakesperian propunându-ne trei paliere fundamentale: Lumea ca teatru, Fenomentul dezvrăjirii echivalent cu întoarcerea la sine şi asumarea sfârşitului şi „Teatrul în teatru” adică experimentul naşterii vieţii aici
  Citeste tot pe Port.ro
• Să ne bucurăm de furtună! de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Am intrat în sală. Cu aşteptări, cu dorinţe, cu pretenţii şi curiozităţi. După trei ore nu mi-a mai păsat de nimic din toate câte ştiam despre „Furtuna” lui Shakespeare; eram un spectator încântat. Regizorul Alexander Morfov m-a convins că se poate face entertainment de calitate dintr-un text considerat de mulţi sacrosanct. Iar dacă magia funcţionează şi pentru un sceptic, sunt sigură că marele public va fi la fel de cucerit.
  Spectaculozitatea acestei montări de la Teatrul Naţional Bucureşti este frapantă. Esţi perpetuu surprins, ritmul e susţinut şi alternat cât să capteze atenţia, iar auzul şi văzul sunt stimulate constant. De cum intri în sală începi să observi detaliile decorului semnat de Nikola Toromanov. O scenă-corabie, cu catarge, trape, hublouri şi parâme, o punte la înălţime şi obiecte plasate ca într-un mistery game în care trebuie să le descoperi unul câte unul. Acest decor-personaj prinde viaţă şi respiră
  Citeste tot pe Yorick
• „Furtuna”, un castel de nisip… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Furtuna” lui Shakespeare e unul dintre textele cele mai „periculoase” ale dramaturgiei universale: îl trădează destul de repede pe regizorul care se apucă să îl pună în scenă, dacă nu are o idee foarte clară despre ceea ce vrea să construiască. Desigur, pe de altă parte, este unul dintre textele cele mai ofertante: infinit în sensuri și în posibilități. E spectaculos. E o poveste care nu dă greș, e perfect exploatabil cu mijloacele tehnologiei moderne și poate fi o mega-producție de succes. Oferă partituri excelente actorilor. Iar publicul mai greu să plece nesatisfăcut de la un spectacol pe această piesă, mai ales când ea e pusă în scenă la Teatrul Național București și când distribuția e alcătuită din vedete.
  Montarea lui Alexander Morfov, care a avut de curând premiera la TNB, oscilează între aceste linii și margini… Și-a propus să fie o montare captivantă, seducătoare și felul cum este construit spațiul o ajută din
  Citeste tot pe Yorick
• Pe insula magiei domină legile imaginaţiei de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Un spectacol viu, în care abundă talentul, vigoarea, muzica, mişcarea, a intrat în repertoriul Teatrului Naţional Bucureşti: “Furtuna”, în viziunea lui Alexander Morfof, după piesa omonimă a lui Shakespeare. Durează trei ore, dar lumea nu pleacă la aplauze, din plictiseală, căci e prea captivant. Sala Studio, care poate fi transformată fără probleme în stil elisabetan, i-a dat posibilitate creatorului să-şi pună în aplicare fantezia, pe care, probabil, şi-a dezvoltat-o în această variantă bucureşteană, dat fiind că a mai pus în scenă piesa respectivă, atât acasă, în Bulgaria, cât şi la Sankt Petersburg. De notat că montarea de la Teatrul “Komissarjevskaia” din oraşul de pe Neva, cu premiera în stagiunea 1998-1999, şi care a obţinut în 2000 cea mai înaltă distincţie în artele spectacolului din Rusia, Premiul “Masca de Aur” pentru scenografie (Emil Kapeliuş), se joacă şi în prezent cu mare succes.
  Inovaţiile regizorului
  Citeste tot pe Jurnalul
• Cioburi strălucitoare, sticle mate de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Furtuna e cel de pe urmă text finalizat de Shakespeare şi probabil cel mai complex dintre toate. În fiecare dintre scrierile dramaturgice ale marelui brit, sunt de găsit porţiuni comice, zone onirice, elemente tragice, personaje regale, destine anonime, duhuri ale imaginaţiei, umbre ale trecutului, confruntări sângeroase, iubiri absolute, insule de puritate, oceane de mizerie. Şi totuşi, fiecare dintre cele 37 de piese ale sale poate fi încadrată în definiţia unui gen. Vorbim de comediile lui Shakespeare, de tragediile sale, de dramele sale istorice, chiar de comediile sale tragice.
  Singură Furtuna pare a scăpa oricărei încercări de etichetare. Ea este, îndeobşte, numită comedie, lipsa sângelui, finalul aparent fericit, numeroasele momente de comic de situaţie, marea împăcare dintre foştii duşmani, eliberarea duhurilor si a sclavilor sunt cu toatele elemente care duc spre o concluzie senin-zâmbitoare. Şi totuşi, textul acesta de o poezie şi o
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Prospero și spiridușii în blugi de Doina Papp sursa: Revista 22
  În drumul de la feerie la poveste filosofică, de la text la spectacol, Furtuna montată de Alexander Morfov la TNB e încă o dovadă a prodigiozității de substanță a capodoperei shakespeariene de la care fiecare creator așteaptă răspunsuri în chestiuni fundamentale.
  „Clasicul“ Alexander Morfov, directorul Tea­trului Național „Ivan Vazov“ din So­fia, recomandat astfel de excelentul spec­tacol Vizita de la TNB și de un alt spec­ta­col al său, Exilații, pre­zen­tat în turneu la Bu­cu­rești cu ani în urmă, sur­prinde cu noua sa montare de la Naționalul din Bu­cu­rești, după Furtuna de Sha­kes­peare. Modernitatea gân­dirii sale teatrale, doar în­trezărită în citatul spec­ta­col după piesa lui Frederich Dürrenmatt, sare acum di­rect în postmodernism, în ton cu spiritul vremii, dominată firesc fi­ind de acest mixt stilistic din care, fie vor­ba, tot așteptăm să se decanteze ceva nou. Ca atare, spectacolul său are,
  Citeste tot pe Revista 22
• Prospero-Caramitru şi generaţia Apocalipsei de Ludmila Patlanjoglu sursa: Cotidianul
  S-a încheiat o stagiune bogată, diversă, cu momente de normalitate şi anormalitate, cu evenimente care vor marca premierele din toamnă şi stagiunile care vor urma. În această suită, o producţie de relief a fost „Furtuna” de la Teatrul Naţional din Bucureşti.
  O opţiune repertorială care celebrează un jubileu: 450 ani de la naşterea lui Shakespeare. Alegerea inspirată a avut şi toate „ingredientele” unei reuşite. Ion Caramitru este un actor cu vocaţie shakespeariană. A debutat la Casandra cu „Hamlet”, punându-şi amprenta, în lunga sa carieră, asupra unor roluri: Romeo, în „Romeo şi Julieta”, regia Vlad Mugur, Ferdinand în „Furtuna”, regia Liviu Ciulei, Feste în „A douăsprezecea noapte”, în viziunea lui Aureliu Manea, antologicul „Hamlet”, sub bagheta regizorală a lui Alexandru Tocilescu, care l-a propulsat în topul celor mai buni zece interpreţi ai celebrului personaj de-a lungul timpului, în lume.
  Cu Shakespeare,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cronici de 5 rînduri: Teoria relativităţii extinse la Shakespeare - Furtuna la FNT, 2014 de Oana Cristea Grigorescu sursa: Agenda LiterNet
  E=mc2 spune teoria relativităţii restrânse, iar Prospero e Einstein, cel care experimentează limitele teoriei în teatru. Pe jumătatea de corabie-insulă ce avansează spre public, energia pe care o degajă actorii e direct proporţională cu ritmul si numărul spiritelor conduse de Ariel. Miracolul insulei vrăjite, însă, e unul tehnic şi mai puţin metafizic, iar efectele teoriei relativităţii extinse sunt răsturnate: spaţiul se contractă şi timpul se dilată pentru spectatorul care vrea ceva mai mult decât divertisment. E drept, divertisment onest, dar totuşi, doar divertisment. (Furtuna, r Alexander Morfov, TNB)
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Să ne bucurăm de Furtună de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul
  Am intrat în sală. Cu aşteptări, cu dorinţe, cu pretenţii şi curiozităţi. După trei ore nu mi-a mai păsat de nimic din toate câte ştiam despre Furtuna lui Shakespeare; eram un spectator încântat. Regizorul Alexander Morfov m-a convins că se poate face entertainment de calitate dintr-un text considerat de mulţi sacrosanct. Iar dacă magia funcţionează şi pentru un sceptic, sunt sigură că marele public va fi la fel de cucerit.
  Spectaculozitatea acestei montări de la Teatrul Naţional Bucureşti este frapantă. Eşti perpetuu surprins, ritmul e susţinut şi alternat cât să capteze atenţia, iar auzul şi văzul sunt stimulate constant. De cum intri în sală, începi să observi detaliile decorului semnat de Nikola Toromanov. O scenă-corabie, cu catarge, trape, hublouri şi parâme, o punte la înălţime şi obiecte plasate ca într-un mistery game în care trebuie să le descoperi unul câte unul. Acest decor-personaj prinde viaţă şi respiră laolaltă cu
  Citeste tot pe Luceafărul
• „Furtuna” lui Alexander Morfov a cucerit Grecia la International Forest Festival de Florin Ghioca sursa: Adevărul
  Spectacolul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, „Furtuna” de William Shakespeare, în regia lui Alexander Morfov, a cucerit publicul la prima ediţie internaţională a Festivalului de Teatru în aer liber de la Salonic, Forest Festival NTNG.
  Cele două reprezentaţii ale TNB (5 şi 6 iulie 2017), care s-au desfăşurat la Dassous Theatre (Forest Theatre), un amfiteatru impresionant, aflat pe culmea unui deal şi în apropierea mării, au fost primite cu aplauze şi ovaţii de către greci, mulţi dintre aceştia declarând că spectacolul regizat de Alexander Morfov le-a depăşit aşteptările. Participarea la acest festival a avut loc într-o companie selectă, alături de trupa românească figurând pe afişul evenimentului spectacole de succes din Polonia, Slovacia, Spania, Israel. „Cred că a fost unul dintre cele mai semnificative turnee ale Teatrului Naţional de-a lungul istoriei recente a acestui teatru. Au fost două seri magice,
  Citeste tot pe Adevărul
• „Furtuna”. Sau lumea rescrisă cu cerneala visului de Andreea Nanu sursa: Ziarul Metropolis
  „Furtuna” sau „Fortuna”. Ilustraţia muzicală (fragmentul din Carmina Burana de Carl Orff) mi-a dat o posibilă cheie de lectură a piesei lui Shakespeare, ultima cu care dramaturgul se retrage din Teatru, poate doar pentru a pătrunde mai adânc în inima lui.
  „Luați-i cărțile, acolo e puterea lui.” (Caliban)
  Tocmai fiindcă s-a bucurat de-a lungul timpului de numeroase lecturi regizorale, Furtuna nu va fi niciodată aceeași. De la comedie romantică la testament literar-teatral, această piesă rămâne, prin tematică și prin trimiteri, un „scenariu” actual, modern, ramificat în sensuri și posibilități de expresie artistică. Regizorul Alexander Morfov a făcut din Furtuna montată la Teatrul Național o pagină de poveste, un basm în care exaltă feericul și fantasticul. Logica piesei este una destul de simplă, asemănându-se în linii mare cu A douăsprezecea noapte. Uzurparea și exilul. Naufragiul anunțat. Călătoria spre o insulă
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Spectacolul TNB “Furtuna” s-a jucat la Beijing cu casa închisă de Petre Ivan sursa: Ziarul Metropolis
  eatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti a participat, cu trei reprezentanţii ale spectacolului Furtuna de William Shakespeare, la Festivalul Internaţional de Teatru organizat deTeatrul Arta Poporului din Beijing (TAPB). Această companie de teatru, fondată în 1952, a pus în scenă, de la înfiinţarea sa, peste 300 de spectacole în diverse stiluri, de la teme clasice chineze până la adaptări după Molière.
  Festivalul internațional pe care îl organizează de opt ediții a devenit un brand cultural al Chinei, prin participarea a numeroase trupe de teatru naționale şi internaționale.
  La actuala ediţie, pe lângă Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, care a reprezentat România, au mai fost invitate trupe din Polonia, Rusia, Lituania, Franța și din China.
  Turneul Naționalului bucureștean la Beijing a reprezentat o uriașă provocare atât pentru distribuția română, cât și pentru publicul chinez, cu referințe culturale atât de
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Insula iertărilor parţiale de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Sunt destul de numeroşi exegeţii care îşi încep cărţile despre Shakespeare scriind despre „Furtuna”. O fac din mai multe motive.
  Întâi fiindcă este vorba despre piesa socotită testamentară. Văd în ea un text autoreferenţial. Textul de adio. Shakespeare a scris-o când de abia împlinise, în 1610, 50 de ani. După Furtuna, nu va mai scrie decât Henric al VIII-lea. Shakespearologii nu pot însă spune cu maximă precizie dacă e vorba despre o scriere autentic shakespeariană.
  În al doilea rând, fiindcă exegeţii îl identifică pe Shakespeare cu Prospero. Interesantă în acest sens demonstraţia lui Gelu Ionescu din Cartea lui Prospero (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017). Miranda are doar 15 ani, iar Prospero spune undeva că i-ar fi dedicat ei cam 15 ani din viaţă. Or, aceasta ar însemna că nu are mai mult de 45 de ani. „Şi astfel ne îndreptăm spre radierea lui Prospero din rândul bătrânilor lui W.S. Ar fi deci un fals bătrân,
  Citeste tot pe Adevărul
• Un basm cu „Furtuna“ shakespeariană drept pretext de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Shakespeare a scris „Furtuna“ în anul 1610. Avea pe atunci 50 de ani, iar după aceea nu a mai scris nimic. Chiar dacă „Henric al VIII lea“ îi aparţine, lucru asupra căruia mulţi shakespearologi au îndoieli serioase, situaţia pe fond nu se prea schimbă căci acest al optulea Henric nu este nicidecum o scriere reprezentativă. În realitate, nu contează.
  Foarte adesea se repetă că Furtuna ar fi „testamentul lui Shakespeare“. Foarte frecvent Prospero este identificat cu Shakespeare. Aceasta în pofida faptului că, dintr-o demonstraţie recentă conţinută în excelenta Carte a lui Prospero datorată lui Gelu Ionescu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017), aflăm că dacă Miranda ar avea, aşa cum ni se spune în piesă, doar 15 ani şi dacă luăm în calcul că însuşi Prospero spune că i-ar fi dedicat ei tot 15, atunci e foarte posibil ca personajul principal al piesei să nu aibă mai mult de 45 de ani. Ceea ce înseamnă că Prospero nu ar fi tocmai
  Citeste tot pe Adevărul
• Binomul, gnomul și felinarul de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Spartul tirgului e insinuarea unei coplesitoare senzatii de gol. Trecerea insasi isi masoara limitarile invariabile si singurul gest posibil este privirea inapoi, intr-o rapida developare retrospectiva. E ca si cum totul trebuie recompus din frinturi si din impresia persistenta a trecutului reversibil doar imaginar. Spartul tirgului e un fel de suspensie a devenirii, o bucla de final, in care, intr-un fel straniu, esti inghitit de lucrurile care sint pe sfirsite. Aceasta coborire din exuberanta contagioasa a oricarei sarbatori in zilele ce se succed mecanic este miza cioburilor risipite in „tirgul“ lui Purcarete. Totul se sparge, se disipeaza de parca nici n-ar fi fost. Sunetele casante, sirenele de la inceputul spectacolului sint inghitite de taceri si melancolii. Ramine sentimentul de vid, de nesfirsita nostalgie, de traire intensa, pe ultima suta de metri, a ceea ce se afla in urma. La o distanta suficient de mare incit sa fie dorit cu intensitate.
  Silviu Purcarete
  Citeste tot pe Observator Cultural
• O seară la Caracal de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Acum cîţiva ani, am trecut prin Caracal cu totul întîmplător. Sau nu. Mergeam la Craiova, la premiera lui Silviu Purcărete cu "Noaptea de la spartul tîrgului". Niciodată nu o luasem pe drumul acela. Ideea schimbării a fost a scenografei Lia Manţoc, de-a locului, cum se spune. Şi, în consecinţă, nostalgică. Fiecare tîrg de provincie, dacă nu a apucat să fie complet dărîmat pentru vestitele centre civice cu blocuri stas, păstrează ceva din parfumul vechi. În special prin arhitectura ce încă se mai observă pe case minunate, cu proporţii perfecte, bine aşezate pe pămînt, întru delectarea ochiului străinului şi încîntarea sufletelor ce le populează. Imaginea cea mai puternică, însă, a fost cea a teatrului. M-am gîndit la frumuseţea sobră a celui din Severin, la cel din Oraviţa. Poveştile Liei Manţoc despre aşezămîntul acela dădeau ocol, împreună cu noi, trecutului. Ne-am furişat înăuntru contra unei sume simbolice. Am păşit în
  Citeste tot pe România literară
• Joc şi melancolie de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Extrem de util pentru dreapta receptare a spectacolului Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului cu care Silviu Purcărete îşi face revenirea la Teatrul Naţional din Craiova, caietul de sală întocmit de Patrel Berceanu şi, mai cu seamă, dialogul dintre regizor şi redactorul respectivului adjuvant spectacologic. Fireşte, şi de data aceasta, Silviu Purcărete se exprimă pregnant, prin mijloacele specifice teatrului de foarte bună calitate, adică prin imagini de o poeticitate aparte şi prin cuvinte atent ordonate astfel încât gramatica spectacolului său este fără cusur. Toate elementele montării, sigur controlate şi direcţionate de regizor se contopesc întru edificarea metaforei „lumii ca teatru” dar şi a reversului acesteia, „teatrul ca lume” — actorii, cu jocul lor de o nedisimulată, aş zice chiar cu o explicită teatralitate, scenografia alcătuită de însuşi Purcărete ce s-a slujit în principal de câteva corpuri de bibliotecă —
  Citeste tot pe Revista Familia
• "Cum vă place" - cu Shakespeare şi Purcărete la Budapesta de George Banu sursa: Cotidianul
  "Memoria e cel mai bun critic" - fraza des citată a unui eseist spaniol, care mă însoţeşte de mult şi în care, adesea, m-am recunoscut. Cu vârsta, declinul memoriei se profilează căci ea îşi pierde puterea de selecţie, dar aceasta priveşte, o ştim, trecutul recent, evenimentele de ieri, şi nu cele vechi, înscrise în sine ca într-un seif personal. Ce e un spectator dacă nu un Diogene cu ale cărui bunuri se identifică şi de care nu se desparte? Butoiul său le conţine şi de aceea poate declara: "omnia mea cum porto", "duc cu mine tot ce am". Convingere pe care mi-am confirmat-o văzând la Budapesta ultimul spectacol al lui Silviu Purcărete, “Cum vă place” de Shakespeare, piesa pe care Patrice Chéreau - spre surpriza generală - îşi propusese să o monteze fără să izbutească: moartea l-a împiedicat. Contrast baroc între natura operei şi destinul artistului... voia oare Chéreau bolnav să-şi facă adio-ul senin graţie acestui text ludic şi
  Citeste tot pe Cotidianul
• Tes(z)t teatral de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna - pg.34
  Timișoara găzduiește, de vreo câțiva ani, unul dintre cele mai neconvenționale – prin program și atmosferă – evenimente teatrale din România: TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru, organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Festivalul e axat în principal pe producții de teatru de mișcare, teatru-dans sau proiecte independente, numitorul comun al acestora fiind originalitatea concepției scenice. Totodată, datorită atmosferei expansive și destinse a momentelor de „socializare” – completată de concertele muzicale – TESZT este și un prilej excelent de cunoaștere reciprocă a participanților, de „schimburi de experiență” și inițiere a unor proiecte comune. Ediția din acest an a festivalului, derulată între 22 și 27 mai, a reunit la Timișoara companii din Ungaria, Serbia, Franța și România. Aria reprezentațiilor a fost extrem de diversă, de o calitate unitară peste medie, chiar dacă unele propuneri s-au dovedit uneori
  Citeste tot pe Revista Tribuna - pg.34
• Teatrul … adevărat la superlativ de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Un eveniment cultural a făcut cadou bucureștenilor Primăria Municipiului prin activa asociație ArCuB, în parteneriat cu Britsh Council, Festivalul Shakespeare, Fundația Shakespeare și Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, în zilele de 11 și 12 iulie. În turneele sale internaționale, The Globe Theatre of Shakespeare a poposit și în Capitala noastră cu spectacolul “Cum vă place” de Shakespeare, prezentat în piața “George Enescu”, în fața a peste o mie cinci sute de spectatori, cu intrare liberă. Spectacolul este rodul proiectelor acestui prestigios teatru londonez, la secțiunea Globe Education’s Playing Shakespeare. Trebuie să amintim și câteva date din istoria acestui teatru emblematic pentru cultura engleză. În 1599 s-a construit și înființat ca spațiu al companiei lui Shakespeare, “Oamenii lordului Chamberlain”, unde Will era … unul din acționarii cu 12,5 %. În 1613 clădirea a fost mistuită de flăcări, ca în perioada 1614 să se reconstruiască pe același loc și să funcționeze până în 1642. A fost reconstruită modern, la două sute și ceva de metri de vechiul loc din Londra, în 1997, unde funcționează cu mare succes în prezent, cu o stagiune continuă, fără … concedii de vară, cu programe multiple, baza fiind repertoriul Shakespeare.
  O trupă cu opt actori admirabili, majoritatea tineri, colaboratori permanenți ai Teatrului mai numit în limba noastră “Globul lui Shakespeare”, au oferit prin “Cum vă place”, un spectacol exemplar pentru ce înseamnă teatrul adevărat prin forța comunicării rostului cuvântului și transpunerii în diverse personaje trăitoare sincer ale situațiilor diverse, dramatice sau comice. Cu excepția lui Will Featherstone în Orlando, de curând absolvent al studiilor de teatru, Deirdre Mullins în Rosalinda și Beth Park în Celia, roluri savuros interpretate, colegii lor - Tobias Beer, Will Mannering, John O’Mahony, Will Oxborrow și extraordinara Emma Pallant, au avut de jucat două sau trei personaje, dezvoltând excelent particularitatea fiecărei partituri.
  Era o adevărată performanță interpretarea lor ! Peste toate, întreaga trupă cânta la diferite instrumente, dar și vocal (muzica Olly Fox) și dansa remarcabil în variante ipostaze (coregrafia Georgiana Lamb). Majoritatea momentelor muzicale erau “cortine” pentru indicarea schimbării locului acțiunii și situațiilor. Într-un decor aparent simplu cu “lăzi” de lemn și accesorii mărunte, dar semnificative, ingenios și prin soluțiile de funcționalitate – două planuri de joc etajate, scări - (scenografia Hannah Clark), regizorul James Dacre conducea întreaga echipă într-un ritm alert și construia teatral rafinat, echilibrat, momente comice, dar și pe cele sensibil poetice. Măestria acestui cunoscut regizor britanic, ca și a actorilor slujea linia teatrului adevărat pe esența cuvântului și a relațiilor. Se juca la față de scenă sau printre spectatori, dar în nicio clipă, niciun actor nu se îndepărta de personaj, chiar și când nu avea replică și era în planul secund al situațiilor. Fiecare moment era trăit interior cu sinceritate, ca și relațiile și situațiile printr-o debordanta poftă de joc, și o dăruire a actorilor. Înveșmântați în costume abil desenate pentru caracterizarea fiecărui personaj prin nuanța accesorului, apropiate ca stil de secolul XIX, comod de purtat toamna, actorii ignorau canicula din Piața “George Enescu”. Și spectatorii au uitat de temperaturile verii caniculare timp de aproximativ trei ceasuri cât a durat spectacolul, fiind vrăjiți de fluxul emoționant transmis de interpretarea acestor maeștrii ai teatrului adevărat credibil.
  Cei de la “Globe” au oferit un exemplu despre cum se poate “citi” scenic astăzi, Shakespeare și transmite, respectându-i scrierea, ideile sale nemuritoare. Poate că unii din tinerii noștri regizori care practică soluția “un spectacol după Shakespeare” sau o “adaptare”, dacă au vizionat acest spectacol electrizant ca imagine teatrală, vor învăța să renunțe la intenția lor ambițioasă de a răstălmăci penibil opera marelui Will.
  “Cum vă place” intră în categoria acelor spectacole prezentate la noi de trupe de peste hotare, cum a fost în actuala ediție a Festivalului Shakespeare – “Romeo și Julieta” a regizorului lituanian Korsunovas sau cu foarte mulți ani în urmă, “Regele Lear” în regia lui Peter Brook cu Paul Scofield. Acestor spectacole memorabile se alătură și producțiile noastre de excepție – “Troilus și Cresida” în regia lui David Esrig (Teatrul de Comedie) , “Furtuna” în regia lui Liviu Ciulei (Teatrul “Bulandra”), “Hamlet” în regia lui Alexandru Tocilescu (Teatrul “Bulandra”) și … “Cum vă place” în regia lui Liviu Ciulei (Teatrul “Bulandra”). Din păcate, în stagiunile curente nu mai apar la noi, astfel de spectacole de valoare. De ce ? Pentru că pe lângă harul actorilor și regizorilor de astăzi, se simt lipsurile unei pregătiri culturale temeinice, dar și … tehnice pentru efortul creator al celor distribuiți într-o piesă de Shakespeare.
  P.S. Merită felicitări cei de la ArCuB pentru efortul de a oferi acest spectacol, numerosului public bucureștean prezent în număr foarte mare nu la un concert rock, ci la un eveniment cultural teatral.
• Un Shakespeare de la mama lui de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Shakespeare autentic în centrul Capitalei
  Reporterul România liberă a surprins în imagini un ...
  Bucureştenii s-au înghesuit în Piaţa George Enescu să vadă cele două reprezentaţii ale Teatrului Globe cu spectacolul „Cum vă place", scris de patronul spiritual al acestei prestigioase instituţii londoneze, nimeni altul decât William Shakespeare.
  Nici căldura mare, monşer, cum ar fi spus Shakespeare-ul nostru, Caragiale, nici politichia, la fel de încinsă zilele acestea ca şi temperatura arătată de termometre, nu i-a putut ţine pe bucureştenii setoşi de cultură în case. Aceasta cu atât mai mult cu cât spectacolul adus în capitala ţării noastre de ArCuB a putut fi vizionat gratuit, ceea ce i-a scutit pe spectatorii români de un drum la Londra şi de un bilet la teatru la un preţ pe care puţini dintre noi şi l‑ar permite. Deşi în prima seară fuseseră puse în piaţeta din faţa Ateneului mai bine de 600 de scaune, acestea s-au dovedit
  Citeste tot pe România Liberă
• Regizorul James Dacre şi „brandul" Shakespeare de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  De curând, celebrul Teatru Globe al lui Shakespeare s-a aflat în turneu la Bucureşti cu spectacolul „Cum vă place", urmărit în două seri de aproximativ 4.000 de spectatori.
  Show-ul prezentat în aer liber, în Piaţa „George Enescu" din faţa Ateneului Român, s-a bucurat de un real succes. Cu această ocazie am vorbit şi noi cu regizorul James Dacre despre spectacolul pus în scenă de el, dar şi despre uriaşa responsabilitate care le revine artiştilor de la Globe în „promovarea" mitului lui William Shakespeare, care „trăieşte", iată, de mai bine de patru secole.
  James, Teatrul Globe este poate cel mai eficient PR al lui Shakespeare. Cât de greu vă este să menţineţi această legendă vie?
  Sigur că e un privilegiu să lucrez în acel spaţiu pentru că aco-lo funcţionează o înţelegere acută a istoriei, a originilor şi a moştenirii culturale. Dar, ca regizor, ai totuşi multă libertate de creaţie. Textul lui Shakespeare este cu siguranţă
  Citeste tot pe România Liberă
• Ritm, umor, muzică şi artiştii-călători din "Cum vă place" de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  Teatrul "Shakespeare Globe", la Bucureşti
  Piaţa “George Enescu” a fost invadată şi aseară de spectatori dornici să urmărească al doilea spectacol cu piesa “Cum vă place”, una dintre cele mai iubite comedii ale lui Shakespeare, scrisă în anul deschiderii Teatrului “The Globe”, 1599, şi pusă în scenă de James Dacre la “Shakespeare Globe” din Londra. Adică la teatrul pentru care Marele Will a scris multe piese şi în care a şi jucat.
  Evoluând pe o scenă de inspiraţie elisabetană, realizată după picturi şi gravuri din timpul lui Shakespeare, cei opt actori, care interpretează toate cele 16 personaje, reuşesc un spectacol plin de mişcare şi umor.
  Stilul de joc şi costumele sunt transpuse în epoca victoriană, care are însă, în tradiţia şi modul de rezolvare a spectacolului de către artiştii ambulanţi, multe legături cu cea elisabetană.
  Scenografa Hannah Clark plasează acţiunea în jurul şi în partea superioară a unei mari
  Citeste tot pe Cotidianul
• Scrisoare deschisă… de Tudor-Costin Sicomaş sursa: Yorick
  Stimate domnule Shakespeare,
  În numele meu, al bucureştenilor, al românilor şi al lumii întregi, îmi scot pălăria în faţa dumneavoastră şi vă închin o plecăciune profundă. Pentru tot ceea ce aţi dat culturii europene şi mondiale, vă mulţumesc! Pentru tot ceea ce mi-aţi permis să descopăr despre lume, despre om, despre mine, prin intermediul lucrărilor dumneavoastră, mulţumesc! Nu în ultimul rând, mulţumirile vi se cuvin şi în calitate de fondator al unuia dintre cele mai cunoscute şi apreciate teatre din lume – The Globe.
  Şi acum, dragă domnule Will, îmi veţi permite, desigur, să vă povestesc câte ceva despre experienţa mea cu spectacolul „Cum vă place” – pe un text scris chiar de domnia voastră – reprezentat la Bucureşti de către o trupă de opt actori ambulanţi, aparţinând Teatrului The Globe, din Londra. În jurul orei 17:30, în data de 11 iulie, în Piaţa George Enescu din Bucureşti, ne-am adunat rând pe rând iubitori
  Citeste tot pe Yorick
• TEATRU: Cum vă place de Radu Pocovnicu sursa: Revista Flacăra
  Bucureştiul a văzut ce n-a văzut Parisul, la jumătatea lunii iulie, când faimosul Teatru „Globe“ a ajuns în România, unde a sus]inut două reprezenta]ii ale comediei pastorale ale lui William Shakespeare, „Cum vă place“.
  Vizita pe care ne-a făcut-o Teatrul Globe în România a făcut parte din Festivalul Shakespeare din acest an, desfăşurat la Craiova şi Bucureşti la sfârşitul lunii aprilie, şi încheiat cu spectacolul Teatrului Globe în Piaţa George Enescu din Bucureşti. Două reprezentaţii pe o vreme caniculară, care au animat piaţa de lângă Ateneul Român şi au făcut deliciul amatorilor de teatru.
  Una dintre cele mai melancolice comedii ale lui Shakespeare, Cum vă place, spune povestea de dragoste dintre Orlando şi Rosalinda, brodată pe tema cunoaşterii de sine. Rosalinda şi Celia fug de la palatul ducelui, tatăl Celiei, care o ameninţă pe nepoata sa, Rosalinda, victimă a intereselor
  Citeste tot pe Revista Flacăra
• Shakespeare pe Massive Attack sau Atac masiv al masteranzilor de Livia Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Ce bine e atunci când poţi merge la o montare pe texte de Shakespeare care durează aproape trei ore şi să nu existe măcar un moment în care să te gândeşti dacă mai circulă metroul! Sau să verifici pe telefon cât e ceasul, estimând durata de concentrare la care trebuie să te supui (cu rugăminţi către providenţă să fie până într-o oră). Şi când mai e şi Shakespeare, din a fi cazi direct în a nu fi, fără prea multe întrebări.
  Şi chiar dacă Shakespeare reuşeşte să facă până şi din cititor un spiriduş care sare din palat în pădure, topind unitatea de spaţiu şi timp, spectatorul se lasă mai greu cucerit de această convenţie, ca o Rosalindă îndrăgostită care doreşte să cuantifice dragostea, supunându-şi iubitul la diverse încercări pentru a-i măsura iubirea... În condiţiile astea, se spune că Shakespeare e contemporanul nostru?
  Prin urmare, avem nevoie de dovezi palpabile ca să credem un actor. Nu mai este de ajuns textul
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Folk în pădurea din Ardeni… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Rock și sunete puternice, stridente, de chitară electrică. Cel mai bun „decor” pentru Palatul uzurpatorului din „Cum vă place”. Cântece dulci-amare, folk și veselie idilică… un la fel de bun „decor” pentru pădurea din Ardeni. Între aceste două lumi masteranzii anului II, Arta actorului, construiesc arhitectura complicatelor iubiri dintr-una dintre cele mai frumoase piese ale lui Shakespeare.
  Coordonatorul proiectului, Liviu Lucaci, creează un spațiu atât de potrivit pentru a-i pune în valoare pe actori și fiecare dintre ei realizează partituri bine și foarte bine individualizate. Și, poate cel mai important dintre toate, „Cum vă place” propune o frumoasă contemporaneizare a textului, în sensul cel mai profund și mai adevărat al termenului. Nu despre personaje în blugi și cu telefon mobil vorbim, nici despre laptopuri și multinaționale, ci despre un fel cu adevărat contemporan cu noi de a înțelege și de a rosti replica,
  Citeste tot pe Yorick
• “Cum va place” la Gala Absolvenților de Master UNATC? de Liana Bundalici sursa: 4 arte
  Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” Bucuresti gazduieste pana pe 26 mai Gala Absolventilor de Master promotia 2013. In cele opt zile ale Galei, la sediul UNATC, in salile “Atelier” si “Ileana Berlogea” au avut si au in continuare loc 14 spectacole de Arta Actorului, Animatie si Coregrafie care ii au ca protagonisti pe absolventii de master ai UNATC coordonati de profesori universitari.
  Marti, 21 mai, si miercuri, 22 mai, incepand cu ora 19.00, in Sala “Ileana Berlogea”, a venit randul piesei “Cum va place” de William Shakespeare sa fie interpretata. Spectacol de Arta Actorului, “Cum va place” este coordonat de conferentiar universitar doctor Liviu Lucaci si asistat de Ioana Barbu. Piesa a beneficiat de interpretarea a doua distribuitii diferite pentru fiecare seara, iar din distributia de miercuri au facut parte Pavel Ulici, Vlad Pavel, Irina Caramizaru, Silvana Negrutiu, Cezar Grumazescu, Ciprian Almasan, Idris Clate,
  Citeste tot pe 4 arte
• Shakespeare. Purcărete. Budapesta. de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  „Ce-ai zice dacă ne-am juca de-a dragostea?” – o întreabă (uşor naiv, uşor poznaş) Rosalinda, fiica ducelui surghiunit, pe verişoara sa, Celia, fiica uzurpatorului. Şi asta se întâmplă. Pastorală din prag de secole (XVI / XVII), „Cum vă place” urmăreşte destinul celor două eroine, însoţite de bufonul Touchstone, în fuga de la Curte şi căutarea refugiului şi, poate, a iubirii, în pădurea Ardenilor. În pofida criticilor literare ce i s-au adus de-a lungul timpului, piesa rămâne una din cele mai jucate comedii ale lui Shakespeare. Elementelor de comedie pastorală li se adaugă ochiul critic aruncat asupra unor practici sociale nedrepte, dar şi batjocura unor comportamente antisociale, prosteşti, autodistructive. Toate – sub umbrela generoasă a temei centrale: dragostea. Urmând tradiţia, „Cum vă place” este o poveste de iubire manifestată în varii forme: amorul la prima vedere dintre Rosalinda şi Orlando, Celia şi Oliver,
  Citeste tot pe Yorick
• E Shakespeare sau e Purcărete? Aceasta-i întrebarea de Lavinia Şerban sursa: Yorick
  Din doi în doi ani, metropola oltenească se îmbracă în haine de catifea de culoarea purpurei şi aşteaptă mândră şi ferchezuită să înceapă festivalul Shakespeare.
  Meşterii mari ai teatrului din toate colţurile sferei pământeşti: actori şi scenografi, luminişti şi sunetişti, profesori şi studenţi, se strâng cu toţii în piaţa din faţa Teatrului Naţional „Marin Sorescu” pentru a-l celebra pe inegalabilul, inefabilul mare dramaturg William Shakespeare.
  Cum a însoţit festivalul de la începuturi până la majorat (în anul 2014 se împlinesc 20 de ani de festival Shakespeare la Craiova), purtând respiraţia hâdă a unui Titus Andronicus, până în a douăsprezecea noapte şi sfârşind cu „O furtună”, din programul artistic nu putea lipsi un spectacol semnat Silviu Purcărete.
  „Cum vă place” este un spectacol marca Silviu Purcărete produs în Teatrul Naţional Budapesta. O mână de actori maghiari, îmbrăcaţi de scenograful Dragoş
  Citeste tot pe Yorick
• Shakespeare rătăcit în lumea lui Silviu Purcărete de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Spectacolul „Cum vă place”, pus în scenă la Teatrul Naţional din Budapesta de Silviu Purcărete, s-a jucat în deschiderea Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. Ca orice montare a cunoscutului regizor român, şi cea din capitala Ungariei a fost unul dintre momentele cele mai aşteptate ale festivalului, pentru că numele lui Silviu Purcărete este sinonim a priori cu valoarea. Pentru că orice producţie semnată de el este şi pentru cei care i-au urmărit creaţiile de-a lungul timpului, şi pentru ceilalţi, în principiu, un prilej de a descoperi încă un pas pe un drum… personal. Şi mai este o certă întâlnire cu capodopera, tot a priori, cu o valoare incontestabilă, care-ţi conferă un soi de siguranţă, în propriii ochi şi în ochii celorlalţi… într-o lume în care valorile sunt destul de amestecate. Ca atare, dacă spectacolul în sine îţi spune sau nu ceva, dacă trezeşte un gând sau o emoţie, dacă se produce sau nu o întâlnire
  Citeste tot pe Yorick
• „Cum vă place”, de William Shakespeare: Un exerciţiu de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cândva, către sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (A.I.C.T.) organiza un colocviu a cărui intenţie declarată era aceea de a formula un răspuns la întrebarea dacă mai este sau nu Shakespeare contemporanul nostru. Aşa cum susţinea într-o carte adesea citată, o carte-cult, apărută la Varşovia în 1961, celebrul Jan Kott.
  Răspunsurile formulate au fost de o diversitate extremă. Cei mai mulţi participanţi la dezbateri au opinat că marele dramaturg îşi arată contemporaneitatea nu oricând şi nu întotdeauna la fel de pregnant. După părerea lui John Elsom, cel ce a reunit actele colocviului într-o carte căreia i-a asigurat şi o foarte bună prefaţă, şi o remarcabilă coerenţă (cf. Mai este Shakespeare contemporanul nostru?, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994), mai înţelept şi mai productiv decât să aproximezi cuantumul de contemporaneitate al uneia sau alteia dintre piesele shakespeariene
  Citeste tot pe Adevărul
• Cum vă place? Verbal sau nonverbal? de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Mai întâi am crezut că asist la un fel de entrée îmbietor vizual, coregrafic, scos din şabloane, ceva nostim înainte de a intra în "odăile" subiectului. Când am văzut că introducerea se prelungeşte şi se adânceşte în continuum dansant şi mişcare, am căzut în capcana impresiei că limbajul va fi exclusiv nonverbal până la sfârşit, deşi imediat m-am întrebat cum va fi redată povestea îndrăgostiţilor din Cum vă place fără replici. Oricum, şocul a fost puternic şi a durat destul de mult. Suficient ca să-mi capteze atenţia şi să-mi provoace, mai întâi de toate, curiozitatea, imaginaţia. Când actorii au îmbrăcat uniforme naziste şi câmpul scenei a devenit militarizat, am avut impresia că am nimerit la alt spectacol, poate anunţatul Mein Kampf. Ulterior am făcut legătura între uzurpatorul shakespearean Frederic şi modelul real din secolul 20 transformat de Brecht în grotescul Arturo Ui.
  Am relaţionat surghiunul ducelui în pădurea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Mimică, gestică și alte câteva cuvinte de Lorena Copil sursa: Eliberart.ro
  Teatrul dans este întotdeauna o provocare, fiindcă gestul, locțiitor al cuvântului, trebuie să transmită în public mai mult decât obișnuita reacție: „Mamă, ce pot face oamenii ăștia cu trupurile lor!”. În acest tip de teatru, actorul devine mesajul însuși, motiv pentru care el nu ar trebui să se limiteze la câteva acrobații de impact temporar. În spectacolul Cum vă place, semnat Peter Uray, există și acrobații, și replici, și emoție, și aplauze, și standing ovations, și secvențe savuroase și… alte secvențe.
  Decorul minimalist încearcă să ofere atât amănunte spațiale, cât și detalii privitoare la ierarhizarea personajelor. Astfel, cele trei mese, care apar în prima scenă așezate vertical, vor fi utilizate fie ca paravan, fie ca piramidă a statuturilor, fie simbolic, în momentul în care Rosalinda (Enikő Györgyjakab) luptă cu falsa ei identitate, Ganymede, la care trebuie să renunțe. În scena luptei dintre Charles (Cristian
  Citeste tot pe Eliberart.ro
• Marele Will - aniversat la TVR. Dacă e luni, e Teatru TV de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  După spectacolul „Hamlet”, în direcţia de scenă a lui Tompa Gabor, Televiziunea Română, prin Casa de Producţie TVR, marchează împlinirea a 450 de ani de la naşterea lui William Shakespeare prin difuzarea unei comedii pastorale a autorului: „Cum vă place”, adaptarea şi regia artistică aparţinându-i regretatului om de teatru Olimpia Arghir (premiera TV: 1995).
  Piesa „Cum vă place” de William Shakespeare, pe care telespectatorii o pot urmări la TVR 2 luni, 5 mai, de la ora 19.25, îi are în distribuţie pe Horaţiu Mălăele, Irina Movilă, Claudiu Bleonţ, Emilia Popescu, Virgil Andriescu, Valentin Uritescu, Mircea Rusu, Ştefan Sileanu, Oana Ioachim, Adrian Titieni, George Alexandru, Mihaela Mihăescu, Răzvan Săvescu, Mihai Dinvale, Ion Roxin, Cristian Şofron, George Buznea, Valentin Teodosiu, Răzvan Roxin, Liviu Lucaci, Constantin Răşchitor, Marin Stan.
  Deşi scrisă între 1599 şi 1600, apoi pusă în scenă în 1603, „Cum vă place” a
  Citeste tot pe Cotidianul
• Aniversare meritată și un spectacol discutabil… de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Mai mulți slujitori stimați ai teatrului de diferite vârste, s-au întâlnit să îl serbeze pe colegul de crez profesional – Boris Petroff, distribuit în spectacolul “Cum vă place”.
  Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște a organizat aniversarea prețuitului actor Boris Petroff pentru 50 de ani de carieră și 75 de viață. Acesta este o personalitate cu totul specială a teatrului nostru. Discret, cu inteligență a construit o carieră artistică prin zeci de roluri înfătuite fără reproș în teatru și film. Parcurge un traseu în evoluția sa prin o serie de teatre, nu în căutarea marilor roluri, ci pentru a cunoaște și împărtăși experiențe artistice. A fost repartizat după studiile de la IATC, astăzi UNATC, la Oradea, conform legilor de atunci, apoi s-a alăturat trupei explozive din acea vreme a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, au urmat Teatrul “Ion Creangă”, Teatrul Evreiesc de Stat și colaborează acum, cu Teatrul din
  Citeste tot pe Spectator
• Shakespeare, scos la izirciţ de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  E dincolo de orice îndoială că Shakespeare e aproape silit să redevină contemporan cu noi în momentele aniversare. Că orice teatru din România, cât de cât serios, se simte obligat să introducă în repertoriu câte un titlu din creaţia lui atunci când se împlineşte un anumit număr de ani de la naşterea sau de la moartea marelui dramaturg.
  Mai puţin cert este dacă această cvasi-convocare la izirciţ a literaturii dramatice shakespeariene răspunde întotdeauna unei nevoi artistice şi de exprimare autentice. Dacă nu cumva Shakespeare şi scrierile lui ajung să fie un obiect de inventar sau o acţiune. Acum când suntem aproape de finalul anului în care s-au împlinit patru veacuri de la moartea autorului Romeo şi Julieta poate că nu ar fi tocmai rău să ne întrebăm câte dintre spectacolele româneşti montate pe texte shakespeariene în 2016 sunt cu adevărat valide. Câte lasă urme. Tare mi-e teamă că foarte puţine. Cum nu e însă în rostul acestei
  Citeste tot pe Adevărul
• Un Atelier de teatru (din Botoşani) la Ideo Ideis, 2018 de Alexandru Ivănoiu sursa: Agenda LiterNet
  Cum dăm cu fail?
  Cum ne place.
  Am început să citim Shakespeare, mult şi bine, să căutăm, să vedem ce ne surâde. Totul a pornit din start de la ideea de a face un spectacol de dragoste, dar cum multe din piesele de dragoste ne-au plăcut am ales să fie mai multe piese într-un singur spectacol: Cum vă place, A 12-a noapte, Îmblânzirea scorpiei şi Visul unei nopţi de vară.
  Idealul spectacolului este să arate că iubirea este aceeaşi indiferent de trecerea timpului. Fail-ul a început când am încercat să îmbinăm toate textele într-unul, când am ales prima distribuţie, în găsirea unui fir narativ comun şi în căutarea unui spaţiu care să lege toate întâmplările atât de diferite între ele.
  Momente frumoase au venit în ajutorul nostru şi ne-am bucurat când, pe rând, fiecare din cele de mai sus s-au rezolvat. Când am găsit un loc perfect în care totul s-ar putea întâmpla şi azi, şi peste mulţi ani, şi acum foarte mult timp.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• "Comedia erorilor" de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  In decorul de sfarsit de lume de la Casandra, studioul studentilor, acestia continua sa-si surprinda spectatorii, care nu sunt putini, in zilele cand viscolul nu-i impiedica sa ajunga acolo. Acum cativa ani eram inclinat sa spun despre acest teatru tineresc in decorul decrepit al unui trecut previzibil ca e nici mai mult, nici mai putin decat "Nationalul meu". Pe urma mi-am luat seama (nu mi-am facut-o), dar dupa "Scrisoarea pierduta" si dupa "Comedia erorilor" de zilele trecute parca as reveni la vechea formula.
  "Comedia erorilor" din 1923 si pana acum
  "Comedia erorilor", adaptare dupa Shakespeare, e pusa in scena si pe ecran de George Dogaru, un tanar regizor extrem de inzestrat pentru spectacolele funny, cum e acesta, care combina scena cu ecranul, cel din urma folosit si pentru deznodamantul acestei farse a iluziei si confuziei, care poate trimite cu gandul la unele fantezii SF cu lumi duble si oglinzi inselatoare. Constantin Dita e un Antipholus, cand din Efes,
  Citeste tot pe România Liberă
• Gandire comica din fasa de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Ceea ce impresioneaza la noua productie a scolii de teatru este nu numai capacitatea de a lucra in echipa a tinerilor interpreti - unii absolventi altii inca studenti -, ci si gandirea comica a celui care semneaza spectacolul.
  Fotografie de grup. Nici n-ar merge altfel, pentru ca in cazul de fata - spectacolul "Comedia erorilor" dupa W. Shakespeare, in regia lui George Dogaru (proaspat absolvent al sectiei de regie, clasa prof. Tudor Marascu, prof. Mihai Manolescu) - se potriveste perfect imaginea mecanismului care n-ar merge daca toate rotitele n-ar fi bine unse. Ceea ce impresioneaza la noua productie a scolii de teatru este nu numai capacitatea de a lucra in echipa a tinerilor interpreti - unii absolventi altii inca studenti -, ci si gandirea comica a celui care semneaza spectacolul. Mai ales pentru ca nu e putin lucru sa ai asa ceva inca de la inceputurile in meserie, "din fasa", cum s-ar spune, stiut fiind ca cel mai serios lucru in teatru e comedia, iar experienta isi spune
  Citeste tot pe Gândul
• “Comedia erorilor”, o viziune de la Teatrul Masca de sursa: Cronica Română
  Sâmbătă, Teatrul Masca propune o întâlnire inedită cu celebra piesă a lui Shakespeare, “Comedia erorilor”, în regia lui Mihai Mălaimare.
  Povestea gemenilor separaţi din greşeală pe care destinul îi readuce împreună şi jocul actorilor (Cosmin Creţu, Sorin Dinculescu, Valentin Mihalache, Aurel Sandu, Răzvan Teodorescu, Cosmin Şofron, Nicolae Pungă, Anamaria Pîslaru, Dora Iftode, Alina Crăiţă, Ana Sivu-Daponte, Adriana Bordeanu/ Graţiela Bădescu) sunt o sursă inepuizabilă de umor şi ironie. Absurdul întâmplărilor, confuzia şi incertitudinea reuşesc să stârnească hohote de râs. Importante în economia spectacolului sunt aportul corului, muzica lui Răzvan Diaconu şi scenografia semnată Puiu Antemir.
  “În monotonia vieţii de zi cu zi apare, din când în când, câte un accident bizar care ne lasă fără grai şi mai apoi ne face să râdem din rărunchi: încurcătura! «Comedia erorilor» este un incredibil teritoriu al încurcăturii,
  Citeste tot pe Cronica Română
• Erori în cascadă într-o zi dintre cele mai nebune de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Shakespeare nu avea nici 30 de ani atunci când a scris Comedia erorilor, o piesă despre care mai toţi exegeţii spun că îşi află modelul evident în Menaechmi a lui Plaut. Scriere ce i-a oferit dramaturgului aflat încă în formare patternul unei teme clasice „pe care se pot înjgheba uşor diferite aventuri comice” (Haig Acterian).
  Shakespeare nu a fost nici pe departe singurul care a preluat modelul piesei dramaturgului antic, acelaşi Haig Acterian evidenţiind detaliul că acesta a fost folosit, între alţii, de Molière şi de Regnard. Exegetul român ne explică şi motivul popularităţii respectivului pattern. „Scenariul său simplu şi ingenios, clădit pe încurcături groteşti şi neprevăzute, are avantajul de a putea fi jucat oricând şi oriunde”. În comentariul lui asupra comediei lui Shakespeare, Haig Acterian merge însă mult mai departe, detaliind cu minuţie modificările şi îmbunătăţirile aduse de acesta modelului pus la dispoziţie de
  Citeste tot pe Adevărul
• Comedia Erorilor – Teatrul de Nord din Satu Mare de Emil Călinescu sursa: LaTeatru.EU
  Se spune ca este foarte greu sa montezi Shakespeare. Au facut-o atatia altii inaintea ta, o vor face si mai multi dupa tine, asa ca alegerile tale regizorale vor fi usor contestabile. Vei dori sa faci un spectacol memorabil, un reper, ori vei dori sa faci un spectacol curat, regizat corect, fara nimic special? Adaugi elemente contemporane? Daca da, cat de multe?
  Eh, pe cat de greu este sa regizezi un spectacol de Shakespeare, pe atat de greu, ori poate si mai greu, este sa scrii despre unul. Iar ca tanar, ca persoana care n-a vazut foarte multe adaptari, este cu atat mai greu. E clar ca-ti vei pune-n cap pe unii si pe altii, ca vei starni nemultumiri, ca vei risca mult.
  Ce ai putea sa spui nou, ceva ce nu s-a spus pana acum? Ce superlative ai mai putea gasi pentru a caracteriza un text atat de nebunesc si, totusi, atat de bine scris? Un text care a inspirat atatia si atatia dramaturgi ori scenaristi de film. Un text care este la randul sau inspirat de alte texte, clasice se pare,
  Citeste tot pe LaTeatru.EU
• Othello reîncărcat de Florian Gadea sursa: România Liberă
  Programat pe scena Teatrului National "Radu Stanca", vineri, 30 martie, de la ora 19, "Othello?!" este al doilea spectacol de teatru regizat de ucraineanul Andriy Zholdak, ce aduce un plus de valoare sezonului teatral sibian inclus in programul Sibiu – CCE 2007. "Othello?!" reprezinta o adaptare scenica libera de Andriy Zholdak dupa tragedia "Othello sau Maurul din Venetia", de William Shakespeare. Plin de metafore, dar si de interogatii filosofice asupra conditiei umane, Othello, in viziunea lui Andriy Zholdak, urmareste sa provoace spectatorilor cele mai puternice emotii, atingerea extremelor in reactia publicului de teatru. Spectacolul nu este o premiera, el a mai fost prezentat in editiile din anii trecuti ale Festivalului International de Teatru de la Sibiu (FITS), dar, ca de fiecare data, geniul regizoral al lui Zholdak aduce noutati si viziuni uneori socante. Criticul George Banu aprecia ca "Othello" reprezinta tragedia omului singur, deasupra caruia cerul este gol.
  Citeste tot pe România Liberă
• Un fel de "Othello sunt eu!…" de Dorinel Tronaru sursa: România Liberă
  Dupa socul produs la Sibiu la sfarsitul saptamanii trecute prin spectacolul "Viata cu un idiot", toata lumea a asteptat cu nerabdare noua montare de-aici a regizorului ucrainean Andryi Zholdak. Premiera spectacolului "Othello?!", adaptare libera dupa tragedia "Othello sau Maurul din Venetia" a Marelui Will, a avut loc la Teatrul National sibian "Radu Stanca" vineri si putem spune ca Zholdak nu si-a dezmintit renumele nici de aceasta data.
  Nu e vorba chiar despre o noutate, fiindca Andryi Zholdak a mai montat la Sibiu "Othello" in anul 2003, castigand atunci chiar Marele Premiu la Gala Premiilor UNITER, insa schimbarile, mici, dar prin punctele esentiale, au fost anticipate de regizor in conferinta de presa prealabila spectacolului. Astfel, el considera ca practic este vorba despre o cu totul alta formula de spectacol, in care a adaugat noi teme, noi nuante, noi accente ale sentimentelor (sau antisentimentelor) nutrite de personaje. Modificarea esentiala priveste in primul rand
  Citeste tot pe România Liberă
• Jocuri de-a crima la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Spectacolul "Othello", in regia ucraineanului Andriy Zholdak, a fost prezentat luni seara, la Festivalul de Teatru.
  Jucat intr-o versiune noua determinata de disparitia prematura a actorului Virgil Flonda, interpretul lui Iago la premiera, spectacolul "Othello" a adus din nou in atentie semnele de interogatie si exclamatie care insotesc pe afis titlul-nume al protagonistului.
  Crima e integrata in desenul spectacolului de la bun inceput. Masivul si copilarosul conducator al flotei venetiene, maurul Othello (in spectacol, interpretul Constantin Chiriac, vital si extrovertit, nici nu e prea maur) incepe prin a-i face vaporase Desdemonei, dar joaca asta - devenita dragoste, apoi casatorie - nu se va termina bine si regizorul construieste metafore scenice de o puternica expresivitate in care indiferenta, prostia, rautatea construiesc prin elemente de miscare si decor climatul crimei.
  Batista rosie pierduta, furata, chiar gasita, este pinza de vapor si lenjerie intima, nu lipseste,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un Othello navigator de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  „Othello“, ultimul spectacol din trilogia shakespeariană adusă la Bucureşti de trupa Meno Fortas din Vilnius, s-a jucat sâmbătă seară la Teatrul Bulandra.
  Un Othello dominator si o Desdemona supusa, in perspectiva lituaniana.
  Această reprezentaţie întregeşte linia simbolică a primelor două spectacole „Macbeth“ şi „Hamlet“. Acţiunea are loc pe o corabie, lucru susţinut de text prin faptul că maurul este comandantul flotei veneţiene ce porneşte într-o campanie militară spre Cipru, dar are şi un echivalent mistic, bisericile fiind construite adesea în formă de corabie. Viaţa însă este privită ca o călătorie, iar marea furtunoasă şi toanele vântului care cooperează sau nu cu navigatorii sunt vechi motive literare, fie şi dacă ne gândim doar la „Odiseea“. Pe puntea corabiei, în dormitor sau pe pânzele ce joacă adesea şi rol de hamacuri se dezvoltă şi se consumă nebunia lui Othello ale cărui trăiri sunt strâns legate de
  Citeste tot pe Cotidianul
• Iago versus Otello de Loredana Baltazar sursa: Ageda LiterNet
  Sunt ticălos
  fiindcă sunt om;
  şi simt în mine noroiul originar.
  (Arrigo Boito - Otello, Actul II, Scena II)
  Interpretarea textului shakespearian în versiunea libretistului Arrigo Boito conferă un substrat psihologic textului operei cu acelaşi nume aparţinând lui Giuseppe Verdi. Dincolo de aceasta, autocaracterizarea unui personaj "special" precum Iago sugerează posibilitatea justificării unui comportament - în general vorbind - profund amoral. Prototip al perfidiei, al vicleniei inteligent conduse, al calomniei fără limite, Iago se încadrează într-o tipologie negativă prin definiţie, fiind autorul psihologic al crimei comise asupra Desdemonei şi al sinuciderii lui Otello. Răul îi este consubstanţial, în măsura în care el nu recunoaşte valoarea Binelui (Cred că omul drept e un măscărici şi la chip dar şi la inimă, că totul în el e mincinos: lacrima, sărutul, privirea, sacrificiul şi onoarea). Unilateralitatea dimensiunii negative a caracterului
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• Gelozia lui Othello, între râs şi plâns de Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  O tragicomedie pentru vremuri de criză: „Othello şi prea-iubita lui Desdemona“, un spectacol de teatru fizic, despre gelozia oarbă, „rizibilă şi totodată teribilă“. După „Romeo şi Julieta“ şi „Hamlet“, Teatrul de Mişcare Studio M din Sfântu Gheorghe a propus, la începutul lunii mai, un alt spectacol shakespearian, în regia lui Mihai Măniuţiu şi coregrafia lui Péter Uray.
  Balet. Amulete şi podoabe africane. Muzică de jazz, un Iago la puterea trei, ipostaziat de Peter David, Attila Nagy, Laszlo Szekrenyes, care cântă, pe ritmuri de blues: „De-l urmez pe Othello, / Nu mă slujesc decît pe mine însumi./ Nu din iubire stau pe lîngă el,/ Ci mă prefac doar pentru scopul meu". Othello şi Desdemona sunt jucaţi, în spectacolul în limba maghiară supratitrat în română, de doi fraţi, Andras Gyorgyjakab şi Eniko Gyorgyjakab, fiecare interpretând excelent, separat şi împreună, jocul fizic de-a şoarecele şi pisica, uneori brutal şi icnit,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Coșmarul Desdecea Morariumonei de Mircea Morariu sursa: Revista Familia - pg.268
  Am recitit capitolul Introducere în teologia Iadului consacrat de Mihai Măniuțiu piesei Othello în cartea de eseuri shakespeariene Cercul de aur (Editura Meridiane, București, 1989) la foarte puține ore după ce am văzut spectacolul realizat după respectivul text de valorosul regizor împreună cu actorii și dansatorii trupei de teatru M Studio din Sfântu Gheorghe. Spectacol ce se numește, cu intenții de ironie și autoironie parcă, Othello și prea iubita lui Desdemona. În respectivul studiu, Măniuțiu optează pentru o lectură a tragediei shakespeariene din perspectiva lui Iago. Care, după ce își va fi văzut împlinit visul mărunt de a-l înlătura pe Cassio din postul de locotenent, se va concentra asupra lui Othello și a Desdemonei, înverșunându-se asupra a tot ce au într-înșii mai bun, mai frumos, mai apropiat de perfecțiune. Iago, socotește Măniuțiu, știe că a macula imaginea Desdemonei înseamnă a-l zdrobi pe maur, înseamnă a-i răpi și
  Citeste tot pe Revista Familia - pg.268
• Un Othello remarcabil esenţializat de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cercetători mai vechi (Haig Acterian) şi mai noi (Andrzej Zurowski) îi plasează pe acelaşi nivel de importanţă, în economia piesei shakespeariene, pe Othello şi pe Iago. Întrebarea care se pune e cea referitoare la motivele ce îl determină la acţiune pe maleficul Iago. Dincolo de invidia nutrită la adresa lui Othello şi de dorinţa de a-i lua locul. Cum se explică ura lui la adresa Desdemonei.
  Regizorul Mihai Măniuţiu, în valoroasele lui studii shakespeariene, observa, pe bună dreptate, după părerea mea, că Iago ştie foarte bine că, distrugând-o pe Desdemona, îl distruge pe Othello. În excelentul, concentratul spectacol montat la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte, regizorul Suren Shahverdyan aprofundează psihologia distructivă a lui Iago (Mircea Silaghi). Omul este un marginal, e puternic măcinat lăuntric, din punct de vedere psihologic se situează undeva în vecinătatea lui Richard al III lea. E obiectul dispreţului cvasi-general exprimat,
  Citeste tot pe Adevărul
• „Tragicul” Iago de Dana Pocea sursa: Revista Luceafărul
  Othello pe scena Teatrului „Tony Bulandra”, la fel cum s-a întâmplat recent și cu Negustorul din Veneția la Târgu-Jiu, demonstrează că „Anul Shakespeare” e benefic și pentru un teatru „mic”, cu posibilități reduse de a realiza montări fastuoase ori măcar de a visa la ele. Important e, de aceea, nu numai curajul de a aborda un repertoriu de „categorie grea!”, ceea ce e un act apreciabil în sine, ci și modul cum sunt tratate, și ca substanță și ca formă, textele spre care se îndreaptă atenția. Ambițiosul M.C. Ranin, managerul teatrului târgoviștean, nu se mulțumește cu restituiri de arhivă sau cu încropiri și improvizații, dar nici să bifeze, indiferent de semnificația lui, un eveniment atestat de calendar. Dimpotrivă, atât cât îi permit „curelele”, regizorii cu nume sunt constant o țintă pentru el. Colaborarea cu Mihai Măniuțiu și Alexander Hausvater, prezenți pe afiș cu două spectacole competitive, Trei ceasuri după
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Acțiunea distrusă scenic de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Premiera cu “Otello” pe scena Operei Române din Capitală, cu invitați în rolurile principale a fost un spectacol … radiofonic. Dacă închideam ochii, ascultam opera lui Giuseppe Verdi într-o interpretare corect realizată muzical, dacă urmăream spectacolul, spre final, chiar te putea pufni râsul, dar și … plânsul pentru modul în care celebra operă era ilustrată scenic.
  Trăim în mileniul trei, afectați de probleme grave – manipulare, intoleranță socială, emigrație, rasism, iar Shakespeare în “Othello”, a atacat precum un vizionar, aceste teme majore, în secolul al XVI-lea, în subsidiarul piesei sale alese drept subiect de Verdi pentru opera compusă în secolul al XIX-lea. Arrigo Boito a conceput libretul în colaborare cu Giuseppe Verdi pentru a susține muzical esența piesei bătrânului Will, cu accentuarea personajului malefic Jago, distrugător de sentimente și valori sociale.
  Giancarlo del Monaco (regie, decor și lumini) și Stella del
  Citeste tot pe Spectator
• Apele tulburi din oglindă de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Povestea de iarnă proaspăt „spusă“ de Alexander Hausvater sub tutela Naţionalului timişorean este cel puţin un eveniment, dacă nu ceva mai mult decît atît: împlinirea (desecretizată) a unui număr impresionant de persoane angajate în ridicarea spectacolului.
  O dată, ar fi vorba despre cuplul Shakespeare–Peca Ştefan. Din punctul meu de vedere, cel mai ghinionist Will este cel montat în original, sub semnul sfîntului respect pentru integralitatea textului şi nemişcarea virgulei. Umăr la umăr cu regizorul, dramaturgul român retraduce în folosul unui scenariu coerent şi asezonat hibernal, în funcţie de înţelesul pe care spectacolul îl oferă substantivului. Fiindcă basmul nu mai e unul oarecare, ci „acela“, necesar şi suficient. Nu ni se mai spune la gura scenei o „poveste de iarnă“, ci „povestea“ exemplară despre iarna mai degrabă cosmologică (cosmogonică? – întrucît, cred eu, cosmogonia doare) şi civilizatorie decît
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare expandat de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  Zăpadă artificială, lasere, fum, împuşcături, moving heads, spoturi de urmărire, stroboscoape, proiecţii video, platforme mobile, panou electronic, o motocicletă, un cap de urs împăiat, manechine de vitrină, butaforie, măşti, actori care spun replici, cîntă – de la sonorităţi de operă la ritmuri latino – şi dansează, pe orizontala şi pe verticala unui spaţiu generos, al Sălii de Sport nr. 2 din Timişoara, concesionată Teatrului Naţional din Timişoara, aşa arată, concentrat, cele două ore şi un pic de Povestea de iarnă a lui Alexander Hausvater. De fapt, a lui William Shakespeare, înscenată de Alexander Hausvater. Regizorul a dorit o variantă „cum n-a mai fost alta“, ca să glăsuim în limbaj de poveste, aşa încît a decis să dea la o parte clasicul „a fost odată“ şi să impună formula „aşa este acum“. A luat Povestea de iarnă (la articularea din titlu realizatorii ţin foarte mult, deşi nu e crucială!), a tăiat
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sfarsitul povestii de Alice Georgescu sursa: Ziarul Financiar
  Indiscutabil, Shakespeare este, la ora de fata, „pe val" in teatrul romanesc: spectacolele cu piese de-ale sale se inmultesc de la o luna la alta, sub semnaturi regizorale dintre cele mai prestigioase. Este, cu siguranta, (si) un semn al crizei generale, pe care incepem sa o resimtim si noi, din ce in ce mai acut.
  Caci, scrisa intr-o vreme a tuturor framantarilor politice, religioase, sociale, economice si, implicit, spirituale (ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea si primele doua ale secolului al XVII-lea, cu aproximatie), dramaturgia shakespeariana raspunde intr-un fel subtil, imperceptibil cateodata, spaimelor si sperantelor, temerilor si avanturilor oricarei epoci tulburi, incerte, pline deopotriva de amenintari si fagaduinte – o epoca precum cea pe care o traim noi acum.
  Instituindu-l pe Shakespeare contemporan al nostru, Jan Kott a avut, neindoielnic, o strafulgerare de geniu cat priveste nu doar istoria literaturii, ci si – iata – istoria propriu-zisa.
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Replica lui Hausvater de Doina Papp sursa: Bucureștiul cultural
  In dosarul de spectacol la recenta premiera cu Poveste de iarna de la Teatrul National din Timisoara, mai multi cronicari si colaboratori ai cunoscutului regizor au fost invitati sa indice care dintre replicile favorite ale acestuia l-ar defini mai bine. Cel mai potrivit cu subiectul mi s-a parut cuvantul englezesc „excitement“, la care au facut referire unii dintre cei chestionati, implicand aici explozia de energie pe care o contin spectacolele lui Alexander Hausvater si gradul inalt de spectaculos. Intr-adevar, de la textele proprii, vezi Athénée Palace, recenta adaptare dupa faimosul roman al contesei Waldeck (ce descoperire!), si pana la autori contemporani dintre cei mai exotici, precum Isaac Bashevis Singer (Teibele si demonul ei), de la clasicii cei mai frecventati la altii descoperiti in biblioteci (Don Juan si Faust de Christian Dietrich Grabbe) navalnicul regizor ne asalteaza cu excesele sale de fantezie si inovatie intr-un mod unic. Stilul sau fara stil introneaza
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Cum au revitalizat Hausvater si Peca Povestea de iarna a lui Shakespeare de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Jumatate dintre premierele pe care le-am vazut de la inceputul anului in teatrele din Romania au la baza piese de William Shakespeare. Ceva este insa diferit si sporeste sansele de succes ale spectacolelor cu piesele lui: noile traduceri.
  Textele de spectacol sunt versiuni noi (cu unele exceptii) si, fie ca sunt semnate de Ioana Ieronim (Furtuna, la Teatrul Mic), de Cristi Juncu (tot Furtuna, dar la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiesti) sau de Peca Stefan (Poveste de iarna, la Teatrul National din Timisoara), ele „vorbesc" pe limba spectatorului contemporan.
  Spectacolul semnat de Alexander Hausvater la Timisoara este cea mai reusita dintre productiile regizorului in ultimii ani de zile.
  Noua reprezentatie arunca in aer spatiul de joc si rescrie regulile conform carora are loc reprezentatia (care se joaca in sala primita recent de Nationalul timisorean, o fosta cazarma, apoi sala de sport). Spectatorii sunt instalati in centrul spatiului de joc, pe scaune rotative,
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Două modele despre un Shakespeare salvat de clişee de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Întrebarea cum mai poate fi asimiliat şi receptat Shakespeare în teatrul contemporan şi-a aflat două răspunsuri la ediţia din acest an a FNT-ului, oferite de Alexander Hausvater şi Cristi Juncu. Povestea de iarnă a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, respectiv Furtuna, cu actori de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, au adus pe scena teatrelor bucureştene două montări în care Shakespeare este din nou revalorificat şi transpus în formule teatrale inedite, care evită locurile comune.
  De la Hausvater nici nu se putea aştepta altceva decît o montare care să sfideze orice convenţii. Deşi este păstrat firul poveştii clasice, recontextualizarea face ca Shakespeare aproape să nu mai fie recognoscibil. Povestea de iarnă devine Povestea lui Hausvater, mai mult decît a lui Shakespeare (de altfel, noua tra-ducere, realizată de Peca Ştefan, operează încă din titlu o modificare: alegerea formei articulate este explicată de însuşi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Povestea de iarnă de la Timișoaraeste de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața Românească
  Piesa lui Shakespeare, tradusă până acum în româneşte cu titlul Poveste de iarnă, şi-a recăpătat titlul original, articulat, din engleză. The Winter’s Tale a devenit Povestea de iarnă. Traducerea semnată Peca Ştefan este în întregime în proză, iar ceea ce a pus Alexander Hausvater în scenă, în sala doi a Teatrului Naţional de la Timişoara, este o variantă prescurtată, dar care rămâne în picioare, adică nu pierde, cel puţin prin text, înţelesurile shakespeariene. O variantă mai scurtă puţin decât textul original, dar o poveste cu luptători de gherilă care câştigă bătălia şi sunt puşi în faţa guvernării. Alexandru Hausvater propune stângăcia politică faţă cu stângăcia intimă. Leontes, regele Siciliei, îşi suspectează soţia, pe Hermiona, că-l înşeală cu bunul şi vechiul său prieten Polixenes (multistrăinul), regele Boemiei, aflat în vizită în regatul său de exact nouă luni, timp în care regina a rămas
  Citeste tot pe Viața Românească
• Hausvater reloaded de Marian Rădulescu sursa: Agenda LiterNet
  Era prin 1993 şi, într-un spaţiu neconvenţional (Cantina Facultăţii de Mecanică din Timişoara), am văzut cea mai tulburătoare piesă de teatru (de până atunci, cel puţin): ...au pus cătuşe florilor, cu actori ai Teatrului Odeon din Bucureşti: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim ş.a.. A fost prima întâlnire cu un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Retina mea (sau poate memoria afectivă) încă îi mai reţine finalul: pe un scaun de tortură, un personaj moare în urma aplicării de şocuri electrice. În partea opusă a sălii, într-un fel de extaz ce reuneşte bucuria cu sufernţa, femeia lui îşi toarnă pe tot corpul nud o găleată de sânge - singurul lucru ce i-a mai rămas de la bărbatul care-i fusese schingiut. Doi ani mai târziu, în sala de la Odeon aveam să văd alte două montări de renume, purtând marca Hausvater (căci regizorul-artist devenise un brand): La ţigănci şi Pericle.
  Când, prin anul 2004,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Habemus Rege!? de sursa: BookHub
  Dacă ne-am lua după fumul ieșit din cele două hornuri plasate strategic în mijlocul scenei, am spune că da: avem un (nou) rege. Dacă ne-am uita mai bine și la ce rege, ei da… acolo e o problemă.
  „Mai multe roluri și niciun personaj.” spune Richard al II-lea pe când deja îi era aproape sfârșitul. Shakespeare n-a strecurat la întâmplare sintagma în cauză. Suntem în plin Ev Mediu, când descendența făcea regula în ceea ce înseamna (pentru epocă) ierarhie socială, și cu atât mai mult când vorbim de succesiunea la tron ( Richard al II-lea a domnit între 1377 – 1399). Nu sunt puțini ani pentru vremurile acelea și, mai ales, pentru el însuși, copil fiind atunci când a urcat pe tron. Și încă ce tron! Dar, ca în toate poveștile (reale sau nu) cu regi, tronul este dorit și de cei mai puțini norocoși, dar parte a familiei regale: cei născuți în ordinea venirii pe lume, după Întâiul, sau după primul moștenitor direct (evident,
  Citeste tot pe BookHub
• Viața și moartea lui Richard al II-lea – Un spectacol marca Radu Iacoban de Petre Ivan sursa: Ziarul Metropolis
  Cea dintâi premieră a Teatrului Mic în 2018 şi a zecea în decursul unui an de zile, spectacolul Viaţa şi moartea lui Richard al II-lea de William Shakespeare, în regia şi versiunea scenică a lui Radu Iacoban, are premiera miercuri, 7 februarie, ora 18:30, în Sala Atelier a Teatrului Mic.
  Publicul spectator va fi martor al tragediei detronării ultimului rege legitim al Angliei, Richard al II-lea, unsul lui Dumnezeu, moment care a coincis cu instaurarea unei noi dictaturi în persoana renumitului Henry al IV-lea, conducător iubit de popor.
  Uite cum joc eu mai multe roluri și niciun personaj nu-i mulțumit. Uneori sunt rege, dar trădarea mă face să-mi doresc să fiu un biet tâlhar. Și atunci devin tâlhar. Apoi mizeria mă convinge că-mi era mai bine înainte, ca rege. Și în momentul ăla devin rege, dar mă gândesc că-s detronat de Bolingbroke și iar nu sunt nimic. (Richard al II-lea)
  Fascinanta poveste a lui Richard al II-lea, încoronat la doar 10 ani,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• De la coroana regală la cununa de spini de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  O piesă despre putere şi fragilitatea sa, despre trădare, ipocrizie şi interese subiective; la limită, o meditaţie pe tema condiţiei umane: omul – regele universului, omul – victima nesăbuinţei, a orgoliului şi a morţii.
  Un context mereu actual (chiar dacă vorbim de Evul Mediu sângeros), lesne translabil în zilele noastre, un text care permite o viziune modernă şi chiar o abordare discret localizată (trimiterea la ultimul rege al României şi contextul politic al abdicării şi ulterior revenirii lui în ţară în anii ’90). Sunt de apreciat măsura şi calitatea sugestiei propuse de Radu Iacoban (nimic forţat. Ba chiar, pe alocuri emoţionant, pentru cunoscători, desigur).
  Într-un decor ”post” (postmodern, post-apocaliptic, post-adevăr) semnat de Tudor Prodan, care are ceva din rigiditatea colţuroasă, copleşitoare a templelor antice, dar şi din atmosfera încă fumegândă a unui câmp de bătălie/spaţiu de manevră, se pun la cale
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Ce vrea să transmită acest spectacol? … de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Piesa “Richard al II-lea” de William Shakespeare devine “Viața și moartea lui Richard 2” în regia și versiunea scenică, semnate de Radu Iacoban. Printre numeroasele piese istorice aparținând lui Shakespeare, “Richard al II-lea” este considerată singura a fi o “piesă poem” prin limbajul poetic al replicii. Recitită astăzi se face simțit fiorul unei sensibilități poetice în evocarea istoriei unui rege “uns de Dumnezeu”, Richard al II-lea, uzurpat de vărul Henry Bolingbroke care va deveni renumitul rege Henric al IV-lea. Prețuita valoare universală, Shakespeare în toate piesele sale – istorice, comedii sau tragedii, are un substrat cu tâlc despre OM fie că e rege sau muritor de rând, substrat care îl face să fie contemporanul celor ce privesc spectacolele cu textele sale. Bătrânul Will își definește exemplar personajele prin replica bogată în semnificații, bază a situațiilor și provocării privitorului de a judeca lumea de pe
  Citeste tot pe Spectator
• Richard 2, Counter-Strike şi aripi frânte de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Coroana şi tronul – cele două simboluri ale puterii folosite de Shakespeare, despre care se pot scrie rafturi întregi de bibliotecă. Fascinaţia acestor obiecte şi jocul pervers-voluptuos al seducţiei în care cei mulţi îşi pierd, odată cu raţiunea, şi viaţa. Orice nouă înscăunare presupune o crimă. Modalitatea de a dobândi aceste însemne hipnotice trece obligatoriu prin sânge şi uneltire. Trădarea şi sabia înfiptă adânc în cel care le deţine e un express road cu destinaţia Putere. Pentru că, de fapt, coroana şi tronul sunt icoanele la care se închină cei care slujesc acestei zeităţi macabre – Puterea. Mai crudă şi mai seducătoare decât orice divinitate, Puterea nu este mijloc, ci scop. Iar odată ce îi cazi pradă şi te crezi stăpân pe ea, te încolăceşte ca un şarpe constrictor şi te sugrumă cu greutatea ei nemiloasă.
  Spectacolul „Viaţa şi moartea lui Richard al II-lea” regizat de Radu Iacoban la Teatrul Mic nu se poate
  Citeste tot pe Yorick
• Învierea lui R2RI nu mai are loc de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Viaţa şi moartea lui Richard 2 e numele spectacolului lui Radu Iacoban pe textul "Richard al II-lea" de William Shakespeare. Mai corect şi mai complet, spectacolul lui Radu Iacoban (regie & adaptare), Tudor Prodan (scenografie & costume & video design) şi Bogdan Gheorghiu (light design), tripleta căreia îi datorăm câteva dintre cele mai deştepte, coerente, dense, ireverenţioase şi neliniştitor-haioase spectacole ale Bucureştiului curent: Constelaţii la Act, Procesul caprei cu un ied la Metropolis şi, acum, acest Richard 2 la Teatrul Mic.
  Paranteză: În chip curios, ghinionul care s-a abătut asupra teatrului de pe Sărindar s-ar putea dovedi, în timp, marele lui noroc. De când clădirea ce îi găzduieşte stalurile şi etajul a fost inclusă pe lista imobilelor cu risc seismic clasă I, Mic-ul s-a văzut nevoit să îşi restrângă activitatea cu publicul în clădirea adiacentă, ce găzduieşte scena (pe care acum e instalat şi publicul) şi spaţiile
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Puterea, tronul și coroana de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Nu cred și am ferma convingere că nici Radu Iacoban, în dubla lui ipostază de adaptator al textului și de regizor al montării intitulate Viața și moartea lui Richard 2, rescriere în cheie modernă-contemporană-postmodernă (cum doriți sau cum vă place) a celebrei piese Richard II, că spectacolul care se joacă pe scena Teatrului Mic ar fi unul perfect, fără fisură.
  Ar mai fi fost multe de clarificat la nivelul desfășurării acțiunii scenice, al tempo-ritmului, al precizării identității personajelor, sunt destule idei regizorale doar enunțate și, în mod mai mult ca sigur și din păcate, neduse până la capăt, însă cu toate aceste minusuri mi se pare de domeniul evidenței că Viața și moartea lui Richard 2 este nu doar un spectacol util, util atât regizorului, cât și actorilor și instituției producătoare, ci și important.
  Radu Iacoban se apropie, aparent fără complexe, de una dintre cele mai bune, mai aproape de desăvârșire scrieri ale lui
  Citeste tot pe Yorick
• „Totu-i bine…” pentru actor de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Regizorul britanic Tim Carroll, cu o carieră interesantă şi bogată pentru vârsta pe care o are, se află la cel de-al doilea spectacol în România. După ce a montat „Odysseia”, o creaţie scenică fără termen de comparaţie în teatrul de la noi, o producţie rafinată, elaborată, emanând o energie autentică, s-a întors la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova pentru o altă experienţă.
  Ea s-a concretizat într-un spectacol care a avut premiera luna trecută: „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine”, de William Shakespeare, în traducerea Ioanei Ieronim. Şi de data aceasta, primul cuvânt care descrie ce vedem pe scenă este „rafinament”. Regizorul a optat pentru stilizarea unei piese care nu e nici tragedie, nici comedie şi a propus un proiect coerent. Toate componentele spectacolului funcţionează în spiritul unei stilizări moderne, credibile, vii. Scenografia lui Puiu Antemir este esenţială în acest sens, ca şi costumele create de
  Citeste tot pe Yorick
• În căutarea prezentului de Andrei Șerban sursa: Agenda LiterNet
  Zadarnicele chinuri ale dragostei, una dintre primele comedii scrise de Shakespeare, după unii chiar prima sa comedie, a fost continuată mai târziu de o altă comedie, Mult zgomot pentru nimic. În timpul lui Shakespeare, la Globe, cele două piese se jucau împreună, prima fiind numită în original Love's Labour's Lost, iar a doua, conform unor opinii avizate, Love's Labour's Won - traduse literal ar fi: "Eforturile pierdute ale dragostei", respectiv "Eforturile câştigate ale dragostei".
  La Teatrul de Comedie se joacă acum spectacolul Mult zgomot pentru nimic, pe care l-am montat în primăvara lui 2018 (premiera fiind la final de aprilie 2018), iar în acest moment, la un an distanţă, pregătesc cu echipa Teatrului Bulandra Zadarnicele chinuri... (cu premiera pe 16 mai 2019, după avanpremiere pe 11, 12, 14 şi 15, urmate de spectacole pe 19, 21 şi 22 mai 2019 - nota LiterNet)
  E interesant să urmărim aceste două comedii în paralel, ca sa înţelegem ce le leagă şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• 7 de cupă de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  "Traducere de Lucia Verona şi Horia Gârbea, într-o adaptare liberă de Daniela Dima". Cu aceste vorbe, decupate din fişa de prezentare a spectacolului Zadarnicele chinuri ale dragostei de William Shakespeare, noua premieră de la Bulandra, se cuvine început.
  Pentru că cele trei nume din citatul de mai sus merită prima rundă de aplauze furtunoase. Pentru felul inteligent, proaspăt şi plin de umor în care i-au oferit lui Andrei Şerban, spre înscenare, unul dintre cele mai dificile, misterioase, paradoxale şi enigmatice texte shakesperiene.
  Un text care îngăduie comedie, rap, dramă, cor, poantă, monolog, poezie, ironie, vis, realitate, visând realitatea, realitatea visului.
  *
  Alături de text, imaginea. Decorurile, costumele, luminile. Octavian Neculai, Edita Lupea, Andrei Şerban.
  Zidurile de plexiglas ale oraşului, acoperite de grafitti şi de afişe. Dincolo de ele, schelele înaltului. Dincoace de ele, un stâlp de iluminat stradal. Un copac cu braţe
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Nu poate fi zadarnic ... de Octavian Neculai sursa: Agenda LiterNet
  Nu poate fi zadarnic... când e vorba de Andrei Şerban şi echipa Teatrului Bulandra.
  Nu am apucat să ne tragem bine sufletul şi la Bulandra, după recenta premieră cu Richard 3 al aceluiaşi Andrei Şerban, va avea loc o nouă premieră: Zadarnicele chinuri ale dragostei de William Shakespeare.
  Actriţele frumoase ale teatrului: Ioana Anastasia Anton, Alexandra Fasolă, Silvana Negruţiu, Maria Vârlan şi invitata Adela Bengescu (de-acum o obişnuită a scenei Teatrului Bulandra), Doamne de la Curtea Franţei, într-o desfăşurare de feminitate, inteligenţă şi talent. Apariţia lor e un moment de încântare şi bucurie.
  Cei patru "băieţi" ai Navarrei: Şerban Pavlu, Lucian Ifrim, Alin State, în frunte cu Regele George Ivaşcu (din nou invitat, de acum "Omul casei"), jucând cu un inegalabil umor, cu autoironie, din toată inima, dăruind publicului nu numai sentimentul de destindere, ci şi plăcerea de a fi acolo lângă ei, cu ei.
  Iar "tartorul" acestei
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Teatrul galant al lui Andrei Şerban de Alexandru Pătrașcu sursa: despreopera.com
  În aproape o lună, Andrei Șerban trece de la teatrul politic la comedia filosofică și arta pentru artă, prin textele aceluiași Shakespeare, la aceeași companie (Bulandra). O distanță mai mare între Richard 3 și aceste Zadarnice chinuri ale dragostei, cu greu s-ar putea imagina.
  Love’s Labour’s Lost e una dintre piesele lui Shakespeare rar jucate, din cauză că textul e sofisticat, făcând aluzii la literatura unor vremuri îndepărtate. Mai mult, acea literatură veche nu doar că ne este prea puțin cunoscută nouă, celor neinițiați, ci este chiar aproape irelvantă în România. O provocare aparent insurmontabilă pentru un regizor, nu și pentru Andrei Șerban.
  Translatarea contextului curții regelui Navarrei într-o contemporaneitate de ghetou e irelevantă, dacă vrei să cauți în această punere în scenă vreo corespondență ascunsă cu realitățile românești. Ea nu încearcă să sugereze nimic altceva decât truismul actualității lui
  Citeste tot pe despreopera.com
• Dragostea – a doua naştere, prima moarte de Răzvana Niță sursa: Acta est fabula
  Regele Navarrei şi cei trei amici ai lui fac un legământ de castitate, abstinenţă, renunţare la plăceri precum mâncarea, somnul, trândăvia. Vreme de trei ani, aceştia ar urma să se dedice spiritului. Femeile vor avea interzis în cetate. Sigur că lucrurile ies pe dos. „Zadarnicele chinuri ale dragostei” este o comedie, dar e şi o farsă, şi o feerie care prefigurează mult mai celebra piesă „Visul unei nopţi de vară”. În orice caz, acest text se dovedeşte a fi un fertil material de lucru pentru regizorul Andrei Şerban şi echipa sa de la Bulandra.
  Această poveste aparent caraghioasă, care nu are nici aura nici aerul grav al capodoperelor shakesperiene cu care publicul este mai obişnuit, reuşeşte să surprindă, dezvăluindu-şi până la final consistenţa, personalitatea şi bogăţia de sensuri şi teme. Cel mai tulburător subiect de meditaţie este iubirea ca re-naştere şi poartă către cunoaştere. Cei patru băieţi – naivi, suficienţi,
  Citeste tot pe Acta est fabula
• „Zadarnicele chinuri ale dragostei” sau creuzetul adevăratei iubiri de Maria-Gabriela Constantin sursa: Yorick
  Noua montare a lui Andrei Șerban de la „Teatrul Bulandra” este o piesă shakespeariană mai puțin cunoscută și arareori jucată, căci pare mai prețioasă și mai potrivită pentru lectură.
  Povestea, ca toate marile povești, este aparent simplă: Regele Navarrei împreună cu trei nobili de la curtea sa, Dumaine, Longaville și Berowne, depun jurământ să se retragă pentru trei ani, dedicându-se studiului și ascezei. Planul este cât se poate de strict – să postească o dată pe săptămână, să mănânce o singură dată pe zi și să doarmă doar trei ore pe noapte. Și, cel mai important, să trăiască departe de prezența femeilor, iar încălcarea legământului e prevăzută cu pedepse aspre. Intenția lor, nobilă în esență, este greu realizabilă, căci odată luată, temerara hotărâre atrage inevitabil și prima încercare: sosește prințesa moștenitoare a tronului Franței, însoțită de doamnele din suita ei, Rosaline, Katherine şi Marie.
  Citeste tot pe Yorick
• Lumea-ntreagă-i un bordel… de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Casta novice Isabella, care-i refuza lui Angelo trupul sau in schimbul vietii fratelui, intra urlindu-si sufletul in scena. Pacatosul Lucio, pentru care democratie inseamna libertate sexuala si libertatea de a vorbi de rau stapinirea, vine inecat in singe, cu chipul perplex, in fata scenei. Ei – purtatorii simbolici ai moralitatii si libertatii – sint marii infrinti ai unui experiment dictatorial.
  
