Act veneţian, de Camil Petrescu


PERSONAJE:

PIETRO este un bărbat ca de 40 - 50 de ani, înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate bărbătească, impulsiv. Dă o impresie de loialitate, de profundă și aspră bunătate, poruncitoare. Nici el, ca și Alta, nu poartă peruca epocii. Trecutul lui de fost sclav și pirat îi e acum întipărit pe față, care pare să fi fost angelică în adolescență. Are un fel de sinceritate moale în voce, rapidă, gândită, care încurajează uneori pe partener. O teribilă detentă nervoasă, spontană ca o hotărâre irevocabilă, face din el un om în luptă, copleșitor. Atunci privirea lui devine de oțel. Fața lui paralizează prin paloarea ei însăși pe adversar. Pare mult mai mare la trup, decât e, fiind proporțional și cu autoritate. Aparent foarte calm și echilibrat, dar numaidecat se ghicește în el o fierbere interioară fără egal. Gândește lucid până și în clipele de febră.

ALTA, femeie de o frumusețe neliniștitoare, voinică dar mlădioasă, cu mișcările senzuale. Are ochii mari în cearcăne vinete, care îi dau un aer de profundă melancolie când privește stăruitor, fără să vorbească. Fiecare frază o precede cu privirea, așa că pare că vorba nu repetă decât ce au spus întâi ochii.

NICOLA e un fel de uriaș tăcut, parcă mereu încruntat. Vorbește numai cât e nevoie, rar de tot se iluminează la față ca un copil, dar numaidecat apoi se întunecă și devine din nou același uriaș tăcut.

CELLINO, un tânăr și frivol nobil  
 
 

ACTUL I 
 

Sala cea mare, în stil Renaștere ușor modificat, a palatului Pietro Gralla, la Veneția, în ultimii ei ani de republică independentă. Aspect monumental. Ferestre cu tendință ogivală în fund, între ele o usa duce spre loggia palatului, deschisa spre Canale Grande, alte două usi în dreapta, acestea masive, cu frontoane bogat sculptate, cu blazoane colorate, duc spre apartamente, iar în stanga o singura usa, la mijloc, mai mare, duce spre intrare Peretii au chenare mari de lemn sculptate care încădreaza picturi din scolile venețiene La fel tavanul sculptat impartit în patrate numeroase e pictat. Pardoseala este de marmora alba, asternuta în parte cu somptuoase covoare orientale De altfel, după obiceiul Venețian, mobilele și accesoriile sunt mai curand orientale și bogate, cu excepția unei mese mari masive și două jilțuri din școala lui Palladio, adică linii simple cu râuri bogat sculptate, forma dulap. O femeie de marmoră încădrată în colțul stâng al sălii. Pe masă tot ceea ce este necesar scrisului și un gong frumos lucrat.

Spre vecernie, soarele cade spre apus incendiind sus ferestrele și toată Veneția privită din loggia; jos, în salaă însă e mai curând o lumină egală și linitșită.

La ridicarea cortinei, mobila a fost dată puțin la o parte ca să se așeze pe jos vreo 17 corăbii în miniatură, opt albastre, nouă roșii. Două paravane scunde de tot, verzi, închipuie țărmurile unei strâmtori în care sunt cuprinse navele.

Într-un jilț, Pietro, concentrat, judecă situația. Are la îndemână un baston lung, subțire cu care dă indicații lui Nicola. Acesta, în genunchi, alături, asteaptă mișcările poruncite. 
 

Scena I

PIETRO, Alta, NICOLA 
 

PIETRO (către Nicola, după un timp de reflexie): Schimba, apropie tarmurile Rosiile pe o coloana, albastrele pe două coloane

NICOLA (sobru, în genunchi): La ce depărtare?

PIETRO: Opt leghe depărtare

NICOLA: Opt leghe, Signor? Dar atunci mai este de folos una din coloane?

PIETRO (potrivind încă navele cu bastonul): Nicola, nu câștigă pe mare decât cei îndrăzneti Cei care fac pe dos decât se așteaptă, după încercarea trecuta, dușmanul Acum, suntem inspre amurg. Coloana din stanga trece între soare și navele dușmane, în timp ce coloana din dreapta începe foarte prudenta lupta, pentru ca să dea timp navelor invaluitoare să ajunga în pozitie de tragere Apoi imediat vireaza și ea (face semn cu bastonul și așteaptă ca Nicola să execute ceea ce îi spune).

NICOLA: Dacă Ali-Reis face greșeala asta înseamnă, Signor, că ați avut un mare noroc.

PIETRO: Norocul ar fi al Veneției, Nicola.

ALTA: (într-o rochie de casă, se întrerupe din brodat și privește zâmbind focul): Se întamplă vreodată, Pietro, să se petreacă lucrurile aidoma așa cum le calculezi la acest joc?

PIETRO: Vrei să spui, vrei să întrebi, dacă vreunul din planurile de acasă se brodesc pentru situații reale? (surâde melancolic) Foarte rar, Alta. Numai când îndurarea Domnului adie ca un zvon și stă ca o tăcere între corabiile tale. Rar. Atunci, folosul e însă atât de mare, încât merită să faci ore întregi acasă astfel de presupuneri Mi s-a întâmplat de trei ori în viață acest lucru și atunci au fost cele mai mari biruințe ale mele (face semn să strângă și după ce servitorul a strâns navele) Nicola pune două roții lângă țărm (după ce Nicola face întocmai, el aruncă o esarfă neagră paralel cu țărmul, vasele fiind în lungimea lor lipite de eșarfă și astfel cuprinse între ea și țărm) Unsprezece nave albastre în coloană, cinci vase roșii împotriva lor tot în coloană.

NICOLA (execută și privește cu ochi stralucitori, surâde beat de amințire): Isola Nera ?

PIETRO (surâzând liniștit): Isola Nera, Nicola (către Alta) Acest plan mi-a reușit întocmai. A fost cea mai îndrăzneață, cea mai sângeroasă și cea mai bine răsplatită dintre toate biruințele mele. Întâia pe care am câștigăt-o pentru Ordinul Cavalerilor de Malta. Acum 12 ani. Eram foarte tânăr, nu împlinisem treizeci de ani și foarte greu Consiliul Ordinului aprobase să mi se dea comanda acelei mici escadre. Kheir Pasa se întorcea din Gibraltar cu 11 corăbii de linie și 14 nave capturate. Am făcut planul în cabina mea, mai întâi cu acest servitor credincios al meu Nicola, de care nu m-am despărțit nici când am căzut sclav împreună cu el, la Barbaresci. Am pus două vase lipite de insulă, bine ascunse cu verdeață (le arată). Am trimis cea mai repede nava a mea înaintea lor, prefăcută cu iscusință în corabie de negoț, cu tunurile toate ascunse când i-a văzut, ea s-a întors, speriată, credeau ei, și ei s-au luat grăbiți după ea întreagă lor coloana a defilat pe lângă Isola Nera. Atunci s-au descarcat dîntr-o data cele 60 de tunuri de la tribord în timpul acesta, noi am atacat capul coloanei care trecuse de insula A fost un măcel pe care nu-1 poate uita nimeni.

NICOLA (uriaș naiv): Pe Pasa l-ați ucis cu mâna voastră, Signore și asta a supărat pe cavaleri.

PIETRO: Aveam cu el o veche socoteală, de când eram sclav la Alger. Ucisese trei sute de femei și copii, când cu asediul cetății, ca represalii

NICOLA (încălzit dar copilaros): Ce a fost când ne-am întors cu toată prada și cu 1400 de sclavi, eliberați, acasă. Ardeau focurile și chiuiau oamenii de-a lungul Maltei ca la nuntă când treceam încet pe lângă ei. S-au făcut slujbe în toate bisericile Marele Maestru al Ordinului v-a îmbrățișat plângând în portul Lavallette. V-au mai dat vreo două cordoane.

PIETRO (îl privește lung): Nicola, ce s-a întâmplat de vorbești astăzi? (bagatelizând) Atunci m-a făcut Papa conte roman (aruncând bastonul și luandu-i mainile) Dar, Alta, iarta-mă, îți vorbim de lucruri atât de puțin femeiesti. Ce te pot interesa aceste planuri de luptă, care din nenorocire în Veneția de azi nu mai interesează nici pe marinari?

ALTA (cu un surâs feminin): Nu Pietro, nu vorbi așa. Mă jignești. Asemenea explicatții mă prind cum nu poți să-ți închipui. Tot ceea ce privește viața ta e pentru mine ca o carte pe care aș ciți-o de zeci de ori. Sunt foarte mândră că sunt soția ta iar încrederea pe care mi-o arăți mă măgulește și mai mult. Mai ales acum când te pregatești să dai o noua bătalie. Întâia ta bătălie pentru Veneția.

PIETRO (mirat): Dar am mai luptat pentru Veneția, Alta.

ALTA: Da, știu ca băiat tânăr, simplu marinar. Nu, vorbesc de când ai revenit aici, chemat la comanda flotei. De când ai părăsit Malta. Chiar voiam să te întreb un lucru pe care nu-1 înțeleg. Mi-ai vorbit totdeauna cu foarte multă prietenie de Keir-Bey și acum aflu că l-ai ucis cu propria ta mână. (așteaptă un răspuns)

NICOLA (râzând naiv): Numai pe Keir 1-a omorat? Când se infurie nu mai ține socoteală de nimic. De câte ori ajungeam câte o corabie straină, sărea cel dîntâi pe puntea ei, împreună cu noi. Puțini scăpau cu viață dintre cei de pe ea (Alta ascultă cu groază și admirație) Am învațat amândoi de la necredincioși să lucrăm cu paloșul. Dar pe când eram la cavaleri, a fost rănit la brațul drept era atins osul și s-a vindecat greu. Atunci a învațat să lupte și cu mâna stangă, dar numai cu spada și pe urma a ajuns să lupte cu amandouă mâinile, de i s-a dus vestea peste toată marea cea de jos, și vorbeau toți cu spaima ca de o minunăție.

PIETRO: Vad, Nicola, care vorbești atât de rar, ca vorbești acum ceea ce nu trebuie, și nu spui tocmai ceea ce s-ar fi cuvenit să-i spui Signorei. Am ucis cu mâna mea pe bunul nostru prieten Keir-Bey?

NICOLA: Iertare, Signor, dar mintea mea zăpăcită e mai cu luare aminte la altele, decât e în stare să dea o lamurire cinstită.

PIETRO: Nu, Alta, e mare păcat să-i confunzi. Keir din Alger era un creștin renegat, un olandez care se turcise după ce fusese cel mai sângeros corsar și intrase în pirateria barbarească numai ca apoi să fie făcut pașă de către sultan.

ALTA (candidă): Dar ce deosebire este între corsari și pirați?

PIETRO: E foarte mare, Alta, corsarii sunt pirați creștini care luptă și pradă corabiile necredincioșilor cum sunt de pildă Cavalerii Ordinului Sf. Ion de la Malta.

ALTA (uimită): Dar atunci, Pietro, ai fost și tu puțin pirate.

NICOLA (cu umeri voinici și cumsecade): Corăbii am jefuit noi destule că odată am mers aproape de Bosfor dar n-am luat cu noi bărbații, femei și copii decât ca să putem face apoi schimb cu sclavii creștini.

