regizor caut piesa

Rating: 8.2/10 (203 votes cast)

Cum deschizi Almanahul Cinema 1976 te întâmpină două poze cu primii doi actori ai ţării, de atunci. Într-una sunt surprinşi în horă; într-alta, „ea” îl priveşte surâzătoare pe „el” cum dă indicaţii cu un an înainte de sărbătorirea centenarului independenţei de stat a României: „Cred că nu mai putem spune acum că avem o cinematografie nouă sau tânără. Orice tinereţe are o limită. Cinematografia românească a ajuns, cred, la anii maturităţii. Ea nu mai poate avea scuzele invocate în trecut, nu mai poate apela la o astfel de indulgenţă.” (Nicolae Ceauşescu)

Prin patru titluri (Prin cenuşa imperiului de Andrei Blaier, Tănase Scatiu de Dan Piţa, Mere roşii de Alexandru Tatos, Dincolo de pod de Mircea Veroiu) se poate vorbi despre „maturitatea” cinematografiei româneşti. Restul premierelor din 1976 se situează în limitele divertismentului facil (Alarmă în Deltă, Casa de la miezul nopţii, Premiera, Bunicul şi doi delincvenţi minori, Serenada pentru etajul XII, Roşcovanul, Operaţiunea „Monstrul”, Pintea, Ultimele zile ale verii) sau al dramelor strident cosmetizate politic (Instanţa amână pronunţarea, Trei zile şi trei nopţi, Osânda, Ultima noapte a singurătăţii, Singurătatea florilor).