  Asa arata finalul spectacolului craiovean al lui Silviu Purcarete cu Masura pentru masura de Shakespeare, una dintre piesele lui cele mai ingrate, prin intriga extrem de alambicata, si, in acelasi timp, una dintre cele mai generoase ca potential de exploatare tematica (amanunt anecdotic: e un text in care, exceptional pentru autorul elisabetan, un maestru al bailor de singe, nu moare (aproape) nimeni, desi Masura pentru masura a fost declasificata din seria comediilor si plasata printre asa-numitele „problem plays“, alaturi de Troilus si Cresida – montata de Purcarete la
  Citeste tot pe Observator Cultural
• O lume devorată de desfrâu de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Regizorul Silviu Purcarete descifreaza modern piesa lui Shakespeare "Masura pentru masura" cu intentia condamnarii poftelor nesabuite de desfrau, indiferent de conditia sociala, ce macina lumea.
  Daca la acest spectacol reusesti sa te distantezi de aspectul cinematografic spectaculos adeseori in sine, al vizualizarii si sa urmaresti atent exploatarea replicii pentru sustinerea si dezvoltarea relatiilor complicate dintre personaje, poti constata viziunea coerenta regizoral a unui pamflet acuzator la adresa imoralitatii ce distruge o lume bolnava de pofte
  primitive infiltrata in toate straturile sociale. De la lumea strazii la conducatorii palatelor poftele carnale nu mai cunosc reguli morale, acesta este aspectul esential si impresionant al viziunii regizorale.
  In traducerea vie, moderna a Ioanei Ieronim, regizorul Silviu Purcarete scoate la iveala bogatia sensurilor scrierii lui Shakespeare. Intr-o lume sufocata de marasmul social, ducele Vienei cedeaza temporar puterea lui Angelo,
  Citeste tot pe România Liberă
• Premiera marca Purcarete la Craiova de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul se intoarce pe scena Teatrului National ,,Marin Sorescu” din Craiova cu montarea piesei ,,Masura pentru masura” de William Shakespeare.
  Premiera va avea loc la inceputul lunii martie. Deloc intimplator, Silviu Purcarete a ales sa monteze ,,Masura pentru masura” chiar in anul in care se vor implini 400 de ani de la prima reprezentatie a acestei piese in fata publicului britanic. Distributia va fi una numeroasa, capete de afis fiind mari actori ai teatrului din Craiova, precum Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu si Valer Dellakeza. In urma unui casting desfasurat anul trecut, la care au participat peste 40 de actrite din intreaga tara, regizorul a ales pentru rolul principal feminin doua proaspete absolvente de teatru, Ana Ularu si Valentina Popa.
  Numele celei dintii este deja cunoscut publicului din filme ca "Italiencele", regia Napoleon Helmis, "Maria", regia Calin Netzer, sau "Hirtia va fi albastra", regia Radu Muntean. Ana Ularu si-a facut debutul actoricesc inca din
  Citeste tot pe Cotidianul
• Zidurile mobile ale răului - Măsură pentru măsură de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar și artistic
  Viciul e urât, puritatea e ca un abur, dreptatea impusă seamănă teribil de bine cu nedreptatea, măsura răului e răul.
  Considerată de comentatorii operei lui Shakespeare o piesă cu probleme sau o comedie neagră, Măsură pentru măsură rămâne o construcţie scenică misterioasă, cu o finalitate incertă. Ducele decide să părăsească oraşul pe care-l conduce, Viena, comunitate înecată în desfrîu şi în deşănţare: în scena cu care se deschide spectacolul realizat de Silviu Purcărete la Craiova, la zidul din fundul scenei sunt grupaţi cetăţenii rufoşi şi agitaţi, încercând să deseneze sau să scrie ceva, să-şi exprime într-un fel nemulţumirea care, evident, îi agită. Zidul se apropie de avanscenă, acţiunile individuale se desprind din magma grupului, vedem agitaţia creată de satisfacerea violentă a poftelor trupeşti, brutalitatea iubirii celui puternic devenită tortură pentru cel slab. Prin sonorităţile ei alternînd straniul cu
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Silviu Purcărete, după Faust de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul
  Ioana Ieronim, noua traducătoare a lui Shakespeare în româneşte, i-a oferit lui Silviu Purcărete o versiune de ultimă oră după Măsură pentru măsură, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Craiova. Într-o Vienă inventată desfrâul a crescut la cote inadmisibile. Scena introductivă creată de Silviu Purcărete, mult mai zgârcit cu imaginile după abundenţa din Faust de la Sibiu, este lămuritoare: vienezii lui Shakespeare trăiesc o perpetuă noapte a Walpurgiei, obsedaţi de sex, pe care şi-l satisfac în felurite chipuri. Pentru asanarea moravurilor, ducele Vienei lasă puterea locţiitorului său Angelo şi, travestit în călugăr, urmăreşte aplicarea legii, fără a observa că nu face altceva decât să pună legile oamenilor împotriva legilor firii. Angelo dictează pedeapsa capitală împotriva lui Claudio, iubitul Julietei, care a rămas însărcinată. Iată că este vorba, într-un plan secund, despre utopia unei justiţii geometrice de tipul „patul
  Citeste tot pe Luceafărul
• Între poli de Alice Georgescu sursa: Ziarul Financiar
  Statutul regizorului, in teatrul romanesc de astazi, este unul oarecum complicat. Dincolo de faptul ca directorii de scena au devenit, in acelasi timp, prea multi si prea putini, o traditie pe cale sa implineasca, iata, o jumatate de secol le impune si, totodata, le ingaduie sa se poarte, inauntrul profesiei teatrale, ca niste stapani absoluti. Cu toate avantajele si dezavantajele ce decurg de aici, printre care se numara si un anume tip de exclusivitate: cand spectacolul e bun, majoritatea laudelor le primeste regizorul; cand nu, tot asa.
  Silviu Purcarete este unul dintre putinii "mari" ai regiei romanesti care par sa accepte cu egala seninatate, ca in faimosul poem If (Daca) al lui Kipling (cel cu Cartea junglei), atat elogiile cat si reprosurile. Poate pentru ca are, temperamental, mai mult autocontrol; poate pentru ca, traind si lucrand destula vreme in strainatate, a invatat lectia modestiei care, cu rare exceptii, este, acolo, un atribut normal al pozitiei regizorului inauntrul
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Eseu despre dictatura marca Purcarete de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova a avut loc simbata seara premiera spectacolului "Masura pentru masura" de Shakespeare, in regia lui Silviu Purcarete.
  Valentin Mihali, Ilie Gheorghe si Sorin Leoveanu, trei nume grele ale Nationalului craiovean, conduc ostilitatile in "Masura pentru masura"
  Regizorul a ales o piesa mai putin jucata pe scenele noastre drept pretext pentru a vorbi despre dictatura. Actiunea incepe intr-o orgie generala, in care lumea intreaga pare un bordel. Ducele Vienei, pentru ca acolo a plasat Shakespeare actiunea pentru a vorbi de fapt, ca de fiecare data, de moravurile Angliei, decide sa lase friiele puterii arbitrului eticii si echitatii cu nume parca predestinat, Angelo (Valentin Mihali).
  Ducele (Ilie Gheorghe) ii inmineaza acestuia insemnele puterii, nimic altceva decit un stilou cu care sa semneze gratieri sau condamnari, si, ca in parabolele biblice, "pleaca departe". Numai ca, tot ca in parabolele amintite, nu atit de departe pe cit ar vrea
  Citeste tot pe Cotidianul
• Ne place Shakespeare (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Festivalurile teatrale românești, cele internaþionale, în speþț, au familiarizat în timp publicul autohton cu montãri strãine, de cele mai diverse formule și calibre valorice. În general, însã, cu câteva notabile excepții – precum Festivalul „Man.In.Fest” de la Cluj, axat pe formule teatrale experimentale – programele festivalurilor au un aer destul de eclectic. De aceea, un eveniment de solidã unitate tematicã, cum este Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova, face figurã aparte în peisajul românesc de gen. Ediția de anul acesta, a VI-a, a reunit în capitala Olteniei câteva trupe faimoase și producții montate de regizori reputați, de la compania Cheek by Jowl din Londra sau Malîi Teatr din Sankt Petersburg la Peter Brook sau Eimuntas Nekrosius. Am vãzut spectacole în registre variate, de la rigoarea geometricã la abordarea antropologicã, însã toate de cea mai bunã calitate actoriceascã și scenicã. Firește, fiecare spectator a rezonat în cheie personalã la „ofertã”, chiar și criticul având, intim, opțiunile sale. Nu se poate însã, obiectivându-mã, sã nu remarc virtuozitatea cu care a fost elaboratã fiecare montare, chiar dacã mai rece sau mai ludicã, mai introvertitã sau mai spectaculoasã. Tocmai aceastã bogãþie de interpretãri a dat farmecul lecturilor scenice shakespeariene.
  ...................................................................................................................................................
  Ceva mai puțin deschisã cãtre public s-a dovedit producția teatrului-gazdã, Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, cu Mãsurã pentru mãsurã, în regia lui Silviu Purcãrete. Spectacolul este abil încifrat-descifrat regizoral, îndeajuns de dinamic înscenat, cu o manevrabilitate a decorului de-a dreptul remarcabilã, jucat acceptabil, cu bune creșteri ale unor interpreți, însã reprezentația din Festivalul „Shakespeare” a pãrut multora, inclusiv mie, nu prea convingãtoare.
  Montarea pune bine în luminã orizontul jocului uman de putere pe care-l propune textul shakespearian. Atmosfera este una de crepuscul social, de promiscuitate moralã parazitatã de un soi de ipocrizie politicã (gândiți-vã, în pandant, la corectitudinea politicã) ilustratã de „artificiul” ducelui, retras din lume pentru a verifica suportul etic al ținutului sãu. Mãsurã pentru mãsurã e un spectacol foarte trist, mizer chiar, iar mediul în care se consumã acțiunea sa, figurat prin spații strâmte, ca-de-subpãmânt, obscur-luminoase, cu personaje ce vin parcã din cimitire de mumii pale, cu pãr vâlvoi și unghii lungi, e sugestiv în cea mai înaltã mãsurã. Nedreptatea, drapatã în faldurile aristocrate ale „statului” ce nu greșește niciodatã, se aratã în toatã hidoșenia sa. Pãcatul lubric al tânãrului Claudio, cel ce încalcã tabuul moral, e reflectat specular nu doar în manevrele negociatorerotice” ale locțiitorului ducal Angelo, cel ce va încerca s-o seducã pe sora-cãlugãrițã a inculpatului, sâvârșind el însuși aceeași crimã, ci și de însuși ducele, aparent veghetor integru și judecãtor incoruptibil al rectitudinii etice, care va fi un satir la fel de pulsional precum aghiotantul sãu. Frumoase sunt, în spectacolul craiovean, unele scene de grup, în care jocul de putere, strãlucirea calpã a unor personaje versus lingava vieþuire cvasi-animalicã a altora se vede cu evidențã. Ingenioasã structurarea decorului, cu planuri care interfereazã, limitând/reconfigurând spațiul de joc, pe un zgomot acut de tren mergând, ce sugereazã fie trecerea momentului scenic, fie trecerea timpului însuși, încât cronotopul dramatic se dilueazã pânã la a deveni familiar spectatorului de azi.
  Probabil cã opacitatea pe care o acuzam la reprezentația din festival s-a datorat unei temporizãri nepermise a jocului actoricesc, mult mai puțin eficient decât ar fi fost necesar unui ritm de croazierã al spectacolului. Prima parte, de altfel, a decurs într-un ralanti obositor, care a șters cu totul strãlucirea presupusã (semanticã) a secvențelor dramatice. Abia partea a doua și-a gãsit un resort dinamic, însã ansamblul a avut o paloare bizarã. S-au distins, dintr-o magmã de partituri monocorde ori stridente (cum au avut Ilie Gheorghe, ducele ori, respectiv, Ana Ularu – Isabella, sora lui Claudio), doar douã roluri cu pregnanțã scenicã: cel al lui Valentin Mihali (Angelo, locþiitorul), lubric, histrionic, demagog moral și satir erotic, dar și versatil cameleon social, și cel al lui Sorin Leoveanu (Lucio), un Gicã contra, inaderent la baletul etic al aristocraților, sincer pânã la frondã, sfidãtor
  întrucât natural în atitudini.
  Mãsurã pentru mãsurã e un spectacol pe care, mai ales datoritã inflexiunilor sale semantice, mi-aș dori sã-l revãd la o temperaturã scenicã mai aproape de incandescența montãrilor cu tâlc ale lui Purcãrete.
• Iubitul, respectatul nostru dictator - Măsură pentru măsură de Iulia Popovici sursa: Agenda LiterNet
  Pe un fundal sonor de tăvălug care vine, vine, calcă totul în picioare, pereţi gri (gri ca viaţa-n dictatură, amestecul de alb şi negru care face şi "uniforma" dictatorilor) înaintează, traversând scena şi lăsând când să apară, când să dispară personaje în halate în culori vii, spaţii de joc.
  Nici 300 de spectatori (cam tot atâţia, în ciuda aparenţelor, câte locuri are şi hala Faust-ului de la Sibiu) nu intră în sala Naţionalului de Craiova, unde Silviu Purcărete a montat acum Măsură pentru măsură: o parte din sală e "tăiată", pentru ca publicul să nu aibă acces (vizual) la misterul care pune în mişcare decorul mobil al spectacolului. Un mister altminteri uşor de pătruns - e o mică magie ce ţine de purul artizanal al teatrului (şi de capacitatea de sincronizare a tehnicienilor care manevrează panourile).
  Măsură pentru măsură e un text care vorbeşte, în acelaşi timp, despre o mie de lucruri (printre altele, dacă cineva ar fi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ce bordel la noi acasă! de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Prima scenă: masculi nesemnificativi, de-a valma cu falnici bărbați sau jigănii decrepite, se masturbează cu sârguință. Peretele în fața căruia se petrec freneticele gesturi se umple de graffiti obscene. Ultima scenș: Isabella, campioana neîntinării la Shakespeare, care preferă cuvioasa pietate, optând pentru cariera de călugăriță în favoarea statutului de ducesă, se vede sacrificată pe altarul libidoului îmbăloșat al Ducelui. Iar Lucio-cvasibufonul, cel ce deține (intuiește, mai bine zis, aici) și rostește adevărul, cel ce deschide, iar apoi închide tot spectacolul-dezmăț, apare torturat și înecat în sânge. Ducele, mare me[ter al qui pro quo-ului la Shakespeare, nici mai mult nici mai puțin decât trimisul Justi]ței pe pământ, aici își face treaba doar pe jumătate. La sfârșit îi pune gânduri rele și pofticioase purei (la Shakespeare, mai degrabș istericș la Purcșrete) Isabella (Valentina Popa/Ana Ularu), tocmai salvatș de el din
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Dualitatea binelui şi a răului în Măsură pentru măsură de Venera Dimulescu sursa: Agenda LiterNet
  Ultimul eveniment al Festivalului Naţional de Teatru 2012, Măsură pentru măsură, a respectat tradiţia întâlnirilor dintre Shakespeare şi Purcărete pe o scenă încărcată vizual şi plină de detalii încifrate. Impactul e mare mai ales dacă îl trăieşti pentru prima oară. Punerea în scenă îţi aduce aminte de arta conceptuală a secolului XX şi de artiştii care foloseau decorul ca metafore pentru idei. Silviu Purcărete pare să-şi fi ales cu grijă obiectele ornamentale, în funcţie de motivele predominante din piesa de referinţă.
  Scrierea lui Shakespeare, mai puţin cunoscută, repune în circulaţie probleme încă importante pentru perioada în care trăim. Acţiunea piesei se petrece în Viena, în timpul unei guvernări corupte şi despotice, a cărei populaţie se adânceşte cu rapiditate în universul viciilor şi al exceselor. Indiciile folosite pentru a crea atmosfera unei epoci trecute, deci adevărate, par a fi mici artificii folosite de autor
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• "Hotii sint judecatori" la Odorhei de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Mai putin jucata decit "Hamlet", "Masura pentru masura" propune aceeasi zbatere a dorintei de a trai intr-o "lume ticalosita", fara a fi asemenea ei. Montarea de la Teatrul maghiar din Odorheiul Secuiesc nu ne lasa sa ne leganam in iluzia dreptatii imanente.
  Spectacolul incepe cu un dans-pantomima: personajele, imbracate in niste vesminte de pe vremuri sau de astazi, vestesc miza intimplarilor la care vom asista: femeile si barbatii sint angrenati intr-un joc al puterii, unde relatiile sexuale (de orice natura ar fi ele) nu sint decit un mijloc pentru a dobindi ascendentul asupra celuilalt. Ducele din piesa devine ducesa, femeile inselate sint jucate de aceeasi actrita si, asa cum la Shakespeare ducele se preface in calugar, in timp ce-i cedeaza lui Angelo puterea, in spectacol, personajele isi insusesc la vedere identitatile necesare clipei.
  Iar clipa ne vorbeste despre neputinta de a pedepsi pacatul intr-o lume corupta, de a gasi masura care sa-i rasplateasca pe cei drepti pentru
  Citeste tot pe Cotidianul
• O comedie dark de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Exegeţii nu au căzut deocamdată de acord asupra secvenţei generice în care se înscrie piesa lui William Shakespeare, Măsură pentru măsură. Nicolae Iorga, bunăoară, scria despre ea că e „o tragi- comedie, de fapt, chiar o tragedie” în vreme ce Haig Acterian o percepea drept „o comedie a crudelor realităţi”. Într-o reprezentaţie de referinţă pentru spectacologia românească din secolul trecut, înfăptuită pe scena Teatrului „Giuleşti”, astăzi „Odeon”, în care Dinu Cernescu „ a pus în alegorie nu faptele, ci aparenţele lor sensibile”, era evidentă, după cum scria la vremea respectivă Valentin Silvestru, translaţia din registrul comediei amare în cel al farsei tragice. Într- un spectacol rămas deocamdată doar „în cerneală”, gândit de Mihai Măniuţiu în cartea Cercul de aur (Editura „Meridiane”, Bucureşti, l989), plecarea intempestivă a Ducelui Vienei ce-i va preda puterea lui Angelo era percepută ca petrecându-se „în scop terapeutic”. Nici la capitolul axiologie, opiniile comentatorilor nu sunt deloc convergente. În clasica Istorie a teatrului universal, Vito Pandolfi spunea că întâmplările din piesă „nu exercită o atracţie scenică deosebită, fiindcă nu depăşesc hotarele melodramei”, dar că „în urzeala sărăcăcioasă şi de împrumut a povestirii, printre apariţiile schematice ale personajelor, se ivesc, brusc înviorătoare, intervenţiile spiritului shakespearian, capabile să justifice pretextul prin care sunt introduse”, în vreme ce Valentin Silvestru califica Măsură pentru măsură drept o operă a cărei grandoare e măsurată „de dimen­siunea ei spirituală”. Identificând drept sursă principală a acestei comedii în care totul e bine când se termină cu bine o piesă mai veche, mediocră şi lungă a lui George Whitstone, intitulată Promos şi Cassandra, inspirată la rându-i de o culegere de povestiri din l565 a lui Giraldi numită Ecatommiti, Haig Acterian apreciază că „Shakespeare face din ea o lucrare de seamă, cu o neobişnuită vigoare realistă”.
  După spectacolul mai sus menţionat al lui Dinu Cernescu, lucrarea a fost niţeluş cam mult timp neglijată de alcătuitorii români de repertorii. În ultimul deceniu al veacului trecut, textul a fost redescoperit şi jucat într-un spectacol studenţesc, malformat, marcat de o viziune necoaptă, regizat de Mihaela Săsărman, în stagiunea l994- l995 la Theatrum Mundi, într-un altul ce a mizat pe ambiguitatea personajelor principale, înscenat în stagiunea l996 –1997 de Ştefan Iordănescu la Teatrul de Stat din Arad şi într-o viziune ce comprima la maximum textul, dar foarte elaborată la nivel vizual, pusă în scenă în acelaşi sezon la Secţia română a Teatrului Naţional din Târgu Mureş de Theodor Cristian Popescu. Întrebându-se care ar fi putut fi eventualele motive ce au determinat o atare ferventă regăsire a textului, Alice Georgescu lansa în Teatrul azi nr. 3 din l997 mai multe ipoteze printre care „ convergenţa întâmplătoare a preocupărilor de moment”, „simpla coincidenţă de opţiune” ori „ilustrarea însuşi celebrului adagio shakespearian potrivit căruia rostul teatrului este să le arate lumii înfăţişarea lumii şi tiparul lor.”, şi asta într-o vreme în care pe meleagurile mioritice se vorbea intens despre corupţie şi beţia puterii. Cu siguranţă, toate motivele sunt plauzibile.
  Aşadar, din pricini necunoscute, ducele Vicenzo abandonează cârmuirea Vienei (dar nu de tot) şi o încredinţează în mâinile ferme ale nepotului său, Angelo, care, fireşte, ar fi trebuit să purceadă la ceea ce azi se numeşte „eradicarea corupţiei şi asanarea moravurilor”. Nu o face, căzând el însuşi în păcat şi trece la fapte odioase ce-l pun pe gânduri de ducele ce decide să renunţe la hainele monahale în care se deghizase şi să revină spre a- l cuminţi pe deloc angelicul Angelo.
  Nu ştiu dacă această temă a puterii care corupe l-a tentat în mod precumpănitor pe Alexandru Berceanu atunci când a decis să însceneze Măsură pentru măsură la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Sigur e că formula de spectacol e inspirată şi originală, cu multe accente inteligent plasate, cu ecarturi bine cumpănite faţă de rigorile textului ori prin raportare la montările anterioare. Când publicul intră în sală, ( spectacolul se joacă în formulă de studio, cu spectatorii pe scenă), actorii, înveşmântaţi în haine contemporane nouă, sunt rânduiţi pe scaune. Urmează o scenă relativ stranie, cu puternice conotaţii sexuale, a cărei menire e, probabil, aceea de a sugera desfrâul din Cetate, situaţie ce ar motiva decizia Ducelui de a abandona puterea. Ducele a devenit în fapt Ducesă, respectiva modificare determinând o seamă de restructurări interne ale semnificaţiei piesei, iar rolul e interpretat cu convingere de Fincziski Andrea. Când le vine rândul să-şi joace rolurile, actorii fac trecerea la vedere, operaţia în sine fiind de bună seamă solicitantă, transformarea nefiind, după cum lesne se poate intui, chiar foarte uşoară, dar dobândind realizări artistice izbutite. Textul shakespearian e, din când în când, interpolat, atunci când Angelo comite câte o nouă fărădelege, cu pasaje textuale din ziua de azi, despre care aflu că regizorul le-a extras de pe forumurile de discuţii de pe internet, imprimând astfel spectacolului său ceea ce unii ar numi „ o notă postmodernă”. Amestecul de stiluri e cât se poate de clar, cred chiar dorit, dar nu deranjează. Poate că jocul intrărilor şi ieşirilor din rol e oarecum supralicitat. Actorii, cu toţii tineri, joacă bine şi e cât se poate de plăcut pentru cronicar să revadă în evoluţii meritorii mai vechi cunoştinţe pe linie profesională , în care, la un moment dat, a investit încredere. E cazul lui Szalma Hajnalka, o Isabelă extrem de sensibilă, al lui Szabó Jenö ce compune un Escalus dickensian, gen Uriah Heep ori al lui Dunkler Róbert. La rândul lor, László Kata, Szasz Kriszta, Posta Ervin, Raduly Csaba, Szábó Eduard, Szücs Gellert evoluează cu siguranţă în scenografia compusă dintr-o succesiune de trunchiuri tăiate de copaci la care se asociază o seamă de păpuşi ce semnifică, pesemne, victimele lui Angelo, scenografie concepută de Bocskay Anna.
  Din păcate, Teatrul din Odorheiu Secuiesc nu beneficiază deocamdată de instalaţiile trebuincioase traducerii simultane în limba română. Sunt oarecari indicii că se instaurează o seamă de distanţe între ceea ce se rosteşte pe scenă şi vrerile regizorale. E cea ce pot intui în lipsa unui real control lingvistic. Iar respectiva absenţă îi obturează cronicarului posibilitatea unei analize mai detaliate a montării. Ceea ce e însă în afara oricărui dubiu e că la Teatrul „Tomcsa Sandór” se poate vedea un spectacol bun. Rarele mele întâlniri cu această instituţie nouă mi-au prilejuit şi în alte dăţi prilejuri de satisfacţie. Semn că ele s-ar cuveni să fie mai dese.
• Mașina de iubit, divină și umană. O perspectivă (parant)etică de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  O arhitectură semantică monumentală propune regizorul Matthias Langhoff în Măsură pentru măsură de Shakespeare, spectacolul care a deschis stagiunea teatrală 2010/2011 a Teatrului Maghiar din Cluj, în 22 septembrie. Langhoff e renumit pentru felul acut în care încarcă o piesă cu noi semnificaţii, cu aluzii la situaţii şi întâmplări de astăzi, fără a pierde însă firul roşu al acţiunii originare. Aşa se întâmplă şi în Măsură pentru măsură, un spectacol mare din toate punctele de vedere – durează patru ore, are un decor amplu, cu scenă turnantă, propune mai multe registre de
  joc actoricesc, include scene de improvizaţie şi secvenţe muzicale, are un limbaj foarte dur uneori şi
  în ansamblu şochează spectatorul “cuminte”, care-l vede pe Shakespeare ca un autor “clasic” şi decent.
  Regizorul a edificat un construct baroc, impozant, în care se identifică trei planuri cronotopice.
  Primul ar fi cel genuin al piesei shakespeariene, al poveştii Ducelui care sondează nivelul etic al supuşilor săi, fie de jos, fie de la vârful piramidei sociale. Mica istorie a personajelor se consumă
  însă pe fundalul marii Istorii, redată printr-un colaj video care apare de câteva ori şi în care îi
  vedem pe Stalin şi Mao, Kennedy şi Reagan, Ceauşescu şi Fidel, toţi eroii unui veac zbuciumat, mai ales în perspectivă morală. Al treilea registru este cel extrem-contemporan, închegat în momentele de improvizaţie, hiper-focalizat, unde protagoniştii invocaţi sunt Isărescu, Meleşcanu, Marko Bela, Tokes sau… mama Omida! Deşi aparent abuzivă, hermeneutica lui Langhoff nu devine magmatică. Fiecare din aceste planuri are o autonomie semantică exactă, întreţesându-se într-un ansamblu coerent, dar care permite jocul sensurilor, câtă vreme contextul e unul generic. Miza din Măsură pentru măsură, demonstrează regizorul german, e validă indiferent de un moment istoric. De altfel, Langhoff a mai realizat astfel de chestionări implicate ale condiţiei umane şi în alte montări ale
  sale, cum ar fi Cvartet de Heiner Muller sau Dumnezeu ca pacient, după Lautreamont, jucate şi
  în România. Se adaugă celor trei planuri un al patrulea, muzical, în care sunt interpretate câteva
  sonete shakespeariene, accentuând anumite situaţii scenice dar oferind totodată un contrapunct mai
  profund reacţiilor egotice ale personajelor. Muzica creată de Vasile Şirli se dovedeşte extrem de inspirată pe partiturile de durată, un amestec de sonuri clasice şi inflexiuni moderne, şi foarte pregnant-economicoasă în contrapuncte, când spectacolul îşi schimbă gama, ca să zic aşa.
  Decorul spectacolului respectă formula devenită deja tipică a mărcii Langhoff: o turnantă care conglomerează biroul Ducelui, puşcăria, cartierul (adică strada, bordelul, lumea viermuindă a periferiei) şi mănăstirea. Asimetria construcţiei şi efectul de monumentalitate ostentativ-convenţională (cam ca în scenografia de operă, aici însă stridentă, voit) pun în văz un alt accent semantic al ansamblului.
  Decorul a fost imaginat chiar de regizor şi, alături de pictura lui Arthur Bota (cu afişe sau mari picturi
  de tip pop-art, cu inscripţii din cele mai diverse, şocante sau radicale) şi costumele Carmencitei
  Brojboiu (de la costume de stradă, discrete şi sobre, la “uniforma” inflexibilului Angelo, cămaşa înflorată ori rasa călugărească purtate de Ducele travestit sau la spectaculoasele veşminte feminine, de curvă sau călugăriţă), alcătuieşte o identitate vizuală foarte reuşită a spectacolului. Cromatica “tare” a decorului e estompată sau subliniată, după caz, de un ecleraj complex.
  Langhoff lucrează nu doar extra-textual, ci şi meta-textual. Încă de la începutul spectacolului se
  face o pledoarie pentru arta actoricească (e monologul din Hamlet), iar la finalul acesteia pe capul
  interpretului e pus chiar chipul lui Shakespeare, într-o trimitere fără echivoc. În schimb, regizorul
  adaugă o anume ambiguitate etică personajelor shakespeariene, nici unul dintre acestea nefiind cu
  desăvârşire inocent. Ducele poate fi şi crud sau tiranic, Isabela oscilează între iubirea de Dumnezeu
  şi cea pentru fratele său vinovat, Escalus se dovedeşte prea slab pentru a se opune exceselor lui
  Angelo. Fireşte, acestea sunt datele originare ale personajelor, însă din jocul actorilor reiese un accent în plus, derivat din concepţia regizorală.
  Actorii din Măsură pentru măsură au jucat impecabil, asigurând forţa, fineţea şi impactul unei reprezentaţii de patru ore, în care dinamica scenică este susţinută şi variată, cu momente dramatice şi comice, cu interludii create ad-hoc şi scene consumate nu doar pe scenă, ci şi în sală, printre spectatori, sau în foaier, în timpul pauzei. Fără îndoială, factotumul spectacolului este Hathazi Andras
  (Ducele, Pompeius), care şi-a demonstrat virtuozitatea şi capacitatea de a alterna registre de interpretare uneori opuse. De la rigoarea înţeleaptă de conducător la ipostaza de “provocator” al intrigii (Călugărul) ori la cea de personaj periferic, în care mixează savuros cuvinte în maghiară şi română, cu inflexiuni ţigăneşti (e dialectul “de Mănăştur” al limbii maghiare, au afirmat cunoscătorii), Hathazi a întruchipat practic o galerie de caractere umane, fără a pierde în nici una din posturi identitatea personajului redat. E unul din cele mai spectaculoase şi notabile roluri ale actorului, care-l face un concurent redutabil pentru premiile teatrale ale anului următor. Bogdan Zsolt a redat corect inflexibilitatea lui Angelo, “locţiitorul”, deşi a estompat ceva din patima care-l face pe acesta să abdice tocmai de la principiul etic clamat cu îndârjire. Cu fineţe şi atenţie l-a jucat Orban Attila pe Escalus, cel mai echilibrat personaj al piesei, iar Dimeny Aron (Lucio), Szucs Ervin (Claudio) şi Kollo Csongor (Bernardino) au avut momente de strălucire scenică: primul în secvenţa în care trădează prietenia Ducelui, denotând un cameleonism ce-l va duce apoi la pierzanie, al doilea în dialogurile cu Isabela, al treilea într-o savuroasă scenă de puşcărie, când strigă imperativ că n-are chef să fie executat, pentru că a băut toată noaptea. Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima) îşi întruchipează onest personajele, exact în spiritul ansamblului, în timp ce Keresztes Sandor (Cot) şi Buzasi Andras (Spumă) sunt eroii pitoreşti ai acţiunii, cei care dau culoare “lumii de jos”, a oamenilor obişnuiţi. Kato Emoke (Dna Răsfrecată, Mariana, Groaznic) are un moment de graţie în ipostaza de călău (e arhetipul unei feminităţi castratoare în economia semantică a spectacolului), jucând cu aplomb şi celelalte partituri. O interpretare care confirmă evoluţia ei profesională ascendentă are şi Petho Aniko (Isabela), cu o ştiinţă a nuanţării, o alternanţă de sensibilitate şi
  putere explozivă care certifică încă o dată, după Unchiul Vania şi Strigăte şi şoapte, talentul şi
  munca asiduă ale tinerei actriţe. Petho Aniko a devenit o voce clară în corul profesioniştilor
  desăvârşiţi ai Teatrului Maghiar. Un rol cu totul special, întrucât încărcat specular-semantic, are în
  Măsură pentru măsură Biro Jozsef (Temnicerul).
  Departe de a fi o brută insensibilă, orb executant al poruncilor de sus, personajul dezvoltă o uluitoare
  empatie faţă de victimele indeciziei etice, care merge până la înfruntarea lui Angelo şi “complotul”
  ce-l va salva pe Claudio. Biro a redat cu o remarcabilă fineţe şi discreţie această partitură care face din personajul său un complement al pivotului imaginat de personajul dual Duce-Pompeius. În mod paradoxal, dar excelent susţinut semantic, Temnicerul devine în montarea lui Langhoff exact etalonul atitudinii morale, care măsoară cel mai bine măsurile fiecăruia.
  Măsură pentru măsură oferă spectatorului câteva scene memorabile, precum cea a dialogului dintre
  Angelo, Pompeius şi Poliţai, aproape absurd prin poziţia de Pristanda ce malaxează lexicul a celui din
  urmă şi cea de teaser de periferie a celui de-al doilea, precum secvenţa cvasi-naturalistă a tăierii
  unui cap de cadavru, pentru a salva capul lui Claudio, ori precum momentul de glorie al lui
  Bernardino, declasatul ce nu vrea să moară. Amploarea spectacolului a determinat însă, la premieră,
  şi câteva disfuncţii, care pot fi remediate până la următoarea reprezentaţie: în partea a doua există un aflux un pic excesiv de momente muzicale, scena “demascării” lui Angelo trenează şi e plină de timpi morţi, delirul Călugărului-Duce nu are un declic evident şi e stridentă, iar momentul final, din această cauză, se estompează nepermis.
  Dincolo însă de aceste observaţii…
  …Cred că, aşa cum am scris şi în titlu, Măsură pentru măsură propune o perspectivă (parant)etică
  nu doar a textului shakespearian, cu semnificaţiile sale, ci şi a teatrului în configurarea sa postmo -
  dernă şi a condiţiei umane dintotdeauna. E un spectacol-şoc, de artă teatrală pură, dar şi de
  hermeneutică socială, în cheie post-industrialistă. Rămâne doar ca fiecare spectator-cititor să
  descopere singur definiţia exactă a cuvântului-valiză pe care l-am folosit.
• Măsură fără jumătăți de măsură de Alexandra Felseghi sursa: Revista Tribuna
  Aseară a fost avanpremiera spectacolului Măsură pentru măsură, după William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff. Da, la Teatrul Maghiar, unde altundeva? Eveniment care a marcat deschiderea stagiunii. Dacă vă înarmaţi cu muuuultă răbdare (spectacolul durează 4 ore!), unii din voi ar putea avea surprize plăcute. Asta în cazul în care vă place Brecht şi aţi ajuns la un spectacol de Shakespeare. După mine, spectacolul lui Langhoff este un melanj "shakespearobrecht" care se întâmplă atât pe o scenă rotativă, în avanscenă, cât şi în public, pe coridoarele teatrului sau chiar înafara lui, peste tot! Actorii se aleg dintre noi, oscilează (la fel ca şi noi) între stări pozitive şi negative, între curăţenie şi viciu, spiritual şi carnal. Shakespeare a scris o comedie, însă burlescul ei este dat de mici songuri inserate în text, în improvizaţia actorilor (mai ales a lui Hatházi András) şi într-un iz de comedie neagră (tăierea capului condamnaţilor la moarte). În unele momente din spectacol Shakespeare pare să fie îngropat de tot de aceste elemente, însă, ca o surpriză, el revine scenele următoare, mai în forţă. Se lucrează mult cu atenţia publicului: în momentul în care linia devine greu de urmărit şi apar dificultăţi în concentrare, se întâmplă un artificiu, o improvizaţie, o referire la societatea de astăzi şi... iar devine interesant. Acest lucru oferă dinamism spectacolului; n-am simţit o secundă că sub aspectul dinamic ar exista reminiscenţe putrezite ale teatrului mort. Dimpotrivă, un spectacol dinamic pe dinafară şi pe dinăuntru, "un joc sincer" al actorilor, cărora le plăcea, în mod vizibil, să cânte, danseze şi să joace aceste personaje. Un tur de forţă adevărat, susţinut de Hatházi András, Bogdán Zsolt, Orbán Attila, Bíró József, Dimény Áron, Szucs Ervin, Keresztes Sándor, Buzási András, Köllö Csongor, Pethó Anikó, Kató Emöke şi Varga Csilla. Fiecare din ei interpretează minim două personaje şi fiecare din aceste două personaje se află la antipodul celuilalt, pentru a sublinia natura duală a firii omeneşti.
  Convenţia este clară, atâta timp cât la începutul spectacolului ni se prezintă actorii care vor juca în
  această seară pentru noi. Cum spunea şi Polonius o dată: "Au sosit actorii. Cei mai buni actori din
  lume, fie în tragedie, fie în comedie, dramă istorică, pastorală, comedie pastorală, pastorală istorică,
  tragedie istorică, pastorală istorico-tragi-comică, piese încorsetate sau poeme fără canoane: Seneca
  nu poate fi prea grav, nici Plaut prea uşuratic (...)" Teatrul ajunge la unul din sensurile principale: de
  acelea de a arăta oamenilor cum sunt, în speranţa că o dată se vor schimba. Teatrul nu este o armă a acuzaţiilor, ci una de atac (vezi Cursa de şoareci, din Hamlet). Singurul travesti este personajul călăului. El este, de fapt, o EA care ucide bărbaţii acuzaţi de slăbiciunea lor pentru femei. Esenţa piesei într-o singură scenă!
  Spectacolul este împărţit în două lumi: Biserica şi Bordelul (cam ca în viaţa de zi cu zi, dacă vă
  amintiţi că, până nu demult, lângă biserica Schimbarea la faţă se deschisese un sex-shop),populate de oameni care gândesc fie de la brâu în sus, fie de la brâu în jos şi uneori se încurcă între ei
  (ca în cazul lui Angelo). Mi-a plăcut decorul (pictat de Arthur Bota, asistenţi: Carmencita Brojboiu şi Samaël Steiner), o combinaţie de anarhie (Fuck the KING!), pop art, şi afişe din anii '40 "She might be a bag of trouble. Siphillis-Gonorrhea" lipite peste tot. În jurul unui ax se rotesc 4 decoruri: biserica, strada, închisoarea şi cabinetul lui Angelo. Înafara acestora, foarte "în ochii spectatorilor" e bordelul. Contrapunct comic este proxenetul Pompey (interpretat de Hatházi András), cu un limbaj fele apă fele viz, cum se spune, un fel de Falstaff modern, brut şi aparent "out of context". În partea a doua a spectacolului îşi face numărul de glume la adresa societăţii de astăzi (pe care publicul român nu le va înţelege, dar le va deduce), un stand-up comedy înfipt cam înspre punctul culminant, pentru a tărăgăna finalul. Totul se termină într-o muzică infernală,personajele dansează, iar Isabella (Pethó Anikó) este pasată ca o păpuşă moartă în braţele bărbaţilor, care fac ce vor cu ea. The End.
  Acestea fiind spuse, avanpremiera de aseară a fost un spectacol bun, care m-a prins din primele
  minute. În plus, chiar dacă nu vă place nici Shakespeare, nici povestea în sine, nu puteţi să nu
  admiraţi calităţile vocale ale celor care cântă pe scenă.
• Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată. În regia lui Matthias Langhoff şi Eszter Biró. Nu. Invers. Să mănânci o îngheţată şi Shakespeare să se uite la tine. Cam aşa începe spectacolul „Măsură pentru măsură", construit brechtian, dar şi în stilul dadaist lansat la "Cabaret Voltaire", celebrul fief de la Zürich, înfiinţat de Hugo Ball şi partenera lui Emmy Hennings. Un cabaret artistic şi politic unde creau şi se vânzoleau Marcel Iancu, Tristan Tzara, Richard Huelsenbeck şi Jean Arp. Să trăieşti. Să crezi în maşina şi maşinăriile artei şi să dispreţuieşti ideologiile, vorba afişului exhibat în vremurile acelea care schimbau lumea, care se tot schimbă înlocuind lozincile artei cu cele despre maşina artei a lui Tatlin. Să supravieţuieşti crizelor şi dictaturilor. Tuturor poftelor. Puterii care vrea să pună ordine şi măsură în toate şi ajunge să „reg(u)leze" totul, sub semnul haosului şi circului.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Shakespeare, contemporan fără măsură… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Festivalul Naţional de Teatru s-a deschis sâmbătă seara la Teatrul Bulandra cu câteva discursuri şi o premieră. „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, versiunea scenică a textului fiind semnată de regizor şi de Eszter Biro. Trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
  Matthias Langhoff este recunoscut pentru interpretările şi reinterpretările textelor pe care le pune în scenă. Pentru lecturile în cheie modernă, cât mai contemporană… E şi cazul spectacolului care a deschis FNT-ul, inclus în secţiunea Premiere. E-adevărat că Matthias Langhoff este unul dintre numele importante ale regiei europene la acest moment, că debutul la Berliner Ensemble îl recomandă, că e prima dată când lucrează în România, că montările sale de cele mai multe ori au intrigat şi au invitat la dezbateri, că spectacolul său ar fi putut fi o propunere interesantă… Dar „Măsură pentru măsură” – deopotrivă cu
  Citeste tot pe Yorick
• Pe măsura aşteptărilor - Măsură pentru măsură de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  La Cluj se poartă spectacole lungi. După un Revizor de trei ore, servit în stagiunea trecută la Naţional de Mona Chirilă, iată că moda maxi-montărilor a fost îmbrăţişată şi la Teatrul Maghiar. Ca să nu se lase mai prejos, prestigioasa instituţie teatrală clujeană propune, iată, la început de stagiune, un show Shakespeare de patru ore. Este vorba despre Măsură pentru măsură, în regia faimosului om de teatru Matthias Langhoff, invitat de Tompa Gábor să lucreze aici, aş spune, în virtutea preceptului că măsura valorii în valori acreditate pe plan european se măsoară. Numai că omul grăbit de azi, cu mai multe sau mai puţine apetenţe pentru teatru, aplică şi altă măsură. El ia în calcul şi orele efective de durată a spectacolului. Rezultatul e catastrofal din acest punct de vedere. Pentru foarte mulţi dintre spectatori, textul shakespearean în general este rezumat cam aşa: ceea ce se poate spune în puţine cuvinte, Marele Will înfloreşte
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cronica de (mai mult de) 5 rânduri: Măsură pentru măsură de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Piesa politică a lui Shakespeare îşi poate găsi astăzi nenumărate corespondenţe în realitatea românească. Trăim într-un sistem (aparent) democratic, cu abuzuri de putere, manipulare, sforării naţionale şi intrigi de palat(e). Astfel, alegerea textului reprezintă clar un semnal asupra unui spectacol politic pe care regizorul Matthias Langhoff, deşi străin de spaţiul mioritic, şi-l asumă deschis. Langhoff deschide spectacolul cu replicile din Hamlet referitoare la venirea actorilor şi fragmente din monoloagele prinţului danez, subliniind rostul actorului de "trompetă" socială. Măsură pentru măsură se subscrie brechtianismului cultivat de Langhoff, cu o teatralizare ostentativă, songuri de cabaret şi decoruri complicate cu graffiti care dau spectacolului o alură de benzi desenate. Show-ul se mişcă însă greoi (cu tot efortul minunaţilor actori maghiari), bătrânicios şi de la un moment încolo, plictisitor. Nici lungimea de 4 ore nu face prea bine.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Shakespeare şi Băsescu de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Măsură pentru măsură“, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a deschis nu foarte inspirat Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 30 octombrie - 7 noiembrie). Cu o primă parte care pune pe fugă jumătate din spectatori şi o a doua parte care decimează ce a mai rămas, spectacolul regizat de Matthias Langhoff nu-şi atinge faima preconizată.
  Spectacolul lui Langhoff îşi dezvăluie intenţiile în prima jumătate de oră, multiplicându-şi formulele de bază timp de încă trei ore şi jumătate.
  Nimic care să trădeze un mare spirit regizoral inovator: naraţiune spusă ca la tablă de un elev de nota 7 (cu plus), cu intonaţie „dandiaconesciană", previzibilitate spartă de alunecări umoristice în derizoriu, pe scurt, o incapacitate de a alimenta eventuale formule originale cu energia grea a textului lui Shakespeare.
  Regizorul german n-a rupt gura târgului. Nici măcar n-a făcut-o să râdă, pentru că n-a avut răbdare să afle la ce
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• À la Brecht de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Un regizor renumit, european, montează un spectacol la ceea ce mulţi susţin că este cel mai bun teatru din România la momentul actual. Ce poate suna mai bine? Poate şi de asta dezamăgirea a fost mare, după spectacolul care a deschis anul acesta Festivalul Naţional de Teatru. Privind, însă, montarea cu cartea de teorie în mână, îmi dau seama că nu am nici un motiv să fiu dezamăgit.
  În „Măsură pentru măsură", montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pare că nu se întâmplă nimic. Totul e previzibil. Mai puţin începutul: un video, pe care apar şi imagini din Clujul anilor 2010. (E drept că arhitectura oraşului ar putea semăna cu cea din Viena, locul în care se desfăşoară acţiunea.) Acest început are doar rolul genericului în film şi nu are nici o legătură cu ceea ce urmează. Nici ceea ce apare pe ecran ca subtitlu al piesei, „petrecerea lui William în compania unor curve, călugăriţe, popi şi perverşi,
  Citeste tot pe România Liberă
• Timpul şi timpurile de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  Sînt mulţi ani – şi nu toţi buni – de cînd, ajungînd eu, ca absolvent inutil de inutilă facultate pe nume Teatrologie, să lucrez la Biblioteca Centrală de Stat într-un neverosimil departament botezat Documentare în cultură, sînt mulţi ani, zic, de cînd, conspectînd acolo felurite reviste de teatru din toată lumea în folosul (discutabil) al lucrătorilor din teatrele patriei (conspectele se publicau într-un „buletin de uz intern“ care li se trimitea apoi instituţiilor de spectacol), sînt mulţi ani, prin urmare, de cînd făceam cunoştinţă fie şi doar aşa, prin litere şi imagini, cu opera unor regizori din Europa, ba chiar de mai departe. Fără să visez măcar, la ora aceea, că voi şi vedea vreodată ceva din respectiva operă „cu ochii mei“. Acţiunea se petrecea în anii 1980 şi cine ţine minte acele timpuri (tot mai puţini...) înţelege despre ce vorbesc. Cine nu – îşi poate, sper, închipui. (Deunăzi, la un spectacol pentru copii,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Shakespeare via Brecht, Prospero via Langhoff de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Nu e deloc complicat să povestești După faptă și răsplată, piesa lui Shakespeare scrisă, din câte se pare, în 1604, jucată pe scenele românești destul de rar, încă și mai rar cu succes, sub titlul Măsură pentru măsură. Așadar. Vincențio, ducele Vienei, pleacă, din motive aparent neclare, într-o călătorie în străinătate. Îl lasă în locul său (motivul locțiitorului are o anume recurență în text) pe Angelo, un nobil cu o bună reputație. Toată lumea bănuiește că Vincențio ar fi undeva prin Polonia. În realitate, el s-a retras într-o mănăstire de la țară. Angelo abuzează de putere, comite nenumărate nedreptăți, își ascunde ori își dă în vileag numeroasele vicii pronunțând sentințe capitale pentru vini minore, instituie teroarea. Vincentio află îngrozit toate acestea, revine incognito la Viena, se lămurește asupra felului de a fi al lui Angelo, îi dejoacă planurile criminale. Revenirea îi e așteptată ca o izbăvire, în el stă speranța dreptății, toți cei pedepsiți pe nedrept văd în Prinț salvarea și revenirea la ordinea naturală a lucrurilor și la armonia de odinioară. Dorința li se împlinește, Ducele judecă vinovații, sentințele sunt blânde, ba chiar anulate. Așa încât totul se termină cu bine. Povestea aceasta, rezumată atât de ușor e, în realitate, ceva mai complicată, căci viața însăși e astfel, iar oamenii încă și mai și. Pentru a-l cunoaște pe adevăratul Angelo, îmbătat de putere, pentru a-și cunoaște supușii, Ducele trebuie să ajungă în locuri dintre cele mai deocheate (au fost comentatori ce au acuzat piesa de limbaj licențios), spațiile se multiplică, devin tot mai labirintice, scrierea crește de la o scenă la alta, dobândește o alură barocă, riscă să pară dezordonată, la un moment dat parcă ar fi scăpată din mână. Shakespeare însuși dă semne că ar fi avut oarecare dificultăți în stăpânirea materialului dramatic din ce în ce mai stufos, iar lucrul acesta deși rezolvat, nu rămâne fără consecințe, acestea însemnând tot atâtea dificultăți pentru cei ce se gândesc să pună în scenă Măsură pentru măsură. Fiindcă nu e deloc simplu să identifici o formulă integratoare și, mai apoi, să o edifici scenic coerent și durabil pentru această piesă aparent simplă, de fapt versatilă, care are mereu tendința de a scăpa din mână.
  Nici comentatorii literari nu prea au căzut de acord atunci când a trebuit să plaseze textul într-o căsuță generică, poate și din pricina faptului că în Măsură pentru măsură e vizibilă ceea ce Andrzej Žurovski (cf. Citindu-l pe Shakespeare, Fundația Culturală Camil Petrescu & Revista Teatrul azi. București, 2010) numește optica dublă, adică arta specifică geniului shakespearian de a privi totul în mai multe dimensiuni simultane. Pentru shakespearologul polonez piesa e totuși o comedie. Au fost exegeți ce au edictat că scrierea trece de la registrul comediei în acela al farsei tragice. „E o tragi-comedie – zicea Nicolae Iorga – de fapt, chiar o tragedie”. Dar dacă la nivel generic discuția e departe de a fi incheiată, din punct de vedere ideatic lucrurile stau ceva mai clar. După faptă și răsplată e un eseu pe tema puterii, a felului în care se comportă deținătorii ei.
  Exemplarul spectacol montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj nu trădează nici măcar cu o iotă o atare realitate. După voința lui Shakespeare tratează textul prin filtrul mai multor viziuni simultane. Nu se abate deloc de la substanța ideatică a partiturii, dar invenția scenică e surprinzătoare. Chiar stupefiantă. De altfel, regizorul de origine elvețiană, stabilit la Paris, pare a fi adus în montare textul integral, completat cu câteva sonete ale Marelui Will. Marea artă a lui Langhoff constă în știința de a fi rescris scenic eseul shakespearian într-un mod deloc scorțos, ba dimpotrivă. Sprințar, cu un comic fabulos, îmbelșugat, schimbând uneori chiar vectorii ori inductorii acestuia, amplificând cu mult curaj, dar și cu rezultate apreciabile ponderea lui Vincentio. Totul într-un ansamblu policrom, sprinten și plin de haz ce durează aproape patru ore ce trec pe nesimțite. La intrarea în sală, pe scenă privirea ni se ciocnește de austera cortină de fier. Care se ridică pe îndelete, în acordurile muzicii compuse de Vasile Șirli. Zărim o tânără de azi, frumoasă, fragilă, dezorientată (siluetată de Pethö Anikó, cea care vom vedea ceva mai încolo că e nimeni alta decât merituoasa interpretă a Isabellei). Imaginile ce se răsfrâng dintr-un filmuleț proiectat și care se amestecă cu decorurile pictate, imaginate de Matthias Langhoff, ne plasează într-un spațiu anume, riguros precizat, multora dintre noi absolut familiar, cel al Pieței Muzeului clujean, indicat ca atare de o notiță însoțitoare. Tânăra intră în muzeu, iar retina ei, ca și retina noastră, a spectatorilor, e bombardată de un montaj filmic. Deslușim în succesiunea de fotograme figuri istorice binecunoscute, ale unor vremelnici puternici ai Lumii - Churchill, Stalin, Brejnev, Ceaușescu și alții asemenea lor. Oameni ce au făcut jocurile, pe care puterea nu putea să-i mai încapă, ce s-au crezut veșnici, care au comis nedreptăți și care, poate, nu întotdeauna și-au primit răsplata cuvenită pentru fapta lor. Mai apoi ajungem într-o Vienă atemporală. Ducele, figură de bonom, (Hatházi András) își anunță decizia plecării și pe aceea a transferului temporar al puterii celui pe care l-a ales drept locțiitor. Acesta se cheamă Angelo (Bogdán Zsolt), un bărbat încă tânăr, de o sobrietate rece, îmbrăcat în haine cenușii, de o austeritate afișată (costumele, fără cusur alese, sunt datorate Carmencitei Brojboiu), ce își cenzurează și cea mai mică urmă de bucurie. E doar recunoscător, dacă nu cumva formal-recunoscător celui ce i-a arătat încredere și promite că își va îndeplini îndatoririle. Până aici, lucrurile evoluează simplu, previzibil, nimic nu pare a prevesti furtuna. Nici furtuna nedreptăților declanșate de Angelo, nici furtuna scenică pusă la cale de acest Prospero al regiei contemporane ce se dovedește încă o dată a fi Matthias Langhoff. Pe neașteptate, directorul de scenă abandonează cheia realistă și transpune totul într-una brechtiană. Piesa lui Shakespeare devine, datorită voinței noului Prospero, o Operă de trei parale, pe scenă mișună curve și călugărițe, popi și perverși, asceți și asasini. Fiecare personaj are parte de songul ori songurile lui, muzica lui Vasile Șirli se asociază perfect cu versurile sonetelor shakespeariene, pregătirea și performanțele vocală ale actorilor sunt impresionante (lucrul acesta se datorează, fără doar și poate, și corepetitorilor Stollár Xénia și Incze G. Katalin), unii dintre ei (îi numesc aici pe Dimény Áron, pe Kato Emöke, dar și pe interpreții rolurilor principale, Hatházi András și Bogdán Zsolt) ating virtuozitatea, o virtuozitate ce se completează, firește, cu aceea pe care ei și colegii lor de scenă și de trupă o dovedesc în ipostaza esențială și definitorie de actori de teatru dramatic. Iar Prospero – Matthias Langhoff nu se joacă de-a metoda brechtiană, așa cum, din păcate, prea adesea s-a cam întâmplat pe scenele noastre. În chip și cu mijloace pur artistice, nedemonstrativ, el ne arată cu firescul, dar și cu generozitatea specifice marilor artiști ce înseamnă a monta un text în această cheie, tot la fel cum ne arată ori ne reamintește ce înseamnă rigoare și stil. Însușiri care au fost adoptate necondiționat și la impresionante cote de profesionalitate de actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Langhoff ține perfect în mână spațiile, opțiunea lui pentru scena turnantă e validată de fiecare moment, de fiecare secvență a montării, continuum-ul faptic e fără cusur.
  Regizorul nu se mulțumește cu atât, sporește cu fiecare nou moment miza, e sigur pe sine și, evident, perfect încrezător în posibilitățile trupei. Parcă ar fi lucrat de când lumea cu actorii Teatrului Maghiar din Cluj, a știut ce să le ceară, artiștii trupei l-au urmat, iar rezultatele sunt pe măsură. Deghizarea Ducelui ia în spectacolul clujean forme dintre cele mai neobișnuite. Astfel încât actorul Hatházi András nu îl interpretează doar pe Duce, nu numai pe deghizatul, timidul și stângaciul călugăr, ci tot lui îi revine și sarcina de a-l juca pe Pompeius, băiatul de serviciu de la taverna Doamnei Răsfrecate. Spectacolul devine astfel și recitalul riguros măsurat artistic al acestui artist magnific. La un moment dat, Hatházi András se metamorfozează în actor de stand up comedy. Pompeius al lui e un fel de Alfred Doolittle, actorul se joacă pe registrele fonetice ale limbii, își denaturează voit rostirea, maghiara se contaminează cu româna, caricaturează alte idiomuri ceva mai colorate, comicul e acaparator, nebunatec, dar riguros controlat de interpret. Funcțiile de bufon ar trebui, conform vrerii lui Shakespeare, să fie deținute în totalitate de Lucio, interpretat sans défaut de Dimény Áron. Langhoff vrea altfel și i le distribuie atât lui Pompeius, cât și Temnicerului, magistral jucat de Biró Jószef. Extrem de complex se arată Angelo, a cărui interpretare a fost încredințată lui Bogdán Zsolt. Rece, ascunzându-și natura reală, viciile, defectele, amintind câteodată de Peter O’Toole, cel din Noaptea generalilor, fără excesele specifice personajului din film, Angelo, jucat de Bogdán Zsolt, păstrează fărâma de umanitate ce, până la urmă, justifică iertarea. Bogdán Zsolt e iarăși în mare formă, dar devine absolut senzațional în momentul în care personajul lui își recunoaște limitele și e nevoit să își admită tarele. Mă gândesc la momentul petrecut în vecinătatea pianului, unul în timpul căruia realmente te trec, pe tine, spectator, fiorii. Frumoasă, delicată, cu izbucniri umane ce dovedesc o remarcabilă combustie interioară, o trăire a rolului, subtil conjugată cu distanțarea de tip brechtian, e Pethö Anikó (Isabela), în vreme ce Kató Emöke are evoluții perfect diferențiate, în funcție de rolurile în care evoluează (Doamna Răsfrecată, Mariana, Groaznic). Sunt buni, foarte buni, fiecare în parte și toți laolaltă, revalidând condiția de trupă autentică (nu voi repeta niciodată îndeajuns cuvântul!) a actorilor Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca actorii Orbán Attila (Escalus, funcționarul perfect, căruia îndatoririle îi cer să fie lipsit de personalitate și, deopotrivă, să fie neinteresant, prin felul în care își joacă rolul actorul fiind, din contră, cât se poate de interesant), Szücs Ervin (Claudio), Keresztes Sándor (Cot), Buzási András (Spumă), Köllö Csongor (etern turmentatul Bernardino), Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima).
  Conduși de bagheta farmecată a lui Matthias Langhoff care, după cum lesne se poate vedea a interpretat con brio rolul lui Prospero, actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj marchează o mare izbândă. Iar dacă ne amintim că la începutul anului aceea și trupă ne-a dăruit neuitatul Strigăte și șoapte, în regia lui Andrei Șerban, dacă luăm în calcul faptul că, până la sfărșitul lui 2010, tot acolo ne vor fi oferite două spectacole în regia lui Tompa Gábor, atunci chiar că putem spune cu îndreptățire că, din punct de vedere teatral, anul în curs aparține Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
• Hamletul lui László Bocsárdi de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  László Bocsárdi nu face nimic gratuit. Dacă a vrut să monteze Hamlet, e pentru că a simţit că are ceva de spus, nu doar pentru că a ajuns la maturitatea care-i permite să se ia de piept cu acest text. Spun bine „să se ia de piept“, pentru că, în versiunea de la Metropolis, textul e drastic scurtat şi adaptat de Alice Georgescu după versiunile folosite în ultimele mari montări (Alexandru Tocilescu, Liviu Ciulei, Vlad Mugur). O spun din capul locului, nu sînt încîntat de textul rezultat. Pot înţelege – deşi nu-mi place – că se renunţă la unele personaje (Bernardo şi Marcello, Fortinbras, o parte dintre actori). Pot înţelege şi că replicile multora sînt scurtate sau eliminate întru nelungirea reprezentaţiei; nimeni nu ştie, de fapt, cum se jucau piesele acestea pe vremea lui Shakespeare, deci oarece îndreptăţire în a trata textul shakespearian cu destulă libertate pare să existe. Regret şi că s-a renunţat la o parte din poezia textului
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Confruntarea actorilor cu... Shakespeare de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  PERSONAJELE DIN "HAMLET" EXERCITA O ATRACTIE DEOSEBITA PENTRU ORICE CREATOR. SUNT O PROBA DE FOC, ATÂT PENTRU INTERPRETI, CÂT SI PENTRU REGIZOR. LA TEATRUL METROPOLIS SE PROPUNE UN "HAMLET" AXAT PE O SINGURA TEMA PRINCIPALA DIN MULTITUDINEA CELOR EXPUSE DE SHAKESPEARE, CEA REFERITOARE LA NECESITATEA MORALEI.
  