PIETRO (lamurește încurcat): Era necesar ca să putem face apoi schimb cu sclavii creștini.

ALTA (cu o voce moale ca un surâs): Ai fost pirat, Pietro (râzând), ai fost un groaznic pirate. Dar cum se deosebeau cei doi Keir?

PIETRO (cu oarecare duioșie): Keir-Bey era un batrân arab din Damasc, de foarte mare neam și mare cărturar. Dar ce om de omenie. Din primul ceas, ca să nu mă despart de Nicola, i-am spus că suntem frați să-1 cumpere și pe el. S-a uitat cu ochii buni la noi și 1-a cumparat și pe el. A fost ca un părinte pentru noi patru ani și jumătate cât am stat la el. Am invațat multe de la acest om să dezleg probleme de algebră, să spun pe de rost poemele lui Zohair. Îi transcriam cărțile de algebră și îi ajutam la cazanele și oalele lui de alchimist dacă nu murea luând din greșeală otrava în loc de medicament, ne elibera, desigur așa, urmașul lui ne-a vândut lui Keir de la Alger, șef de pirați care ne-a suit pe galeră.

ALTA: Mai sunt galere și acum?

PIETRO: Se mai gaăsesc desigur destule. Keir folosea și pânze și rame. Când scădea vantul pe mare, atunci el cu ramele lui era stăpân. Am stat sub corabie, aproape înlanțuit de scândura, gol, alături de Nicola și alți patruzeci, timp de șase luni, aproape zi și noapte Ne bătea vataful cu bicele pe pielea goală. Mai târziu a descoperit că sunt un bun pilot și m-a dezlegat de la rame. Dar tot în lanțuri mă ținea și tot mă biciuia. Din câine nu mă scotea. Mi-a ajutat însă faima de pilot bun. Niște sclavi care ochiseră o barcă mare trasă la iernat m-au chemat să fug cu ei, căci altfel le era frică pe mare. L-am luat firește și pe Nicola. După patru zile de furtună am ajuns la Malta. Vremea era prea rea și n-au avut curajul să ne caute. Mai ales ca la început stăpânul bărcii a crezut ca i-o furaseră valurile și n-a vestit pe nimeni.

ALTA (cu ochii mari): Totul pare doar închipui. Și cum au avut încredere Cavalerii în tine Pietro? Asta m-a mirat totdeauna.

PIETRO: Totul a fost apoi nespus de ușor. Știam limba barbarească, eram un bun pilot, mă pricep bine la pânze, știam și multă carte. A fost greu până când mi-au încredințat întâia corabie, fiindcă nu eram decât frate laic. Cu această corabie, am intrat în Tunis, am incendiat șase nave, și am capturat galera care s-a luat după mine, pitindu-mă după o stâncă la Pantelaria.

NICOLA: N-a fost chiar așa de simplu, Signor în cei 14 ani cât am fost la Malta de vreo două ori ne-au luat comanda.

ALTA: Cum asta, de ce?

NICOLA: Fără motiv. Găseau că signor Pietro este prea aspru cu echipajul. Nu admite neascultarea. Odată a pus în fiare 60 de oameni din echipaj și a retezat mâna cu paloșul, el, secundului care scosese sabia. Atunci i s-a luat comanda întâia dată. A doua oară nu i s-a luat comanda, ca să zic așa, dar o parte din echipaj, știindu-1 atât de aspru la orânduieli, nu a vrut să se îmbarce, cerând alt comandant.

PIETRO: Ostașii care nu sunt disciplinați sunt cauza de mari pierderi de vieți omenești. Mai ales marinarii trebuie să fie ascultători și să îndeplinească fără șovaire poruncile. Altfel tot echipajul e în primejdie și corabiile sunt pierdute în flacari și sânge Intelept e să fii tare, atunci când nevoia porunceste Din pacate, Ordinul Sf. Ioan de la Malta și-a pierdut toate virtuțile care i-au făcut marea lui faimă. Mi s-a întâmplat când am atacat, într-un an, ca marinarii care căutau prada prin oraș, să se îmbete și să nu execute ordinul de a veni pe corăbii. A trebuit să împușc zece inși drept pildș pentru ceilalți. Așa s-au strâns în grabă toți cei împrăștiați. După câte știu, în marina engleză, care este cea mai bună din lume, neascultarea marinarilor se pedepsește fără miă și fără șovaire. Cei aduși în fiare sunt de regulă spanzurați de catarg. Pe aici prin părțile noastre asemenea strășnicie ar speria (cu tristețe) Aici, la Veneția…

NICOLA: Veneția, Signor? (are o strâmbătură de dezgust).

ALTA: Nu-ți place deloc Veneția, Nicola?

NICOLA: Nu.

ALTA: De ce, Nicola?

NICOLA: Miroase urât.

PIETRO: Nu poate să sufere Veneția. Mereu îmi spune că-i e dor de mare.

ALTA: Dar aici nu e mare, Nicola?

NICOLA: (cu dezgust ridică din umeri și surâde).

PIETRO: Nicola vrea să spună că marea canalurilor nu e mare, iar gondolierii nu sunt marinari.

ALTA: Dar atunci cum vei lupta, dacă nu ai încredere în marinarii noștri?

PIETRO: La asta mă gândesc și eu toată ziua și…

ALTA: (întregește surâzător): …și toată noaptea, aș putea spune. Fiindcă de atâtea ori când mă trezesc noaptea te văd umblând încruntat prin încăpere său stând gânditor în jilț…

PIETRO: Dacă înving două greutăți, aș putea nădăjdui să izbândesc dacă voi obține ascultarea fără șovaire în cele mai grele clipe și dacă tunarii venețieni vor ști să tragă și altfel decât pe mare calmă în ceea ce privește atacul pe puntea inamică, asta depinde de modul în care se dă iureșul. Cei buni târăsc și pe cei răi. Iar, e drept că n-am încredere în iscusința pilotilor noștri, de a naviga împotriva vântului.

ALTA: N-am știut cum ești atunci când te pregătesti de o bătălie în acesti trei ani de când sunt soția ta, n-am avut încă acest prilej. Dar nu pricep cum poți fi atât de neliniștit.

NICOLA: Dacă Signor Pietro îmi îngăduie să spun, atunci voi spune eu.

PIETRO (nedumerit): Ce, Nicola?

NICOLA: Înainte de bătălie, parcă nu mai este om. Ai zice că e cel mai fricos commandant, mă trimite de câte două trei ori în spionaj. Schimbă de zece ori planurile. Dar când lupta a început, nu-1 mai recunoști. E hotărât ca moartea însăși.

PIETRO: O bătălie trebuie pregatită cu grijă. E o răspundere copleșitoare. Câștigi cu mintea dacă e trează în tine, nu cu mintea beată. Ceea ce mă face să deznădăjduiesc aproape, e însă că de data această nu-mi pot pregăti eu însumi lupta toate vasele sunt în revizuire și reparație la Arsenal. Predarea lor întrâzie mereu. Danielo mă tot asigură că vor fi gata la timp dar pare iritat când lucrul are aerul ca vede în asta o neîncredere în el, se preținde jignit. O înclinare proprie mie mă face însă bănuitor cu toți cei care apelează la încrederea altora toți oamenii aceștia care ocolesc orice control și-ți spun la fiece pas "ai încredere în mine" sunt de regulă niște șarlatani și mi-e teamă că Danielo vrea să-mi predea flota în ultima clipă ca să nu mai poata fi o recepție reglementară. Trebuie să nchizi ochii și să pleci cu ce ai, în clipa când inamicul a fost semnalataltă. Dar mi se pare că de două luni pirații se miăca în toate partile în Adriatica și prin arhipelag? Nu-i așa Nicola?

PIETRO: Întocmai, ar trebui să fim gata să plecam chiar și la noapte

ALTA: La noapte?

PIETRO: La noapte, Alta, căci ar fi nevoie să-i surprindem. Dar firește că nu vom putea fi gata dacă însă mâine de dimineață luam în primire navele, vom pleca mâine noapte de la Chioggia, anunțănd o falsă plecare pentru poimâine seară.

ALTA (profund tulburată): Cum? e cu puțință să pleci așa la luptă?

PIETRO: Desigur, Alta, cum vrei să fie altfel?

ALTA (uimită, înspăimântată) Știam că vei pleca dar nu știam cum chiar clipa acestei plecări nu mi-am închipuit-o până acum. N-am să mai pot dormi o singură noapte până când te întorci (și încă mai îngrozită neputând să creadă) S-ar putea să nu te mai întorci, Pietro?

PIETRO (tace)

NICOLA: Viața de marinar nu-i viață de om, Signora. O corabie în luptă uneori se scufundă foarte ușor cu tot ce este pe ea.

PIETRO: Alta, nu te mai gândi la asta.

ALTA (mereu tulburată, însppămăntata): Acum abia parcă văd adevărul întreg. Vei pleca la luptă, Pietro? Mâine său poimâine.

PIETRO: Dar ai știut că voi pleca, Alta. Toată această luptă a fost pregatită aici lângă tine aproape cu tine. Nu?..

ALTA (straniu dezmeticită): Dar o vedeam de departe. Eram mândră că sunt lângă tine. Că eram puțin amestecată în gândirea și în planurile tale. Te priveam adeseori și îmi spuneam în sinea mea: Va fi o mare bătălie, în scurtă vreme, care va uimi lumea și va cutremura Veneția iar eu am văzut, din întâia clipă, cum s-a urzit această bătălie pentru că bărbatul meu avea încredere în mine. Am văzut de aproape cum se aleg firele întâmplării, care nu va mai dantela. Pentru c- bărbatul meu a avut încredere în mine… Am văzut de aproape cum se aleg firele întâmplării, care nu va mai fi niciodată pe lume așa cum a fost, în timp ce lucram aici la dantela… Pentru ca bărbatul meu a avut încredere în mine. Dar acum, plecarea ta adevărată mă înspăimântă.

PIETRO (foarte mișcat): Da, Alta, lângă tine a fost gândită bătălia care va fi. Nu știu care va fi norocul nostru de marinari, dar pot să spun că niciodată nu am simțit încă, în adâncul meu, atâta usurință de lucru. Parcă puteri noi neștiute au fost chemate liniștit dintr-un adânc nebănuit până acum. E în tine o lumină ușoară care sporește viața în jurul tău. De aceea, lângă tine se trăieste plăcut și se gândește ușor chiar când brodezi fără să spui o vorbă. Obiceiul tău de a lucra lângă mine aceste dantele gingașe, m-a deprins cu bucurii pe care nu le-am bănuit niciodată înainte de a te cunoaște pe tine (se ndreaptă). său poate le-am bănuit numai (copleșit de amințire). Bunul meu Keir îmi spusese că miile de aștri, în mișcare perfectă în spațiile cerești, produc o muzică atât de armonioasă, cum nu poate fi vreuna pe lume. Această muzică nu poate fi auzită însă niciodată din pricina zgomotelor pamântești când eram pilot și vegheam învăluit în singuratate pe corabie, în nopți spuzite de stele, îmi încordam auzul și pândeam să surprind armonia sferelor cerești în mișcare. Rămâneam așa ore întregi. Acum gândesc la fel ore întregi lângă tine și armonia mișcarilor tale tăcute îmi da o idee despre armonia celestă care mă intovărașea ca pilot, fără să o aud.