În numele ideii că „politicul este a patra dimensiune a unui film”, Alice Mănoiu recapitulează, din cele trei decenii de film românesc, acele filme inspirate de „Eliberare” pe care le include în „fondul de aur al istoriei noastre cinematografice”: Valurile Dunării, Dincolo de brazi, Străzile au amintiri, Cerul n-are gratii, La patru paşi de infinit, Canarul şi viscolul, Cartierul veseliei, Duminică la ora 6, Tunelul, Întoarcerea lui Magellan, Procesul alb, Facerea lumii, Tatăl risipitor, Setea, Bariera, Zidul, Serata, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Secretul cifrului, Stejar-extremă urgenţă, seria Mâinilor curate). Câte din ele mai rezistă şi azi? Cel mult acele exerciţii de stil, purtând marca unui Liviu Ciulei (Valurile…), Lucian Pintilie (Duminică…), Manole Marcus (Canarul…) sau Constantin Vaeni (Zidul). În rest, rămâne amintirea actorilor acelor ani, puşi adesea să rostească – în situaţii artificial construite - replici decupate din tezele şi congresele PCR.
Ion Cantacuzino se ocupă de filmul istoric românesc în articolul „Sub zodia Independenţei României”. Prin modul de a concepe filmul de război, realizatorii români stabileau astfel – cu Independenţa României din 1912 - un „adevărat primat mondial, inaugurând un stil de lucru şi o concepţie care se va afirma în America abia mai târziu, în 1915, când marele regizor D.W. Griffith turnează Naşterea unei naţiuni”. Se ajunge apoi la Tudor, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare-Vaslui 1475 şi Fraţii Jderi. Mult lăudatul triumfalism al acestor producţii se situează, ni se spune, „deasupra bunelor intenţii” din filmele de început: „Tot ceea ce în trecut fusese bună intenţie, reuşită parţială sau proiect personal rămas fără urmări, se înscrie acum într-o planificare ce înlocuieşte hazardul cu comanda socială, cu efortul de autodepăşire profesională al unei cinematografii aflate în pragul maturităţii ş.a.m.d..”
Constantin Popescu evocă „lungul pionierat” al cinematografiei din România (1896-1943), punctând ideea că, o dată cu O noapte furtunoasă de Jean Georgescu, „cinematograful românesc ieşea, în sfârşit, din copilărie. La 50 de ani. Era şi timpul!” Valerian Sava studiază traiectoria aceleiaşi cinematografii în perioada următoare: 1944-1975. După un relativ „vacuum”, este menţionat Răsună valea de Paul Călinescu - primul film de ficţiune de după „facerea lumii”, tributar „romantismului agitatoric”, „pitorescului tradiţionalist”, „modalităţii estradistice de a face satiră”. Sunt amintite apoi scheciurile realizate de Jean Georgescu după Caragiale (Vizită, Lanţul slăbiciunilor, Arendaşul român) şi alte momente antologice ale regizorilor „din prima generaţie”: O scrisoare pierdută (film spectacol de Victor Iliu şi Sică Alexandrescu), Desfăşurarea (de Paul Călinescu), Directorul nostru (de Jean Georgescu), La mere (de Iulian Mihu şi Manole Marcus), La Moara cu noroc (de Victor Iliu), Scurtă istorie (de Gopo), Erupţia (de Liviu Ciulei), Viaţa nu iartă (de Manole Marcus şi Iulian Mihu), Valurile Dunării (de Liviu Ciulei). Când primăvara e fierbinte (de Mircea Săucan) e pus pe acelaşi plan cu Setea (de Mircea Drăgan), fără a se pomeni o vorbuliţă despre scandalul provocat la premiera filmului regizat de Săucan (care – potrivit mărturisirilor sale din cartea Iuliei Blaga, „Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan” - a fost şicanat şi anchetat pentru presupuse influenţe … kafkiene, acuzaţie pentru care se putea ajunge la puşcărie în anii aceia). Se aminteşte apoi Povestea sentimentală (de Iulian Mihu – „lucrarea sa cea mai omogenă, o dramă a intelectualului angajat, o gamă de caractere pregnate din mediul urban”), Partea ta de vină (de Mircea Mureşan), Tudor (de Lucian Bratu), Un surâs în plină vară (de Geo Saizescu), Anotimpuri (de Savel Stiopul – o lucrare de „eseistică delicat-meditativă”), Comoara din Vadul Vechi (de Victor Iliu). Urmează: Pădurea spânzuraţilor (de Liviu Ciulei – „adevărată sinteză barocă de virtuozităţi”), Duminică la ora 6 (de Lucian Pintilie), Meandre (de Mircea Săucan – „un film de atmosferă şi de dezbatere intelectuală contemporană”), Dimineţile unui băiat cuminte (de Andrei Blaier), Un film cu o fată fermecătoare (de Lucian Bratu), Subteranul (de Virgil Calotescu), Gioconda fără surâs (de Malvina Urşianu), Reconstituirea (de Lucian Pintilie), documentarul colectiv Apa ca un bivol negru, Mihai Viteazul (de Sergiu Nicolaescu), seria B.D.-urilor (de Mircea Drăgan), Puterea şi adevărul (de Manole Marcus), Felix şi Otilia (de Iulia Mihu), Cu mâinile curate (de Sergiu Nicolaescu), Nunta de piatră (de Dan Piţa-Mircea Veroiu). Din repertoriul anului 1973 Valerian Sava, foarte politically correct, omite un alt film de scandal: 100 de lei de Mircea Săucan („unul din cele mai iconoclaste filme româneşti, fără să aibă aerul unei polemici declarative”, avea să spună despre el George Littera). În fine, anul 1975 numără patru titluri notabile: Filip cel bun (debutul lui Dan Piţa în filmul de lung-metraj), Ilustrate cu flori de câmp (de Andrei Blaier), Zidul (de Constantin Vaeni), Actorul şi sălbaticii (de Manole Marcus). Lista se încheie cu Toamna bobocilor (de Mircea Moldovan). Toate aceste filme – îşi încheie Valerian Sava retrospectiva – „anunţă, poate, o primăvară pentru care s-au semnalat mai multe rândunele”.
O serie de alte articole se ocupă de sărbătorirea filmului în lume, la 80 de ani. Sunt evocate: perioada lui Lumère, Méliès, Griffith, Chaplin, deceniul 1920-1930 (ce a marcat: naşterea sonorului, a filmului politic, a ciné-vérité-ului şi în care au apărut: Cabinetul Dr. Caligari, Câinele andaluz şi Vârsta de aur, Nanuk eschimosul, Mecanicul „Generalei”, Goana după aur, Arsenal, Pământ, Mama, Sfârşitul Sankt-Petersburgului, Greva, Crucişătorul Potemkin), deceniul 1930-1940 (punctat de Iluzia cea mare, Timpuri noi şi Dictatorul, Diligenţa, Alexandr Nevski, Pământ, Pământ fără pâine, Regula jocului, M, Metropolis, Luminile oraşului), neorealism (Ossessione, Sciuscia, Pământul se cutremură, Hoţii de biciclete, Rocco şi fraţii săi), deceniul „furioşilor” (Priveşte înapoi cu mânie, Billy mincinosul, Dacă…, Gustul mierii, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Viaţa sportivă, Oh, norocosule!).
Referindu-se la „ofensiva filmului socialist”, Magda Mihăilescu notează: „Atâta timp cât pe lume există în spatele aparatului de filmat un Tarkovski, un Wajda, un Iancso şi alţii asemenea lor, cinematograful se află pe mâini bune…” Dar atunci când cei trei numiţi şi „alţii asemenea lor” nu se mai găsesc în spatele camerei de filmat?