  Acest spectacol nu intrebuinteaza exagerate si inutile artificii teatrale, regizorul Laszlo Bocsardi si-a dorit, si a reusit, doar sa puna spectatorii in contact cu o poveste simpla, directa, cu o tema desprinsa din intregul piesei, referitoare la dragoste si moarte, la morala vietii. Actorii distribuiti au avut insa a se confrunta cu aceeasi replica coplesitoare ca sensuri scrisa de Shakespeare. Fraza, a vegheat regizorul sa fie nuantat descifrata, cu grija fata de amanuntul subtextului continut. Trairea sincera a substantei replicii de catre majoritatea interpretilor incanta spectatorul. Mai trebuie subliniat ca unii actori din distributia actuala au mai avut prilejul
  Citeste tot pe România Liberă
• A fi sau a nu fi Hamlet de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Prima reprezentaţie importantă a anului, “Hamlet” în regia lui Laszlo Bocsardi, îi aduce faţă-n faţă pe Sorin Leoveanu în Claudius şi pe Marius Stănescu în rolul prinţului Danemarcei, parcă într-o rejucare a “meciului” primordial dintre diavol şi bunul Dumnezeu.
  În spaţiul destul de mic al scenei de la Metropolis, scenograful Jozsef Bartha a reuşit să recreeze castelul Elsinore ca pe un fel de spaţiu al conştiinţelor. Uşi batante, care se rotesc uneori fără sens în jurul axei lor, ca într-un carusel al gândurilor ce se-nvârt în gol, oglinzi sincere care nu-i iartă nici măcar pe spectatori, sertare care se transformă în morminte, trimiţând destine şi vieţi în uitare, toate slujesc din plin poveştii melancolicului prinţ Hamlet, sortit mai mult filozofiei decât eroismului.
  Spectacolul începe şi se încheie, ciclic, cu groparii (excelent interpretaţi de Coca Bloos şi de Igor Caras) care le mănâncă încă dinainte de prolog
  Citeste tot pe Cotidianul
• Nimic nou despre Hamlet de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Finanaciar
  O sa ma intrebati – ei, si ce mai poti sa spui nou despre "Hamlet" dupa ce a fost trecut prin atatea filtre de interpretare, dupa ce a fost montat in atatea feluri si pe atatea scene, inauntrul teatrului si afara din el, "transcris" in filme sau rescris in nimeni nu mai stie cate moduri? Dar intrebarea adevarata este – de ce sa mai montezi "Hamlet", daca n-ai nimic nou de spus cu el? Dar nu e singura intrebare cu care am plecat de la Teatrul Metropolis dupa ce am vazut spectacolul "Hamlet" de W. Shakespeare in regia lui Bocsadi Lazslo.
  Productia avea toate premisele bune: un regizor care si-a facut un renume la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe, fiind apoi invitat in mai multe teatre din tara cu rezultate remarcabile nu de putine ori, plus actori dintre cei mai cunoscuti la noi – totul intr-un teatru tanar, din ce in ce mai ambitios. Dar punctele slabe s-au dovedit mai multe. Cele mai bine de trei ore petrecute in mica sala de la Metropolis nu reusesc sa te convinga ca
  Citeste tot pe Ziarul Finanaciar
• Hamlet devine omul secolului XXI de Cristina Spiridon sursa: Ziua
  "Hamlet", o adevarata provocare atat pentru un regizor, cat si pentru actorul care-l interpreteaza, a urcat pe scena Teatrului Metropolis in aceste zile in persoana lui Marius Stanescu (foto), in piesa regizata de Laszlo Bocsardi. Tema spectacolului este a mortii, textul lui Shakespeare fiind mereu contemporan, si totusi dificil de inteles.
  "Dupa o anumita varsta omul da tarcoale la , incearca sa evite, dar se tot anunta si este foarte greu sa iei o decizie. Este o dovada de incredere de sine. Si san­sa a venit la mine. Cand am lucrat cu Marius la ne-am jucat spunand ce-ar fi sa facem un impreuna.
  Vorbele au ajuns la George Ivascu (directorul Teatrului Metropolis -n.red.) care m-a cautat sa realizam piesa. Am zis ca daca soarta bate la usa, inseamna ca trebuie sa o fac. Si consider ca am facut destule texte de Shakespeare astfel incat sa am increderea ca ca pot sa ajung sa-l simt pe Hamlet.", ne-a declarat Laszlo Bocsardi.
  "Hamlet" este dificil pentru ca indiferent cat de mult
  Citeste tot pe Ziua
• "Hamlet" contra raţiunii de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La Teatrul Metropolis a avut loc de curând premiera spectacolului "Hamlet" de Shakespeare, în regia lui László Bocsárdi, rolul titular fiind interpretat de actorul Marius Stănescu. Montarea (adaptarea aparţine lui Alice Georgescu) reliefează ideea, pe care regizorul o disecă pe parcursul celor aproximativ trei ore şi jumătate: destinul nu poate fi oprit; moartea e reală, restul e vis.
  Cheia spectacolului este turnanta, cu un decor funcţional, creat de Bartha József, din care pot fi desprinse diverse concepţii. E ca o maşinărie, o construcţie, la prima vedere, cu două feţe, încorporând uşi, oglinzi, cavouri. Turnanta se mişcă, iar timpul se învârte. Funcţionează singură, neştiind ce aduce în următorul moment. La fiecare rotire e altceva, e altcineva. Îţi poţi imagina: Palatul Elsinore; un loc populat de oricine – burghezi, contemporani; un cimitir pregătit pentru omenire. Sau este cercul în care trăieşte Hamlet şi nu poate ieşi din el
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Hamlet - un mormânt ce se roteşte de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  În versiunea de la Teatrul Metropolis, "Hamlet" se doreşte a fi un spectacol modern. Sunt folosite accesorii ale contemporanului (costume) dar se manifestă şi o încercare de colocvializare a limbajului scenic. Există un unic element scenografic, plasat pe turnanta scenei care îşi îndeplineşte misiunea de spaţiu catalizator cu oarecare mister. Are multiple funcţionalităţi şi conotaţii: mormânt, spaţiu de taină şi solilocvii etc.Transpare de asemenea senzaţia de spaţiu fără ieşire, sufocant, ideea de spirală a conştiinţei bântuite de păcat.
  Câteva cuvinte despre personaje.
  Gertrude nu are nici solemnitatea sau măcar ipocrita grandoare a reginei, nici afecţiunea maternă. Fumează şi se mozoleşte cu regele. Pare uşor abulică sau sedată, se deplasează dintr-o parte în alta a scenei. Nici când moare nu cutremură, nu surprinde, nu prilejuieşte revelaţii legate de adevăratele sale simţăminte. Vorbeşte, răcneşte şi se revoltă în şoaptă
  Citeste tot pe Port.ro
• Hamlet 2.0 de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  Se spune că fiecare generaţie are “Hamletul” ei. În ceea ce mă priveşte, regizorul Laszlo Bocsardi şi actorii distribuţiei sale au reuşit să creeze un spectacol în care personajele vorbesc despre oameni ai secolului 21 .
  Adică despre noi, cei care trăim într-un secol marcat de slăbiciune umană, în care cei buni sunt măcinaţi de propriile frici şi spaime, acoperiţi aproape până la sufocare de micimea unei lumi care şi-a pierdut eroii. În spectacolul lui Bocsardi nici măcar cei morţi nu au statut de eroi.
  Hamlet-tatăl este un spirit pătat de păcatele lumeşti, prins între lumea de aici şi cea de dincolo, şi care are nevoie de acţiunea directă a fiului său în lumea pe care a părăsit-o pe neaşteptate, pentru a putea trece definitiv dincolo. Nimic măreţ în această viziune a vestitei Fantome hamletiene, ci mai degrabă nevoi presante, aş zice chiar materialiste, urgenţă metafizică pe care Florin Zamfirescu o joacă excelent,
  Citeste tot pe TimeOut
• Strãvechiul drum al cauzei-efect de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Daca toate de ce-urile dintr-un spectacol au un raspuns e primul indiciu ca regizorul e inteligent. Cel putin în cazul lui „Hamlet“ de la Teatrul Metropolis, în regia lui Bocsárdi László, lucrurile asa stau. Productia iese din paradigma catalogarilor apriori, depasind generalitatile cunoscute ab initio de orice spectator: „dilema optiunii“, „neputinta trecerii la actiune“, amânare a faptului“, „reflectie prea îndelungata“ etc.
  Tot ce se întâmpla cu perechea Hamlet - Ofelia se fundamenteaza pe motive întemeiate. Felul lor de a actiona, tipul de realitati pe care le întâlnesc nu pot duce decât la un anume tip de reactie. În „Hamlet“ de la Metropolis, teatrul palpeaza sfântul concept al motivatiei. Cât de odihnitor pentru mintea spectatorului e excursul în viziunea care genereaza asemenea constructii! Clar ca pentru regizorul Bocsárdi László lumea are sens, ca directia teleologica nu i s-a pierdut, ca orice fapt din exterior sau din interiorul
  Citeste tot pe Revista Cultura
• “Hamlet” ca un cristal de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu se montează prea des „Hamlet” pe scenele din România, iar când se montează se joacă, iată, cu întreruperi de luni întregi. Nu şi-a găsit locul în Festivalul Naţional de Teatru (?!), nu s-a jucat decât de câteva ori… Şi totuşi spectacolul lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul Metropolis din Bucureşti, reluat săptămâna trecută, este una din acele montări care nu pot fi trecute cu vederea. Într-un peisaj teatral în care tendinţele sunt, însă, din ce în ce mai discutabile (şi disputabile), orice e posibil… Poate până la Festivalul Shakespeare, care începe pe 23 aprilie şi în care spectacolul lui Bocsardi este invitat, va mai fi programat la Metropolis măcar o dată…
  Se presupune că orice creator de teatru, atunci când montează „Hamlet” fie este curajos…, fie a descoperit în sine şi în textul lui Shakespeare o (nouă) idee, fie a (re)descoperit un actor care să-l joace pe Hamlet. Sau toate la un loc. Cum este „Hamlet”-ul lui
  Citeste tot pe Yorick
• Un „Hamlet” rafinat de Dana Ionescu sursa: YoricUn „Hamlet” rafinatk
  Pe scenele din România, am văzut, de-a lungul anilor, mai multe spectacole cu „Hamlet”. Pe cel al Naţionalului craiovean, în regia lui Tompa Gabor, cu Adrian Pintea în rolul titular, pe cel de la Cluj, al lui Vlad Mugur, în care Sorin Leoveanu îl juca pe prinţul Danemarcei, pe cel semnat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde partitura principală i-a revenit lui Marcel Iureş, şi acum pe cel regizat de Laszlo Bocsardi, cu Marius Stănescu în rolul lui Hamlet.
  „Hamlet”-ul lui Tomba Gabor era poetic, misterios, adânc ca apele mării, interpretabil la nesfârşit, amplificând conţinutul ireductibil al piesei shakespeariene. Montarea lui Vlad Mugur, pe care am văzut-o o singură dată, mi-a părut criptică, concepută pentru a transmite un mesaj regizoral obscur. „Hamlet”-ul lui Liviu Ciulei era palid, ca o citire care nu îşi propune să aducă în scenă conotaţia, preferând să rămână la nivel de denotaţie, fără a se axa pe o dimensiune anume a
  Citeste tot pe YoricUn „Hamlet” rafinatk
• Într-o lume îngropată de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  La Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, tînărul regizor Radu Alexandru Nica, recunoscut pentru mizanscenele sale curajoase, a montat un Hamlet demn de atenţie critică. Ca un creator autentic, Nica a abordat piesa, devenită, neoficial, o probă a maturităţii artistice, fără complexe, cu îndrăzneală. A şlefuit traducerea lui Ion Vinea, cu sprijinul lui Rareş Moldovan, a abreviat-o, a reordonat scenele într-un text de spectacol (realizat în colaborare cu Oana Stoica) genuin shakespearian, dar original, în acord cu propria viziune. Din şirul numeros de personaje sînt păstrate doar nouă şi remodelate, fără ca resorturile epice să fie afectate. E chiar o comprimare bine-venită, care simplifică în sensul bun narativitatea teatrală. Nu o sărăceşte, renunţă doar la arborescenţe, lasă mai mult loc altor forme de expresie scenică, extraverbale. Surprinzătoare este perspectiva din care regizorul tratează materialul dramaturgic. E o citire
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Hamlet se da post-punk de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  „Balul“, foarte bine primite de public si de critica, tinarul regizor Radu Nica a revenit cu o noua montare-eveniment: „Hamlet“ la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu
  „Hamletul“ lui Radu Nica este mai mult un comentariu postmodern la cea mai cunoscuta piesa a lui Shakespeare. Actorii fac in permanenta „cu ochiul“ spectatorului cintind live, dansind si spunind la microfon „povestea lui Hamlet si a Ofeliei dupa William Shakespeare“, avertizind spectatorii ca este o montare „moderna“. Vazuta in aceasta cheie, piesa nu scade cu nimic, ci, dimpotriva, i se subliniaza astfel caracterul de adevar etern valabil, sau se vede inca o data, dupa cum spusese criticul George Banu, ca „«Hamlet» este piesa tuturor posibilitatilor“.
  Mai mult decit „adusa la zi“, montarea este plasata intr-un timp ambiguu si pare un „Hamlet“ SF trimitind astfel tragedia printului Danemarcei intr-o falie spatiu-timp.
  Spectacolul cuprinde de fapt cele citeva clipe dinaintea
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un „Hamlet“ cu pistol pe scena poloneză din Gdansk de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  De 13 ani, polonezii organizează în luna august, un festival dedicat celui mai cunoscut „brand teatral” – Shakespeare. Anul acesta, evenimentul se va încheia cu un „Hamlet“ controversat, în regia lui Radu Alexandru Nica, producţie a Naţionalului sibian.
  Vocile tradiţionaliste din teatrul românesc au criticat montarea tânărului Radu Alexandru Nica (premiul UNITER pentru debut în 2005) pentru că nu respectă textul celebrei piese şi îndrăzneşte să modernizeze extrem contextul în care evoluează personajele. Textul a fost redus considerabil, scene întregi fiind scoase, iar numărul de personaje e mai mic, regele, regina şi Polonius jucând şi rolurile actorilor care vin la curte să prezinte celebra piesă menită să dezvăluie crima contra bătrânului rege Hamlet. Decorurile şi costumele create de Dragoş Buhagiar sunt extrem de contemporane, scenograful aduce în scenă mobilier vintage de anii ’60, un televizor din care curg imagini cu Laurence
  Citeste tot pe Gândul
• Hamlet în secolul al XXI-lea de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  E adesea citat versul lui Carl Sandburg ce spune că toţi actorii vor să joace Hamlet. Iar Carl Sandburg are dreptate tot la fel cum au dreptate cei ce spun că mai toţi regizorii îşi doresc să monteze piesa omonimă. Cei din generaţia mea, care au prins sfârşitul anilor’70, când la Televiziunea Română se difuza „integrala Shakespeare” realizată de BBC îşi mai amintesc probabil că nu toate spectacolele aveau aceeaşi valoare. Ceea ce le dădea numitorul comun era scopul ce consta în reconstituirea operei marelui Will şi mai puţin în reinterpretarea ei. Sincer să fiu, nu îmi amintesc în ruptul capului cum a fost montarea cu Hamlet. Dar am văzut de atunci alte câteva spectacole cu celebra piesă realizate pe scena de scândură, multe dintre ele regizate de nume mari, fiecare fixându-şi printre scopurile principale exact reinterpretarea capodoporei. Fie că e vorba despre celebrul Hamlet din 1985, de la Teatrul „Bulandra”, în scenografia
  Citeste tot pe Revista Familia
• Actori „fără bariere” la Satu Mare de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  Nordul mișcãrii teatrale a marcat – unde altundeva dacã nu la Teatrul de Nord din Satu Mare? – în a doua jumãtate a lunii mai, douã aniversãri importante: 55 de ani de teatru în limba maghiarã și 40 de ani în limba românã. Cele douã instituții și-au sãrbãtorit împreunã, dupã cum era și firesc, durabilitatea
  ctitoriilor culturale în cadrul Festivalului Multicultural Fãrã bariere, ajuns la a treia ediție. Așadar, pe durata celor zece zile de festival, din 22 pânã în 31 mai, s-a întins o salbã de spectacole alternând, pe scenã, limba lui Petöfi cu cea a lui Eminescu.
  Hamlet este visul oricãrui regizor și ambiþia celor buni de a traduce în realitate un asemenea proiect grandios. Hamlet-ul lui Gelu Badea montat la Satu Mare este o împlinire artisticã redutabilã în cariera sa și o importantã izbândã pentru teatrul sãtmãrean. Regizorul a luat în stãpânire întreaga salã a teatrului, cu stal, loje și balcoane. Cu scenã și
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Hamlet, cetăţean al UE de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa se încheie în acest weekend la Teatrul Naţional din Bucureşti cu două reprezentaţii ale unui spectacol ce se anunţă foarte incitant: “Casa europeană. Prologul unui Hamlet fără cuvinte”, montare a Teatrului Lliure din Barcelona, în regia lui Alex Rigola, spectacol la care Cotidianul şi Teatrul Bulandra îşi invită cititorii/spectatorii de elită.
  Un decor spectaculos, înfăţişând un bloc de trei etaje în mărime naturală, un “castel” Elsinore în variantă mic-burgheză. (Impresionanta scenografie e semnată de Bibiana Puigdefàbregas.) Ca într-un joc voyeurist, publicul poate vedea ce se petrece în fiecare cameră. Povestea nu este propriu-zis cea din “Hamlet”, ci momentele ce preced începutul tragediei shakespeariene, aşa cum sunt ele imaginate de regizor. Un bogat businessman moare în împrejurări ciudate.
  Văduva şi fiul său se întorc acasă după înmormântare, iar celelalte personaje intră în
  Citeste tot pe Cotidianul
• Hamlet maximus de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  După ce s-a dus buhul în Bucureşti despre excepţionlul “Macbeth”, prima piesă a trilogiei shakespeariene prezentate la Bucureşti în cadrul Festivalului ,,Shakespeare’’ de trupa lituaniană “Meno Fortas”, în regia lui Eimuntas Nekrosius, joi, la cea de-a doua piesă, “Hamlet”, sala Teatrului Bulandra gemea pur şi simplu de lume.
  Ca si in "Macbeth", Nekrosius a utilizat o gama larga de simboluri ce provin din spiritualitatea crestina
  Deşi spectacolul a durat patru ore, spectatorii, mulţi dintre ei stând în picioare sau pe câte un colţ de scaun, au urmărit sideraţi un spectacol fulminant.
  Ca şi în “Macbeth”, Nekrosius a utilizat o gamă largă de simboluri ce provin din spiritualitatea creştină, din vechi tradiţii din zona Europei de est, dar şi aluzii politice cu trimitere la dictaturile din toate timpurile.
  Propunerea lui Nekrosius s-a dovedit fascinantă încă de la prima scenă cînd, soldaţii ce stăteau de pază pe zidurile cetăţii
  Citeste tot pe Cotidianul
• Hamlet – Korsunovas sau „Restul e tăcere…” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Pe 23 aprilie s-a deschis la Craiova ediţia a VII-a a Festivalului Internaţional Shakespeare. În acest an, „Constelaţia Hamlet”. O ediţie dedicată unei singure piese. O idee care – se pare – este unică în istoria festivalurilor din lumea întreagă.
  Pentru prima seară, organizatorii au ales montarea lui Oskaras Korsunovas de la Teatrul Municipal OK din Vilnius, Lituania. De altfel, una dintre cele mai controversate spectacole cu „Hamlet” ale ultimelor decenii.
  Şi scena se deschide cu o cabină uriaşă de actori. Aşezaţi la măsuţele de machiaj şi pregătiţi să înceapă marele joc. Prima întrebare, fiecare faţă în faţă cu el însuşi, privindu-se în oglindă. „Cine sunt eu?”. Iar această scenă iniţială va deveni premisa întregii montări – totul e magie sau totul e teatru, cum vă place… – şi îi va permite lui Korsunovas să se joace cu bucăţi din text, cu imagini şi cu idei regizorale, fie ele şi doar de dragul ideilor,
  Citeste tot pe Yorick
• Un "Hamlet" cu trei actori de Gabriela lupu sursa: Cotidianul
  Arpad Schilling a scos in duelul sau cu Radu Afrim din cadrul TAMper2 inca un as din mineca.
  Spectacolul "Hamlet.ws" este un Hamlet gindit pentru liceeni, intr-o incercare de a-i face pe cei tineri sa empatizeze cu tristul destin al printului Danemarcei. Pentru asta nu a fost nevoie decit de trei actori, trei barbati care si-au asumat pe rind toate rolurile. Toti sint si Hamlet, si Ofelia, si Gertrude, si Claudius, si Horatio, si Laertes si asa mai departe. Cu o viteza uimitoare, ei ies si intra dintr-o stare in alta si dintr-un rol in altul.
  Talentul si disciplina celor trei actori par de domeniul paranormalului. Ei au jucat toate personajele tragediei cu o acuratete de nedescris, imbracati cu hainele lor de strada, fara nici un obiect de recuzita, fara scenografie, fara coloana sonora. Toate muzicile si efectele sonore le creau cu propria voce, de la muzica populara maghiara la Beatles si Eminem. Faptul ca, la un moment dat, serafica Ofelia iti aparea sub forma unui barbat cu
  Citeste tot pe Cotidianul
• Despre „vreme“ si „vremuri“ de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Ultima opera scenica a lui Vlad Mugur, spectacolul dupa Hamlet-ul shakespearian, este o inseriere de capcane-detectiv, pe de o parte pentru definirea propriilor vremuri, pe de alta pentru surprinderea vremii cu garda coborita, spre a-i pricepe macar fulgurant intelesurile adinci. Capcanele, mastile au fiecare figura decodarii finale, conceptia regizorala fiind, din acest punct de vedere, oarecum cabalistica. Drept pentru care, accesul la codul ultim, periculos si ca atare interzis, poate fi cel mult intuit, iar vecinatatea lui trimite catre solutii similare, precum Luceafarul eminescian.
  Contextul spectacologic conduce catre cel putin trei directii. Mai intii, mizind pe jocul tip teatru in teatru, pe Hamlet actorul, propunerea lui Vlad Mugur se aseaza, in perimetrul ultimilor unsprezece ani ai teatrului romanesc, alaturi de viziunea lui Ion Sapdaru, de acum citiva ani, de la Botosani. De altfel, aceste doua spectacole Hamlet sint si singurele care chiar merita sa fie retinute in
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Hamlet sau despre moarte de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Vreau să spun de la început că am văzut, cred, cel mai bun spectacol făcut de Vlad Mugur în România: Hamlet, de William Shakespeare. Chiar dacă stagiunea s-a încheiat, chiar dacă unele montări au preferat să-şi anunţe, oficial, premierele în toamnă şi să organizeze acum doar avanpremiere - pentru controlul impactului cu publicul, pentru aşezarea personajelor în actori, pentru încărcarea energetică - am să vă vorbesc despre un spectacol important pe care l-am văzut şi care se va lansa, cu toate onorurile cuvenite, sper, la începutul stagiunii viitoare. Mi se pare firesc să anunţ ceea ce cred că va fi un eveniment: Hamlet-ul lui Vlad Mugur de la Teatrul Naţional din Cluj, de care m-am bucurat chiar pe 22 iunie, ziua în care "Meşterul" a împlinit 74 de ani (noaptea elfilor şi a solstiţiului de vară). Fericită coincidenţă! Pe unde a trecut Vlad Mugur - Odeon, Piatra-Neamţ, Cluj (Teatrul Maghiar), Craiova - lucrul său, dincolo de spectacol,
  Citeste tot pe România literară
• Hamlet in progress de Miruna Runcan sursa: Observator Cultural
  Tentatia de a citi Hamlet-ul lui Vlad Mugur ca pe o opera intentionat testamentara e pe cit de fireasca, date fiind tragicele circumstante, pe atit de nociva. Aproape toate spectacolele puse (sau reconstruite) in Romania de catre artist, in acesti ani ai reintoarcerii, sint in acelasi timp si „povestiri dramatice“, dar si arte poetice marcate, vorbesc adica despre „ceea ce este teatrul, despre distanta dintre ceea ce a fost si ceea ce a devenit, despre fenomenul teatralitatii. Coautor al revolutionarei miscari saizeciste de reteatralizare, spirit director (chiar daca asta inca nu s-a recunoscut pe deplin) al invatamintului teatral – intra si extrainstitutional, adica al educarii permanente a actorului, dincolo de bancile scolii de teatru) –, Vlad Mugur nu a incetat sa surprinda, doisprezece ani la rind, prin tineretea operelor sale ca atare, prin combinatia atit de rafinata intre o energie debordanta, de adolescent, a poeticii, si o slefuire bijutereasca a esteticii.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Eveniment cultural HAMLET-ul lui CIULEI de sursa: Revista Magazin
  Saptamâna trecuta, mai exact joi, teatrul românesc s-a îmbogatit cu înca o reprezentare artistica: Hamlet-ul pus în scena la Teatrul Bulandra, sala Izvor, de maestrul Liviu Ciulei. Marele regizor a venit special la Bucuresti pentru a monta piesa lui Shakespeare, o adevarata obsesie pentru orice mare regizor de teatru.
  Saptamâna trecuta, mai exact joi, teatrul românesc s-a îmbogatit cu înca o reprezentare artistica: Hamlet-ul pus în scena la Teatrul Bulandra, sala Izvor, de maestrul Liviu Ciulei. Marele regizor a venit special la Bucuresti pentru a monta piesa lui Shakespeare, o adevarata obsesie pentru orice mare regizor de teatru. Am vazut si eu piesa, în avanpremiera, pentru ca nu mai vazusem cam de multa vreme un Shakespeare în montarea lui Ciulei, daca ma gândesc bine cam de pe vremea Furtunii de la Gradina Icoanei. Doream cu orice pret sa vad care este viziunea Maestrului la senectute.
  O sa-mi cer scuze ca nu intru în corul laudatorilor de ocazie,
  Citeste tot pe Revista Magazin
• Hamlet la Bulandra. Un spectacol prea asteptat… de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Exista un dublu risc continut in haloul de asteptare, cind e vorba de clasici: unul se refera la receptor, celalalt la insasi opera de receptat. Primul isi gaseste punctele de plecare, pe de o parte, in constructia mediatica (premeditat si de inteles ditirambica, din motive comerciale, cel putin), pe de alta parte intr-o anume vocatie de natura mitologica. Al doilea risc e chestiune de limbaj care, o stim de multa vreme, e supus eroziunii. Cind intimplarea face ca intr-un spectacol sa se intilneasca doi clasici riscul se dubleaza, nu se injumatateste. Este, cred, si cazul ultimei montari cu Hamlet, de la Sala Izvor a Teatrului L. S. Bulandra: Shakespeare vazut de Liviu Ciulei.
  Caracterul evenimential al spectacolului aproape ca nici nu mai avea nevoie de sublinierea mediatica. Liviu Ciulei este, indiscutabil, un monstru sacru al regiei romanesti, care si-a motivat din plin acest statut. Situarea sa deasupra unor limitari regionale il introdusese in mitologia profesionala de multa
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Hamlet, ascetul esuat de Cristina Rusiecki sursa: artactmagazin
  Hamlet, ascetul eşuat
  de: Cristina Rusiecki Octombrie 21, 2009
  Unul dintre tinerii regizori români, autor de spectacole controversate, care nu obosește nici să șocheze, dar nici să inoveze, a fost invitat să pună în scenă „Hamlet" la Teatrul Alekton din Atena. Premiera va avea loc pe 30 octombrie. Spectacolul pornește, evident, de la o adaptare liberă după original.
  Incandescentul autor din „Natural Born Fuckers", „God" sau „Edmond", care și-a strigat revolta arzînd toate tabuurile în apostrofări rebele la adresa societății, estetul fin și perversul plin de voluptate din „Valmont", contemplativul ironic al lumii noastre ultrafragmentate din „Deformații" se îndreaptă acum înspre un text clasic. Summum-ul tuturor textelor clasice: „Hamlet".
  