ALTA: Nu nu, eu sunt cea câștigată. Tu m-ai învățat să văd lucrurile pe care înainte nu le vedeam. Tu mi-ai descoperit această plăcere de a ști cauzele și legăturile. Acum patru ani nu eram decât o actritță frivolă, zăpăcită de glorie, care credea că la 25 ani știi toate și poți să ai păreri despre toate (cu o umbră în privire) Ah, ce biată disperată eram în vremea aceea când la balul Procurației, unde te-am întâlnit întâia oară, bătrânul profesor mi-a spus: "Divino, așa îmi zicea glumind pe atunci, te-am văzut stând de vorbă cu bărbatul cel mai inteligent din această Republică - i-am răspuns ca o toantă: - Era contele Piero Gralla. - Întocmai Ce gânduri ai? - Ei bine, i-am spus râzând, vreau să dorm o noapte întreagă cu cel mai inteligent bărbat din Veneția". A zâmbit și el, dar a trebuit să treaca încă un an de zile, până să ajung să-ți fiu soție. Suferisem prea mult și eram hotărâtă să fiu în viața ta O asemenea inteligență face bine ca soarele celor bolnavi. Azi sunt soția ta, și lumea îmi pare alta.

PIETRO: Ce noroc fără seamăn este prezența de toată ziua într-o casă a unei femei frumoase (o privește îndelung fericit, apoi se întoarce către Nicola, care rămăsese ca un stei tăcut) Nicola, de ce nu vrei să ai și tu un cămin al tău? Ar fi timpul să te însori din nouî

NICOLA (încruntat se întoarce în el însuși): Nu.

PIETRO (prietenos): Nu e un motiv ca, dacă nu ai avut noroc întâia dată, să renunți pentru totdeauna

NICOLA (tot mai încruntat, un uriaș răsucit din toate rădăcinile lui): Nu.

ALTA: Dar eu n-am știut că Nicola a fost însurat, când ai fost însurat, Nicola?

NICOLA (nu știe ce să râspundă, apoi cu o voce moale adâncă, venită parcă dîntr-o noapte grea îndepartată): Am fost într-adevăr însurat, Signora. Aveam 20 de ani. Am iubit o fată din satul nostru Avea 18 ani.

ALTA: O, atât de tineri amândoi. Era frumoasă și erai desigur tot atât de voinic ca acum, și tot atât de credincios cât ești ce binecuvântat lucru este dragostea tinereții. Ce a devenit această femeie?

NICOLA (cu umerii crispati, totul e inclestat în el): E moartă, Signora.

ALTA: (încremenește, cu fior nelămurit): Oh A fost bolnava? De ce a murit?

NICOLA (șovăie, parcă l-ar stingheri mâinile lui grele de uriaș, cuvântul cade cu întrâziere): Am ucis-o eu, Signora.

ALTA (îngrozită își strînge brațele la piept): Nicola, tu? (se uită copleșită, întrebătoare, la Pietro)

NICOLA (înclestat și trist, totul vine în el ca de la capatul lumii): De 17 ori am înfipt cuțitul în ea. Am prins-o cu iubitul ei (simplu). Întâi l-am omorât pe el.

ALTA (naucită, nu se poate regăsi): Nicola, cum ai să afli har înaintea Prea Sfintei? De aceea ești fugar?

NICOLA (senin ca un strigoi): N-am fugit. M-am dus în fața judecaîtorilor. Ei au găsit ca nu trebuie să fiu pedepsit. Ei m-au iertat, dar eu nu m-am putut ierta (cu o durere intoarsă) Era frumoasă (îi cade capul în piept) Am plecat din sat. Am vrut să intru la galere să vțslesc zi și noapte. Am devenit marinar. Și acum sunt aici (se frânge din umeri, din tot trupul lui de uriaș, ușor ca o plantă care se închide) Au trecut de atunci 18 ani, 7 luni și 23 de zile.

ALTA (ramâne adânc îngândurată, nu se regăsește): N-am crezut, n-am bănuit.

PIETRO: E timpul să găsesti împăcare, Nicola. Ai plătit ce era de plătit, pentru greșeala înfăptuită. Erai prea tânăr, deci nu destul de priceput ca să-ți alegi o femeie potrivită. Acum, la 40 de ani, ai alți ochi. Uită-te la cer.

NICOLA (mereu încruntat sub apăsarea unei sentințe pentru trei vieți): Nu, Signor Cerul e înjunghiat (urmează o îndelungă tăcere strivitoare)

ALTA (cu un țipăt ușor de spaimă): Nu Pietro, nu sta acolo.

PIETRO (privește și constată ca e chiar sub un greu lustru florentin de fier batut cu multă frumusețe; surâde): Iar spaimele tale? Dar am adus meșteri care l-au verificat. Cu toată vechimea lui, este sigur că ține.

ALTA (nervoasă): Nu știu poate ca e așa, dar nu pot îndura să te știu chiar sub el când mă uit și-1 văd deasupra capului tău, îmi da un fel de amețealap. Trebuie înlocuit cu altceva.

NICOLA (iese cu brațele încărcate de nave)

PIETRO: Am vorbit despre lucruri prea grave, Alta. Nu uita că asta seară ai o cinaă foarte importantă. Am invitat la masa pe Spallazini și toată Universitatea de la Padua. Trebuie să ai grijă de musafirii tăi.

ALTA (dezamagita). Nu va veni niciun profesor de la Padua. Au primit ordin de la Senatori să plece numaidecât înapoi, toți cei veniți în Veneția, fiindcă săptamâna asta au fost mari dezordini studentesti. Au devastat unele cafenele din cauza unui conflict cu zbirii și au asediat localul poliției. Dogele este foarte supărat.

PIETRO: Dar atunci ce faci?

ALTA: Nu știu ce să fac. Nu mai am la masă decât pe Spallazini și pe acel tânăr savant, Volta. E nevoie să invităm altă lume și trebuie o lume în care cei doi să se simtă bine.

PIETRO: În privința asta n-avea nicio grija dacă ești tu de față, se vor simți desigur nespus de bine. N-ai văzut ce a fost alaltaseară la Garani? Erau toți în jurul tău ca în jurul unei lămpi. Batrânul meu profesor m-a luat deoparte. Era fericit "Am dat cina asta ca sa-1 onorez pe Spallazini, care este azi cel mai mare naturalist al lumii astăzi, alaturi de Buffon, și care ne-a primit foarte frumos când am fost la el la Pavia. Avem și pe acest Volta care de pe acum este care de pe acumm este celebru prin experientele lui în domeniul electricitatii. Nevasta mea era foarte ingrijorată că se vor plictîși la noi .Din pricina Carnavalului nu avem decât câțiva batrânei camarazi de ai mei de la Padua cu nevestele lor. Fiecare nu știe decât de ale lui. Eram sigur ca Delatti avea să vorbească toată seara despre monadele lui Leibniz. Marturisesc ca v-am făcut invitația așa într-o doară. Nevastă-mea îmi spunea "cum crezi ca o femeie de 27 de ani o să vie între moșnegii tăi plictisitori?". Îți mulțumesc dragul meu elev, că ați venit. Sunt în seara asta de carnaval, în palatele venețiene două mii de supeuri stralucite unde cea mai frumoasa femeie din Veneția și cea mai mare actrișă a Italiei ar fi fost primită ca o regină. Ea a preferat să vie la o masă modestă de savanți maniaci și plictisitori. Uita-te la ei. Bieții oameni sunt nebuni de bucurie. Fiecare vrea să arate tot ce știe și privește cu cata convingere și seriozitate asculta contesa. Volta se roseste ca un scolar de câte ori ea îi pune câte o întrebare. Uite Spallazini, cum se cheltuieste și se agită. Contesa a arbitrat între noi și restul Venetiei. Un veac de aici încolo, știinta îi va fi recunoscătoare.

ALTA: Dar nu i-ai spus bunei noastre Garani ca nu mă plictisisem deloc? Că de când am renunțat la teatru nu caut decât să mă instruiesc? Că mă interesează asemenea lucruri nespus?

PIETRO: Parcă ea nu ne-a văzut la cursuri ca pe niște cuminți studenți. Totuși nu-i vine să creadă că într-o seară de carnaval, preferi asemenea dizertații.

ALTA (râde amuzată): Dar știi despre ce ne vorbea marele Spallazini când tu erai în colț cu profesorul Garani? O certa pe batrâna Garani că n-a gătit cartofii pe care i-a adus el. El sustine că această buruiană are un fel de fruct în pământ care se poate mânca și ca, bine gaătite, aceste fructe ar fi delicioase și foarte hranitoare. Cei mai mulți de la masa susțineau însă ca acest cartof este otravitor ca nu se mănâncă nicăieri în Europa și că de când buruiana a fost adusă din America, din greșeală, creste așa în nestire pe marginea drumurilor. I-am făgăduit lui Spallazini că, la masa de asta seară, dacă îmi trimite cartofi (surâzând), că-i poartă cu el în cufăr în scop de propagandă, vom mânca amândoi cartofii, chiar dacă toți ceilalți vor refuza. Era încăntat și mi-a spus ca vine mai devreme ca să-mi arate cum să-i pregătesc mă duc să dau ordine la bucătărie.

PIETRO: Cu alte cuvinte vei mânca o plantă care se bănuieste otrăvitoare, fără să mă inviti și pe mine? Asta este iubirea ta?

ALTA (surâzând): Tocmai de aceea tocmai de aceea (iese, dar se reintoarce) și nu uita că după cină, după ce pleacă musafirii, mergem un ceas cu gondola pe mare, să dormim în chioșcul nostru ca într-un cuib înconjurat de ape. 
 

Scena II

PETRO, CELLINO 
 

PIETRO (s-a așezat la masa cea mare de lucru)

NICOLA (care ieșise și el, revine și anunță): A venit acel cavaler. 
 

(Pietro îi face semn cu mâna că poate să intre).  
 

CELLINO (intră înzorzonat cu maniere de cavaler de curte. Face un salut grațios și sigur de el): Am plăcerea să vă salut, Signor Proveditore.

PIETRO: Nu mă intereseaza plăcerea d-tale. Cine ești d-ta?

CELLINO: Excelenta, m-ați chemat.

PIETRO (nervos, iritat, bate cu pumnul în masă): Cine ești d-ta?

CELLINO (intimidat, și-a pierdut alura de grație): Sunt Cavalerul Marcello Mariani, din familia Mariani, înscrisă în Cartea de aur de la 1214, iar de la 1534, baroni ai Sfantului Imperiu.

PIETRO: Nu mă interesează familia d-tale. Mă interesează să-mi spui cine ești d-ta.

CELLINO (scuzându-se): Am crezut că de vreme ce m-ați chemat, știți cine sunt.

PIETRO: Dacă nu mi-ai părea prost ca un păun, aș putea lua asta drept o obraznicie Dar s-ar putea să fie amandouă.

CELLINO (consternat): Signor

PIETRO: Din nefericire ești și comandantul fregatei Vellocitta?