  În viziunea lui Marcel Țop, povestea lui Hamlet se desfășoară într-o Danemarcă „consumerist-fantastică, într-o noapte polară fără sfîrșit, provocatoare de insomnii, funcționînd într-un
  Citeste tot pe artactmagazin
• Un regizor român montează „Hamlet“ la Atena de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Tânărul regizor Marcel Țop este (sau ar trebui să fie) un nume care contează în teatrul tânăr românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum. Controversat în bălăceala românească cu pretenții teoretice, tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.
  Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Piesa de Shakespeare montata pe scena atheniana de regizorul roman Marcel Top de Stella Lucas sursa: RoMedia-Athena
  Tânărul regizor român Marcel Top, autor al unora dintre cele mai interesante şi nonconformiste spectacole din peisajul teatrului contemporan românesc, printre care Deformaţii - Teatrul Luni, Natural Born Fuckers, Demonul Roşu - Teatrul Act, Edmond - Dumnezeul de a doua zi - Teatrul de Comedie, a fost invitat să monteze Hamlet, de William Shakespeare, în frumoasa capitală a Greciei dar şi a teatrului, transmite Stella Lucaş corespondentul Romanian Global News (RGN), preluat de RoMedia.
  Spectacolul tratează într-o manieră poetic inovatoare povestea binecunoscută a lui Shakespeare. Un Hamlet, „who want To Be” într-o lume interesată doar de sex, bani şi putere. Un Hamlet kamikadze care foloseşte şocul, teroarea, violenţa, poezia şi teatrul cruzimii extreme pentru a schimba o lume în care răul a devenit cotidian.
  Din distribuţie fac parte:
  Hamlet - Giannis Mylonas,
  Ophelia - Lydia Dimitriadi,
  Gertrude - Maria Drakopoulou,
  Claudius - Petros Zormpanos,
  Citeste tot pe RoMedia-Athena
• Hamlet – spectacolul vremurilor noastre de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Într-o lume a teatrului postdramatic, Thomas Ostermeier e unul dintre puținii regizori care acționează constant, de ani buni și cu rezultate de mare impact internațional înspre ”resurecția dramei”. După o serie de spectacole cu piese de Ibsen – Hedda Gabler, Nora, John Gabriel Borkman – dar și de Büchner (Woyzeck), O’Neill (Electra) sau Tennesse Williams (Pisica pe acoperișul fierbinte), atenția lui s-a îndreptat spre Shakespeare, mai întâi prin ”Visul unei nopți de vară” (2006), apoi prin ”Hamlet”, care a avut premiera în 2008 la Avignon și „Othello” (pentru care repetă acum, la Atena, premiera fiind programata în august). Deși a început prin a monta piese noi, încurajând apariția unor noi autori dramatici, forța montărilor sale e parcă și mai clară atunci când comentariul său asupra lumii este exprimat prin intermediul unor autori clasici. E o confruntare pe viață și pe moarte cu convențiile și conformismul care au
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Bufonul Hamlet de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Hamlet: Muzică tare și „a fi sau a nu fi” în video. O cameră ca de paparazzi se plimbă pe fețele regalei adunări cu moace de mafioți. Cercul princiar se îndreaptă pe o tarla cu pămînt reavăn către înmormîntarea defunctului rege. Ploaia („londoneză”) la aspersorul care udă pe o singură parte, măruntă și deasă, obligă distinsul grup să-și deschidă umbrelele înainte de prezentarea condoleanțelor. De unul singur (!), groparul se chinuiește în zadar să bage sicriul în groapă. Îl zdruncină și-l hurducă, se bagă sub el, se prăvălește cînd peste el, cînd sub el. Apoi, după tradiție, îi dă fiecăruia dintre cei prezenți să arunce o lopățică de pămînt. Prima, Gertrude, o scapă cu totul în groapă. E Hamlet sau e flap comedy?
  Nici anul acesta Festivalul „Shakespeare” nu se dezminte. Producții originale, semnate de mari regizori ai lumii. În deschiderea ediției bucureștene: Hamlet, în regia lui Thomas Ostermeier,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Dansul oriental al reginei Gertrude de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  În Sala Mare a Teatrului Naţional, arhiplină şi la al doilea spectacol, “Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier a intrigat, a şocat şi, în final, a cucerit publicul, în cea mai mare parte tânăr. Din păcate, spectacolul a fost întrerupt la un moment dat de o pană de lumină pe scenă, care a amintit spectatorilor că se află pe meleaguri dâmboviţene.
  “A fi sau a nu fi”. Spectacolul lui Thomas Ostermeier cu “Hamlet” începe, în mod surprinzător, cu această replică din actul al treilea al piesei. De altfel, traducerea şi adaptarea semnate de Marius von Mayenburg au mai multe îndepărtări de la şi intruziuni în textul shakespearian, păstrând însă nealterată esenţa lui. Un tur de forţă, pe care actorii şi scenograful şi-l asumă cu brio.
  Ostermeier deconstruieşte, în stil postmodern, textul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, “traducându-l” în limbajul contemporan. Romantismul victorian dispare, înlocuit de o priză directă,
  Citeste tot pe Cotidianul
• DJ Hamlet de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Prinţul Danemarcei, reinventat de regizorul Thomas Ostermeier, îşi croieşte drum prin noroi către adevăr, cu o cutie de bere într-o mână şi cu mitraliera în cealaltă. Dramă parodică despre nebunia abisală a răzbunării, „Hamlet“, spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, apelează la neologisme pentru a rescrie piesa lui William Shakespeare.
  Pe scena unui teatru, asta înseamnă un Hamlet posedat de sindromul Tourette (înjură ca un birjar în momente de stres, este anartric şi gângav), un prinţ-cameraman, care filmează live grotescul aşezat pe feţele personajelor, un DJ Hamlet, care confundă sala de teatru cu o discotecă şi îi instigă pe spectatori: „Party people in the house, let me hear you say yeah!" sau „Yeeeah, we want some pussy".
  Acest idol ţicnit şi antiromantic se simte în propria viaţă ca într-un reality-show care nu se va sfârşi prin „totul e tăcere", ci prin păruială în prime-time. Acest Hamlet ireverenţios care
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Câteva vorbe despre Hamlet (II) de Robert Bălan sursa: România Liberă
  O nuntă cu arme, cântece siropoase şi dansuri orientale ca în filmele cu mafioţi, o scenă de teatru în teatru care aduce a secvenţă sado-maso, un personaj principal cu Sidromul Tourette, o tragedie celebră transformată în comedie cu un personaj principal care se joacă cu publicul aşa cum fac soliştii la concertele pop-rock. Un monolog celebru („A fi sau a nu fi...") reluat de trei ori, în care îşi face loc, între vicisitudinile vieţii, şi „lupta cu birocraţia". O extraordinară concepţie video şi şase actori care se dovedesc a fi şi nişte foarte buni cameramani. Se întâmplă în spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, prezentat la Bucureşti şi la Craiova, în cadrul Festivalului Shakespeare.
  În viziunea lui Thomas Ostermeier, Hamlet nu este nici pe departe un erou tragic. E doar un copil mare care nu mai înţelege ce se întâmplă în familia lui, care îşi propune să mimeze nebunia, dar care, la un moment dat, ajunge nebun de-a binelea.
  Citeste tot pe România Liberă
• Să moară Hamlet! de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Sunt spectacole care deprimă, sunt spectacole care te scot din depresie. Hamlet-ul lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne, Berlin a funcţionat ca un antidepresiv. Prezentat în Festivalul Shakespeare care are ca temă în 2010 Constelaţia Hamlet, văzut şi la Bucureşti, cu ajutorul Arcub-ului, spectacolul este extrem de bogat în soluţii scenice, parte din ele surprinzătoare. Regizorul german şi-a dovedit complexitatea artistică, reuşind să producă un spectacol incendiar cu o logică perfectă. Dacă Ostermeier a mai dovedit că stă bine cu logica în Nora sau Concert la cerere, explozia de adrenalină nu părea previzibilă. Hamlet are un efect orgasmic asupra spectatorului. Deşi profund politic, spectacolul nu se ataşează unei idei anume, ci unei atitudini contestatare ce demască duhoarea morală a lumii. Prinţul danez este un anarhist, dar unul impotent politic. Furia sa provine mai puţin din grija pentru stat şi mai mult din cea pentru propria persoană.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ostermeier Shakespeare= Love de Matei Martin sursa: Dilema Veche
  Din 1999, de cînd a fost numit (la doar 29 de ani) director la Schaubühne din Berlin, Thomas Ostermeier este mereu provocator: cu Nora, de Ibsen (aţi putut vedea spectacolul şi la Festivalul Naţional de Teatru, acum doi ani); cu Concert la cerere (de Franz Xaver Kroetz); cu Chip de Foc (de Marius von Mayenburg) etc. Hamlet-ul produs în 2008 pentru festivalul „Epidaurus“ de la Atena şi prezentat în acelaşi an la Avignon e însă spectacolul care a provocat cele mai aprinse discuţii. Criticii au vizat nu numai regia, ci şi dramatizarea.
  Într-adevăr, dramaturgul Marius von Mayenburg a tradus piesa lui Shakespeare şi a operat modificări substanţiale, tăind nemilos intrigi colaterale şi adăugînd furibund accente noi, pentru a aduce drama la zi. Limba lui Mayenburg este, aici,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Hamlet şi groparul sau repetiţia de bal mascat de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Gongul Festivalului Internaţional Shakespeare a bătut inaugural şi fantast la TNB cu un spectacol din Berlin. Bine cules de inalienabilii noştri selecţioneri aleşi pe sprânceană. Previzibil, Hamlet, în regia copilului teribil cum este socotit un Thomas Ostermeier, în cuplu cu faimoasa Carla Bruni printre competitorii de la Avignon, o primă doamnă, devreme la domiciliu. Pentru că, în teatru şi aiurea, Europa a devenit patria copiilor teribili, iar ca să nu rămânem mai prejos, îi adoptăm cu ochii închişi, numai să ne mai „sparie“ niţel. Precum Nosferatu. Ceea ce, în descendenţa clasicei replici tolstoiene către confratele său imatur („el vrea să mă sperie, dar eu nu mă sperii“), e floare la ureche, nefiind nici noi slabi de spirit la tribulaţiile contemporanilor noştri. Uneori râdem în hohote, alteori poate chiar plângem, se întâmplă şi acum. Şi ce vedem? Celebrul personaj expresionist prin arta de a-ţi vârî degetele sub pleoape,
  Citeste tot pe Revista 22
• Hamlet la hypermarket de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Cu începere din anul 1994, încã de pe când era directorul general al Teatrului Național din Craiova, pe care l-a condus astfel încât a fãcut din el un veritabil și, poate, irepetabil „fenomen artistic”, Emil Boroghinã a creat Festivalul Internațional „Shakespeare”, manifestare artisticã amplã, coerentã,
  fãrã cusur proiectatã și articulatã, fundamentatã pe un autentic program artistic și estetic. A fost visul acestui mare om de teatru român, care și-a sacrificat propria lui carierã de actor pentru aceea de manager (Emil Boroghinã s-a manifestat ca manager încã de pe vremea când mai nimeni nu
  știa în România ce înseamnã acest lucru și pe când – și asta e sigur – nimeni nu folosea cuvântul) și de „programator”, cum li se spune „europenește” directorilor de festival, ca, la un moment dat, sã ne dãruiascã o întreagã ediþie dedicatã celei mai cunoscute piese shakespeariene- Hamlet. Cu ocazia ediþiei a VII a,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Fantoma lui Hamlet bântuie prin România de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  A şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare de la Craiova se desfăşoară sub genericul Constelaţia Hamlet pentru că şi-a propus să ofere cât mai multe versiuni cu celebrul Hamlet: Teatrul Meno Fortas din Vilnius, Lituania, regia Oskaras Korsunovas, Schaubűhne din Berlin, cu un spectacol semnat de Thomas Ostermeier, Teatrul Metropolis din Bucureşti, regia de Bocsardi Laszlo, un altul realizat de Elisabeth LeCompte la The Wooster Group din New York. Mai participă Teatrul Polski din Wroclav, Polonia, Academia de teatru din Shanghai, China, şi Street Theater Group din Miriang City, Coreea de Sud. A fost prezentă pe cale electronică trupa Ryutopia Noh Teatre Shakespeare din Niigata, Japonia, care au jucat la ei acasă, dar spectacolul s-a transmis pe un mare ecran la Craiova. Tot cu o proiecţie, Hamlet – un monolog, a participat şi regizorul englez Robert Wilson care şi-a lansat cu această ocazie o carte.
  La Bucureşti, Festivalul Shakespeare părea să se deschidă
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Hamlet, bufonul lui Thomas Ostermeier de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Regizorul Thomas Ostermeier este una din marile personalități internaționale ale teatrului și manager la Schaubühne din Berlin. Publicul bucureștea a avut șansa de îl aprecia pentru excelentul spectacol “Nora”, realizat în 2002, prezent la noi în cadrul unei ediții a Festivalului Național de Teatru. Amintim că “Nora” era o adaptare după Ibsen care părea o piesă scrisă în zilele noastre. Adaptarea era perfect motivată prin scrierea inițială și devenea o pledoarie pentru personalitatea femeii contemporane. Spectacolul a stârnit entuziasm și a impresionat prin expresia tratării moderne a tematicii sale.
  În 2008, Thomas Ostermeier a fost atras de “Hamlet” și a realizat în coproducție cu Festivalul Elenic din Atena și Festivalul de la Avignon un spectacol original, dar discutabil. Firește că este o adaptare după Shakespeare cu apropieri în puține scene și de replici din “Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Hamlet, centrul teatrului de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Festivalul Internaţional Shakespeare, dedicat la această ediţie piesei "Hamlet", a început la Craiova vineri 23 aprilie (ziua naşterii şi a morţii marelui Will), aşa cum a fost programat, cu spectacolul Teatrului O.K. din Vilnius (Lituania). E o creaţie plimbată prin lume, semnată de regizorul Oskaras Korşunovas, artist care atrage criticii şi îi provoacă prin concepţia sa regizorală.
  Scump la vedere, Korşunovas a venit totuşi la Craiova, în deschiderea manifestării, dar a fost mai greu de abordat. A lăsat să vorbească despre sine spectacolul pe care l-a creat. Piesa "Hamlet" este "piesa pieselor", aşa cum spunea regizorul Peter Brook sau "centru teatrului", precum afirmă profesorul de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris, George Banu, căci textul trimite la vechi şi noi probleme ale omenirii - de la tragedia antică până la modernitate. Astfel, versiunea scenică a lui Korşunovas a fost gândită în cheie post-modernă. Pentru el nu există un
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• A fi sau a nu fi: aceasta-i întrebarea? de Silvia Nastasie sursa: Yorick
  În cartea sa, Actorul şi ţinta, Declan Donnellan afirmă că adevăratul conflict, motorul existenţei noastre cotidiene şi, implicit, catalizatorul creaţiei teatrale, este făcut din “perechi inconfortabile de posibilităţi”, nu din certitudini, nu din răspunsuri unice – limitative şi sabotoare ale libertăţii interioare.
  Astfel, nu e vorba despre o alegere, ci despre o realitate: “a fi şi a nu fi”, deopotrivă, cu forţă egală, asumându-ţi identitatea, dar fiind mereu conştient de puterea (sensibil egală) inversă a anti-identităţii (aşa cum o numeşte regizorul britanic), gata oricând să te facă să acţionezi, la rândul ei.
  Regulile lui Donnellan privind mizele unui actor pe scenă nu respectă rigorile teoretice ale unui curs de arta actorului, pentru că nu-şi propune să dezvăluie misterul jocului, ci pragmatismul blocajelor apărute uneori la actori, precum şi mijloacele prin care aceste blocaje pot fi depăşite. Într-un fel,
  Citeste tot pe Yorick
• Comedia “Hamlet”- Thomas Ostermeier la Bucureşti de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Dacă în urmă cu câţiva ani cineva mi-ar fi spus că Hamlet-ul lui William Shakespeare, piesa care ascunde cele mai mari adevăruri ale umanităţii, ar putea fi transformată într-o comedie la care o sală de 1000 de spectatori râde frenetic, cu grohăieli şi tot tacâmul, aş fi spus că nu este posibil.
  Regizorul german Thomas Ostermeier, invitat în cadrul Festivalului William Shakespeare la Bucureşti, păstrează constanta „Hamlet poate fi orice”, permiţându-şi luxul de a măcelări textul fundamental al dramaturgiei universale şi de a-l plasa într-o hipercontemporaneitate trendy şi cool?!.
  Însă, mai mult decât o comedie ultramodernă cu tente de parodie, Hamletul prezentat de Ostermeier este o construcţie regizorală de mari proporţii (la propriu şi la figurat), o montare încărcată până la refuz cu de toate: mitraliere, cutii de bere şi de lapte, un furtun cu apă pe post de ploaie, proiecţii video, peruci, pământ şi mocirlă,
  Citeste tot pe Yorick
• A fi sau a nu fi…nebun? sau Exerciţii de genialitate de Haricleea Nicolau Rădescu sursa: Yorick
  Răvăşitor, filtrat prin Artaud şi Brecht, spectacolul lui Ostermeier incită mecanismele interioare, te aruncă în vârtejul simţurilor, dar te trezeşte la timp, amintindu-ţi în permanenţă că eşti spectator. Hamlet-ul lui Lars Eidinger, în viziunea regizorală a lui Thomas Ostermeier, ni se dezvăluie progresiv drept anti-erou, fascinant prin valenţele groteşti pe care le dobândeşte personajul. Purtând masca unui bărbat libidinos, cu burtă şi început de calviţie, Lars Eidinger conturează un non-erou care intră în contact cu toate personajele, devenind un bufon trist. El păşeşte sigur şi vesel spre moarte, decupând cu frenezie accentele comic-groteşti ale acestui grav spectacol. Cu siguranţă controversată, prospeţimea acestui Hamlet constă în dimensiunea ludică etalată cu voluptate şi forţă artistică de invidiat. Vedem deci, un Hamlet nebun, un Hamlet bufon, un Hamlet măscărici care devine agitatul spectator şi regizor al propriei lui
  Citeste tot pe Yorick
• Crimă pentru pământ. Cazul Hamlet de Ionuţ Sociu sursa: Scena.ro
  Cu câteva zile înainte să văd Hamletul lui Thomas Ostermeier, am citit o pagină de prezentare a spectacolului (într-o broşură a teatrului Schaubühne) şi am fost surprins de un lucru aparent mărunt, pe care l-am înţeles abia ceva mai târziu. Prima propoziţie suna astfel: Hamlet înnebuneşte. Urmată de un rezumat al întregii piese. Fără nimic altceva. Fără citate din Jan Kott sau Stanley Wells şi fără alte păreri avizate despre "marele Will". La prima vedere, o astfel de prezentare pare aberantă. La ce bun un astfel de sinopsis când toată lumea ştie (sau are senzaţia că ştie) despre ce e vorba în Hamlet?!
  În general, spectacolele hamletiene sunt prolixe şi abundă în coduri şi simboluri, tocmai pentru că regizorii au personajul creionat încă dinainte de prima repetiţie şi lucrează cu o imagine primită de-a gata. Odată această ecuaţie rezolvată, lor nu le rămâne decât să inoveze, "să vină cu soluţii": Hamlet în blugi,
  Citeste tot pe Scena.ro
• Un Hamlet avangardist de Simona Chițan sursa: Adevărul
  Festivalul Internaţional Shakespeare s-a încheiat aseară, la Bucureşti, cu un spectacol-experiment postmodern al ansamblului The Wooster Group din New York, Statele Unite. Proiecţii video, ecrane, voci masterizate, paşi înainte şi înapoi, imagini cu Richard Burton (Hamlet în 1964), peste care s-a suprapus un teatru al erei digitale şi tehnologice.
  Bucureştenii au avut parte timp de patru zile de un spectacol „Hamlet" inedit, care a spart toate canoanele clasice, în închiderea Festivalului Shakespeare. Susţinut de celebra trupă The Wooster Group din New York, spectacolul a avut patru reprezentaţii, de joi până duminică, la Teatrul Bulandra, la sala „Toma Caragiu" din Bucureşti.
  The Wooster Group a devenit celebru pentru deconstrucţia radicală a textelor, folosirea masivă a tehnologiilor multimedia şi abordarea subversivă a problematicii identitare.
  Fondat de regizoarea Elizabeth LeCompte în 1975, grupul a dus la extrem experimentele radicale
  Citeste tot pe Adevărul
• La Icoanei, de patru ori "Hamlet" american de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Spectacolul "Hamlet" al companiei newyorkeze The Wooster Group a ajuns în România cu prilejul Festivalului Internaţional Shakespeare, manifestare desfăşurată la Craiova şi la Bucureşti şi care se încheie cu această montare prezentată patru seri consecutiv - 6-9 mai - la Teatrul Bulandra, sala de la Grădina Icoanei.
  Această creaţie poartă semnătura unei femei, regizoarea Elizabeth LeCompte, care a fost, în 1975, printre fondatorii The Wooster Group, considerat acum unul dintre cele mai mari teatre de avangardă din lume. Ea a venit la Bucureşti împreună cu trupa, iar mâine va avea, alături de actori, o întâlnire cu jurnalişti şi oameni de teatru, la sediul Institutului Cultural Român. Venirea companiei în România, la festival, a fost posibilă datorită sprijinului acordat de ICR.
  Puţine femei în lume au regizat "Hamlet", deşi montări cu "piesa pieselor" a marelui Will sunt nenumărate. Festivalul Shakespeare, ediţia 2010, a fost dedicat numai
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Reconstrucţia unui film distrus de Robert Bălan sursa: România Liberă
  De peste 30 de ani, Wooster Group, din New York, cultivă noile forme de expresie şi încurajează introducerea noilor tehnologii în teatru. De atunci şi până astăzi, compania şi-a construit şi a jucat spectacolele într-un garaj, chiar dacă acum este un nume celebru în plan internaţional.
  Cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare, dedicat lui „Hamlet", a adus la Bucureşti acest grup cunoscut mai ales pentru deconstrucţia textelor canonice. Montarea lui Elisabeth LeCompte pleacă de la un alt faimos spectacol cu Hamlet: cel din 1964, cu Richard Burton în rolul principal. Spectacolul acela „a fost înregistrat în direct, din 17 unghiuri diferite de filmare, şi a rulat timp de numai două zile, în 2000 de cinematografe din S.U.A. Ideea era transpunerea experienţei teatrale în direct în faţa a mii de privitori, în mod simultan. Acest fenomen era promovat ca o nouă formă de artă, denumită «Teatro-film» (...) În Hamlet-ul nostru,
  Citeste tot pe România Liberă
• Deconstructing Hamlet de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  În 1964, John Gielgud monta pe Broadway un Hamlet cu Richard Burton. Spectacolul s-a jucat timp de şaptesprezece săptămîni şi trei spectacole consecutive au fost filmate cu şaptesprezece camere de luat vederi, rezultînd un teatrofilm care a fost proiectat două zile, în cinematografe americane. Ideea era ca, făcînd uz de tehnica modernă, să se încerce redarea emoţiei scenice pe ecran. Cum emoţia aceasta e, prin definiţie, efemeră, filmul trebuia distrus după cele două zile de proiecţie. Dar Burton a păstrat o copie care, deşi destul de obosită, a devenit foarte cunoscută după dispariţia actorului.
  Regizoarea Elizabeth LeCompte, specializată, alături de trupa Wooster, în teatru experimental în care aplică tratamente media nu numai textelor clasice, a avut ideea parcurgerii drumului invers. Anume, a încercat să reconstruiască pe scenă filmul spectacolului lui Burton. Dacă filmul încerca să fixeze pe peliculă clipa trăită pe scenă,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Votez Shakespeare de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Scriam la editia precedenta a Festivalului „Shakespeare“ ca directorul si fondatorul acestui eveniment, dl. Emil Boroghina, are un imens merit cultural: acela de a recupera pentru publicul român decenii intregi din istoria recenta a teatrului mondial. Ceea ce, de douazeci de ani, citeam in carti sau vedeam in albume, dl. Boroghina ne-a dat prilejul sa privim pe viu. Peter Brook si Robert Wilson sunt doar numele cele mai rezonante. Dincolo de acestea atât de sonore, cele sapte editii ale Festivalului „Shakespeare“ de pâna acum – ultima, incheiata recent si dedicata exclusiv montarilor dupa „Hamlet“ –, ne-au dat prilejul sa ne intâlnim cu numeroase productii de valoare.
  
  Probabil ca raportul dintre numarul de spectacole invitate si cel de productii reusite sau experimente incitante face din „Shakespeare“ festivalul cu cel mai mare procent de montari valoroase, in conditiile in care una dintre calitatile deloc de neglijat sta in soliditatea si consecventa
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Hamlet/Wooster Group: un pas în viitorul teatrului de Cristina Modreanu sursa: Art ACt Magazine
  Când i-am spus regizoarei Elizabeth LeCompte că tehnologia folosită de ea în spectacolul cu ”Hamlet” (producție a Wooster Group, New York, 2007) este science-fiction pentru teatrul românesc, ea a zâmbit parcă nevenindu-i să creadă. Dar adevărul este că prezentarea acestei super-producții de avangardă în București, cu ocazia unei noi ediții a Festivalului Shakespeare, înseamnă un pas în viitorul teatrului, care a început deja în alte părți ale lumii.
  Plecând de la prima înregistrare în timp real a unui spectacol de pe Broadway cu ”Hamlet” (1964), avându-l pe Richard Burton în rolul principal și pe John Gielgud ca regizor, dar și adăugând fragmente din filmele mai noi, cu Ethan Hawke, respectiv Kenneth Branagh în rolul titular, Elizabeth LeCompte descompune ”Hamlet” pentru a-l recompune apoi într-un dialog permanent cu noile tehnologii. Pe un ecran imens din fundalul scenei este proiectată versiunea filmată a Hamlet-ului lui Burton,
  Citeste tot pe Art ACt Magazine
• Hamlet remix - Cui prodest? de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Festivalul Shakespeare este de una dintre manifestările teatrale aristocrate. De câteva ediţii, temele şi selecţia propuse au făcut dintr-un eveniment timid mediatizat, un must see. Fără promovare agresivă, Festivalul Shakespeare umple sălile de spectacole, semn de sănătate culturală căci lumea vine la teatru pentru că ştie că spectacolele sunt de calitate la fiecare ediţie, nu din cauza vreunei campanii media puternice. E şi ăsta un paradox al societăţii româneşti contemporane, că printre atâtea lucruri care par de neratat, un festival de teatru reuşeşte să se impună strict prin calitatea spectacolelor prezentate.
  În 2010, Emil Boroghină a ales ca temă Constelaţia Hamlet. Curajoasă temă, o dată prin subscrierea spectacolelor unui singur text shakespearian şi de aici riscul de a avea puţine producţii, de o calitate variabilă, a doua oară prin dificultatea textului (sau notorietatea lui în acest sens) care ar putea speria spectatorii,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Hamlet ucis şi resuscitat de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Contextul – în artă, ca şi în viaţă – are darul de a orienta fundamental privirea; aş putea chiar spune că în teatru, valoarea artistică e, uneori mai mult decît credem, o funcţie a contextului.
  Aşa se face că, dacă la Avignon, în 2008, Hamlet-ului german al lui Thomas Ostermeier i-am găsit destule pete în soare (contextul reprezentării lui erau spectacolele lui Romeo Castellucci şi François Tanguy şi… şi…), în 2010, în România, chiar fără să revăd montarea, mi-am revăzut uşor opiniile.
  Hamlet-ul lui Ostermeier a fost, în Festivalul Internaţional Shakespeare, o perlă a coroanei, precedată de un val de aprecieri critice pozitive coerente cu spectacolul însuşi. Lucru care, oricît ar părea de ciudat, nu se întîmplă întotdeauna. Hamlet-ul regizat de Monika Pecikiewicz la Teatr Polski din Wroclaw (Polonia) este una dintre cele mai lăudate producţii poloneze ale ultimilor ani, pe valul unei „reinventări“ estetice post-Warlikowski
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „La revedere, prinţul meu“ de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Festivalul Internaţional Shakespeare, avînd ca generic şi temă, la actuala ediţie, o unică piesă – Hamlet –, s-a încheiat, duminica trecută, la Bucureşti, după ce trăsese cortina (o cortină intermediară), cu patru zile în urmă, şi la Craiova, oraşul său de baştină. Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.
  Despărţire de cine? În primul rînd, de spectacole adevărate. Acesta şi este avantajul şi farmecul unui festival: în afară de cazurile clinice (care există...), cel ce alcătuieşte afişul unei reuniuni teatrale are grijă, înainte de orice, ca spectacolele invitate să placă, să intereseze ori, cel puţin, să provoace. Asta înseamnă că un nivel calitativ ridicat devine, automat şi indiscutabil, singurul criteriu de selecţie. Gusturile, se ştie,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Un Hamlet din pixeli de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  The Wooster Group a adus la Bucureşti ultimul răcnet în materie de Hamlet aseptic - un spectacol sec, în care sângele curge doar pe plasmă şi nu stropeşte sala. Nu sunt interpretări formidabile aici. Poate pentru că actorii au înţeles că şi „Hamlet“ rămâne un joc de echipă, la fel ca fotbalul american.
  „Hamlet", spectacolul trupei newyorkeze The Wooster Group, prezentat în cadrul Festivalului Shakespeare, la Bucureşti, reciclează clasicismul unei montări din 1964, cu Richard Burton în rolul principal, furnizând o demonstraţie de teatru ultratehnologizat, în care emoţia cade în plan secund.
  Americanii se folosesc de instrumentele arheologiei teatrale, colectând imagini din spectacolul de acum aproape 50 de ani şi ordonându-le conform noilor criterii de receptare ale spectatorului modern.
  În 1964, spectacolul de pe Broadway a fost transformat în eveniment de televiziune, într-o încercare a teatrului de a nu pierde lupta cu noua dominaţie
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• “Hamlet”,o telenovelă, teatru-film american de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Prin anii’ 70 s-a înființat la New York, The Wooster Group, iar printre fondatorii săi s-a aflat activul creator de teatru, Elizabeth LeCompte. Formația era considerată atunci, punct forte al teatrului de avangardă. Au trecut mulți ani și curentul a intrat de fapt, într-un con de umbră ca inovație teatrală, a fost eclipsat de alte curente experimentale. The Wooster Group își urmează însă, drumul său și încearcă acum a ne propune un “Hamlet”, teatru-film, realizat în 2007. Dacă se practică teatru-dans, de ce să nu se încerce și teatru-film, mai ales când cinematografia concurează teatrul ?! Elizabeth LeCompte, regizoarea spectacolului, nu încearca a redescoperi și evidenția noi profunzimi dramatice ale piesei, ci își dorea doar o vizualizare a sa originală, povestind linear acțiunea complicată ca într-o telenovelă bine scrisă. Folosirea tehnologiei multimedia devenea scopul principal al viziunii regizorale, manipularea ei fiind uluitoare,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Deconstrucţia şi meta-teatralitatea hamletiană de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Spectacolul care încheie Festivalul Internaţional William Shakespeare de la Bucureşti, „Hamlet” în regia lui Elizabeth LeCompte, este acel tip de experienţă spectacologică ce redefineşte (a se citi „deconstruieşte”) statutul marilor texte ale dramaturgiei universale.
  S-a tot spus şi s-a scris despre „noua realitate teatrală” (caracteristică fundamentală a festivalului de anul acesta), în care spectacologia contemporană îl prelucrează pe Shakespeare în forme dintre cele mai îndrăzneţe, însă Hamletul americanilor de la Wooster Group se situează cumva dincolo de această mare modernitate anunţată de festival. Dacă pe durata a câteva săptămâni, trecând prin Korsunovas, Schechner, Ostermeier sau Wilson, am asistat la plasarea lui Hamlet în contemporaneitate (uneori exagerată, alteori deconcertantă), ceea ce propun cei de la Wooster Group demonstrează faptul că Hamlet azi, se poate detaşa şi îndepărta foarte uşor de contemporan,
  Citeste tot pe Yorick
• Teatrofilmul, variaţiune pe tema Hamlet de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Spectacolul celebrului Wooster Group din New York (care îşi spune „de avangardă, la decenii bune după ce focul avangardei, în sensul istoric al curentului s-a stins) s-a jucat de patru ori la Bucureşti, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, în încheiarea visului împlinit al lui Emil Boroghină: o ediţie a festivalului internaţional Shakespeare în care „Hamlet” să fie invariant.
  Şi iată că talentatul manager şi-a văzut visul cu ochii, iar noi, spectatorii, am putut veni în contact cu variaţiuni pe aceeaşi temă semnate de Nekrosius, Korsunovas, Ostermeier sau Elizabeth LeCompte de la The Wooster Group.
  Aşteptată cu mare curiozitate de publicul care a venit la festival, această din urmă montare, după ce s-a plimbat în multe oraşe din lumea întreagă, a adus în capitala noastră dâmboviţeană un performance care te face să te întrebi de ce se autointitulează de avangardă bine-cunoscuta trupă de artişti din bine-cunoscutul
  Citeste tot pe Yorick
• Hamlet fără cuvinte de Florina Doboș sursa: România Liberă
  Actorii de la Sfântu Gheorghe vor juca, în această seară, la Cluj, varianta teatrului fizic a marii opere shakespeariene.
  Compania „M Studio" din Sfântu-Gheorghe aduce în sala studio a Teatrului Maghiar de Stat o piesă shakespeariană într-o variantă mai puţin obişnuită. Dacă limbajul lui Shakespeare a fost considerat întotdeuna unul complex şi încărcat de simboluri, compania maghiară a reuşit să-l transpună în scenă fără cuvinte. „În spectacolul nostru personajele nu vorbesc, nu poartă dialoguri. Şi nu din cauza „muţeniei" genului, ci deoarece am dorit să prezentăm emoţiile, intenţiile acestora înainte şi după rostirea cuvintelor. Când încă ei nu ştiu ce vor spune, sau atunci, când vor deja să ascundă, să muşamalizeze, să reverseze tot ce s-a produs după cuvintele rostite de ei. » spune regizorulul Péter Uray. Astfel, piesa lasă spectatorului „să aleagă" idei şi mesaje după propria percepţie.
  Hamlet a fascinat
  Citeste tot pe România Liberă
• „Hamlet” rămas fără cuvinte de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Poezia, forţa, stranietatea lui Shakespeare stau dincolo de cuvinte, dar trec prin ele. În piesele lui, vorbele nu sunt niciodată în plus sau în minus. Nu sunt doar vehicule de sensuri, ci planete care trebuie descoperite de fiecare artist. La Shakespeare, cuvântul este terra incognita. Şi ţinutul acesta necunoscut li se dezvăluie căutătorilor, creatorilor, dar numai atât încât să rămână mereu un rest, un nespus căruia-i slujeşte spusul. Ştim, de veacuri bune, că Shakespeare e rezistent la lectură şi la interpretare scenică. Povestea începe când cuvintele s-au spus. Şi nu se termină niciodată.
  Trupa de actori tânărului Studio M din Sfântu Gheorghe, înfiinţat acum cinci ani de regizorul Péter Uray şi urmărind, printre altele, să introducă „dansul contact, înrădăcinat mai de mult în Europa de Vest, rămas, cu toate acestea, necunoscut până acum în Transilvania”, a venit la ediţia din 2010 a FNT cu un spectacol montat anul trecut.
  Citeste tot pe Yorick
• Cronica de (mai mult de) 5 rânduri: Hamlet - FNT, 2010 de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Probabil cea mai cunoscută piesă de teatru a tuturor timpurilor, Hamlet a cunoscut şi cea mai mare varietate de interpretări. E normal să fie aşa întrucât variantele de interpretare se uzează, iar textul are o imensă bogăţie de sensuri care generează în permanenţă idei. Studioul M din Sfântu Gheorghe a venit în FNT cu o variantă de teatru fizic, de fapt, teatru - dans, un studiu de corporalitate cu pantomimă şi elemente de gimnastică, într-un spaţiu rece, populat cu schele de metal, un Hamlet instinctiv în care metafora este exclusiv vizuală. Uneori, imaginile sunt excelente. Hamlet atârnând aproape crucificat de o schelă, Gertrude dansând o bătută / învârtită cu Fantoma, aceeaşi Gertrude ştergând pe rochia ei mâinile pătate de sânge ale lui Hamlet după asasinarea lui Polonius. Ofelia pare o victimă absolută, este agresată de Hamlet, Claudius, ba chiar şi de Polonius şi nici fratele ei Laertes nu o lasă în pace (deşi între ei ar putea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Atenţie: Acest spectacol provoacă orbire de Cristian Opriş sursa: Yorick
  Fapt totalmente confirmat: teatrul maghiar de la Sfântu Gheorghe, în cazul de faţă sub aripa protectoare a lui Peţer Uray a făcut în cea de-a patra şi respectiv a cincea zi a Festivalului Naţional de la Bucureşti o demonstraţie despre cum teatrul trăieşte prin freamătul viu, continuu, singurul care poate să nască, să ducă spre progres. Cred că, pentru a-mi susţine idee, este de ajuns să menţionez câteva din “ingredientele” folosite: fără artificii inutile, cu o sinceritate greu de explicat, dar însoţiţi de bucuria de a juca, cei câţiva actori prezenţi se află într-un maraton continuu, parcă inepuizabil.
  Nu ne aflăm în faţa unei reprezentări clasice, solemne şi cu fast. Aşadar, odată început, spectacolul se arată a fi mai mult decât o surpriză, o pledoarie în faţa căreia cel de-al patrulea perete este neputincios. O “neputinţă plăcută”, răsplătită constant.
  Teatrul expresionist abordat de Uray, respiră o sinceritate pe
  Citeste tot pe Yorick
• Fără cuvinte. Fără Hamlet de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul de dimineață
  În teatru, se spune, actorul trebuie să ţină seama de două coordonate: „ce” face şi „de ce”, iar spectacolul, respectiv regizorul, de „cum” şi „de ce”. Urmărind Hamletul de la „Studio M” din Sfântu Gheorghe, în regia lui Péter Uray, m-am întors, aproape fără voia mea, la aceste două întrebări simple. „Cum” am înţeles, răspunsul însă la „de ce” întârzie şi acum.
  Pentru cine nu ştie încă, „Studio M” se naşte în 2005, alcătuit în mare parte din actori absolvenţi ai Facultăţii din Cluj, având ca direcţie declarată profesarea formelor de teatru dans. Un lucru nemaipomenit, măcar şi pentru faptul de a exista în România trupe specializate pe diverse tipuri de spectacol, cu estetici diferite, ca alternative la teatrul „clasic”. Péter Uray este un fel de conştiinţă di­rectoare a „Studioului” - fapt şi mai îmbucurător, deoarece, se ştie, regizorul este personalitatea nucleică a unui grup de artişti.
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• De-a Hamlet şi de-a lumea Danemarcei de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Teatrul Naţional din Craiova a deschis stagiunea cu două premiere. Cea dintâi, un monolog intitulat „Doar Hamlet”, în regia şi după scenariul Alinei Rece, avându-l ca protagonist pe Adrian Andone.
  După ce vezi monologul lui Robert Wilson, după „Hamlet” – a cărui înregistrare a fost prezentată în cadrul Festivalului Shakespeare din această primăvară, chiar la Craiova – e greu să nu faci comparaţii cu orice alt monolog realizat după „Hamlet”. Şi construcţia celor doi, Alina Rece şi Adrian Andone, dimpreună cu scenografia lui Viorel Penişoară-Stegaru (care are un rol extrem de important), rezistă cu adevărat comparaţiei.
  În primul rând, textul este frumos decupat şi slujeşte bine montarea. Un puzzle care se poate construi în orice fel ai desface şi ai rearanja piesele. Povestea începe cu sfârşitul… Lumea lui Hamlet nu există. Personajele toate sunt moarte de mult. Trecute toate în lumea lui Yorick, care de altfel deschide
  Citeste tot pe Yorick
• Spectacole călduţe de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova şi-a îmbogăţit repertoriul cu două producţii noi, „Balconul“ şi „Doar Hamlet“, dar startul stagiunii este departe de a fi spectaculos. „Doar Hamlet“, spectacol-eseu care are la bază piesa lui Shakespeare, este regizat de Alina Rece. Adrian Andone urcă singur pe scenă.
  Regizoarea şi-a construit demersul pe ideea că spectacolul poate restarta conştiinţa publicului de azi. Alina Rece şi Adrian Andone sunt umili în faţa operei lui Shakespeare. Nu îi aduc osanale bombastic-bigote, ci arată un respect cald şi uman faţă de textul dramaturgului britanic.
  În convenţia pe care o trasează regizoarea, spiritul lui Hamlet se materializează pentru o oră şi jumătate; prinţul Danemarcei revine la propria poveste pe îndelete. Acum, însă, nu mai are de luptat cu ipocriziile periculoase ale viilor. Îşi priveşte destinul cu detaşare şi îşi analizează cu un calm mai cuprinzător deşertăciunea.
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• “Doar Hamlet” – un recital cu multe … “păpuși” de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Ambiția actorului Adrian Andone de a evolua într-un recital dedicat lui Hamlet este demnă de laudă. Avea toate șansele să prezinte convingător portretul esențializat al celebrului personaj, valoare a dramaturgiei universale, dar … scenariul, regia și ilustrația muzicală aparținând Alinei Rece, i-au anulat posibilitățile. Recitalul pare desprins dintr-un spectacol al unui teatru de păpuși și marionete.
  Alina Rece a încercat căznit să imagineze un scenariu în care povestește însă, școlătește conflictele din piesa lui William Shakespeare. În intenția de a da mai multă atractivitate scenariului său, regizoarea aduce în scenă partenerii lui Hamlet din piesă sub forma unor păpuși-schelete cu care acesta poartă dialogurile cunoscute. Scheletele domină spectacolul. De la regina mamă la Ofelia, de la rege la Polonius sau Laerte, toate personajele erau invocate de-a valma sub forma unor păpuși sinistre care anihilau prcepterea gândurilor lui Hamlet,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Amintirile usucă de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Acum si atunci
  Despre absenta resorturilor dramatice in teatrul contemporan s-ar putea glosa, in momentul de fata, la nesfarsit. Disparitia categoriilor traditionale, care nasc genul dramatic, conflictul, relatia, personajul cu identitate bine construita, mai vechea vina tragica se completeaza acum cu impingerea actiunii dramatice mult in spatele unui hic et nunc, care, pana aproape de secolul acesta, era consubstantial actului scenic. Suna aproape tautologic mentiunea ca timpul scenic este, prin excelenta, un timp al prezentului: eroul vine acum, performeaza actiunea dramatica acum, incarca spectatorul de emotie acum, are impact asupra salii acum. Adica in momentul in care joaca. Exclus alte variante! Si totusi productiile ultimului deceniu dovedesc ca si aceasta regula (printre ultimele) de necontestat in teatru e pe cale sa apuna. Cel mai recent exemplu este spectacolul „Hamlet, album de familie“, montare a regizorului italian Claudio Collovà, facuta dupa texte de Shakespeare,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Dincolo de experiment - de Mihnea Columbeanu sursa: Cinemagia
  O fi sau nu o fi... "Hamlet" cea mai bună piesă de teatru a tuturor timpurilor? Imposibil s-o afirme cineva cu certitudine - dar nu încape nici o îndoială că e cea mai "stoarsă" de posibilităţi... de mereu inepuizabilele sale posibilităţi. Poate tocmai de aceea ecranizarea mea preferată este versiunea destul de iconoclastă a lui Tony Richardson (deşi valoarea absolută tind să i-o acreditez variantei lui Grigori Kozînţev), iar prea corecta lectură clasică a lui Sir Laurence Olivier nu m-a clintit niciodată. Dintre montările de la noi, rămân un admirator rezervat (căci avea destule greşeli) al îndrăzneţului spectacol montat de Dinu Cernescu la Nottara, acum aproape patruzeci de ani.
  Venind în siajul enormului cortegiu de abordări novatoare (poate chiar mai numeroase decât cele tradiţionaliste), "Experimentul..." Cristei Bilciu propune o viziune categoric validă asupra textului, dezvoltându-l într-un spectacol de teatru-dans exigent coregrafiat (în
  Citeste tot pe Cinemagia
• „Hamlet” profesionist pe scenă de amatori de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Există un loc în Bucureşti unde se joacă teatru din pasiune şi cu pasiune, de câteva decenii. E o scenă mai puţin vizitată de cronicarii de teatru, mai puţin aflată în lumina reflectoarelor, unde lucrurile se întâmplă cu discreţie şi unde spectacolele importante trăiesc şi mor mai repede, uneori, decât ar merita, rămânând adesea mai puţin vizibile decât montări submediocre ale teatrelor profesioniste. La Teatrul Studenţesc Podul, aflat chiar în podul Casei de Cultură a Studenţilor, am fost într-o seară oarecare la un spectacol anunţat aproape pretenţios: „Experimentul Hamlet, după William Shakespeare – spectacol de teatru dans”.
  Cele 80 de locuri, cât are săliţa de la etajul 4 din incinta CCS, s-au umplut rapid – şi-am fost surprinsă – mulţi studenţi, mulţi elevi, dar nu numai. La Teatrul Podul intrarea este liberă, e-adevărat, dar, dincolo de asta, îmbulzeala de pe scări, dinainte să se dea drumul în sală,
  Citeste tot pe Yorick
• Teatru: Hamlet (Teatrul 'Podul') de Diana sursa: Metropotam
  Teatrul nu a existat pana nu s-a nascut William Shakespeare. Este atat de simplu. Si Shakespeare jucat de Muppets tot merita vazut. Dar nu vorbim de Muppets azi ci de studenti, studenti care au pus in scena la Casa de Cultura a Studentilor piesa Hamlet, joi seara, cu ocazia aniversarii a 40 de ani de la crearea trupei de teatru studentesc "Podul".
  The facts are these. Sala? Plina ochi. Piesa? In cele 45 de minute ale sale reprezinta de fapt o versiune condensata a dramei printului danez. Actiunea se opreste in momentul uciderii lui Polonius, iar numarul personajelor este redus la cele esentiale dezvoltarii povestii: Hamlet, regina Getrude, unchiul lui Hamlet, Ofelia, Polonius, Laertes, Horatio si fantoma regelui.
  Personajele (cu exceptia spectrului) au stat pe scena pe durata piesei, asteptandu-si randul pentru a intra in joc. Ofelia este cealalta exceptie pentru ca cineva trebuia sa stea in spate sa loveasca toba, pentru a crea un fond acustic grav pentru lamentarile lui Hamlet.
  Citeste tot pe Metropotam
• Hamlet în regia lui Oskaras Korsunovas: limitele post-modernităţii şi haosul oglindit de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Reunite sub titulatura „Constelaţia Hamlet”, spectacolele din cadrul Festivalului internaţional William Shakespeare, ediţia a V-a, propun publicului adaptări ale celui mai important text al dramaturgiei universale- „Hamlet” de William Shakespeare.
  Spectacole de o „mare modernitate”, aşa cum Directorul festivalului Emil Boroghină a anunţat în deschidere, aceste montări au menirea de a întări şi mai tare ideea potrivit căreia „Hamlet” poate fi orice, se poate adapta oricărui registru regizoral, oricărui context socio-politic şi, până la urmă, oricărei scene din lume.
  În deschiderea festivalului, publicul iubitor de teatru, alături de specialiştii artei vii, au avut pentru a doua oară şansa de a se întâlni cu regizorul lituanian Oskaras Korsunovas (venit pentru prima dată în România cu „Drumul spre Damasc”, dupa August Strindberg), care propune un Hamlet extrem de contemporan, un Hamlet al „unei generaţii ce trăieşte într-o
  Citeste tot pe Yorick
• Cursa de teatru de Oana Cristea-Grigorescu sursa: Revista Familia nr.4/2012 - pg.32
  Bienala Internațională de Teatru Reflex2 de la Sfântu Gheorghe vrea să producă reflexul aprecierii teatrului de calitate prin selecția atentă și parcimonioasă a spectacolelor invitate. Am reținut expresia invitatei de onoare a festivalului, criticul britanic de teatru Maria Shevtsova, care sublinia că acesta nu își dorește să devină un festival supermarket, în care să găsești de toate, și mai bune și mai comune, ci are ambiția să ofere doar vârfuri ale momentului în teatrul local și internațional. Puțin și de calitate pare a fi deviza regizorului László Bocsárdi, directorul Teatrului Tamási Àron, organizatorul bienalei ajunse la a doua ediție.
  Două personalități ale regiei internaționale au încadrat, ca între două coperți, festivalul. În deschidere Kristyan Lupa cu spectacolul polonez de la Teatrul Dramatic din Varșovia, Persona. Marilyn. La final, Oskaras Korsunovas cu Hamlet și Azilul de noapte, spectacolele TOK din Vilnius. Între ele,
  Citeste tot pe Revista Familia nr.4/2012 - pg.32
• Tăcerea lui Robert Wilson de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Despre Robert Wilson s-au scris pagini întregi, este unul dintre creatorii care au schimbat istoria regiei ultimului secol, este el însuşi un personaj, e o legendă, e o poveste şi e magician. Formaţia lui multiplă – e şi actor, e şi coregraf şi artist plastic – îi permite să se joace şi cu sine, şi pe sine… Iar prezenţa lui pe o scenă, într-un teatru, într-un loc, oricare ar fi el, devine un eveniment.
  În cadrul Festivalului Shakespeare, în cea de-a doua zi, Robert Wilson a venit la Craiova. Asta în timp ce la Bucureşti – unde se desfăşoară „jumătatea” mai mică a festivalului – pe scena Teatrului Naţional, se juca „Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier de la Teatrul Schaubuhne din Berlin. Această a doua zi a început la Craiova cu un seminar de shakespearologie numit „Mari spectacole Hamlet”, moderat de Ian Herbert, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, şi de Ludmila Patlanjoglu, din partea secţiei
  Citeste tot pe Yorick
• Probă de foc! de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Capodopera lui Shakespeare și a dramaturgiei universale “ Hamlet “ rămâne proba de foc pentru creatorii din teatru, actori sau regizori. “Cu toții vor să joace Hamlet”, spunea Carl Sandburg, dar orice rol din piesa celebră a bătrânului contemporan Will, este o piatră de încercare pentru actorul distribuit, iar astăzi și pentru regizorul care se încumetă să pună în scenă “Hamlet”.
  O tânără echipă alcătuită din actori ambițioși pe care teatrele, în special cele instituționalizate, nu i-au luat încă în seamă, pe unii pe nedrept chiar, s-au organizat în “Shakespeare Company. ro “ . Au lansat “compania” cu spectacolul “Hamlet – un exercițiu”, dovedind bun simț și măsură prin specificarea “un exercițiu”. “Compania” nu a găsit încă și un regizor atras de proiectul “Hamlet” și de cele viitoare. A aflat doar sprijin de găzduire la Teatrul Foarte Mic pentru “exercițiul-Hamlet”. Teatrul Foarte Mic își
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• TELMAH - Tragedie neshakespeareana in doua acte de Oana Arsenoi sursa: AltIasi
  Rar intalnesti mai mult de un peltic intr-o trupa a unui teatru national, fie el si din provincie. Sa facem cateva lucruri clare: Shakespeare e greu de montat in primul rand, apoi e greu de jucat iar Hamlet...trebuie sa fii constient ca s-ar putea s-o dai in bara daca faci un spectacol dupa acest text. Dar daca te apuci sa faci “o adaptare dupa o idee” a cuiva vis-a-vis de celebrul manuscris inseamna ca l-ai inteles foarte bine, atat de bine incat nu mai are nici un secret pentru tine si ce-ti mai ramane de facut decat sa-l intorci pe dos, incepand chiar de la nume.
  Sergii Pavliuk - regizorul piesei in cauza a incercat sa creeze un Hamlet superstar dandu-i un vers refren ce-l rostea (si pe acesta deseori greoi) de-a lungul piesei despre puterea noastra asupra destinului propriu si al tarii. Din caietul program inteleg ca dorea sa infatiseze “nasterea unui tiran” si faptul ca omului ii sunt predestinate majoritatea evenimentelor importante din viata sa. Acest ultim lucru ar fi
  Citeste tot pe AltIasi
• Un Hamlet în oglindă - Telmah, Teatrul ”Mihai Eminescu”, Botoșani de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
  Piesa prezentată de actorii teatrului botoșănean, Telmah, are la bază o idee pirandelliană: revolta personajului împotriva autorului și a destinului implacabil în care a fost închis de către creatorul prim. Cel care se revoltă, încercând să se elibereze din datul existențial inițial este Hamlet, un Hamlet damnat de 400 de ani să retrăiască la nesfârșit povara căutării adevărului și care își clamează disperat libertatea de personaj și de ființă umană împotriva lui ”Will cel disperat”: ”Eu singur îmi formez destinul!”. Acesta este punctul de plecare al unei reprezentații despre fascinația răului; libertatea pe care și-o ia personajul înseamnă anularea libertății celuilalt, impunerea tiranică a propriei voințe, dreptul de viață și de moarte asupra prietenilor și dușmanilor, anularea graniței dintre bine și rău, confruntarea cu propriile obsesii și, inevitabil, damnarea. Reprezentația e o adaptare după o idee de Victor Punizov,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Telmah... sau Hamlet pe dos de Caterina Ursu sursa: AltIași
  Regizorul ucrainean, Sergii Pavliuk, aflat la prima colaborare cu teatrul din Botosani, satirizeaza absurditatile vietii si propune prin specatacolul Telmah un personaj razvratit, neadaptat unei lumi ce mutileaza aspiratii si sensibilitati omenesti. Resorturile sufletesti, constiinta eroului, lumea psihica a acestuia devin obiect al analizei.
  Personajul principal, interpretat de Ioan Cretescu, parcurge o gama variata de stari tensionale: asteptarea anxioasa, veghea continua, incordarea, tensiunea psihica, starea exploziva urmarita prin manifestarile fiziologice si patologice pentru a atinge in final linistea si resemnarea. La inceput criza psihologica este intuita doar, apoi se adanceste sub apasarea obsesiilor si conduce la halucinatie, la manifestari violente si, mai tarziu, la dementa.
  Cu intuitie de psiholog, regizorul surprinde relatiile de cauzalitate dintre dominantele diurne ale constientului si reactiile nocturne, intruparile onirice ale obsesiilor venite dintr-un
  Citeste tot pe AltIași
• „La revedere, prinţul meu“ de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Festivalul Internaţional Shakespeare, avînd ca generic şi temă, la actuala ediţie, o unică piesă – Hamlet –, s-a încheiat, duminica trecută, la Bucureşti, după ce trăsese cortina (o cortină intermediară), cu patru zile în urmă, şi la Craiova, oraşul său de baştină. Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.
  Despărţire de cine? În primul rînd, de spectacole adevărate. Acesta şi este avantajul şi farmecul unui festival: în afară de cazurile clinice (care există...), cel ce alcătuieşte afişul unei reuniuni teatrale are grijă, înainte de orice, ca spectacolele invitate să placă, să intereseze ori, cel puţin, să provoace. Asta înseamnă că un nivel calitativ ridicat devine, automat şi indiscutabil, singurul criteriu de selecţie. Gusturile, se ştie,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Spre un Hamlet sărac de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  Se prea poate ca Hamlet-ul lui Roberto Bacci de la Naționalul clujean să le fi adus ortowillimanilor din public, celor care se așteptau să iasă din sală înlăcrimați și înnobilați de un spectacol plin de catifele și prețiozități scenice, câteva serii sănătoase de sughițuri în pumni. Se prea poate și ca afișul spectacolului, cu un Cristian Grosu – Hamlet așezat pe un scaun din sală, privind în gol în direcția scenei, aproape acefal, lipsit de orice expresie umană, înconjurat de șase scrimeri mascați, sprijinindu-se în spade, să fi stârnit reacții și așteptări pe care spectatorii mai tineri trebuie să le fi sintetizat în alăturări nu tocmai aleatorii de câte trei litere: „OMG”, „WTF” etc. Se poate ca Hamlet-ul care a deschis stagiunea Teatrului Național din Cluj să nu devină unul dintre acele spectacole care o să se joace și peste zece ani cu casele închise, deși poate că ar merita-o. E un spectacol care va rămâne pentru
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Un Hamlet succint și profund de Aglika Stefanova-Oltean sursa: Revista Tribuna
  Acest spectacol cu Hamlet al Teatrului Național din Cluj durează o oră și douăzeci de minute. Regizorul Roberto Bacci nu și-a pierdut timpul construind personaje și istorisind detaliat intriga din Hamlet. Hamlet al său nu este ”un prinț” de-adevăratelea, nici măcar nu pretinde să fie un intelectual medieval. El nu e nici o persoană excepțională într-o situație extraordinară, ci... o alegorie a omului, a condiției umane.
  ”Zi după zi, suntem Hamlet”, scrie Bacci în caietul-program. ”Forțe de care nu suntem conștienți ne împing spre nu știu unde.” Acest Hamlet este ”orice om”. Hamlet jucat de Cristian Grosu își economisește cuvintele, vorbește doar cât e nevoie. Vorbele erup din el dintr-o dată - uneori fără legătură aparentă cu ce se spusese mai devreme -, exprimând frustrare, furie, neajutorare ce nu mai pot fi ținute în tăcere... Monoloagele lui sunt dialoguri cu sine care nu mai pot fi evitate ori trecute cu vederea.
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Cronică de teatru. Rescrierea lui „Hamlet“, la Teatrul Naţional din Cluj de Simona Chițan sursa: Adevărul
  După celebrul „Hamlet“ clasic al lui Vlad Mugur de la Teatrul Naţional din Cluj din 2001, cu Sorin Leoveanu, în această toamnă s-a pus în scenă, tot aici, un spectacol aflat la extrema opusă.
  Regizorul italian Roberto Bacci ne propune, la Cluj, un spectacol modern, plin de energie şi forţă, cu multe momente de scrimă scenică. Este vorba de „Hamletul“ lui Roberto Bacci, nu de „Hamletul“ lui Shakespeare, iar regizorul îşi asumă plin de curaj acest lucru.
  „Hamletul literar este Shakespeare, dar pentru Hamleţii noştri, nu ştim cine este autorul. Noi suntem autorii propriului destin. Hamlet este împins de personaje, de războinicii care îl înconjoară, e împins până la propriul lui sfârşit, care coincide cu moartea“, spune Roberto Bacci.
  DE CAPĂ ŞI SPADĂ
  Pentru regizor, experimentul este unicul mod de a înţelege teatrul. Din 1986, director artistic şi fondator al Teatrului Pontedera din Italia, Bacci a trăit în preajma celebrului
  Citeste tot pe Adevărul
• Hamlet, azi de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  Între piesele lui Shakespeare, Hamlet a dobândit de-a lungul timpului statut de preeminenţă, atât în arta montărilor, cât şi în eseistica adiacentă. În hamletologia pusă la dispoziţie de specialişti, circula o butadă plină de miez şi rafinament intelectual de altfel, nu lipsită de interes şi pentru nespecialişti ca noi, consumatori obişnuiţi ai actului teatral. Se zicea şi se mai spune, cred, printre shakespeareologi, că au existat / există atâţia Hamleţi câţi actori l-au interpretat. Cineva s-a grăbit să adauge, corectând mucalit: au existat atâţia Hamleţi câţi spectatori l-au văzut; şi astfel sfera receptării produsului teatral prin prisma unui personaj celebru s-a extins în mod miraculos, lăsând fiecăruia posibilitatea de a subiectiva, de a-l percepe pe celebrul şi tristul prinţ al Danemarcei în felul său. Fiecare are dreptul de a accede la ideea sa de Hamlet, conform modului în care percepe personajul. Nemaivorbind că melancolia
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Festivalul unui miez de vară – Ariel Interfest de Alina Epingeac sursa: Yorick
  În Râmnicu Vâlcea, într-o casă mică, albă, înconjurată de copaci, în mijlocul unui parc, se află un teatru. Teatrul Ariel. Ca într-un basm al copilăriei mele, frunzele uscate foşnesc sub paşii deloc grăbiţi, pe aleile umbrite, soarele îşi face loc printre crengile dese, copiii aleargă zgomotoşi, urmăriţi cu dragoste şi grijă de bunici şi nici nu îmi dau seama cum ajung în sala de teatru. Aici, totul pare ca „acasă” – gazde primitoare, cu feţe zâmbitoare, te invită în scaunele comode şi moi, o scenă cât pentru poveşti frumoase, simple şi emoţionante, răcoare… E plăcut.
  Acest teatru cu suflet mare a funcţionat ca un magnet teatral timp de unsprezece zile. Între 18 şi 28 iulie, datorită unor oameni care au visat frumos şi nu s-au temut să se lupte cu uriaşii, chiar dacă ştiau că sunt mori de vânt, a avut loc cea de-a treia ediţie a Festivalului Ariel Interfest; un eveniment cultural care a echilibrat în doze optime calitatea
  Citeste tot pe Yorick
• Premieră „Hamlet”. Maia Morgenstern şi Tudor Aaron Istodor, mamă şi fiu în viaţă şi pe scenă de Ionela Roșu sursa: Adevărul
  Toate biletele au fost epuizate pentru cele două spectacole de avanpremieră (3 şi 4 februarie) ale noii montări Hamlet, în regia lui Marcel Ţop, în care Maia Morgenstern interpretează rolul reginei Gertrude, alături de fiul său, Tudor Aaron Istodor, în rolul lui Hamlet. Actorii Tudor Aaron Istodor, Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Laura Cosoi, Dana Rogoz, Dorin Andone, Viorel Păunescu, Cristina Mihăilescu, Mihai Stănescu, Smaranda Caragea, Alexandra Murăruş şi Andrei Runcanu sunt în distribuţia spectacolului "Hamlet", care se joacă în această seară în avanpremieră la Teatrul Nottara. Primele reprezentaţii sunt 3 şi 4 februarie, iar următorul spectacol va avea loc luni, 10 februarie, la Teatrul Nottara, de la orele 20.00. La casele de bilete ale Teatrului Nottara nu mai există bilte pentru primele două reprezentaţii ale spectacolului regizat într-o viziune contemporană de către Marcel Ţop. Costumele sunt realizate de Adina Buzatu şi Răzvan
  Citeste tot pe Adevărul
• Un Hamlet cu o mie de raspunsuri de jurnalul.ro sursa: jurnalul.ro
  Teatrul, mai mult decât oricare altă artă, este aidoma naturii, plin de mistere. Nu prea vrea să ştie de măsuri, de ambiţii sau de sfaturi. Ca şi natura, teatrul naşte viaţa din moarte şi creează forme noi, dar nu eterne. Pentru a rezista aici, în locul unde teatrul respiră, trebuie să ai tălpi puternice, suflet şi suflu pe măsură. Nu poţi intra în Cetatea Teatrului fără simţul datoriei, fără un caracter puternic, fără stăruinţă, energie, precizie, voinţă. „Ziua de lumină aparţine tuturor muritorilor. Pentru artişti, ea este cu mult mai mult. Creaţia artistică se face în vâltorile ei albe”, spunea odinioară sculptorul Ion Jalea şi mare dreptate avea. Câţi dintre noi ştim cu adevărat ce ascunde scena dincolo de cortină? Câţi înţelegem zbaterea, oboseala, chiar dacă uneori plăcută, a repetiţiilor, voinţa, arderea, stăruinţa, credinţa ce-i determină pe actori să se dăruiască în fiecare seară. Singurul mijloc de
  Citeste tot pe jurnalul.ro
• A fi sau a nu fi o şuşă? de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ce mai înseamnă azi teatrul? Catharsisul e depăşit, că doar e vechi şi antic. Circul servit laolaltă cu pâinea şi-a pierdut termenul de valabilitate peste secole. Religie pe înţelesul celor mulţi a fost cândva într-un ev obscur. Degetul îndreptat ostentativ în ochiul burghezului a amorţit şi el. Propaganda s-a decolorat. Şopârla autohtonă s-a transformat în dinozaur… Astăzi teatrul e cool. E un statement. Cam ce era brăţara groasă de aur pe mâna proprietarului de butic. Şi nici măcar nu mergi la teatru pentru a fi văzut în hainele cele scumpe sau pentru a vedea cine cu cine mai socializează la bufet şi cine cu cine împarte loja. Timpuri apuse. Dacă te respecţi cu adevărat, tu ca om, mergi numai la spectacole cu vedete. Nu te duci aşa, la întâmplare, la primul teatru care îţi iese în cale şi îţi cumperi bilet. Asta e pentru vulg. Tu, om rafinat şi corporatist cu tabieturi şi timp puţin, mergi la sigur. Iar cum în ţara noastră
  Citeste tot pe Yorick
• Intre avant contemporan si stridenta de Teodora Gheorghe sursa: Ziarul Metropolis
  CRONICĂ DE TEATRU Marcel Țop pune ȋn scenă o adaptare modernă a celebrei opere „Hamlet”, la Teatrul Nottara din București.
  