CELLINO: Da, Signor

PIETRO: Asta e mai mult decât să fii rămășița unui neam ilustru în orice caz, ar fi trebuit să știi ca acesta-i titlul pe care trebuie să ți-1 dai când ești chemat în interes de serviciu. Te rog deci să-mi spui cine ești?

CELLINO (nesigur de el): Sunt capitanul Marcello Mariani comandantul fregatei Vellocitta.

PIETRO: Buna ziua, te rog, stai jos

CELLINO (are un aer cu totul buimac. Se vede ca nu e obișnuit să fie tratat astfel, se asează). Dar, excelență…

PIETRO (sever): Câte vele, câte tunuri și ce echipaj are Vellocitta?

CELLINO (interzis, nu știe ce să spună): Nu m-am interesat încă (șovăie) N-am văzut-o încă…

PIETRO: De când ești comandantul ei?

CELLINO: De șase ani.

PIETRO: De șase ani, și n-ai văzut-o niciodată?

CELLINO: Trei ani am fost pe lângă ambasada noastră din Franța. De doi ani sunt atașat pe lângă persoana Dogelui.

PIETRO: Și în acesti doi ani n-ai găsit niciodată timpul și n-ai avut curiozitatea să vezi această corabie, și să cunoști oamenii pe care îi comanzi?

CELLINO: Așa cum e obiceiul, echipajul mi-a făcut vizite de anul nou, în fiecare an. Atunci am împărțit bani trupei și daruri ofițerilor.

PIETRO: Și acum cine se ocupa de vas?

CELLINO: Secundul ei locotenentul (caută și nu găsește) Știu ca toată flota este însă în revizuire și reparatie, fiindcă este în mare parte avariată.

PIETRO: Da, flota este în reparație. Dar această nu ne-a împiedicat să constituim ordinea de bătaie și să lucrăm, în așteptarea vaselor toți ofițerii își instruiesc echipajele. Se lucrează la aprovizionarea cu muniții, se fac situații de effective. Ieri, s-au făcut exercitii de tragere. D-ta n-ai fost niciodată prezent în decursul acestor trei luni, deși la început ai fost anunțat ca toți ceilalți și apoi poftit de către camarazi să vii.

CELLINO: Ocupațiile mele pe lângă Doge m-au impiedicat să viu.

PIETRO: Ocupațiile d-tale sunt foarte nelămurite pe acolo, în timp ce pe vas se va simți lipsa comandantului. Și chiar dacă vei veni, mă întreb câtă pricepere are acest comandant câte călătorii de cursă lungă ai făcut până acum?

CELLINO: N-am avut prilejul unor asemenea călătorii.

PIETRO: E un prilej pe care un marinar îl caută anume. În câți timpi se strange vela superioară?

CELLINO: Nu mi se pare necesar ca un comandant să știe un lucru pe care îl pot executa subalternii lui .

PIETRO: Este din ce în ce mai lămurit pentru mine că d-ta nu ai călătorit pe mare decât ca pasager și totuși ești comandantul unui vas de război.

CELLINO: Acesta-i cazul tuturor tinerilor înscriși în Cartea de aur din Veneția. Vorbesc de cei care sunt comandanti de vase. Lepante a stat în atac cu spada în mana, la prora navei lui, și a sarit în fruntea oamenilor pe puntea navei turcesti din fata și după ce a curatat această nava, din pricina ca stramtoarea toată era inchisa de sute de nave de lupta, n-a putut să se mai descurce cu nava lui și a luptat mai departe sarind de pe vas pe vas așa s-a câștigăt cea mai mare bătălie navala a creștinătății (Apasă pe "acest') Acest Mariani a fost făcut baron al Sfântului Imperiu.

CELLINO (surprins, încurcat): Era străbunicul meu.

PIETRO: Nu, dumneata ești lepădătura lui.

CELLINO (ar vrea să spuie ceva, dar privirea tăioasă a lui Pietro îl ingheață): Signor!

PIETRO: Oamenii ca acest Gregorio Mariani, luptand peste mari departe, au făcut gloria Venetiei și i-au adus palatele de pe canaluri, San Marc bisericile, toate cheiurile și Arsenalele Ei au adus totul, cei de aici n-au adus decât mlaștină. Erau capitanii care iubeau caile de apa inspumate și fără sfârșit Cei care lipseau trei sferturi de an și câte odată și trei ani de acasă Ai auzit de Marco Polo? (surâde amar) Pe atunci Republica era aparata în Egipt, pe insula Cypru, pe Bosfor, căci Mediterana era un lac Venețian. Azi ne aparam la Lido și în baltoacele de la Mestre.

CELLINO: Îngăduiți-mi să vă spun că Republica a durat 1400 de ani… Poate va mai dura încă o mie

PIETRO (uimit): Încă o mie de ani? Vrei să spui încă 20 de ani și nici aceștia siguri. Nu știți nimic din cele ce se întamplă în lume. Nu Cu un tineret de starpituri gatite ca niște catei, așa cum e tineretul patrician de azi, mergem spre sfârșitul sfârșitului „Vellocitta" va pleca poate peste câteva ore, în recunoaștere, înaintea flotei. Cine va comanda fregata?

CELLINO: Secundul vasului va fi fericit desigur să comande această recunoaștere.

PIETRO: Cu alte cuvinte d-ta ai titlul, dreptul de a porunci, dreptul de a răsplati, avantaje de tot soiul, vei avea și onorurile în caz de biruintă, dar în lupta nu vei fi cu oamenii dumitale, nu le vei simți fiorul pe care îl da pavilionul înaltat brusc pe catargul navei amiral, ca semn de începere a luptei, nu vei retransmite palid ordinul de atac pentru oamenii de pe vasul dumitale. Vei fi în ceasul acela fără seaman, în cine știe ce alcov. Tragi totuși nădejdea secretă că "Vellocitta" va străluci în lupta, chiar de se va scufunda, și ca vei fi sărbătorit, în calitate de comandant, în saloanele Signoriei și în budoarele patriciene

CELLINO: De ce aș merge să comand eu acolo unde nu mă pricep? Comanda mea, dacă îmi permite excelenta voastră să remarc, are un caracter reprezentativ Actele Republicii tin socoteala de acesti 1400 de ani, - de acest trecut fără care Veneția nu ar fi Veneția, iar forma acestei recunoașteri este mentinerea în fata a acelor familii care în trecut, așa cum ați spus, au adus gloria și bogatiile cetății Secundul meu, și la fel ceilalți comandanti care sunt în aceeași situație, înțeleg ce avantaje înseamnă pentru ei să fie sub comanda directa a unui nobil din apropierea Dogelui.

PIETRO: Nu tăgăduiesc ca din nefericire sunt și ofițeri care găsesc de folos să fie astfel protejați. Dar nu e nici cinstit, nici cuviincios și nici frumos în orice caz, eu nu merg la luptă cu astfel de comandanti Vreau ca meritul să fie merit răspunderea, răspundere; și râsplata, râsplata Vreau la comanda oameni întregi, nu papusile altor papusi caraghioase (se ridică în picioare să-i facă loc la masaă, apoi îl pofteste sever) Aici pe masa asta, ai hârtie de scris și o pană. Scrie te rog și semnează o scrisoare către Proveditorul flotei, prin care arăți că, nefiind marinar, nici prin chemare, nici prin pregătire, renunți la comanda fregatei "Vellocitta" și la orice grad ofițeresc în flotă.

CELLINO (uimit, nu-i vine să creadă, are o bruscă mișcare de indignare, dar se stăpânește și răspunde sfios, căci e dominat mereu de privirea aspră a lui Pietro): Nu pot semna astfel de scrisoare.

PIETRO (dur, vine un pas spre el): E dorința mea asta.

CELLINO (luptă cu el însuși dar găsește totuși puterea de a rezista): Îmi cereți un lucru nedrept.

PIETRO: Nu pot discuta cu d-ta chestiuni de dreptate și nedreptate. Alfabetul meu n-are nicio literă comună cu al d-tale, ca să fie posibilă o lamurire. Este dorința mea ca d-ta să scrii și să semnezi această scrisoare. Înțelegi? Dorința mea.

CELLINO (șovăind, disperat aproape): Nu pot să renunț la gradul de ofițer al flotei. E atributul familiei mele de patrician.

PIETRO (vine furios spre el, e gata să-l lovească, se stăpâneste, dar cu fiecare gest aproape că îl pălmuiește.) Dar dacă nu-mi place mie să întalnesc acest cap de berbec frezat? De ce să risc să mă găsesc obligat să stau de vorbă cu un cap care îmi inspiră greață (cu bastonul cel lung de pe masă, îi da jos peruca, asteaptă un gest de răspundă. Vine spre el cercetător). Porti alunițe false ca o curtezană? (îi ia propriul lui jabo și îi freacă obrazul de-i scoate pata neagră. S-a murdărit de pudră, și-i spune în scârbă) Ești pudrat ca o paiață.

CELLINO (se frânge ca un vierme, dar groaza de Pietro e mai mare). Vă rog !

PIETRO (cu dezgust): Mă rogi? ha ha ha mă rogi? E și clipa să mă rogi. Asculta, ești cel mai josnic poltron pe care îl cunosc. Am auzit multă lume găsindu-te totuși simpatic.

CELLINO (a renunțat la orice intenție de a răspunde, e mulțumit și cu atât): Signor, nu mă cunoașteti dacă m-ați cunoaște…

PIETRO (vine la el, îi cere cu un gest moale sabia): Dă-mi puțin sabia d-tale.

CELLINO (îi da sabia încurajat oarecum de acel "simpatic" și de gestul moale): De obicei, port pumnal. Am primit-o în dar acum trei ani în Franța.

PIETRO: Ai primit-o în Franța? (o examinează) Ciudat, știam că pe acolo sabiile sunt altfel. Tocmai că vream să văd anume ce fel de sabie ai d-ta. A mea ar fi sărit singură din teacă oricine ar fi fost acela care mi-ar fi vorbit așa cum ți-am vorbit eu d-tale. (i-o zvârle cu dispreț înapoi și îi arată cu un gest tăios masa de scris) Treci și scrie scrisoarea.

CELLINO (înțelege că nu poate să-l înduplece, ia un soi de hotărâre, totuși foarte prudent): Acest titlu și această însarcinare mi-au fost conferite conform legii, prin ordinul Dogelui, și nu am dreptul să renunț la ele decât cu respectarea acelorași forme.

PIETRO (își muscă ușor buza de jos): Bine dar dacă rămâi comandant al fregatei, tot conform legii, te previn ca dacă mâine nu te înfățișezi la serviciu, te vor aduce oamenii mei în fiare, oriunde te vor găsi (a vorbit iritat).

CELLINO (vag încurajat): Avand în vedere ca sunt necesar în insarcinarile mele de la Signorie, se va găsi poate cine să mă scoată din fiare.

PIETRO (palid cu o violență groaznică): Scoate sabia și vino numaidecat după mine în gradină.

CELLINO (încremeneste, îngrozit nu mai știe ce să creadă): Signore…

PIETRO (cu o voce hotărâtă și aspră): Porneste înainte am să-ți arat eu ce înseamnă să insulți pe Pietro Gralla.

CELLINO (cu un soi de disperare): N-am vrut să vă insult, am vrut numai să mă apăr.

PIETRO: M-ai insultat când îți închipui că o măsuraă luată de mine poate fi anulată prin astfel de interventii și mai ales când îndraznesti să-mi spui mie acest lucru este o nerușinare, care nu poate fi pedepsită decât într-un singur mod. Scoate sabia, căci altfel îți retez urechile și-ți scurtez nasul aici, pe loc (și-a scos sabia). Te voi vindeca de cuceriri de femei și de interventii prin ele.

CELLINO (și-a pierdut cu totul capul, nu mai știe ce să facă): Am vrut să spun…

PIETRO (cu un gest scurt, ca o concluzie): Treci și scrie.

CELLINO (a trecut la masa și scrie, pe urma semnează).

PIETRO (îl urmărește domolit, iar după ce Cellino s-a ridicat de la masă examinează hârtia și o azvârle apoi cu dispreț într-un colț al mesei. Cellino mai așteaptă parcă năucit în pici. Vocea lui are acum o caldă tristețe, ca o nostalgie a unui lucru imposibil): Ești mulțumit de d-ta însuți?

CELLINO (simte schimbarea din vocea lui Pietro, răspunde ușor îndurerat): Nu înțeleg întrebarea pe care mi-o puneți.

PIETRO (cu un ton ușor melancolic, cu o ironie prietenească): Am văzut ca de familia d-tale, înscrisă în Cartea de aur de la 1214, ești nespus de mulțumit. Te-ai întrebat vreodată dacă acest șir de strămosi este și el tot atât de mulțumit de d-ta?

CELLINO (justificaâd-se): Duc viața pe care o duce orice tânăr patrician.

PIETRO (cu tristețe, parcă binevoitor): Ți-ai cercetat-o vreodată mai de aproape această viață de tânăr patrician? În felul ei, în satisfactiile pe care ți le oferă? (asteaptă câteva clipe și pe urmă își răspunde singur) Ce întrebare? (surâe) Dar este destul să te privească omul câteva clipe ca să vadă, nu te supăra, că te topesti de admirație pentru ceea ce ești, pentru cine ești și pentru cum ești. Capul acesta este un cap care se privește toată ziua în oglindă, găteala d-tale dovedeste ce subtire îți socotesti persoana și cât de mândru ești de locul care ți se oferă în anume anticameră. Drumul până în acea anticameră ți se pare și el o izbandă pentru care crezi că meriți să fii invidiat și știi bine ca ești invidiat de alții, care sunt mai puțin inzestrati ca d-ta, pe linia d-tale. Sunt mai puțin frumoși nu atât de bine dichisiți, de familie mai puțin nobilă, mai puțin isteți ca d-ta, cum să spun, în slugărnicie (surâde trist și obosit) Altminteri știu ca în felul d-tale ești o fală a aristocratiei venețiene.

CELLINO (foarte sincer): Ce pot să fac decât ce se cere unui tânăr de rangul meu?

PIETRO: Adică să te îmbraci, să mănanci, să te dezbraci și să te culci?

CELLINO: Sunteți din nou batjocoritor.

PIETRO: Nu, te întreb sincer, cu dorința de a afla un răspuns. Spune-mi ce faci altceva mai cinstit decât obositoarele ispravi de a te imbraca, de a mânca, de a te dezbraca și a te culca iarăși?

CELLINO: Cred că principalul lucru este să nu faci nimănui rău și socot ca nimeni nu se poate plânge de mine. Nu iau nimănui nimic din ceea ce i se cuvine.

PIETRO (zâmbind obosit, îi vorbește ușor, fără ură): Hm hm. Chiar așa să fie? Ai văzut că nu erai comandant de fregată decât răpind acest drept unui tânăr merituos care nu avea privilegiul d-tale de a se fi născut cu diploma de nobil tipărită pe spate. Ești primit în secretele Signoriei pentru serviciile și meritele câștigate de familia d-tale, fără ca d-ta să moștenesti de la această familie și știinta datoriei implinite și fără truda cu care ea a plătit onorurile Cărtii de aur. Misiunile fastuoase cu care te onorează Republica sunt posibile în primul rând fiindcă Republica există dar d-ta n-ai făcut nimic personal pentru ca această Republica să existe. Cheltuiești bani, mai mulți decât ai, mai mulți decât ai moștenit, se pare, și după câte mi s-a spus, iei bani și de la femei, bani munciți să zicem de alții. Iată deci ca nu ești ca nu e chiar atât de cinstit ceea ce faci. Dar nu despre cinste și moralitate vreau să-ți vorbesc. Latina asta, știu ca nu o prea înțelegi d-ta. Vreau să vorbim pe limba d-voastră, a tinerilor patricieni de azi.

CELLINO (lovit mai curând de amărăciunea cu care i s-a vorbit, se indreptă spre ușă): Sunt în casa voastră, excelență, și-mi este foarte greu să pot vorb.i Am fost chemat în interes de serviciu. Cred ca e mai nimerit să plec, ca să evit în modul acesta situația de…

PIETRO (îl cearta fără supărare): De ce ți-ai adus aminte ca ești diplomat? Nu, iscusin.a d-tale diplomatică nu te poate ajuta. Țin foarte mult să spui tot ceea ce gândesti. De multă vreme vreau să știu și eu ce se petrece sub o frunte Venețiană de azi.

CELLINO: Ei, bine asta-i Veneția. De câteva sute de ani asta-i Veneția. De aceea nu înțeleg ce aveți cu mine. De ce îmi cereți mie socoteală pentru tot ce se întamplă azi în Veneția.

PIETRO: Pentru ce? (cu o nespusă parere de rău pentru ceea ce nu e) Pentru că ești tânăr? Pentru că ai fi putut fi tânăr.

CELLINO (surprins): Tânăr?

PIETRO: Da. A fi tânăr înseamnă a fi de oțel. A privi totul în față. A nu putea minți niciodată. A nu putea îndura să fii mințit de alții. A nu putea îngădui minciuna oriunde ai întâlni-o. A urî nedreptatea când ești tânăr nu poți fi legat de nimic încăleci tu viața cum vrei. Fiindcă îi poți da cu piciorul. Nu te târăște ea ca pe o epavă, care nu mai știe să renunțe.

CELLINO: Poate să spună ce gândește, azi, cineva în Veneția?

PIETRO: Când ești tânăr nu mai este nimic între Dumnezeu și lume, decât ființa ta poți zice: Nu.

CELLINO (uimit): Poate să zica cineva "nu" azi la Veneția? Cu Consiliul celor zece și cu cei trei inchizitori?

PIETRO: Da ar fi putut s-o spuie cei tineri dacă ar fi fost tineri. Ah! tineretul acesta Venețian câte speranțe nebunesti am pus în el.

CELLINO: Tinerii patricieni de azi nu pot fi vinovați. Oare ei au adus Veneția în starea în care ziceți că este acuma? Tinerii patricieni?

PIETRO (uimit): Tinerii patricieni? Ce cuvinte fără sens. Tinerii patricieni? Nu, voi nu sunteți tineri. Nu exista tineri patricieni. Voi v-ați nascut batrâni ați moștenit putreziciunea tot mai urâta a inaintasilor. Sângele vostru s-a subțiat, organele voastre albicioase au frumusețea fiorilor de putregai. Mintea voastră este anemiata și functionează numai la suprafață. Tot corpul este întăratat de o mâncarime permanentă când oasele sunt moi ca zgârciul și strâmbe, judecata este copilaroasă. Când câte un exemplar izbuteste un corp întreg, de poate să stea în picioare, cărțita sapă în altă parte. El are atunci mintea nelegată. Nu poate să stea singură drept (cu silă) Oasele voastre se rup ușor ca tulpinile de flori uscate. Voi nu sunteți tineretul Venețian. Patricienii aceștia putrezi nu mai pot da nastere unui tânăr. Progenitura lor seamană, ori la trup, ori la minte, cu o lipsă și cu un plus, cu progenitura maimuțelor. Dar undeva ar trebui să fie tineretul adevărat Venețian. Cu mintea ageră, cu trupul sprinten și sănătos. Pier însă nestiuti, în fiecare an, pier nenumarati din acest tineret aici în cetate, cum piere orice samânță bună în mlasștina putredă unde nu prind decât buruieni târâtoare. Nu le priește locul (a rămas pe gânduri, adânc îndurerat, e ca o lumină stinsă de mult în el, se duce iar la fereastră, parcă ar căuta ceva)
 

Scena III

PIETRO, CELLINO, NICOLA 
 

NICOLA (intră cu o colivie în care este inchis un porumbel. Vrea să o puie pe masă).

PIETRO (furios, întărâtat): Nicola, iar?

NICOLA (puțin speriat): Știți ca este dorința Signorei să primiți această scrisoare.

PIETRO (gata parcă să sfarme colivia): Nicola, trebuie să se termine odată comedia asta.

NICOLA: Signor, porunciți-mi ce să fac.

PIETRO (stă mult pe gânduri, se framântă ca să ia o hotarare). Unde a fost depusa colivia? Tot sub portic?,..

NICOLA: De data această nu a mai fost adusă pe canal. A fost găsită în gradina chiar. Nu-și poate lămuri nimeni cum a ajuns acolo.

PIETRO (resemnat): Bine, Nicola Du-te (Nicola iese).

PIETRO (furios): Asta-i Veneția! (a uitat colivia) său acel tineret lacom și dezmățat.

CELLINO: Cine este de vină ca la Veneția domnește numai teroarea inchizitorilor și legea plăcerii? Fiecare cauta să guste cât mai plin din toate plăcerile vieții..

PIETRO (izbucnind): plăcerile vieții? Foarte bine, să fie plăcerile vieții Nu mă sperie legea plăcerii (vine aprig spre el) Dar știți voi care sunt adevăratele plăceri. Bănuiți voi care sunt marile plăceri ale trupului, măcar? Organele voastre istovite le mai pot gusta? Vă cunosc și vă plâng. Nici plăcerile mesei nu le mai puteți simți. Sunteți imbuibați. Resturile mâncărurilor de la pranz, întrâziate, vă strică masa de seară. Cerul gurii vă e ca sacazul și trebuie gâdilat cu prafuri iuti, tari, și băuturi arzătoare. Nu puteți dormi de putreziciunea din voi și vă sculati cu gaturile naclaite și mirositoare. Cum să știți voi ce este o masa voinicească și un somn sănătos? (strigă înfierbântat) Nicola, Nicola!

NICOLA (intră voinic și liniștit)

PIETRO (aprinS): Nicola, ia povestește acestui tânăr putred, ce fel erau mesele noastre când ne întorceam din larg.

NICOLA (arată modest): Câte o lună, două, mâncam pe apucate, ce se găsea pe corabie. Pe ici, pe colo, mai luam de pe coastă și nici atunci nu era rău. Dar când ajungeam acasă, mâncam câte trei zile și trei nopți, ca lupii flamânzi.

PIETRO (către Cellino): Ai auzit? Mâncam ca lupii flamânzi. Știi cum mănâncă un lup flamând? (râde bărbateste) Sfâșie de pofta opt oi, ca să mănânce una singură (se întoarce îndârjit) Cum a fost când ne-am întors după Isola Nera, Nicola?