  Deși, ȋn aparență, conține toate ingredientele necesare unui spectacol desăvȃrșit, experimentul teatral cunoaște mai multe lacune artistice, nereușind să ȋmbrățișeze esența tragediei shakespeariene.
  
  Scene și dialoguri cruciale sunt abordate superficial sau rescrise ȋntr-o manieră burlescă ce sfidează solemnitatea unor momente-cheie. Ȋntȃlnirea lui Hamlet cu năluca tatălui ucis cochetează cu ridicolul, vrȃnd să livreze, probabil, ideea unei moralități decăzute. Cert e că pe scenă ȋși face apariția un bărbat zdrențăros care tulbură tăcerea așteptării prin hohote dezlănțuite de rȃs. Pare mai degrabă un nebun privind cu batjocură lumea de la marginea umanității, și nu un mesager al dreptății de dincolo de moarte. Taina crimei odioase se evaporă, astfel, ȋn abisul unei bizare depersonalizări ȋn
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Hamlet de Loreta Popa sursa: Jurnalul National
  Teatrul, mai mult decât oricare altă artă, este aidoma naturii, plin de mistere. Nu prea vrea să ştie de măsuri, de ambiţii sau de sfaturi. Ca şi natura, teatrul naşte viaţa din moarte şi creează forme noi, dar nu eterne. Pentru a rezista aici, în locul unde teatrul respiră, trebuie să ai tălpi puternice, suflet şi suflu pe măsură. Nu poţi intra în Cetatea Teatrului fără simţul datoriei, fără un caracter puternic, fără stăruinţă, energie, precizie, voinţă. „Ziua de lumină aparţine tuturor muritorilor. Pentru artişti, ea este cu mult mai mult. Creaţia artistică se face în vâltorile ei albe”, spunea odinioară sculptorul Ion Jalea şi mare dreptate avea. Câţi dintre noi ştim cu adevărat ce ascunde scena dincolo de cortină? Câţi înţelegem zbaterea, oboseala, chiar dacă uneori plăcută, a repetiţiilor, voinţa, arderea, stăruinţa, credinţa ce-i determină pe actori să se dăruiască în fiecare seară. Singurul mijloc de
  Citeste tot pe Jurnalul National
• Hamlet regia Marcel Top de Georgiana Ene sursa: Hai la teatru!
  Hamlet – povestea noastra este rezultatul exercitiului de imaginatie pe care l-am facut timp de un an si doua luni. De ce spun asta? Pentru ca exact cu un an si doua luni in urma, vorbeam cu regizorul Marcel Ţop despre asta. Si pentru ca l-am asteptat cu nerabdare si nu m-a dezamagit!
  
  De ce exercitiu de imaginatie? Pentru ca mi se pare dificil de pus in scena Hamlet, bine, Shakespeare in general, si chiar mi-am imaginat in tot timpul asta, cum ar fi fost daca Hamlet ar fi trait in zilele noastre. Raspunsul l-am gasit in piesa montata de Marcel Ţop, pe scena Teatrului Nottara.
  
  Cu o distributie foarte buna – Marius Bodochi in rolul regelui Claudius, Maia Morgenstern in rolul reginei Gertrude, Tudor Istodor in rolul lui Hamlet, Cristina Mihailescu, Smaranda Caragea, Andrei Runcanu, Laura Cosoi, Alexandra Murarus, Dorin Andone si Mihai Stanescu – varianta pe care o prezinta regizorul, merge la simtire, la emotie si abia dupa aia devine si o experienta cerebrala.
  Citeste tot pe Hai la teatru!
• Hamlet-Maia Morgenstern, Marius Bodochi de Cezar Paul Badescu sursa: Adevarul
  O nouă montare a celebrei piese shakespeariene Hamlet, în regia lui Marcel Ţop, îi are pe Maia Morgenstern în rolul reginei Gertrude şi pe Marius Bodochi în rolul regelui uzurpator Claudius, unchiul lui Hamlet. Hamlet este jucat de Tudor Aaron Istodor, astfel încât el şi Maia Morgenstern sunt fiu şi mamă şi pe scenă, şi în viaţa reală. Cele mai importante declaraţii: Maia Morgenstern: „Spectacolul Hamlet s-a născut foarte greu. Am repetat în multe spaţii, ne-a plouat în cap în multe spaţii. Ne-am adunat cum am putut. Determinarea tinerilor actori, bucuria lor, credinţa lor, parcă au fost trasee iniţiatice, cu greutăţi insurmontabile“.
  
  Citeste mai mult: adev.ro/n0rz14
  Citeste tot pe Adevarul
• Hamlet de la Nottara-Mult Shakespeare, putin "dupa" de Cristian Birta sursa: Blog
  eatrul este cea mai democratică dictatură posibilă. O dictatură bicefală, ciudată, dar tocmai prin ciudăţenia ei atât de atractivă. Căci este dictatura publicului asupra celor care sunt vinovaţi de ce vedem pe scenă, dar este şi dictatura celor din urmă asupra noastră, a publicului. Noi le dictăm în timpul şi după spectacol, prin reacţiile noastre le ce vedem, iar ei ne dictează înainte de spectacol, prin alegerea pieselor la care putem să ne uităm. Acest dublu sens dictatorial, dacă îmi permiteţi, cred că e linia de forţă care ne face pe noi, publicul, să fim al dracului de atraşi de teatru, iar pe ei, scena, să fie atât de atraşi de atracţia noastră pentru teatru.
  
  Mi-am dat seama de ce vă spun mai sus aseară, în timpul spectacolului Hamlet de la Nottara. Fix în momentul în care Tudor Istodor, cel care îl joacă pe Hamlet, a făcut o pauză de câteva secunde, cu un zâmbet uluitor* pe chip, pentru că unui cretin i-a sunat telefonul şi
  Citeste tot pe Blog
• Hamlet, in fiecare dintre noi de Digicult sursa: Digi
  8 februarie 2014. Hamlet. Un spectacol jucat de sute de ani, în mii de variante. Clasic, modern, futurist, dansat, experimental, politizat, cenzurat, imaginat în fel și chip, reinterpretat, Hamlet își continuă cariera în secolul XXI. Zilele acestea, la Teatrul Nottara din București, regizorul Marcel Țop propune o nouă versiune, alături de câteva nume mari.
  Citeste tot pe Digi
• Hamlet, povestea noastra de Ema Nicola sursa: Senso Tv
  Pe langa actorii din rolurile principale ii putem vedea pe Laura Cosoi, Dorin Andone, Viorel Paunescu, Cristina Mihailescu, Mihai Stanescu, Smaranda Caragea, Alexandra Murarus si Andrei Runcanu.
  Costumele sunt realizate de Adina Buzatu si Razvan Ciobanu, iar pantofii de Stefan Burdea.
  Potrivit declaratiei regizorului, interesul pentru cea mai cunoscuta si cea mai provocatoare piesa a lui William Shakespeare, este legat in primul rand de umanitatea protagonistului, tratat in această abordare ca erou si antierou in acelasi timp.
  
  In aceasta noua viziune regizorala celebrul monolog al lui Hamlet devine un dialog dintre el si Ofelia, ca expresie a opozitiei dintre moarte si viata, iar Rosencrantz si Guildenstern sunt doua ispite senzuale si inteligente, aflate in slujba regelui, menite sa obtina informatii pretioase in timpul momentelor intime petrecute impreuna cu dusmanii tronului.
  Citeste tot pe Senso Tv
• Un spectacol penibil… “sărit din matcă” de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  În ultimii ani, Teatrul “Nottara” este singurul teatru din Capitală preocupat de proiecte Shakespeare. A realizat anul trecut chiar și o premieră proprie – “Mult zgomot pentru nimic” pe care o vom comenta în curând pe blog, și găzduiește și proiecte independente cu piese de Shakespeare. A fost gazdă, în 2008 pentru “Romeo și Julieta” în regia lui Ioan Cârmăzan, spectacol eșuat după câteva reprezentații și acum pentru “Hamlet” în regia tânărului Marcel Țop, producție Artextract și “Euteascult”. A pune în scenă Shakespeare este un eveniment și un examen pentru orice artist. Majoritatea regizorilor îl folosesc astăzi, pe marele Will drept pretext cu rezultat trist, atractiv poate doar pentru spectatorii rude și prieteni ai distribuției, refuzat apoi, rapid de Marele Public.
  “Cu toții vor să joace Hamlet” e un motiv comun de inspirație și comentarii pentru poeții Carl Sandburg și Marin Sorescu. Și adevăr grăitau în
  Citeste tot pe Spectator
• Suntem mai sinceri in teatru decat in viata de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Îl interesează să stârnească în oameni reacții sincere și puternice și să se provoace pe sine. A pus în scenă „Amadeus” la Opera Națională, dar și numeroase texte contemporane la Green Hours și în alte spații independente, de la „Natural Born Fuckers” la „Deformații” și de la „G.O.D.” la „Dumnezeul de a doua zi” sau „Kasa poporului”. De curând, a avut două premiere, „Woyzeck Transilvania” la Teatrul de Nord din Satu Mare, și „Hamlet”, prezentat la Teatrul Nottara din București. Marcel Țop este un regizor dispus să încerce orice gen și orice text, atâta timp cât simte că-l provoacă. Un om cu o poveste de viață ca un roman, un regizor care își dorește să-i stârnească reacții viscerale spectatorului…
  
  „Hamlet” e unul din acele texte la care un regizor se încumetă greu. De ce „Hamlet” acum?
  
  În 2009, printr-un concurs fericit de împrejurări, am fost invitat în Grecia de un domn care are acolo
  Citeste tot pe Yorick
• Hamlet ul lui Marcel Top, o provocare de Magda Georgescu sursa: http://www.koolhunt.ro/hamlet-ul-lui-marcel-top-o-provocare/
  Pe 3 si 4 februarie au avut loc primele doua reprezentatii ale spectacolului Hamlet, montat de regizorul Marcel Top si avandu-i in distributie pe: Tudor Aaron Istodor, Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Laura Cosoi, Dorin Andone, Viorel Paunescu, Cristina Mihailescu, Mihai Stanescu, Smaranda Caragea, Alexandra Murarus si Andrei Runcanu.
  
  Austeritatea scenografiei care reflecta esenta tragediei shakespeariene pe de o parte si straiele luxoase create de Razvan Ciobanu si Adina Buzatu care ii confera actualitate si modenitate acesteia pe de alta parte, intrebarile si cautarile fiecarui personaj in parte, vechi de sute de ani, si rezolvarile mai mult decat umane pe care regizorul le propune cu o puternica nota de normalitate, conflictele si frustrarile personajelor hamletiene, starnite de dorinta de putere si de frica de moarte versus linistea si seninatatea pe care noua montare le imparte cu generozitate mintilor ratacite si spiritelor celor vesnici, toate aceste antagonisme sunt menite
  Citeste tot pe http://www.koolhunt.ro/hamlet-ul-lui-marcel-top-o-provocare/
• Hamlet la Teatrul Nottara 2014-O provocare de Teodora Gheorghe sursa: ArtAct Magazine
  Pe 3 şi 4 februarie au avut loc primele două reprezentaţii ale spectacolului Hamlet, montat de regizorul Marcel Ţop şi avându-i în distribuţie pe: Tudor Aaron Istodor, Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Laura Cosoi, Dorin Andone, Viorel Păunescu, Cristina Mihăilescu, Mihai Stănescu, Smaranda Caragea, Alexandra Murăruş şi Andrei Runcanu.
  
  Austeritatea scenografiei care reflectă esenţa tragediei shakespeariene pe de o parte şi straiele luxoase create de Răzvan Ciobanu şi Adina Buzatu care îi conferă actualitate şi modenitate acesteia pe de altă parte, întrebările şi căutările fiecărui personaj în parte, vechi de sute de ani, şi rezolvările mai mult decât umane pe care regizorul le propune cu o puternică notă de normalitate, conflictele şi frustrările personajelor hamletiene, stârnite de dorinţa de putere şi de frica de moarte versus liniştea şi seninătatea pe care noua montare le împarte cu generozitate minţilor ratăcite şi spiritelor
  Citeste tot pe ArtAct Magazine
• Maia Morgenstern on\in Hamlet de Ana sursa: Metropotam
  Marcel Top a tinut si tine extrem de mult la acest proiect. Cu obstinatie, ambitie incredere. Si-a dorit Hamlet ca proiect independent. Si-a reusit. Cu muuulte greutati. Dar s-a luptat ca un leu. A fost foarte greu, dar a fost cu mare incredere in actorii sai. A pus in slujba acestui spectacol dragostea sa neconditionata. Ne pregatim de foarte multa vreme. Intotdeauna nu destul, cum se spune.
  Citeste tot pe Metropotam
• Un Hamlet emblematic, pentru o noua generatie de actori de Popa Loreta sursa: Revista Teatrala Radio
  Teatrul, mai mult decât oricare altă artă, este aidoma naturii, plin de mistere. Nu prea vrea să ştie de măsuri, de ambiţii sau de sfaturi. Ca şi natura, teatrul naşte viaţa din moarte şi creează forme noi, dar nu eterne. Pentru a rezista aici, în locul unde teatrul respiră, trebuie să ai tălpi puternice, suflet şi suflu pe măsură. Nu poţi intra în Cetatea Teatrului fără simţul datoriei, fără un caracter puternic, fără stăruinţă, energie, precizie, voinţă. „Ziua de lumină aparţine tuturor muritorilor. Pentru artişti, ea este cu mult mai mult. Creaţia artistică se face în vâltorile ei albe”, spunea odinioară sculptorul Ion Jalea şi mare dreptate avea. Câţi dintre noi ştim cu adevărat ce ascunde scena dincolo de cortină? Câţi înţelegem zbaterea, oboseala, chiar dacă uneori plăcută, a repetiţiilor, voinţa, arderea, stăruinţa, credinţa ce-i determină pe actori să se dăruiască în fiecare seară? Singurul mijloc de
  Citeste tot pe Revista Teatrala Radio
• Lumea va veni sa vada Shakespeare si in 3014 de Georgiana Ene sursa: Ziarul Metropolis
  NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Marcel Ţop este regizorul cameleon. Montează pe scena Operei Române, a Teatrului de Comedie, în ţară sau în underground, cu aceeaşi plăcere şi dăruire, nu se repetă şi nu trece neobservat! Se reinventează cu fiecare spectacol pe care îl montează, pentru că, așa cum îi place să-l citeze pe Peter Brook „în teatru, diavolul e plictiseala!”
  
  Cu noul spectacol „Hamlet“ de la Teatrul Nottara – prima producţie independentă din România care are la bază textul scris de marele Will a reuşit să pună pe aceeaşi scenă 14 actori, care provin din teatre diferite (televiziuni, film etc) din Bucureşti, practic împrăştiaţi în 14 locuri, experimentaţi sau mai puţin experimentaţi, dar cu mult talent.
  
  Georgiana Ene: De ce Hamlet? Ce ai urmărit, care a fost scopul variantei alese de tine? Pentru că Hamletul tău iese puţin din tiparele lui Shakespeare?
  
  Marcel Ţop: Cu privire la „utopia“ mea cu Hamlet,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Hamlet in fiecare dintre noi de Cooltura sursa: digi 24
  Hamlet. Un spectacol jucat de sute de ani, în mii de variante. Clasic, modern, futurist, dansat, experimental, politizat, cenzurat, imaginat în fel și chip, reinterpretat, Hamlet își continuă cariera în secolul XXI. Zilele acestea, la Teatrul Nottara din București, regizorul Marcel Țop propune o nouă versiune, alături de câteva nume mari.
  Citeste tot pe digi 24
• Teatrul este oglinda lumii de Mirela Oprea sursa: avocat.net
  "Teatrul arata mai bine decat orice frumusetea si mizeria acestei lumi. Teatrul este oglinda noastra", spune Hamlet. Am crezut si simtit fiecare dintre aceste cuvinte, rostite cu glas ragusit si ochi arzatori de interpretul printului Danemarcei, actorul Tudor Istodor.
  
  A fost momentul in care mi-am dat seama ca nu intamplator intalnesc oameni pasionati de teatru. Si nu intamplator la teatru isi mai fac aparitia si oameni total nepasatori fata de aceasta forma de arta. Caci asupra noastra, a spectatorilor, cade responsabilitatea de a purta steagul invatamintelor. In noi se reflecta fiecare replica, pe noi ne vizeaza fiecare critica.
  