NICOLA (cu o liniște voinica): Ne așteptau cei din Lavalette cu butoaie de vin nou ca era toamna, cu vitei fripti la frigare și sulite de chebap turcesc. Am mâncat, am băut și am cântat o săptamână întreagă.

PIETRO (fierband): Ai auzit? Sulite de chebap turcesc. Nicola, spune-i ce este chebapul turcesc.

NICOLA (lămureste cuminte): Sunt niște sulite mari cu friptura de berbec și mirodenii.

PIETRO (prins de amințire): Nicola, spune-i cum am dormit noi când ni s-au rupt navele în furtuna, în anul când am batut pe beiul din Suza.

NICOLA: Am stat trei zile și trei nopți în viscol pe lângă insula Canea. Am pierdut catargele, a intrat apa în cale. "Ochioasa" s-a rupt în două și cu greu am cules oamenii de pe valuri când am ajuns în port, abia ne țineam pe picioare. Am dormit trei zile și trei nopți în șir. Ca în mormânt.

PIETRO (ca un ecou): Ca în mormânt (inflăcărat) Ai auzit ce înseamnă plăcerile trupului? (aprig) Ce cunoașteți voi din toate astea în Veneția? (râzând) Îți place Veneția, Nicola?

NICOLA (cu silă): E murdară și oamenii se scarpină Mi-e dor de mare.

CELLINO: Dar la Veneția nu e mare?

NICOLA: Nu e bună nici să-ți speli picioarele. Când vrei să inoți în apa ei, ți se întoarce stomacul pe dos. La Veneția e baltă, nu e mare.

PIETRO (lui Cellino): Du-te cu Nicola să te scalzi lângă stancile Marocului. Să-1 vezi harjonindu-se cu un delfin, cu valurile cât dealurile Florenței. Urla ca un nebun pe apa. Vâneaza pestii cu sulița.

NICOLA: Acolo vezi 50 de stânjeni până la fund ca într-un pahar. Iei apa în mâini, e ca roua, te mângâie..

PIETRO: Uita-te la el Gol e frumos ca un cal arapesc și miroase a ierburi marine. A batut aici, într-o seara când s-a supărat, o bodega întreagă pe Mercerie. Voi sunteți nespălați, aveți paduchi pe sub peruci și va suportati mirosurile numai cu risipa de parfumuri. Vorbiti voi de plăcerile trupului Nu le mai puteți cunoaște Sunteți prea becisnici ca să cunoașteti plăcerile trupului și parcă sunt numai acestea? Sunt unele de care nu ați auzit niciodată, nici nu le bănuiti (batjocoritor) Vă plimbati inzorzonati și încăntati pe canalele astea noroioase. Hei să plutești pe lângă coasta africană, atunci când apune soarele și să vezi aur pe munti și paduri de stofe scumpe, și stanci care ard (a ramas nemișcat pe gânduri, cu privirea pironita înapoi) Am întâlnit odata, într-un port spaniol, un englez care a fost cu oamenii lui cel dîntâi european, pe fluviul Congo în inima Africii M-am gândit la plăcerea fără seaman ce o va fi simțit el fiind acolo, și am ravnit la ea cu ciuda și pacat (cu un rânjet) Auzi, plăceri! Bine, să fie plăceri Am cunoscut la Geneva, când am fost anii trecuti pe acolo, un doctor cam nebun (explicand firesc). Îmi place, oriunde mă duc, să caut oamenii deosebiți și să am bucuria de a-i cunoaște Acest doctor nebun, săussure, tot incearca de vreo zece ani să ajunga cel dintâi, pe cel mai înalt pisc al Alpilor, pe acel Mont Blanc alb de zapezi vesnice, pe care n-a calcat niciun picior omenesc, de la facerea lumii. Cheltuieste averi organizand expeditii în fiecare an și mereu se întoarce cu fata plesnita de ger, aproape orb de arsura zapezii, uneori împuținat de tovarășii căzuți prin prăpastiile ghețarilor, dar fericit ca a urcat de fiecare data câteva sute de metri mai mult.

CELLINO: Am auzit și eu de încercările doctorului săussure la Geneva îmi închipui ce plăcere va simți când va cuceri cel mai înalt pisc al Alpilor.

PIETRO (cu un râs sarcastic): Îți închipui? Asta-i. Dar poți să scotocesti în dumneata oricât să innadesti plăcerile tuturor banchetelor și ale tuturor cuceririlor dumitale și nu vei găsi nimic care să-ți poata da o idee de plăcerea naprasnica pe care o va simți el când se va fi catarat când va fi cel dîntâi în lume, la o înaltime de 15.000 de picioare (râde iar) Astea nu sunt plăceri pe care să și le poata închipui un om ca dumneata (vine aproape de tot de el; e parcă tot crescut trupește, fierbe ca vinul, beat de amințirea plăcerilor posibile). Ai comandat vreodată o suta de oameni în lupta, ca să simți înainte de atac plăcerea unei asemenea răspunderi, ca o apa grea în tine? Ai stat vreodată rezemat de catarg, istovit după o zi de lupta, cu tunul și sabia, patruns de plăcerea de a te gândi încă viu? Ai eliberat vreodată convoaie de sclavi, ca să te înnebunească și pe d-ta bucuria lor? Ai bătut drumuri prin pustiu, ai sarit în ascuns ziduri de cetati pazite, ca să-ți scoti cel mai bun prieten inlantuit în beciuri de temnita? Și pe urma să te vezi alaturi de el pe mare? (ca dintr-un prea plin al gândirii voluptuoase, al tuturor poftelor) dacă vreodată ai să incerci asemenea plăceri, adu-ți aminte de cele ce-ți spun eu acum și ai să mă înțelegi. Vei ști atunci ca sunt plăceri binecuvântate și plăceri becisnice. Ah, dacă ar trebui să-ți vorbesc încă de o altă plăcere, cea mai rara dintre toate și despre care mă gândesc cu ciuda ca nu o voi cunoaște niciodată. A trăit cam acum o suta de ani, un evreu sarac, tuberculos, care se întreținea din poleitul lentilelor comandate și era excomunicat de Sinagoga. Deși era nespus de sărac, îl vizitau cei mai ilustri savanți ai lumii și îi scriau regii, căci era filosoful Spinoza. A refuzat toate plăcerile lumii pentru una singură. Aceea de a gândi cât de mare va fi fost această plăcere când el și-a dat seama ca în cămăruța lui cu un pat tare și un singur cearșaf gândește lucruri care n-au fost gândite de trei mii de ani? (se plimbă prin casă) Dar chiar la aceasta nu putem năzui noi ceștilalți (se oprește drept în fața lui Cellino) Ei, ai ințeles? Legea plăcerii o vreau și eu, dar mă dezgustă minciuna, precaritatea poftelor voastre. 
 

Scena IV

PIETRO, CELLINO, NICOLA 
 

NICOLA: Signore, Marchiza Caratesta așteaptă în gondolă sub portic și va roagă să aveți bunătatea să îngăduiți cavalerului Mariani să coboare la intrare.

PIETRO (încremenit, uluit): Marchiza Caratesta, cumnata Dogelui? Jos la portic?

NICOLA: Asteaptă de un sfert de oră.

PIETRO (Își duce mâna prin păr nedumerit, nevenindu-i să creadă); Marchiza Caratesta te-a trimis sus la mine? Cumnata Dogelui?

CELLINO (explică): Va trebui să întovărăsesc pe marchiză la operă. Știa ca sunt aici.

PIETRO (izbucnind brusc, fierbând, rîbufnind): Nicola, zvârle pe nerușinata aceea, cu gondolă cu tot, în canal (către Cellino cu dezgust) Cumnata Dogelui? Ce nerusinare până aici s-a coborat? Vrea să se știe ca se interesează de d-ta? S-a speriat că ai întrâziat? Pe ea te bizuiai adineaori când aveai inconstiența să-mi spui că va avea cine să te scoată din fiare, dacă te voi aresta? Ah îngerul păzitor era în funcțiune încă de la răsăritul soarelui și da tarcoale casei. Nu-și mai dă seamă, otreapa asta, ca locuința unui comandant în ajun de luptă nu poate fi necinstită astfel?

CELLINO: Excelență, cred că nu mai aveți nimic cu mine. Trebuie să plec. Sunt sigisbeiul acestei doamne, și trebuie s-o conduc la operă.

PIETRO (dezlăntuit, cu o mânie care scapară, hohotind): Ești sigisbeiul ei?.. ești sigisbeiul ei? Ești cățelușul ei inzorzonat și amantul ei domestic? Și nu ți-e rușine să spui asta?

CELLINO: Nu văd ce găsiți neobisnuit în faptul că sunt sigisbeiul acestei doamne.

PIETRO: Dezgustătoare comedie. O scoli dimineața din pat, o îmbraci, ești pe urmele ei toată ziua. Seara o dezbraci, o culci și o predai bărbatului, mulțumindu-te cu fărămiturile care cad de la masa lui.

CELLINO (ca și când și-ar apăra amanta): Marchizul Caratesta este și el sigisbeiul contesei Cariguani și deci înțelege foarte bine indatoririle acestei gingașe functiuni.

PIETRO (amar, obosit): Vă rămâne un motiv de uimire sute de ani de aici încolo, chiar când va disparea această republica, acest cuvânt "sigisbeu", ca un semn al decăderii și al depravării venețiene (se așază îngândurat în jilț).

CELLINO: Acestea sunt la Veneția regulile iubirii și ale bunelor maniere. Datoria unui sigisbei este să se arate un adorator delicat și staruitor

PIETRO (izbucnind, se ridică aprig): Bune maniere? Iubire? Îndrăzniti să vorbiti despre maniere voi care sunteți lasitatea însăși? Ce valoare poate să aiba niște maniere dacă ele sunt așezate pe un temei de intriga și infamie? Ce poate fi iubirea voastră decât nevoia de a se scarpina a tuturor animalelor? Numiti dragoste, goana asta oarba și întărâtata după femei cât mai multe femei.

CELLINO: A cuceri o femeie cere mai mult talent și e cea mai frumoasa râsplată pentru un cavaler.

PIETRO: "Cuceriri"? "A cuceri"?' (hohoteste sarcastic) Ha haha. Mi-e mila de o femeie care se lasă cucerită, care are sentimentul ca e un obiect urmarit, incoltit, apartinand celui ce 1-a cucerit O femeie nu apartine ca un obiect casnic, nici nu se cucereste ca un vânat. O femeie iubește său nu (cu dispreț) să cucerești, să cucerești cât mai multe, asta e ambitia fiecaruia? să cucerești, cate? O suta? O mie? Trei mii? Mintea voastră este atât de plafonată, încât nici nu va dați seama de zadarnicia goanei voastre Orice ați face numărul este limitat. când eram sclav, eram vesnic infometati, dar mai ales era între noi unul natang și vesnic chinuit de amințirea meselor bune. Jurase ca dacă scapa vreodată n-are să mai manance toată viata lui decât bomboane El, în mintea lui de sclav infometat, vedea munti de bomboane de care niciodată n-o să se sature. Este adevărat ca, intors, a mâncat câteva pungi pe zi Dar după vreo două săptămâni, într-o zi s-a oprit și azi îl imbolnaveste numai cuvântul bomboană. Tot ceea ce este al trupului are o limita și nu are nicio importanță dacă limita asta este mai departe său mai aproape în definitiv, dacă nu poți să cucerești toate femeile, și asta ar fi ceva, ce importanță mai are numărul? când tii să treci inot oceanul, ce importanță mai are ca ai înotat treizeci de leghe, cincizeci său chiar nouazeci? când e vorba de femei numărul nu poate avea nicio însemnatate. Dragostea e preferinta exclusivă, său nu mai e nimic.