  Nu exista spectacol din care sa nu iesi mai invatat si mai bogat spiritual, daca iti doresti cu adevarat asta. Nu exista actor prost, daca ai puterea sa privesti adanc in sufletul si-n ochii lui, sa-i vezi pasiunea si puterea. Nu exista teatru mincinos, caci, aduceti-va aminte, tot Shakespeare spunea ca "lumea-ntreaga e o scena, iar noi toti suntem
  Citeste tot pe avocat.net
• Încă un spectacol “Hamlet” de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Pe data de 7 aprilie, luni, de la ora 19.00 a avut loc încă un spectacol “Hamlet” în Teatrul Tamási Áron cu titrare în limba română. Spectacolul montat de regizorul László Bocsárdi este un spectacol de mare succes al teatrului maghiar din Sf. Gheorghe, care, după multiplele nominalizări la Premiile UNITER 2014, pe data de 1 mai va fi prezentat şi în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova, iar recent a fost invitat şi la Budapesta, unde va fi jucat pe data de 5 mai în Teatrul “Katona József”.
  Text complex, care atinge multe din temele preferate ale lui Shakespeare – lupta pentru putere, dragostea, trădarea, răzbunarea –, piesa “Hamlet” este deschisă spre infinite interpretări şi abordări scenice. Relaţia fiu-tată, moştenirea, incestul, problematica iubirii şi a prieteniei – toate acestea se împletesc într-o complicată urzeală, prin care se întrevăd, ca nişte firave fire de bătătură, personajele,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Câtă simplitate atâta artă de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nimeni nu îi poate nega spectacolului de teatru însuşirea de obiect estetic autonom. Dar o montare cu adevărat bună, asemenea unui roman reuşit ori precum o pictură izbutită, este, după părerea mea, aceea ce stârneşte în mintea spectatorului asocieri, comparaţii, trimiteri.
  Care îl emoţionează - da, ştiu că azi nu e defel bine ca un critic să vorbească despre emoţie în şi la teatru căci e repede taxat drept retrograd şi rămas la nivelul anilor ’70-’80, atunci „când s-a format”- dar îl şi provoacă să depăşească realitatea scenei, să o transceandă, să o insereze în alte şi alte experienţe estetice ori epistemologice anterioare. Hamlet, spectacolul Teatrului “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, în regia lui Bocsárdi László, e, fără doar şi poate, un spectacol foarte bun tocmai fiindcă te emoţionează. Deşi mizează mult pe luciditate. Astfel, personajele vinovate de crimă, Gertrude şi Claudius (D. Albu Annamária şi
  Citeste tot pe Adevărul
• Hamlet, super-eroul meu preferat de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Hamlet, Prinţul Danemarcei, face parte din familie. Sau e măcar un bun prieten. Îl cunoaştem atât de bine. Avem atâtea de povestit despre el. Ştim toate prin câte a trecut. Am citit atâtea despre el. L-am văzut în repetate rânduri, sub multe chipuri; când în costum clasic, când în jeanşi, când fără de costum. E de-al casei, ce mai. Şi cu cât îl cunoaştem de mai mult timp şi mai de aproape, cu atât ne scapă printre degete şi aşteptăm noi surprize de la el. Îl putem accepta în atât de multe ipostaze şi îi putem reinventa povestea, se pare, la infinit. El e generos şi oferă oricui se încumetă să se apropie de el material cât pentru a construi o lume întreagă.
  Regizorul Bocsárdi László a ales să aibă o atitudine plină de respect în faţa personajului atunci când i-a rescris povestea şi a adaptat textul lui Shakespeare. Scenariul său nu trădează firul narativ şi nu îl văduveşte pe erou de profunzime. Spectacolul „Hamlet” de la
  Citeste tot pe Yorick
• „Hamlet” spart în cioburi de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Unul dintre spectacolele cele mai premiate ale acestui an, „Hamlet”, în regia lui Bocsárdi László, de la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe (care nu e prezent în selecția FNT din acest an, în ciuda nominalizărilor și a premiului pentru regie de la Gala UNITER…), propune o perspectivă alunecoasă asupra textului. Alunecoasă și relativ periculoasă pentru un regizor al cărui cuvânt de ordine pare să fi fost simplitatea… Simplitatea în decor, simplitatea în costume, simplitatea în construcția scenelor, în interpretare, în orice. Acea simplitate descoperitoare de miez și aducătoare de sens, născătoare de discuții, cu soluții interesante pentru diverse scene, cu perspective interesante asupra personajelor și a relațiilor dintre ele, cu interpretări foarte exacte, foarte bine controlate, țintind către o lipsă a emoției care să favorizeze o formă de distanțare generatoare de un alt tip de emoție.
  De ce spun alunecoasă?
  Citeste tot pe Yorick
• Un nou Hamlet al lui László Bocsárdi de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Tot în Festivalul „Reflex“ am văzut, abia acum, Hamletul din 2013 al lui László Bocsárdi, tot o coproducţie cu Teatrul Cetăţii din Gyula, de data asta, a Teatrului „Tamási Áron“ din Sfîntu-Gheorghe. E a doua montare a lui Bocsárdi cu Hamletpe care o văd, cu același scenograf (József Bartha, voi reveni) și aceeași autoare (Judit Dobre-Kóthai) a costumelor, aici neutre, fără indicaţie de timp, bărbaţii în nuanţe cenușii, femeile în roșu. E o montare complet nouă, o altă lectură faţă de cea din spectacolul din 2009, de la Metropolis: alte mize, alte accente, alt decupaj al textului. Alţi actori. Personajul lui László Mátrai (care, în montarea de la Metropolis, jucase Laertes) nu are nimic din fragilitatea și indecizia lui Marius Stănescu. Avem aici un Hamlet indecis numai asupra momentului, nu asupra acţiunii.
  Din scena de început, în care spectrul tatălui (Levente Nemes, precis și liniar, ca de obicei) îl scoate pe Hamlet din
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Spectacolul „Hamlet“, al Teatrului „Tamási Áron“ din Sf. Gheorghe, la Festivalul din Gdańsk de Medeea Stan sursa: Adevărul
  Pe 3 august, la cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Internaţional „Shakespeare“ de la Gdańsk, trupa Teatrului „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe va interpreta spectacolul „Hamlet“ de László Bocsárdi. Evenimentul din nordul Poloniei se va desfăşura în perioada 31 iulie - 9 august.
  Spectacolul „Hamlet“, propus de Institutul Cultural Român (ICR) din Varşovia pentru ediţia din acest an a festivalului, una dintre cele mai prestigioase manifestări teatrale europene, va avea o reprezentaţie pe scena Teatrului Wybrzeże din Gdańsk şi va fi urmată de o discuţie cu publicul, scrie Mediafax. La gala premiilor Uniunii Teatrale din România (UNITER) 2014, László Bocsárdi a fost desemnat cel mai bun regizor pentru „Hamlet“, spectacol care a dat şi cel mai bun scenograf al anului, József Bartha. Spectacolul „Hamlet“ a fost realizat de Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe, în coproducţie cu Teatrul Cetăţii din Gyula (Ungaria),
  Citeste tot pe Adevărul
• Confruntare cu mitul lui Hamlet de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În maşina ce mă ducea spre Petroşani, loc unde urma să văd Hamlet, am ascultat la radio un scurt interviu cu regizorul spectacolului, Gelu Badea. În esenţă, intervievatul încerca, în puţine cuvinte, să dinamiteze mitul creat în jurul celebrei piese shakespeariene.
  Mai exact, Gelu Badea susţinea că a monta Hamlet nu e defel, nici mai greu, nici mai uşor decât a pune în scenă orice altă piesă shakespeariană. Şi că “mitul Hamlet” ar fi, în principal, o creaţie a criticii, a exegezei teoretice. Critic fiind, nu-i împărtăşesc deloc opinia. Mai întâi fiindcă nu toate piesele lui Shakespeare sunt la fel de bune ori la fel de complexe. Între bun şi complex, în cazul lui Shakespeare, există numeroase distanţe. Hamlet, bunăoară, e la nivelul diegesisului, al poveştii, o piesă mult mai simplă decât, să zicem, Măsură pentru măsură. În al doilea rând deoarece numeroase dintre acele piese despre care se spune îndeobşte că ar fi “de
  Citeste tot pe Adevărul
• Hamlet, 17 ani - călătoria. A little drop of HAMLET la Atelierul de teatru de Ilinca Anamaria Prisăcariu sursa: Agenda LiterNet
  Ai citit vreodată ceva şi ai simţit că este despre tine? Ai avut vreodată nevoie să îţi depăşeşti limitele, dar nu ai găsit destul curaj? Ţi-a căzut vreodată cerul în cap? Următorul text nu îţi va spune foarte multe lucruri noi, dar s-ar putea să-ţi ofere un impuls. Noi am simţit toate astea şi am decis că e timpul să vorbim despre ele. Să cadă măştile sufletului!
  Am răscolit biroul şi am găsit caietul de notiţe de la Hamlet. În dreapta sus a primii pagini scrie: "Nu contează rezultatul, ci călătoria." În partea de jos a paginii scrie cu litere albastre, de mână: "octombrie 2013". Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Lenuş (n.r. coordonatoarea Atelierului de teatru) la început, referitor la acest proiect: că va fi o minuţioasă muncă de laborator, precedată de cercetări continue în ceea ce priveşte lumea, teatrul, istoria şi noi înşine.
  Povestea e simplă. În toamna anului 2013 am început să ne gândim la noul spectacol la care
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Triplicarea lui Hamlet (III) de Ilinca Anamaria Prisăcariu sursa: Agenda LiterNet
  Am propus Atelierului de teatru din Botoşani un joc supercalifragilistic, printr-un mini-chestionar cu trei întrebări, care să exprime legătura lor cu spectacolul a little drop of HAMLET, o adaptare după William Shakespeare. Pe scurt, acesta a pornit dintr-un experiment, din dragoste, curiozitate, nebunie şi dorinţa de a-l aduce pe Shakespeare mai aproape de adolescenţi (şi nu numai). Cu alte cuvinte, ruperea barierelor apărute în drumul spre... adevăr. Astfel, s-a născut povestea unui Hamlet de 17 ani, o picătură din ceea ce reprezintă călătoria fascinantă, plină de posibilităţi, situaţii diferite şi... deloc străine.
  S-a optat pentru o punere în scenă a adolescenţilor. Aşa îl vedem şi îl simţim noi pe Hamlet, cel pe care îl găsim în noi.
  Pe data de 8 august 2015, la ora 11.00, la Casa de Cultură din Alexandria, în cadrul celei de-a 10-a ediţii a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis, va avea loc reprezentaţia spectacolului a little drop
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Triplicarea lui Hamlet (II) de Ilinca Anamaria Prisăcariu sursa: Agenda LiterNet
  Am propus Atelierului de teatru din Botoşani un joc supercalifragilistic, printr-un mini-chestionar cu trei întrebări, care să exprime legătura lor cu spectacolul a little drop of HAMLET, o adaptare după William Shakespeare. Pe scurt, acesta a pornit dintr-un experiment, din dragoste, curiozitate, nebunie şi dorinţa de a-l aduce pe Shakespeare mai aproape de adolescenţi (şi nu numai). Cu alte cuvinte, ruperea barierelor apărute în drumul spre... adevăr. Astfel, s-a născut povestea unui Hamlet de 17 ani, o picătură din ceea ce reprezintă călătoria fascinantă, plină de posibilităţi, situaţii diferite şi... deloc străine.
  S-a optat pentru o punere în scenă a adolescenţilor. Aşa îl vedem şi îl simţim noi pe Hamlet, cel pe care îl găsim în noi.
  Pe data de 8 august 2015, la ora 11.00, la Casa de Cultură din Alexandria, în cadrul celei de-a 10-a ediţii a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis, va avea loc reprezentaţia spectacolului a little drop
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Triplicarea lui Hamlet (I) de Ilinca Anamaria Prisăcariu sursa: Agenda LiterNet
  Am propus Atelierului de teatru din Botoşani un joc supercalifragilistic, printr-un mini-chestionar cu trei întrebări, care să exprime legătura lor cu spectacolul a little drop of HAMLET, o adaptare după William Shakespeare. Pe scurt, acesta a pornit dintr-un experiment, din dragoste, curiozitate, nebunie şi dorinţa de a-l aduce pe Shakespeare mai aproape de adolescenţi (şi nu numai). Cu alte cuvinte, ruperea barierelor apărute în drumul spre... adevăr. Astfel, s-a născut povestea unui Hamlet de 17 ani, o picătură din ceea ce reprezintă călătoria fascinantă, plină de posibilităţi, situaţii diferite şi... deloc străine.
  S-a optat pentru o punere în scenă a adolescenţilor. Aşa îl vedem şi îl simţim noi pe Hamlet, cel pe care îl găsim în noi.
  Pe data de 8 august 2015, la ora 11.00, la Casa de Cultură din Alexandria, în cadrul celei de-a 10-a ediţii a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis, va avea loc reprezentaţia spectacolului a little drop
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Hamlet” cu măști invizibile de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  Mutațiile, contracțiile și elongațiile pe care le poate suferi „Hamlet” sunt infinite. Sub orice formă ar fi, însă, esența sa nu se va dezintegra, la fel cum un arhetip transcende timpul și supraviețuiește în inconștient. „Hamlet” încape și într-o oră, dar și în zece, se poate desfășura în toată splendoarea sa și pe cea mai mare scenă a lumii, dar și într-o sală intimă sau poate într-o cafenea la subsolul vreunei clădiri. Dacă ar fi să comparăm textul lui Shakespeare cu un element, acesta ar fi apa. El are libertatea oricărei forme, oricărui spațiu și timp, și, precum apa, se pretează oricăror adâncimi, în funcție de abilitățile și anduranța fiecăruia.
  La Unteatru, „Hamlet” încape în aproximativ 50 de minute, într-o sală nu foarte mare, de teatru independent, pe un podium rotund, fără costume, fără scenografie, fără tron și coroană, fără săbii însângerate și fără o distribuție numeroasă.
  Citeste tot pe Yorick
• Uu studiu expresiv despre personaje de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Trei actori – Alina Berzunteanu, Richard Bovnoczki și Peter Kerek prezintă în 55 de minute “Hamlet” după Shakespeare, un studiu asupra personajelor din această capodoperă a dramaturgiei universale. Spectacolul nu are regie, fiind numai un prilej pentru interpreți de a descifra esența unor personaje precum Hamlet, Fantoma, Claudius, Polonius, Gertrude și Ofelia, dar și menirea trupei de actori chemată la curtea regelui, și a exploata profunzimea replicilor prin care se construiesc conflictele cu substratul lor tematic amplu. Îmbrăcați în negru, în ținuta zilelor noastre, Richard Bovnoczki și Peter Kerek trec și schimbă fiecare personajele masculine, rostind, gândind atent sensul cu substrat pentru conflict al cuvintelor. Efecte moderne de mișcare completează expresiv rostirea replicii, precizează zbaterile fiecărui personaj.
  Fiecare interpret punctează prin mișcare sensurile relațiilor dintre personaje, în doar câteva secunde. Interpretarea
  Citeste tot pe Spectator
• Hamlet, o stare de spirit de Andreea Nanu sursa: Revista 22
  Unteatru. O scenă rotundă, ca un cadran de ceasornic. Pe scenă, trei personaje-ace de cea­sornic care dau viață, sub zodia lui Ham­let, celui mai enigmatic personaj sha­kes­pearian: Timpul. Se­cun­de­le, minutele, orele? Tim­pul e relativ. Așa cum și iden­titățile umane par a fi flui­de, interșanjabile, per­me­a­bile. Richard Bov­noc­z­ki, Pe­ter Kerek și Alina Ber­zun­țeanu interpretează mai multe personaje, distri­bu­indu-și nu atât rolurile, cât ideile care animă acest fas­tuos portret-robot al Omu­lui universal, cu numele Hamlet. Prinț al Danemarcei, prinț de pretutindeni și de nicăieri și, mai ales, așa cum ne dovedește acest spectacol-laborator, pelerin al tim­pului nostru. Nu este o punere în scenă cla­sică, în sensul că nu mobilizează o re­cu­zită impresionantă, costume de epocă sau o scenografie barocă; dar este un spectacol cla­sic, fiindcă reușește să redea un Hamlet esențializat, sublimat,
  Citeste tot pe Revista 22
• Spectacolul din „Hamlet” de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  La una dintre trecutele ediţii ale Festivalului Internaţional „Shakespeare“ de la Craiova, mai exact cea din anul 2010, unul dintre punctele de maxim interes a fost reprezentat de spectacolul cu piesa „Hamlet“ montat de Thomas Ostermeier la Teatrul „Schaubühne“ din Berlin.
  A impresionat, desigur, scenotehnica de ultimă oră, dar mai presus de toate a atras atenţia calitatea interpretării actoriceşti. Încă şi mai demnă de stimă dacă ţinem seama de faptul că toate rolurile din celebra piesă shakespeariană erau interpretate de numai şase actori. Cu excepţia lui Lars Eidinger, căruia îi revenea rolul Hamlet, toţi ceilalţi componenţi ai distribuţiei aveau în sarcină două sau trei roluri. Alina Berzunţeanu, Richard Bovnoczki şi Peter Kerek, cei ce au gândit şi care joacă spectacolul Hamlet de la Unteatru, merg şi mai departe. Realizează un concentrat scenic care nu durează mai mult de 50 de minute, interpretează aproape toate rolurile din
  Citeste tot pe Adevărul
• Hamlet şi Subcarpaţii de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nu pentru că toţi actorii vor să joace Hamlet, cum ne încredinţa odinioară într-un vers celebru Carl Sandburg şi foarte mulţi dintre cei de azi nu se simt chiar foarte confortabil atunci când se văd puşi în situaţia de a rosti cum se cuvine versul clasic, a montat, în felul iconoclast în care a făcut-o, Ada Lupu Hausvater celebra piesă shakespeariană la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara.
  Ci, probabil, fiindcă, dacă ne place să vorbim cu încăpăţânare despre Shakespeare- contemporanul nostru, chiar dacă nu obligatoriu în sensul conferit sintagmei de celebra carte a lui Jan Kott, fiecare nouă generaţie este îndreptăţită să aibă propriul ei Hamlet. Ba chiar să şi trăiască pe cont propriu şi în chip la fel propriu dezabuzarea, disperarea şi, poate, şi –de ce nu?- până şi nebunia reală sau simulată a „tristului prinţ al Danemarcei”. Aceasta chiar dacă admitem că respectiva contemporaneitate mai ia,
  Citeste tot pe Adevărul
• Cronica lui Călin: Hamlet. O mecanică a stărilor… de Călin Ciobotari sursa: Jurnalvirtual.ro
  Trec printr-o periodă în care încerc să-mi definesc atitudinea criticului de teatru față de spectacol. Cum să vorbești despre un spectacol? Descriindu-l, cum insista Susan Sontag (sub forma acelei „erotici a artei”), sau interpretându-l? Repovestindu-l sau redesenându-i contururile, punându-i în față oglinzi textuale? Sunt întrebări pe care mi le reactivează, enervant de intens, spectacole mari, spectacole care te invadează estetic, cultural, ideologic și care te provoacă la a avea tot felul de atitudini. Ce să facă, bunăoară, un critic de teatru cu Hamlet-ul de la Teatrul Național Timișoara? Cum să scrii despre un spectacol în care aproape fiecare scenă se cere, deopotrivă, povestită și interpretată? Cum să rămâi într-o „erotică a artei” când montarea îți pretinde exerciții interpretative, iar tentațiile hermeneutice, agasante erinii culturale, te împresoară din toate direcțiile?! Dar asta e, avem și noi, criticii de teatru,
  Citeste tot pe Jurnalvirtual.ro
• Subhamleţi de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  În sală, telefoane mobile ridicate deasupra capului, făcând poze, înregistrând filmuleţe, transmiţând Facebook Live. Pe scenă şi pe culoarele dintre staluri, fum, reflectoare, umbre, microfoane lipite de obraz, cortine transparente mişcându-se alert, replici ca la teatru, pasaje ca la hip-hop performance.
  Suntem în Sala Majestic a Teatrului Odeon din Bucureşti, la reprezentaţiile cu Hamlet ale Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Timişoara, în toamna lui 2017. Mai întâi, în cadrul TEEN-FEST 2017, apoi în programul FESTin pe Bulevard 2017. Festivalurile teatrelor Excelsior şi, respectiv, Nottara, aduc în Capitală senzaţia din 2016 a Timişoarei: un Hamlet tradus şi remixat de unul dintre cei mai talentaţi-ireverenţioşi tineri dramaturgi români, Peca Ştefan, convertit, parţial, la hip-hop de unul dintre cei mai hiper-dotaţi-cutezători tineri muzicieni români, Marius Andrei Alexe (aka MC Bean / Subcarpaţi), aşezat pe scenă (mare, de 600 de locuri,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Hamlet #rezistă de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Andrei Huţuleac a primit premiul Galei UNITER 2017 pentru cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Amadeus din spectacolul omonim de la Metropolis. Ce mai poate primi Andrei Huţuleac la Gala UNITER 2018 pentru rolul Hamlet din (noul) spectacol omonim de la Metropolis?
  Marţi seară, la capătul celei de-a cincea zile cu câte o reprezentaţie de 3 ore şi 45 de minute, noul Hamlet părea un om fericit şi epuizat. Zărindu-l cum se strecura printre maşinile parcate pe jumătate de trotuar şi zidul din prelungirea teatrului, mi-am adus aminte de mereu repetatele vorbe ale unui alt mare Hamlet, Ştefan Iordache, despre consumul enorm al unui actor, despre orele de pregătire a fiecărui spectacol şi insomnia obligatorie care îi urmează. L-ar fi aplaudat oare Iordache pe acest bărbat de nici 27 de ani, care se aruncă în cel mai faimos rol al teatrului lumii cu o energie, o nelinişte şi o foame pe care doar cei mari o au?
  Am făcut cunoştinţă cu trupa lui Victor
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Hamlet captiv între lumi sau Moartea nu există de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Într-o lume teatrală fărâmițată și în care lucrurile se fac cel mai adesea pe repede înainte, iar asta se vede de obicei în spectacole, în care ideea de trupă – cu puține, foarte puține excepții – aproape că nu mai funcționează, în care lipsesc programele regizorale și programele repertoriale, trupa lui Victor Ioan Frunză rămâne o rara avis. Fenomenul este unic în teatrul românesc al momentului atât prin structură, cât și prin spectacolele pe care le produce. Victor Ioan Frunză alege texte capodoperă, texte mari ale dramaturgiei românești și universale, și de obicei le propune sub formă de binom teatral. Toamna trecută au fost „Amadeus” și „O scrisoare pierdută”, ambele la Teatrul Metropolis din București. Iar în acest an, la început de stagiune, propune „Hamlet” și „Titanic vals”. Victor Ioan Frunză crede în ideea de trupă și ceea ce a construit în ultimii ani este cea mai coerentă și puternică structură din
  Citeste tot pe Yorick
• Hamlet - actorul, Hamlet - lucidul, Hamlet - cruciatul de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  1.Se prea poate să aibă dreptate cei ce vorbesc despre inutilitatea aşa-numitului complex Hamlet. În fond de ce să se stârnească atâtea aşteptări, atâtea spaime, atâtea controverse care apar chiar înaintea primei ridicări de cortină a unei noi premiere cu atât de cunoscuta piesă shakespeariană.
  Cu atât mai mult cu cât mai nimeni, nici un shakespearolog cât de cât de seamă, nici un important practician al artei spectacolului nu au susţinut vreodată că Hamlet ar fi piesa perfectă din creaţia marelui Will. De ce aşadar un sentiment, un amestec de pariu şi de îngrijorare de fiecare dată când un Teatru anunţă că a decis introducerea în repertoriu a acestei piese- fanion? Doar pentru motivul că Hamlet are această însuşire? Că este aproape un mit în lumea teatrului şi mai toată lumea se teme de demitizarea provizorie pe care ar aduce-o cu sine orice eşec al unei noi reprezentări? Interesant e că, mai de fiecare dată când se scrie despre un
  Citeste tot pe Adevărul
• Cele mai frumoase spectacole ale anului de Monica Andronescu sursa: Ziarul Metropolis
  Se produce mult teatru în România, sute de spectacole pe an, atât în teatrul independent, cât și în teatrul de stat. Teatru pentru toate gusturile, teatru de artă, teatru social, se mai fac din când în când și experimente, se fac multe spectacole de entertainment de mai bună sau mai proastă calitate, se fac multe comedii și foarte puține bune, se fac multe spectacole fără motivație reală, se fac foarte puține spectacole cu adevărat valoroase.
  Am ales, așadar, pentru acest top de sfârșit de an, cinci spectacole din București, câte unul din creația fiecărui regizor, pe care le considerăm cele mai frumoase și mai valoroase creații ale anului.
  1.„Hamlet” de W. Shakespeare, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis.
  „Hamlet” de la Teatrul Metropolis are toate datele capodoperei – care atât de rar se naște pe scenă, printre sute de spectacole călduțe, pe care le uiți imediat a doua zi. Acest „Hamlet” este unul din
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• În numele Tatălui În numele Tatălui de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  Un rege bun, drept, frumos, un rege ce părea iubit de toată lumea, moare. Fiul său, prinţul Hamlet nu se poate consola. I se pare incorect, insuportabil, injust şi – cumva şi imoral. Curând avea să descopere că moartea nu e singura injustiţie, ci că ea e rodul unui asasinat, un fratricid odios, meschin şi ticălos comis din patimă pentru putere. O tragedie familială la cel mai înalt nivel. Anii ’60. Danemarca. Breaking News, comedii romantice, muzică şi desene animate. La televizor povestea pare un simplu episod din balamucul general. Să fie la ei acolo. Până ce cazmaua groparului ne va nivela. Pe noi şi diferenţele dintre noi.
  Victor Ioan Frunză l-a repus pe Hamlet în centrul istoriei imaginate de Shakespeare. Până azi, nu puţine concepţii regizorale au fost preocupate de sisteme filosofice, frescă socială, radiografii umane. De această dată, faptele reintră în matcă. Hamlet îşi spune povestea trăind-o până la ultimul act – propria
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Hamlet şi Actorul. Multiplă personalitate de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În prima parte a anilor 60, în ceea ce se cheamă o carte-cult, Jan Kott a susţinut cu extrem de multe argumente că Shakespeare ar fi contemporanul nostru. Exegeza occidentală a cărţii a nuanţat respectiva contemporaneitate, subliniind că ea se manifestă mai abitir în ţările din Est.
  Acolo unde se recurgea la literatura dramatică shakespeariană spre a se rosti cu voce tare ceea ce nu putea fi spus altfel. Şi anume că ceva este extrem de putred în partea comunizată a Europei, o dovadă fiind şi realitatea că nu se puteau monta în voie Ionesco, Beckett, Adamov. În chip de compensaţie, se recurgea la atemporalul Shakespeare. Beckett nu este pentru dictatori! afirma regizorul român David Esrig care nu a primit îngăduinţa de a termina la Naţionalul bucureştean Aşteptându-l pe Godot. Aceasta după ce i se interzisese Furtuna la Bulandra. La câţiva zeci de ani după apariţia cărţii polonezului Kott un mare conclav de critici a rediscutat volumul.
  Citeste tot pe Adevărul
• Mirajul supertehnicii pe scenă... de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Reputatul regizor canadian, Robert Lepage, împreună cu numeroasa sa echipă din Canada, “vrăjitori” în tehnologia scenică modernă, alături de o altă echipă din Rusia au creat la Teatrul Națiunilor de la Moscova un … one man show pentru Evgeny Mironov, un mare actor rus. Au ales subiectul “Hamlet” de Shakespeare pentru acțiunea sa încărcată de conflicte și au “postat-o” scenic cu ajutorul tehnicii moderne și a actorului care interpreta aproape toate personajelor bătrânului Shakespeare.
  Cum suntem în mileniul trei și a trecut ceva timp și de când Charles și Mary Lamb povesteau în rezumat piesele lui Shakespeare pentru informarea celor care nu le citiseră sau le văzuseră la teatru, Robert Lepage propune acum un alt mod de povestire. Alături de o numeroasă echipă realizează un spectacol “hi-tech computer”, cu înaltă tehnologie aplicată acțiunii din “Hamlet”. Conceptul său regizoral nu încearcă o analiză profundă a substratului
  Citeste tot pe Spectator
• Hamlet/ Collage – visul cu ochii deschişi al nebuniei noastre de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Lumea e nebună. Şi noi odată cu ea. A fi sau a nu fi nebun? A fi sau a nu fi normal? De unde şi până unde ţine normalitatea şi unde începe nebunia? Nebun patologic sau nebun, adică altfel decât norma? Bun sau ne-bun? Şi cât de bun poate fi un nebun sau cât de ne-bun poate fi normal? În medicină standardele sunt clare. În artă, însă, nuanţele întretaie graniţele dintre concepte şi amestecă în mod creativ lumile. A fi normal în artă e banal. A fi nebun artistic e un semn bun.
  „Hamlet/ Collage” creat de Robert Lepage este un spectacol a-normal; nebun de bun. Timp de două ore şi zece minute durata nu mai curge aşa cum o măsoară ceasurile, ci devine geometrică. Materia realităţii devine maleabilă şi spaţiul se poate cuantifica în secunde. Un artist vizionar care a învăţat să îmblânzească tehnica, un actor de plastilină care ştie cum să strunească sentimente şi emoţii cu o tehnică impecabilă şi o echipă de peste 20 de tehnicieni
  Citeste tot pe Yorick
• Hamlet-ul lui Lepage desfată retina, dar ignoră emoţia - Hamlet / Collage la FNT, 2017 de Andrei Vornicu sursa: Zi de zi, Tg. Mureş
  Am aflat abia acum câteva luni de Robert Lepage. Îl intervievam pe László Bocsárdi care l-a pomenit pe celebrul regizor canadian, şi am căutat pe urmă informaţii pe Internet. Am constatat cu ciudă că deşi spectacolul Needles and Opium fusese invitat la Centrul Barbican din Londra pe vremea când locuiam în capitala Marii Britanii, nu aflasem şi îl pierdusem. Oricum, chiar şi statice, imaginile din spectacolul în care Miles Davis cântă la trompetă suspendat într-un cub rotitor m-au lăsat cu gura căscată.
  Ediţia 2017 a Festivalului Naţional de Teatru a fost deschisă de spectacolul Hamlet | Collage realizat la Teatrul de Stat al Naţiunilor din Moscova pe parcursul a doi ani. Reputatul actor Evgeny Mironov interpretează 12 personaje, începând cu un Hamlet/actor izolat într-o cameră cu pereţi capitonaţi şi vârât în cămaşă de forţă. Personajul îşi explorează propria minte, sugerând că întreaga poveste ce va urma va fi doar o proiecţie a
  Citeste tot pe Zi de zi, Tg. Mureş
• Sfârşit de stagiune 2017-2018 TNI de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Îmi propun să consemnez câteva aspecte legate de spectacole jucate în cea de-a doua şi ultima parte a stagiunii 2017-2018 despre care am omis să scriu cronici detaliate.
  Trădări. Hamlet. Un studiu Shakespeare e un spectacol mai greu de descifrat în intenţiile regizorale de adâncime. La suprafaţă, s-ar putea vorbi, desigur, de o reluare, adaptare, subiectivizare plecând de la (mai mult decât a lui) Shakespeare. Titlul spectacolului este, de altfel, destul de sugestiv şi onest în acest sens. Şi în cazul de faţă avem de a face cu o încercare (essai) şi cu o meditaţie asupra unor teme care l-au preocupat pe regizor şi, plecând de la care, proiectează conţinut esenţial (text) pe o cortină transparentă. Suntem suma trădărilor pe care le-am făcut, care ni s-au făcut sau la care am participat. Ele au lăsat în noi sechele, mai mult sau mai puţin vizibile, care ne fac vulnerabili la orice fel de contact cu ceilalţi. Şi trăim ca atare.
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Hamlet pe ritm de manea, Marin Miroiu – fraierul adorabil… de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Nu știu cum se face că întâlnirea mea cu spectacolul 9 piese remixate, conceput și susținut de tânărul actor Alex Ștefănescu, s-a produs de abia cu ocazia celei de-a XXI-a ediții a Galei Hop. În programul căreia a avut regim de invitat. Întâlnirea aceasta s-a produs cu o întârziere pentru mine inexplicabilă, în pofida faptului că one man show-ul sau performance-ul în chestiune mi-a ieșit mereu în cale, fiind prezent pe afișul feluritor festivaluri, la care s-a întâmplat să iau parte.
  Bine și astfel, aș putea chiar spune că a fost încă și mai bine că lucrurile au stat astfel, fiindcă destinul sau traiectul profesional al actorului Alex Ștefănescu, el însuși un om foarte agreabil, care nu are nimic de-a face cu criticul literar cu același nume, la rându-i o persoană dintre cele mai agreabile, nimic în afara unei posibile admirații reciproce, poate reprezenta un subiect de meditație pentru toți cei legați în chip profesionist de teatru.
  Citeste tot pe Yorick
• Hamlet şi Anonimul veneţian de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  La ediţia din anul 2018 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu am văzut un spectacol cu „Hamlet” pe muzică ce dura în jur de 40 de minute. La Teatrul bucureştean „unteatru”, aceeaşi piesă a fost concentrată de regizorul Peter Kerek într-o montare ce nu depăşeşte 50 de minute.
  Acum, la a XXII a ediţie, a manifestării de cultură teatrală de la Piteşti, manifestare care, începând din acest an, se cheamă Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio şi de Forme Noi, Teatrul Naţional “Satiricus. I.L. Caragiale” din Chişinău şi regizorul Sandu Grecu au adus un Hamlet ce concentrează piesa shakespeareană în ceva mai mult de 90 de minute. Spectacolul se cheamă, de fapt, Hamlet cursa de şoareci, este jucat de o trupă de vreo 15 actori, iar acţiunea îi este plasată într-o anume atemporalitate. Îndatorată secolului al XXI lea, totuşi. Ceva continuă să fie putred în Danemarca, Danemarca rămâne, pe mai departe,
  Citeste tot pe Adevărul
• La curtea daneză a regelui Hamlet... de Cristian Sabău sursa: Ziarul de Argeș
  După microstagiunea bucureşteană 7×7 (7 zile, 7 spectacole) din luna mai a acestui 2018, Teatrul Național Satiricus „I.L. Caragiale” din Chișinău a prezentat la Piteşti, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio (n-o să-i spun – conform titulaturii oficiale – „şi de forme noi”, pentru că nu mi-a fost dat să văd aşa ceva), „Hamlet” de Shakespeare în versiunea regizorală a lui Sandu Grecu.
  Întotdeauna când ai ca subiect un spectacol Shakespeare (ar trebui să) te simţi copleşit. Când subiectul este Hamlet, starea de copleşeală poate evolua (sau degenera) în sfârşeală, în apatie… Fiecare cititor sau spectator are în minte un Hamlet propriu, un construct care i se potriveşte cel mai bine propriei personalităţi. Cu atââât mai mult fiecare regizor care trebuie să facă o arhitectură dramatic distinctă de tot ceea ce s-a mai făcut trebuie să aibă o idee clară, un proiect coerent şi inedit. Şi cum „Hamlet”,
  Citeste tot pe Ziarul de Argeș
• Un spectacol… “de neînțeles” de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Din nou, Shakespeare cade victimă unui regizor care alege cu ambiție “Hamlet” drept cobai pentru un experiment; regizorul este Dragoș Galgoțiu, preocupat de experimente și își precizează astfel intenția viziunii asupra piesei “Hamlet” – “Experiența existențială este crepusculară, ziua și noaptea se amestecă, ceea ce înțelegem este mereu bântuit de întuneric, de tot ceea ce nu înțelegem și niciodată nu vom înțelege. Fragila experiență a vieții e inevitabil umbrită de fantoma morții, moartea este mereu prezentă în jurul nostru chiar dacă o ignorăm, moartea e în noi, uneori o simțim aproape, oricând ne poate atinge. Unii dintre noi simt și visează moartea, sunt tulburați și atrași de fantasmele nopții, de călătorii ale spiritului în lumea de neînțeles, cu patima de a înțelege ceea ce în mod eronat pare posibil de înțeles”. Rezultatul argumentării tematice a viziunii regizorale e un spectacol … “de neînțeles”.
  Citeste tot pe Spectator
• Un spectacol lasciv, carnal, actual - Hamlet sau Drama sensibilităţii de Iuliana Iustina Stănculescu sursa: Agenda LiterNet
  Bazat pe o piesă plină de moarte, Hamlet, în regia lui Dragoş Galgoţiu, a fost, în această seară (9 decembrie 2018), în avanpremiera de la Teatrul Odeon, un spectacol care a respirat tinereţe. Poate curgând din forţa voinţei interpretării şi din trupul aproape perfect pentru (un) Hamlet, aparţinând tânărului actor Eduard Trifa, al cărui ritm de joc a fost treptat temperat pe parcursul reprezentaţiei, ajungând spre finalul piesei să fie cu totul imersat în atmosfera textului original şi în pielea personajului.
  Pe undeva stângaci (pentru că nu a respirat printre cuvinte şi nu a dat profunzime rostirii sale), dar entuziast, tinereţea a venit şi din interpretarea Ioanei Bugarin, căreia i-aş sugera mai multă răbdare în prezenţa pe scenă pentru (o) Ofelia. Tinereţea a venit şi din nebuna şi spumoasa ciudăţenie a Dianei Gheorghian care face un rol secundar, terţiar sau, oricum, nou şi prezent (jucând un personaj denumit Amy). Este magistral
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Hamlet - o lume umbrită de fantoma morţii de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Precum în multe alte montări anterioare, acţiunea din spectacolul cu piesa „Hamlet“ regizat de Dragoş Galgoţiu, spectacol de puţină vreme intrat în repertoriul curent al Teatrului „Odeon“, se petrece într-un teritoriu numit generic, convenţional, Danemarca. De aici, socot, şi „imprecizia“ deliberată a costumelor create de Lia Manţoc, costume pe alocuri niţeluş bizare.
  Acţiunea se petrece, de asemenea, într-un timp care scapă voit determinării clare.Avem de-a face, aşadar, cu un Hamlet atemporal, doar două lucruri fiind sigure în spectacol şi vădit preocupante pentru regizor. Mai întâi fermitatea, duritatea regimului dictatorial care nu mai încape nici un dubiu că s-a instaurat definitiv, îndată după moartea bătrânului Rege Hamlet. De aici, probabil, ideea decorului rece, metalic, creat de Andrei Both, decor trimiţând clar cu gândul la un spaţiu al caustrării. Din care nimănui nu îi mai este îngăduit să plece. Singura libertate
  Citeste tot pe Adevărul
• „Hamlet” moare degeaba la Teatrul Odeon de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Aşa cum nici tinereţea, nici bătrâneţea nu sunt calităţi ele însele, ci pot augmenta atributele unui ins doar dacă ele sunt posedate pe persoana respectivă independent de vârsta sa, pe acelaşi principiu funcţionează şi beneficiile pe care le poartă cu sine dorinţa de a fi diferit. Pentru că diferit de unul singur este doar un cuvânt şchiop. Cere neapărat şi raportarea la ceva-ul faţă de care îşi propune să fie altfel. Iar dacă reperul are anumite trăsături recognoscibile, diferit-ul este doar un fel sofisticat de a spune că voiai doar ca ceva să devină altceva fără a şti exact ce anume. Şi atunci e… diferit. De fapt, acest cult al celuilaltului, al grijii pentru celebrarea cât mai vizibiă a diferenţelor dintre noi, această vrie nu este decât descoperirea târzie şi puerilă a unui fapt general valabil de când e lumea lume. Diferiţi şi altfel suntem fie că ne propunem, fie că nu. La fel şi în teatru, nu e obligatoriu să tragi cu
  Citeste tot pe Yorick
• Teatrul paralel de Răzvana Niţă sursa: Acta est fabula
  Un zid de boxe audio de diferite mărimi; scaune ca în avion; lumini disco/bar de noapte/club; Amy (Winehouse) se unduieşte lascivo-grotesc în faţa unui bărbat tânăr despre care vom afla peste aproximativ 10 minute că e Hamlet (sau, mă rog, vorbeşte cu vorbele lui), dar până atunci rămânem captivi într-un soi de prolog în care Amy dansează, muzica sparge boxele şi Hamlet ne arată că e căzut adânc pe gânduri. Hotărât lucru, ceva e putred în Danemarca.
  Dacă ne-am fi aflat în faţa unui examen de regie sau a unui debut regizoral, am mai fi putut înţelege (dar nu accepta) dorinţa semnatarului spectacolului de a fi altfel, înainte de a fi … cumva. Dar vorbim de Dragoş Galgoţiu, un regizor împlinit, un intelectual, un reper. Personal, nu îmi pot explica această (deloc rar întâlnită) pornire de a parazita (şi în cele din urmă a submina) textul cu tot felul de găselniţe, artificii, bazaconii. Ele nu fac decât să coaguleze într-un balast greu
  Citeste tot pe Acta est fabula
• Amy Winehouse feat. Hamlet de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Textele clasice pot avea variate interpretări, pot susţine concepte performative departe de intenţiile (ştiute sau presupuse) ale autorilor lor şi asta vine din calitatea scriiturii şi din distanţa temporală. Hamlet este una dintre cele mai versatile piese în acest sens. Am văzut o mulţime de spectacole Hamlet (dintre care unul non-verbal, memorabil, regizat de Alex Rigola, Casa Europeană. Prologul la Hamlet fără cuvinte), cu viziuni regizorale îndrăzneţe, a căror reuşită ţinea de soliditatea conceptului şi de modul în care acesta se conecta la text.
  Folosind ambele săli ale Teatrului Odeon (o idee bună pentru valorizarea spaţiului, dar mai puţin justificată performativ) pentru Hamlet, regizorul Dragoş Galgoţiu a realizat o megaproducţie dark, cu acţiunea suspendată într-un timp nedefinit. Domină costumele de piele (redingote şi pantaloni) şi coafurile punk, Elsinore-ul pare sinistru, cu ziduri negre care devin uneori translucide,
  Citeste tot pe Dilema veche
• (Anti-)Hamlet, (Alter-)Ofelia & Let it be de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iasi
  Jerzy Grotowski considera teatrul o întâlnire între spectator şi actor. Cu bucurie m-am întâlnit cu fiecare dintre tinerii din HAMlet it be, spectacolul de licenţă al anului III Actorie, clasa profesorului Octavian Jighirgiu. O bijuterie de spectacol datorită pasiunii pentru arta actorului a celor implicaţi şi comunicării excelente a tinerilor actori cu regizorul şi între ei, ca parteneri de scenă. HAMlet it be va putea fi vizionat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu de anul acesta, în cadrul secţiunii dedicate spectacolelor studenţeşti.
  Octavian Jighirgiu, profesor, regizor, spectator, dar şi actor este menţionat în prefaţa spectacolului şi intervine succint în postfaţă (pe stop-cadru cu toţi studenţii-actori), cele două coperte care încadrează convenţia teatrală - un paralelism între tragedia shakespeariană şi parodia nicolajiană. Atât tragedia, cât şi parodia sunt adaptate. Dar pentru a se ajunge la această adaptare,
  Citeste tot pe Ziarul de Iasi
• Shrek, dureri de cap și bătălii sonore de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Mister: cum se face ca o actrita precum Crina Muresan, care joaca de obicei pe scene medii, reuseste sa se faca auzita (si vazuta) din haul scenic al Salii Mari de la National (chiar cu ceva eforturi vizibile de voce), iar Simona Bondoc, avind in spate atitia ani de TNB, nu izbuteste sa treaca dincolo de rampa mai mult de doua vorbe inteligibile de-a lungul de altfel nu consistentei sale prezente ca regina Phillipa?
  Eduard al III-lea, montat la National de unul dintre cei mai „politici“ regizori romani ai momentului, Alexandru Tocilescu, si a carui premiera a avut loc, dupa un an de repetitii, la finalul saptaminii trecute, angreneaza in scena un numar impresionant de actori, cei mai multi din trupa TNB. Dar dintre care cei mai interesanti (lasindu-l deoparte pe Ion Caramitru, in Eduard) vin din alta parte: Crina Muresan, intr-un rol principal (contesa de Salisbury; energia artistica dintre ea si Caramitru face uneori sa iasa scintei), Eusebiu Stefanescu (tatal contesei),
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un act cultural de marcă (I) de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  In sfarsit, s-a produs un EVENIMENT in miscarea noastra teatrala cu spectacolul Nationalului bucurestean "Eduard al III-lea" de Shakespeare, bogat in oferte pentru toate categoriile de public. Este un spectacol modern, o superproductie impresionanta, un act provocator pentru spectatori, in regia lui Alexandru Tocilescu, in rolul titular fiind Ion Caramitru."Eduard al III-lea e piesa juramintelor (...) Un juramant se stabileste intre individ si Dumnezeu (...) Sa readucem in mintea oamenilor ca un cuvant dat, un juramant, sunt lucruri sacre, pe care trebuie sa le respectam." Alexandru Tocilescu
  In lumea superficiala in care traim, acest spectacol face o nota aparte. Este un eveniment cultural accesibil oricui, cu o constructie de exceptie, in intentia clara de-a provoca emotie, dar si un gand interior referitor la necesitatea reabilitarii unei morale elementare ce trebuie respectate in drumul existentei oricarui individ, indiferent de statutul social. Regizorul Alexandru
  Tocilescu,
  Citeste tot pe România Liberă
• Un act cultural de marca (II) de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  De multe stagiuni repertoriul Nationalului bucurestean nu a oferit un astfel de spectacol de anvergura, care sa ne demonstreze convingator, ca si astazi, Shakespeare are ceva a ne spune. Intrebarii regelui Eduard, personajul central al piesei: "Ce fapta e sa-ndemni un om sa-si calce / Cuvantul intru lege si credinta?", regizorul Alexandru Tocilescu ii da un raspuns in acest spectacol de exceptie prin care pledeaza pentru rostul moralei in viata.
  Asa cum precizam si in numarul trecut, viziunea regizorala gandita profund de Alexandru Tocilescu asupra piesei lui Shakespeare, nu se putea infaptui captivant pentru spectatorii mileniului trei, decat printr-o vizualizare spectaculoasa la care a contribuit o echipa de maestri. Este imposibil sa mai poti impresiona publicul de astazi doar cu o rostire frumoasa a versului lui Shakespeare despre necesitatea respectarii promisiunilor de catre individ, sa-i vorbesti despre morala, cand ea e pe cale de disparitie in societate. Alexandru Tocilescu,
  Citeste tot pe România Liberă
• Un act cultural de marcă (III) de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Vorbind de interpretarea actorilor, de la bun inceput se impune o precizare, "Eduard al III-lea" de William Sha-kespeare este scrisa in versuri ce pot constitui o dificultate pentru unii interpreti, in special pentru cei din tanara generatie. Este folosita traducerea lui George Volceanov din volumul "Eduard al III-lea", editat in 2003, de "Paralela 45", care are fluenta, dar unii actori nu au studiul rostirii replicilor verificate, manifesta stangacii in frazare si stirbesc astfel consistenta interpretarii.
  Tema centrala a piesei
  este respectarea de catre individ a cuvantului dat, a juramantului ce presupune tinuta morala, fiind dezvoltata pe doua planuri, ce au drept liant familia Salisbury. Demonstrarea obligatiei morale de a nu incalca un juramant porneste de la personajul-pilon contesa de Salisbury (impresionant interpretata de Crina Muresan), care respinge dragostea fulgeratoare a regelui Eduard. Personajul contesei dispare in partea a doua, dar ideea are continuitate prin
  Citeste tot pe România Liberă
• "Eduard al III-lea", prima oară în România de Elena Vlădăreanu sursa: România Liberă
  » "Eduard al III-lea", o piesa care ii este atribuita lui Shakespeare, paternitatea sa nefiind inca sigura, a fost montata, pentru prima data in Romania, de Alexandru Tocilescu.
  » Premiera spectacolului care aduna in distributie 35 de actori a avut loc sambata seara, in Sala Mare a Teatrului National "I.L. Caragiale" din Bucuresti; spectacolul se va mai juca marti si vineri saptamana aceasta.
  » "Am citit piesa si mi-am dat cuvantul ca am s-o montez. Era singura demonstratie pe care puteam
  s-o fac eu ca imi tin cuvantul", explica Tocilescu cum s-a decis sa monteze aceasta piesa despre onoare.
  "Eduard al III-lea" a bifat prima montare in Romania abia acum, dupa un an de repetitii. Dar nici prin Europa piesa nu se poate lauda cu cine stie ce aventuri. In 1911, a fost montat la Londra doar actul al doilea; 50 de ani mai tarziu, a fost facuta o adaptare radio pentru BBC. Abia din 1986 s-a incercat sa se faca ceva cu aceasta piesa, care a impartit cu "Doi veri de stirpe aleasa",
  Citeste tot pe România Liberă
• Eduard al III-lea si Caramitru Intiiul de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Cel mai nou "copil" al lui Shakespeare, drama istorica "Eduard al III-lea", atribuita marelui dramaturg in urma cu doar citiva ani, si-a facut o intrare fastuoasa pe scena Teatrului National din Bucuresti.
  Spectacolul, montat in premiera nationala, il are in prim-plan pe Ion Caramitru aflat intr-o forma de zile mari. Cu o vigoare uimitoare, Eduard al sau galopeaza ca un cal pursinge printre sentimente, trecind intr-o fractiune de secunda de la monarhul medieval, stapin absolut peste tara si destine, la indragostitul adolescentin, creator de versuri stingace insotite de cintari la alauta, si inapoi la razboinicul dur si cinic.
  Regizorul Alexandru Tocilescu spusese ca a fost cucerit de frumusetea textului, dar si de mesajul sau, care ar trebui sa fie o lectie de morala pentru noi toti.
  "Am vrut neaparat sa aduc in circuitul public un text in care problema onoarei si a moralei sa fie foarte puternica, ca sa mai trezim putin constiintele noastre. Eu nu fac niciodata spectacole fara
  Citeste tot pe Cotidianul
• Mister(ul) Shakespeare de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Shakespeare, zic unii, n-a existat. Negatia s-a asociat persoanei sale nu in chip de metafora lirica, precum s-a intamplat cu Eminescu in frumoasa poezie a lui Marin Sorescu, ci in chip de pamflet fulminant sau de rece demonstratie academica.
  Astfel, sonetele i-au fost atribuite unuia sau altuia dintre protectorii sai nobili, iar piesele, unuia sau altuia dintre dramaturgii contemporani, mai tari decat el la capitolul acte oficiale, sau chiar unuia sau altuia dintre colegii lui actori, mai tari la capitolul.
  .. talent histrionic decat cel care, in Hamlet, juca, modest, rolul Fantomei.
  Cu atat mai mult i-a fost pusa la indoiala paternitatea unei piese pe care, pana in secolul al XVIII-lea, nimeni nu visase, macar, sa i-o atribuie: Eduard al III-lea.
  Intr-adevar, coperta elegant inflorata a unei editii purtand, clar, locul si data tiparirii - Londra, anul 1596 - nu pomeneste nimic despre autor, desi titlul integral al cartuliei ne comunica, intr-o engleza emotionant arhaica,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Shakespeare pe muzică de jazz de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Ştiţi formulele acelea cu care încep basmele, ca să marcheze depărtarea în timp, cum ar fi:”Când se potcovea puricele cu 99 de ocale”?
  Pentru noi, cei de azi, s-ar putea adăuga şi o alta, care ar suna cam aşa: ”pe vremea când oamenii îşi ţineau promisiunile”.
  Piesa ”Eduard al III-lea”, recent atribuită lui Shakespeare, vorbeşte despre o lume primitivă şi brutală, în ochii celor de azi, dar în care cuvântul dat era sfânt, iar cei ce şi-l dădeau erau gata să-l apere chiar cu viaţa.
  Jurământul căsătoriei, promisiunea făcută unui prieten sau cuvântul scris ce promite libera trecere – toate sunt ”puse în cauză” de acest text ce aminteşte de marile opere shakespeariene prin forţă, dar şi prin poezie.
  O poveste cu regi, care sunt oameni ce se îndrăgostesc şi suferă din iubire, dar şi oameni ce luptă, cucerind regate, ”Eduard al III-lea” este citită de regizorul Alexandru Tocilescu prin prisma modernităţii,
  Citeste tot pe Gândul
• Eduard al III-lea de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  De ce o piesă despre istoria medievală a Angliei, fie ea scrisă de William Shakespeare, în repertoriul Teatrului Naţional?
  La prima vedere textul, a cărui paternitate a fost stabilită de curând ("O piesă care se crede că a fost scrisă de Shakespeare" este subtitlul ei în ediţia din 1760 a operelor complete), nu este deloc ofertant pentru un spectacol modern. O piesă în care sunt aduse în scenă două bătălii, cea de la Crecy şi cea de la Poitiers, este greu de realizat convingător, mai ales în ziua de azi, când filmul a epuizat toate mijloacele de expresie vizuală în acest domeniu.
  Şi cu toate acestea, alegerea regizorului Alexandru Tocilescu este fără echivoc. Motivaţia? Tema centrală a piesei: onoarea şi respectarea cuvântului dat. Principii care, spre deosebire de lumea cavalerilor secolului al XIV-lea, în România de azi au ajuns să "sune fals, calp… să fie un lucru dintre cele mai dispreţuite", spune Tocilescu. Trăim într-o epocă a
  Citeste tot pe TimeOut
• "Eduard al III-lea", spectacol de cinci stele de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  O piesă foarte bună, cu tot ce-i trebuie: regie inspirată, actori mari şi o scenografie care-ţi taie răsuflarea. Aşteptările erau uriaşe pentru spectacolul "Eduard al III-lea", de William Shakespeare, care a avut premiera duminică, la Teatrul Naţional din Bucureşti. De ce? Pentru că piesa este construită de profesionişti: regizorul Alexandru Tocilescu, actorul Ion Caramitru, scenograful Dragoş Buhagiar şi artistul Daniel Gontz.
  Rugby şi jazz
  Armata de elită a generat un spectacol greu de uitat, cu momente sclipitoare. Soldaţii regelui Eduard joacă rugby în debutul piesei "îmbrăcate" tot timpul în muzică de jazz. Se menţin în formă pentru războiul pe care îl vor porni împotriva Franţei.
  Îmbătaţi de adrenalina jocului, dansează "haka", rostind pentru intimidarea adversarului pe care îl au în minte cuvintele "Sic transit gloria mundi". Apoi, pun mâna pe arme, pentru că regele Eduard al III-lea (Ion Caramitru) trebuie să urce pe tronul
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Un spectacol ca la Rovine de Grid Modorcea sursa: Revista Drama
  În filmul Mircea cel Mare al lui Sergiu Nicoleascu există o secvenţă în care este ecranizată bătălia de la Rovine descrisă de Eminescu în Scrisoarea a III-a. Cam aşa arată şi spectacolul lui Alexandru Tocilescu de la TNB cu piesa Eduard al III-lea de Shakespeare, scrisă în 1596, având în centrul ei un moment important din domnia unuia dintre cei mai însemnaţi monarhi britanici, care a stat pe tron 50 de ani, între 1327 şi 1377. Evident, Eminescu, dramaturgul, l-a avut model pe Shakespeare, iar Scrisoarea a III-a este ca o piesă de teatru, un text foarte audio-vizual, lesne de transpus în teatru sau film. Lui Ceauşescu i-a plăcut filmul lui Sergiu Nicolaescu, nu ne îndoim că i-ar fi plăcut şi spectacolul lui Tocilescu, fiindcă are toate datele necesare unei receptări infantile: bătălii cât cuprinde scena în lat, în adânc şi în înalt, monumentalism de „Cântarea României“, o scenografie care glisează în toate sensurile, ca un agent de
  Citeste tot pe Revista Drama
• Eduard al III-lea se nationalizeaza de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La sfirsitul acestei saptamini, publicul va putea urmari cea dintii montare romaneasca a piesei "Eduard al III-lea" de Shakespeare, in regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul National din Bucuresti.
  Tocilescu i s-a dedicat suta la suta lui "Eduard al III-lea"
  Piesa - care nu a fost inca publicata in Romania - a avut o paternitate aprig contestata de istoricii literari, dar, de curind, i-a fost atribuita cu titlu definitiv lui William Shakespeare. Fiind vorba despre un text scos la iveala la citeva secole dupa moartea celui mai important dramaturg al lumii, creatorii de teatru au fost imediat sedusi de piesa.
  Motivul principal pentru care Alexandru Tocilescu a lasat balta toate proiectele teatrale si a inceput imediat lucrul la "Eduard al III-lea" a fost tocmai dorinta de a pune in scena un text nou-nout: "O montare a unei piese de Shakespeare total necunoscute reprezinta o mare surpriza pe care o faci publicului roman.
  Sa pui spectatorii fata-n fata cu un text inedit pe care
  Citeste tot pe Cotidianul
• Regele si Contesa de Doina Papp sursa: Revista 22
  Noua si mult asteptata premiera a Teatrului National din Bucuresti - Eduard al III-lea de Shakespeare - a fost proiectata sa fie evenimentul de referinta al primei noastre scene: un Shakespeare, pe deasupra si inedit, un regizor de talia lui Alexandru Tocilescu, un interpret cu farmecul si talentul lui Ion Caramitru la varf de cariera, scenografie de Dragos Buhagiar, muzica de Iosif Hertea, resurse de mare montare. Directorul institutiei si-a reafirmat public cu aceasta ocazie intentiile de a marca un act de cultura demn de un National, regizorul a gasit si o motivare eleganta ideologica cu care cine n-ar putea fi de acord, cand e vorba de teme ca onoarea, demnitatea si raspunderea gesturilor statale.
  Eduard al III-lea nu e insa nici prima, nici ultima dintre piesele shakespeareane in care sunt pretuite codul cavaleresc si respectul blazonului. Mai direct sau sugerata prin intrigi bine ticluite, morala clasica se regaseste in mai toate dramele istorice pe care, ce-i drept,
  Citeste tot pe Revista 22
• Ion Caramitru într-un rol de exceptie: Eduard al III-lea de Silvia Kerim sursa: Formula AS
  La pupitrul regizoral un "AS": Alexandru Tocilescu
  Spectacolul de la Nationalul bucurestean este un eveniment asteptat cu mare interes de iubitorii de teatru. Mai intai, pentru ca este vorba despre o premiera absoluta in Romania, "Eduard al III-lea" fiind una dintre piesele marelui Shakespeare, nejucata pana astazi in tara noastra. Apoi, pentru ca regia spectacolului este semnata de Alexandru Tocilescu, un artist celebru pentru interpretarile cat se poate de personale ale unor texte dramatice.
  În sfarsit, prezenta lui Ion Caramitru pe scena teatrului pe care il si conduce de cativa ani, si inca intr-un rol covarsitor, care-l tine mai tot timpul - adica aproape 4 ore - in prim-plan. Un rol care-i pretinde deplinatatea talentului si a inteligentei sale scenice exceptionale!
  În epoca moderna, "Eduard al III-lea" s-a jucat la Londra in 1911, si mult mai aproape de noi, la Los Angeles, la Cambridge, la Taormina. Si la Stratford upon Avon, in 2002, in interpretarea celebrei trupe
  Citeste tot pe Formula AS
• Cymbeline: un spectacol scaldat de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  La Teatrul Odeon, Laszlo Bocsardi a montat una dintre ultimele piese ale lui Shakespeare: "Cymbeline". Nici profund, nici superficial, spectacolul permite o multitudine de deschideri.
  Intimplarile conduc povestea printre alte piese ale lui Shakespeare si, citate sau reciclate, personaje din "Romeo si Julieta", "Macbeth", "Cum va place", "Othello" circula prin scena, trecind prin alte cotituri ale subiectului, incercindu-si parca un alt destin. Tara in care toate acestea se petrec e in conflict cu Roma imperiala, si regele Cymbeline trebuie sa negocieze relatiile de vasalitate, tinind seama de propria dorinta de neatirnare, dar si de puterea imperiului.
  Publicitate
  La al doilea spectacol bucurestean, regizorul Laszlo Bocsardi isi valorifica o carte de vizita obtinuta in teatrele maghiare din tara, e adevarat, aici in absenta unui ansamblu actoricesc omogen, gata sa munceasca oricit pentru a se inscrie in conceptia lui despre arta spectacolului.
  
  O lume intre medieval si
  Citeste tot pe Cotidianul
• Intre clisee si recalibrare de Eugenia Anca Rotescu sursa: Observator Cultural
  Trebuie sa marturisesc, chiar cu riscul de a fi acuzata de crima de lezmajestate, ca nu William Shakespeare a fost primul motiv pentru care m-am dus la Cymbeline, ci László Bocsárdi &team. Stiam ca premiera de la Teatrul Odeon nu avea sa fie o montare ilustrativa, un Shakespeare clasic, o abordare reverentioasa fata de text. Nici n-ar fi fost posibil. Scrisa intre Regele Lear si Furtuna, drama Cymbeline a parut intotdeauna o copie palida a primeia, un preambul neizbutit al celei de-a doua. Nimic comparabil cu tragismul autentic din Lear, dar nici cu feericul incarcat de forta din Furtuna, desi, la nivel de trama si personaje, elemente din ambele piese se regasesc si aici. Exista, desigur, momente de poezie pura, iar eroina poate sa impresioneze prin virtutile sale.
  Cu toate acestea, posibilele niveluri de lectura sint inecate in povesti complicate cu identitati schimbate si/sau contrafacute, confuzii si incurcaturi de tot felul, comploturi si inselaciuni mai mici sau mai mari,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Premieră la Teatrul Odeon: Cymbeline de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Regizorul László Bocsárdi a devenit o prezenţă constantă pe scenele bucureştene. Sîmbătă, la Odeon, am putut vedea un Cymbeline de Shakespeare în viziunea sa extrem de originală. Trebuie spus de la început că tragediile shakespeariene nu mai sunt de mult privite încruntat, ca tragedii de la un cap la altul, ele împrumutînd caracteristicile vieţilor.
  Regizorul face, de data asta, o lectură destul de apropiată de textul shakespearian, tradus de Florian Nicolau, dar execută şi o reducţiune, ca să spunem aşa, concentrînd diferitele perechi de personaje secundare care apar în piesă în doi bufoni, straşnic interpretaţi de Mircea Constantinescu şi Ionel Mihăilescu (citîndu-i de la stînga la dreapta, aşa cum apar de fiecare dată, indiferent în ce vestimentaţie). De asemenea, o reduce şi pe Elena, doamna de companie a prinţesei Imogena, dîndu-i, cam contra obiceiurilor vremii, rolul ei servitorului lui Posthumus, soţul ei iubit şi surghiunit.
  Citeste tot pe România Liberă
• Un rege vagabond de Magdalena Boiangiu sursa: România literară
  Spectacolul se cheamă altfel decât piesa, aşa cum e tipărită ea în traducerile româneşti: Cymbeline a devenit Regele Cymbelin. În original, în englezeşte tot Cymbeline se cheamă, titulara de rege apare în lista Persoanelor. Regizorul Alexander Hausvater a folosit o versiune germană a poetului Erich Fried - König Cymbelin - şi din această modificare structurează şi spectacolul. Cymbelin nu e doar regele Britaniei, ci şi al spectacolului, martor şi organizator al unor poveşti incredibile.
  Britania plăteşte tribut împăratului roman şi regele nu e foarte mulţumit. Mai are şi alte motive de supărare: a pierdut doi fii în condiţii confuze, iar fiica lui, Imogen refuză căsătoria cu fiul celei de a doua soţii şi se mărită cu un tânăr Posthumus, de o origine incertă. Soţia regelui e o maşteră ipocrită care pune la cale otrăviri ca să-i asigure fiului ei slab de minte moştenirea tronului. Când totul se încurcă, apar profeţi sau zei greci
  Citeste tot pe România literară
• „Cymbeline” sau strania poveste a unui romance de Cristina Chirvasie sursa: Revista Teatrală Radio
  Ori de câte ori mă întâlnesc cu opera lui Shakespeare, pentru câteva clipe, mă cuprinde un soi de vertij circumstanţial. Am senzaţia că picioarele ar vrea să scape din lanţurile gravitaţiei, iar mintea încearcă să găsească motivul ivirii acestei stări. Probabil că e un simptom firesc de care sunt cuprinşi cei care încearcă să deschidă deodată mai multe uşi spre o lume a uimitoarelor semne de exclamare.
  În aventurile mele lecturabile era şi firesc să caut, să disting şi să cern, cu o subiectivitate cordială, personajele din caruselul marelui Will, cu care preferinţele mele intelectualiceşti să facă un tandem viager. Fără să vreau am remarcat faptul că oglinda lumii mele şi-a găsit reflectări subtile în „cosmosul” comediilor shakespeariane. Fie că e vorba de comediile senine, din perioada de început a creaţiei sale, fie că se referă la acele câteva comedii pe care criticii le scotesc ca fiind „sumbre”, din cel de-al doilea
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• William Shakespeare Superstar de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Victor Ioan Frunza: un regizor care neaga termenul in favoarea celui de director de scena, cu o reputatie de extravagant, in ale carui spectacole se cinta intotdeauna muzica live si uneori se sparg, tot in direct, serii intregi de vitralii (spre nemarturisita groaza a tuturor managerilor teatrali, numai la gindul ca li s-ar putea intimpla si lor asa ceva). Casatorit cu o mare scenografa si graficiana, Adriana Grand; despre ei doi, toata lumea stie ca sint in stare sa intoarca un teatru cu fundu-n sus. Asa de bine stie, ca uneori uita ca din procesul asta de rasturnare ies niste spectacole bestiale.
  William Shakespeare: un tip care scria piese de teatru pe vremea reginei Elisabeta, le mai si regiza, mai si juca in ele, s-a facut si-un film despre el; ma rog, mai si imprumuta subiecte de la altii, mai putin razbatatori si cu pana nu la fel de usoara; a ramas celebru pentru citeva texte de-astea, mai ales pentru unul in care se plimba un nene cu un craniu in brate si se tot intreaba
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Shakespeare Graffiti de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Si teatrul poate sa fie "enterteinment". Aceasta este demonstratia pe care o face regizorul Victor Ioan Frunza cu cel mai nou spectacol al sau, "Nevestele vesele din Windsor", montat la Trupa "Iosif Vulcan" din Oradea intr-o neasteptata formula.
  Si teatrul poate sa fie "enterteinment". Aceasta este demonstratia pe care o face regizorul Victor Ioan Frunza cu cel mai nou spectacol al sau, "Nevestele vesele din Windsor", montat la Trupa "Iosif Vulcan" din Oradea intr-o neasteptata formula de "soap opera". Spectacolul, amestec concentrat de teatru si muzica, e o trecere in forta prin imaginarul contemporan, cu inglobarea miturilor secolului XX - de la Marilyn Monroe la Elvis, Superman, Batman, personajele din Razboiul stelelor, Harry Potter, Mickey Mouse etc - toate reunite in balul mascat de la finalul piesei. Cu toate acestea, el nu se indeparteaza prea mult de la morala shakespeariana, ci o expune intr-un mod ce produce surprize in lant. Universul muzical sta si el sub semnul
  Citeste tot pe Gândul
• Shakespeare în stilul soap opera de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Aflat, indubitabil, într-o formă artistică de zile mari, Victor Ioan Frunză, alături de colaboratorii săi fideli, scenografa Adriana Grand şi creatorul de muzică de scenă Cári Tibor, ne oferă odată cu Nevestele vesele din Windsor, montare realizată cu actorii Trupei „ Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea, un superb spectacol compus în cheie burlescă, cu exuberanţe comice autentice, gândit în cheia parodiei frenetice, cu gesticulaţii încântătoare, cu arabescuri mustind de gaguri şi tonuri intense. Inteligenţa vie, spiritul scăpărător, combinativ al regizorului, fantezia debordantă ce reuneşte totodată şi însuşirea de a fi extrem de aplicată şi plină de migală a scenografei, capacitatea compozitorului de a se exersa în diverse genuri şi stiluri compunând melodii ce sunt cântate live, dar şi dăruirea totală a jocului actoricesc, însuşire ce te determină să priveşti cu oarecare îngăduinţă, justificată de izbânda de
  Citeste tot pe Revista Familia
• „Nevestele vesele” în interpretare liberă de Alexandru Tocilescu de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Povestea „Nevestelor vesele” de la Teatrul Metropolis a început în toamna trecută cu mult tamtam. Alexandru Tocilescu a organizat audiţii peste audiţii, a schimbat distribuţia, a adus pe scenă muzică live etc. „Nevestele vesele din Windsor” s-a dorit unul dintre puţinele musicaluri create vreodată la noi, în fapt un remake după un spectacol pe care regizorul l-a realizat în 1978, tot pe muzica lui Nicu Alifantis, dar cu marea diferenţă că atunci, în producţia de la Piatra Neamţ, actorii făceau playback. Şi iată că, după câteva luni de lucru, Teatrul Metropolis a programat săptămâna trecută primele trei „repetiţii cu public”, în fapt avanpremiere, căci regizorul nu a întrerupt „şnurul” nici o singură dată pentru indicaţii.
  De-ar fi să fim cinstiţi încă de la început ar trebui să spunem că mai cinstit din partea regiei ar fi fost ca spectacolul să nu se cheme „Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare,
  Citeste tot pe Yorick
• Byron featuring Shakespeare şi invers de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Sper că nu vă aşteptaţi să vă povestesc despre ce e vorba în textul shakesperian "Nevestele vesele din Windsor". Nu am să o fac din cel puţin trei motive: nu cred că misiunea cronicarului teatral o poate înlocui pe cea a profesorului de literatură universală, cu alte cuvinte, nu cred că o cronică teatrală are menirea obligatorie de a spune "despre ce e vorba în text". Apoi, textul piesei nu este întotdeauna identic sau sinonim cu textul spectacolului, de multe ori montarea descoperind sensuri noi şi valenţe actuale unei capodopere scrise acum patru secole (de exemplu). În plus, rândurile de faţă sunt prilejuite de o premieră semnată Alexandru Tocilescu. Ori, în faţa acestui creator, nu poţi rămâne ancorat în locurile comune, chiar şi atunci când încerci să încropeşti un discurs cu caracter critic.
  Din capul locului trebuie să ştiţi că e bine ca la acest spectacol să veniţi purificaţi de prejudecăţi de genul: Shakespeare = adevăruri
  Citeste tot pe Port.ro
• Show-ul învinge spectacolul de teatru de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Regizorul Alexandru Tocilescu poate fi considerat o enigmă. A semnat, de-a lungul anilor, spectacole-eveniment, care au rămas fără termen de comparaţie în spaţiul românesc şi fără egal, dar şi producţii a căror valoare artistică a dat mult de gândit, aceasta nelăsându-se dezvăluită cu una, cu două… Dacă luăm munca sa din ultimii zece ani, descoperim că a realizat bijuterii ca “Oblomov”, “El