CELLINO (cu un soi de dezolare): Conte, aș vrea nu știu nu pot să vă vorbesc aș vrea să mă înțelegeti

PIETRO (râzând și arătându-i ținuta): Să te înțeleg eu pe dumneata? Crezi că e atât de greu?

CELLINO (încurcat, nu știe ce să spună). Peruca aceasta , credeți că eu am inventat-o? Jaboul acesta, batista asta, pudra asta, eu le-am născocit? Dar acestea, fleacuri cum le ziceti, se poartă la toate curtile europene, mai ales la curtea franceză. Ați trăit numai în Orient și pe mare. Aici, la Veneția chiar, ați fost totdeauna izolat. Ce vreți? Acesta-i veacul nostrum. E un veac de rafinament în maniere, în care mai presus decât orice, femeia e o podoabă, care e tratată și cucerită cu gentilețe, cu curtoazie, și, dacă vreți, și cu puțin spirit filosofic mai sceptic.

PIETRO (surâzând): Galanteria voastră? (râde ușor) Am mai cunoscut un galant, un "cuceritor" care mi-a inspirat mila cu cuceririle lui (tot ce urmează e spus foarte repede, cu o mișcare familiară ca o broderie, cu un ton scăzut cu o căldura intimă) Acum vreo zece ani mă aflam la Neapole și vizitam din curiozitate o sala de bal M-am oprit lângă o masa de joc și priveam Un bărbat voinic, negricios și cu nasul mare, altfel foarte gatit, dadea o banca de faraon M-a poftit ca dacă nu joc, să trec mai departe și să fac loc altora care joacă. Am luat un ducat de pe masa lui și ara început sa-1 invartesc ca pe un titirez. S-a ridicat furios în picioare și m-a poftit jos în gradina ca să aflu cine este. Pe când coboram, o femeie mi-a soptit speriată: "Fereste-te, este cavalerul Casanova de Seingalt". Din nume auzisem într-adevăr multe despre el. După al treilea angajament, i-am smuls sabia din mâna și am pus piciorul pe ea, spunandu-i râzând: "Dacă și la femei ești tot atât de neîndemanatec ca la spadă, nu mai pricep nimic". Mi-a răspuns cu un zâmbet amar: "Mi se pare ca au început să mă lase și femeile, și spada". N-a vrut să mă lase să mai plec. A părăsit jocul și am mers de am cinat împreună. Altfel, era un tovaraș plăcut, un amestec de cavalerism și viclenie. Vreo zece zile am fost nedespartiti. Atunci am văzut ce înseamnă un cuceritor. Se țineau de el niște sirete fără rușine, care-i speculau galanteria - avea galanteria cunoscută jucătorilor de cărți - care-i spuneau toate minciunile, care-1 duceau, jucând tot felul de comedii. False contese, false artiste, false virgine. Totul credea, bietul om. De altfel, trecand în graba din oraș în oraș, n-avea timp de nimic și nici nu ar fi putut să cunoasca altî lume decât aceea care umplea salile de joc său rămânea datoare prin hanuri. Nu pot uita o întâmplare cu el. Într-o zi m-a dus la o baie turcească, de abur fierbinte, numai pentru femei. Știa acest Casanova cum se deschid toate portile. Nu m-a lasat până când n-am mers cu el. Ascunsi bine, prîntr-o plesnitură a unei usi, am privit amândoi înauntru. Erau vreo treizeci, poate patruzeci de femei dezbracate, la un loc, goale, din familii foarte bune (zâmbește). Parcă erau o turmă. Semanau între ele ca oile (lângă el). Ce poate fi să cucerești turme întregi de astfel de trupuri? Toate la un loc nu înseamnă cât o femeie adevărată (râde). Spusesem odată unui polonez care nu vazuse niciodată o rodie, că rodia este așa ca un fruct mai mare, parcă plin de coacaze. Omul meu a mâncat câteva mii de coacaze ca să afle ce este o rodie.

CELLINO (uimil): Credeți ca la Veneția nu se iubește? Că în aceste palate nu se suferă din dragoste?

PIETRO (amar): Taci, taci din gura (surade). Suferinta din dragoste? (se apropie de colivie) Vino mai aproape.

CELLINO (parcă șovăie): Dar…

PIETRO (insistă aproape poruncitor). Vino mai aproape (ia colivia) Știi ce este acest porumbel? Este un sol. Poartă o scrisoare. (desface colivia prinde porumbelul, desface biletul) O descreierată din Veneția, care-și închipui e pare-se că iubește numai fiindcă are mâncărime sentimentală, se dedă unui dezgustator șantaj (citeste biletul) "Nu uitați conte că dacă acest mic sol nu aduce un răspuns, oricare ar fi el și oricât de crud, i se va reteza gâtul. Nu uitați că vă iubesc". Soția mea însăși este aceea care, din mila acestei vietati, părăsite în colivia ei, sub porticul nostru, îi trimite răspunsuri, încercând să-i arate ce greșeală face. Nu, această nu e o femeie și aceste iritatii sentimentale nu sunt iubire. Zece mii de femei din acestea la un loc, nu fac o femeie. Sunteți mândri când cuceriti atâtea femei, tocmai fiindcă nu știți ce este femeia. Cine aleargă și nu se oprește la una singură, pierde din femeie ceea ce e mai bun. O femeie nu e numai trupul ei, fiindcă orice femeie are o frumusețe marginită în definitiv un trup e supus și el boalei. Cea mai frumoasă femeie e rareori frumoasa trupeste, în clipe fericite și numai cu puțină ameteală, ca unele tablouri care nu trebuie privite prea de aproape (cauta în el însuși) dacă n-ai văzut însă o femeie care iubește, atunci n-ai văzut niciodată o femeie frumoasa (surade) Când o femeie preferă, când în privire îi apare o lucire vie și pe buze îi joacă o lumină, atunci ea transformă orice e al trupului ei, într-o minune, deosebită de tot ceea ce a fost și va fi. 
 

Scena V

PIETRO, CELLINO, ALTA 
 

Pe aceste cuvinte intra, chemata parcă, Alta. El o privește aproape extaziat, înainte de a mai putea să spuie ceva. 
 

ALTA (a dat cu privirea de Cellino, ochii i s-au mărit și parcă nu-și poate lua fața de la el): Vreau să te rog…

PIETRO (întâlnind iar privirea Altei întoarsă asupra lui Cellino): Alta, acest rățoi gătit este un "cuceritor" se pare ca venețienele mor după el. Vorbește chiar despre iubire. Spune Alta, crezi că aceste orătănii sunt în stare să iubească? (își dă răspunsul singur). Ce glumă! Nu, iubirea are nevoie de dorinte tari și de substantă multă din care să se hrănească. Are nevoie de timp și de deplinătatea unei vieți întregi, ca să prindă rădăcini puternice. Tot una-i un foc de găteje său unul care a incins palatul întreg și arde dogorind? Trebuie să arunci în flacara iubirii totul; tot ceea ce ai fost, tot ceea ce ești, tot ceea ce vei f. Dureri și biruinte trecute, toate trofeele amințirii, tot miezul minții, ambitiile fără margini Abia atunci simți dogoarea ei.

CELLINO (exasperat, parcă umilit mai rău acum): Conte este cu nepuțință să mai rămân. Nu trăim în aceeași lume și nu mă puteți înțelege. Nu știu cum să fac să înțelegeți.

PIETRO: Dar mai presus de toate trebuie să ai norocul să întâlnesti o femeie adevărată (se uită topit de dragoste la ea). Ah, nici eu n-am cunoscut prețul femeii. Nu bănuiam cum există o femeie. Crezusem că marea este tot ce e mai frumos pe lume. Acum știu ca este ceva deasupra mării, pentru că are în ea esenta marii, cum are în ea esenta întregii creatii Astfel femeia este cheia naturii Toate tainele sunt rezumate în ea și când un suflet de femeie ți s-a deschis ți s-au deschis toate înțelesurile lumii.

CELLINO (fără astampăr): Contesă, va cer îngăduința să plec. Contele…

PIETRO (privind pe Alta): Poți să cucerești toate femeile de pe pământ, dacă n-ai câștigat privirea unei asemenea fiinte, n-ai câștigat nimic. (râde amar) Ce nebunie îmi trece prin cap? Până la o asemenea femeie, astfel de larve nu ajung și chiar dacă s-ar vânzoli la piciorele ei, ea n-ar avea ce reflecta dintr-un asemenea vierme. O asemenea femeie are o pricepere a lucrurilor nepământească și știe să aleagă. (brusc poruncitor către Cellino iar) Poți să pleci. (Cellino iese) 
 

Scena VI

PIETRO, ALTA 
 

PIETRO: Alta, acuma după ce a plecat acest rățoi gătit, aș vrea să-ți dau un răspuns la o întrebare a ta, de zilele trecute, un răspuns pe care numai tu l-ai putea pricepe. Eram la Padua amândoi, plecaseram de la cina de seară, de la profesorul Delatti care ne vorbea despre Leibnitz. Mi-ai spus ca totuși nu ai înțeles bine ce este o monadă. Acel punct care reflecta în el toată existența universului.

ALTA: Dădea drept pildă o picătura de rouă în care se răsfrange tot ce există. său o frunză de stejar în care e toată pădurea.

PIETRO: Făcea și unele deosebiri subtiri. Nu ți-am răspuns, fiindcă nici eu nu prea sunt sigur dacă am priceput totul. Dar un lucru am înțeles, mai ales după ce m-am gândit multă vreme la el în acea ierarhie de monade, care are deasupra pe Dumnezeu, monada supremă, știu ca mai este o monadă în care ne este data toată existența lumii, o monadă, care vine imediat după Dumnezeu și care este femeia. Iar deasupra lor, a tuturor celorlalte femei ești tu, monada mea, care mi-ai descoperit iubirea. Asta aș fi vrut să-ți spun. Nu-mi raăpunde nimic. De altfel trebuie să plec. Vreau să mai trec iar pe la Arsenal (iese)
 

Scena VII

ALTA, apoi FANIA 
 

ALTA (a rămas singură palidă, cu o privire halucinată. Cheamă intens, bătând gongul).

FANIA:  (o servitoare în vârstă): Nicola a plecat cu signor Pietro.

ALTA (mereu tulburată): Fania, pe dumneata te-am chemat. Ai văzut pe acel cavaler care a fost aici? L-ai putea recunoaște?

FANIA: Da îl și cunosc.

ALTA (cu patimă): Îl cunoști într-adevăr?

FANIA: Am slujit acum șase ani la baroana Gettinger. Venea deseori pe acolo.

ALTA (luptă puternic): Asculta Fania, caută să (șovăie crâncen ispitită) Nu, poți să pleci Fania.

FANIA (a plecat spre ușă): Da, Signora.

ALTA (s-a hotărât, ca halucinată): Fania, aleargă și caută să ieși prin Mercerie, înaintea acelui cavaler. Vezi să nu te recunoască, pune-ți o mască. Spune-i să aștepte mâine dimineață la Florian. O mască în galben îi va pune mâna pe umăr să urmărească fără să întrebe nimic.  
 

(Fania face semn că a înțeles și iese, Alta rămâne rîscolitâ și agitatî, cu fața parcă devastată de îndoieli și presimțiri)
 

ACTUL 2  
 

Interiorul unui mic chioșc, izolat pe mare, cu o singură încăpere și un vestibul care doar se bănuiește, în formă de trifoi, secționat acum în lungime și mobilat cu un gust neobișnuit - în sensul de prietenos și de simplu - pentru Veneția, mai ales în anii ei de agonie, când se petrece acțiunea. Draperii grele (roșu întunecat), un divan larg, cărți într-o bibliotecă de stejar și altele deschise pe scaunele mici. Tablouri puține, o pendulă florentină. Flori bogate într-un vas mare, de China, în stânga o uță lucrată, de stejar, cu o mică lucarnă de privit intrarea, în dreapta, pe lobul stâng al trifoiului, pieziș, o fereastră mare. 
 

Scena I

ALTA, CELLINO

  

Alta urca, tragând de mâna pe Cellino. 
 

CELLINO: În sfârșit! Câte trepte am urcat? Dacă ne-a văzut cineva?

  

Alta a căzut în genunchi lângă divan, s-a sprijinit de el. Se uită parcă și ea cu teamă spre ușă, se întoarce încet cercetator în jurul ei. E ca și când ar descoperi, uimită, propria lor prezență aici. Îl măsoară lung și cald pe Cellino, pe urmă scoate un inel de pe deget, îl sărută și îl aruncă în mare. 
 

CELLINO: Inelul! De ce ai aruncat inelul?

ALTA (a rămas nemișcată cu sufletul între două oglinzi paralele): I s-a împlinit sorocul.

CELLINO (caută iar în jurul lui): Credeam că nu mai ajung.

ALTA (cu o privire surâzătoare, lungă). Dar acum ești aici!

CELLINO (nemulțumit): Trebuie să fie bărbatul tău, ca să-și aleagă chioscul acesta aici, la capatul cetății. Nu-i colț în Veneția mai retras și mai întunecat ca ăsta.

ALTA (i-a luat mâinile, îl duce la fereastră, care nu e în lumină): Te-am așteptat cu atâta înfrigurare, Cellino! Noaptea asta e până la capătul lumii.

CELLINO (scărmănat de teamă): Uite! În față nu vezi nimic de zidurile negre ale Arsenalului. O milă am mers de-a lungul canalului pustiu pe lângă ele. Abia se lămureste campanila San Giorgio (se uitămai mult pe fereastră.) În stânga, marea asta oarbă și portul. Nu vezi nimic.

ALTA: Privește sus cerul. Cellino lasă marea și Arsenalul. Ard stele prețutindeni.

CELLINO (tot mai aplecat pe fereastră): Da dar pe sub zidurile acelea vechi și negre. Nu? ce nu se poate întâmpla?

ALTA (îngândurată, și trist fericită, rezemată de umărul lui): Noaptea de la Zara. Îți mai amintești de noaptea din parcul de la Zara?

CELLINO: Da ce frumoasă erai (cu un val de dorință), dar mi-ai părut și mai frumoasă alaltăieri când ai apărut în sală, neașteptată (bâlbâit) și parcă totuși niciodată ca astăzi când te-am văzut alunecând, spintecând valurile, cu barca. Am rămas înmărmurit. Eram șapte-opt pe terasa Ridotto. Coboram anapoda treptele tocite spre canal. Ai trecut pe lângă noi cu ochii mari, cu buzele întredeschise (Alta îl privește surâzând cald, el e intimidat, dar reia) parcă țineai în dinți o garoafă roșie (iar ezită), în spatele tău San-Giovani, nu știu luase foc cu toate turlele lui. Alta toți te priveau împietriți.

ALTA: Când apune soarele, îmi place mult să respir, în saltul bărcii, aerul sărat al mării, îmi place mai mult decât gondola.

CELLINO (o privește viu): Nu m-am mai putut stăpâni și te-am salutat întâia oară fără mască, după ani de zile. Când mi-ai făcut semnul acela cei de pe terasa au tresărit. Cornelio Rana care purta mască și-a smuls-o de la ochi. Eu nu pricepeam nimic. Nici nu știu când am fost în piatetă. Am smuls biletul din mâna lazaronului, eram beat (o trage spre sofa, cuprinzând-o frământat în brațe) Vino, vino, Alta.

ALTA (îl ceartă melancolică și bună): Și totuși ai șovăit atât până să vii. A trebuit să-ți scriu trei pagini.

CELLINO (pe gânduri): Poate era mai bine să vii tot la Florian său la orice altă cofetarie. Mascată nu te-ar fi cunoscut nimeni, e o lume imensă. Aici e, nu știu cum e prea pustiu nici nu știu unde sunt. Cred ca pavilionul ăsta, pe mare, nu are decât încăperea asta… Nu? Am văzut un asemenea chioșc izolat pe Bosfor.

ALTA (privindu-l în ochi, glumind): Ce-ți pasă unde ești când ești cu mine!

CELLINO: Da! Numai ca tu ești nevasta proveditorului general al flotei, și proveditor general al flotei este Contele Pietro Gralla care acum doi ani a ucis pe Galambero numai pentru că nu-i făcuse loc pe stradă, iar acum câțiva ani a împușcat pe mare cincisprezece cavaleri (privind în jurul lui). Fa mai multă lumină, Alta.

ALTA (cald și scăzut în același timp): E mai plăcut așa mai prietenos (căci interiorul are draperii moi de seară).

CELLINO (privește etajerele, biblioteca): Ia uite, cărți. Când toată Veneția petrece tu cu bărbatul tău citiți. Ce bine v-ați nimerit. Amândoi aveți niște ochi! Alaltăieri vă priveam, cum stați aături în lojă, la San Benedetto. Îmi venea să iau la bătaie pe economul teatrului, că tocmai în dreptul vostru nu ajungea lumina de la făclia de seu. Ah, ce umeri ai! (îi strânge în podul palmelor) Cum cădea lumina pe ei.

ALTA (firesc): E o piesă frumoasă și Recci era foarte bine; dar n-am înțeles nimic toate femeile, jos în parter, făceau o gălăgie ca în port (din raftul de jos al bibliotecii scoate o casetă lucrată)

CELLINO (superior): Ei bine m-am uitat voi singuri ascultați din toată sala. Ceilalți vorbeau, faceau vizite, cât va potriviti. N-are dreptate Gozzi când spune ca nu mai sunt batrâni în Veneția! Nu vă știa pe voi (comic) Bărbatul tău și-a pus în cap, nici mai mult, nici mai puțin, decât nebunia să refacă Veneția.

ALTA (înnourată, căci cuvântul face legatură cu o altă lume, altfel prețuită): Nebunie!

CELLINO (brusc, răscolit de dorință): E, dar vino vino Alta (vrea s-o tragă din nou spre divan)

ALTA (care s-a așezat într-un jilț la fereastră, îl silește să rămână lângă ea, îl privește lung, cercetându-1, pe urmă îl face să îngenuncheze alături. Îi ia capul în mâini ingânduratî, îi maângîie pîrul, îl privește în ochi. Vorbele îi cad îndurerate ca niște petale ofilite): Stai așa! Stai încă așa să rămânem așa! (zâmbind) Uite, vrei să scotocim în caseta asta.

CELLINO: Ce-i acolo? Ce să scotocim?

ALTA: O mulțime de fleacuri care-mi amintesc de Zara, de dragostea noastră ia uite (desface capacul).

CELLINO: Asta-i! lasă-le acum (închide cu mâna ușor capacul casetei).

ALTA (jignită puțin, îl privește mirată și dă, cu părere de rau, caseta la o parte)

CELLINO (se ridică pentru că nu înțelege asta): Eu nici pe tine nu te mai înțeleg, Alta. Una din cele mai mari artiste ale Italiei, ca Doici și nici Mara de la Florenta nu se pot compară cu tine, să părăsesti scena așa ca să te închizi în casă cu un om ca Gralla! Am auzit că odată ai încercat să te străpungi cu pumnalul.

ALTA (invinsă): Ai dreptate Cellino ne înțelegem puțin, ne-am înțeles totdeauna atât de puțin (cu un fior de parere de rău), ne-am înțeles totdeauna atât de puțin.

CELLINO: Pentru că ai devenit o pustnică, o filozoafă, să părasești tu scena unde la lumina torțelor te urmăreau palpitând privirile tuturor bărbaților din sală. (lamurește) Acum trei ani toată Veneția era împărtită în două partied. Partidul tău și partidul Dolciei.

ALTA (cu o sinceritate de plantă): Dacă ai ști tu cât mă dezgustau lucrurile astea…

CELLINO: Ca să devii o pustnică, o filozoafă.

ALTA (surâzând îndepărtat): O filozoafă!

CELLINO: Culmea e că m-am îmbolnavit și eu de boala asta. Uite, de un sfert de ceas, cu tine aici, singuri amândoi și…

ALTA (ridicând privirea spre el) Și?

CELLINO: Și, ei drace! De ce am venit aici?

ALTA (îl îngână cu melancolie): "De ce am venit aici?". Ca să vorbim, Cellino de dragostea noastr , ca să vorbim.

CELLINO (uimit). Ca să vorbim?

ALTA: Da! De trecutul nostru, de parcul din Zara, să ne întoarcem spre ce a fost. Toată viața noastră e înapoi (cu o bucurie dureroasă) După zece ani suntem iarași împreună.

CELLINO: Ca să vorbim. Hahaha. Pentru asta să pierdem atâta timp? Toate femeile din Veneția ar râde dacă ar ști ca am făcut cinci mile pe canaluri la o femeie frumoasă ca să stau de vorbă.

ALTA (jignită): Ce-ți pasa de ce vor zice femeile din Veneția? (îl roagă îndurerată) Fii pentru mine altfel decât ești pentru ele. Fii o seară altfel. Nu e nimic altceva în trupurile noastre decât pofta josnică?

CELLINO: Când îți spun că ai devenit nu știu cum… Eu nu te înțeleg!

ALTA (îl privește greu, cuvântul lui a cazut ca o piatră în apă): Nu mă înțelegi, nu mă înțelegi (îl privește) Ascultă-mă totuși. stai așa. stai tăcut lângă mine, să stam așa, unul lângă altul (ca un nufăr fericit) Aș vrea să stau așa o viață întreagă (îl oprește) Taci când tăcem noi, își vorbesc sufletele.

CELLINO (nedumerit): Cum o să-și vorbească sufletele?

ALTA (închide ochii, clătinandu-se): Cum o să-și vorbească sufletele!

CELLINO (privindu-i gâtul rotund): Și pe urmă de ce să întrâziem atâta? Vino (vrea s-o cuprindă în brațe)

ALTA (tristă): După o atât de mare întrâziere, zece ani! (liniște îndelungă, Alta tace ascultând parcă în sufletul ei. Cellino e framântat de gânduri)

CELLINO: Și pe urmă, să-ți spun ceva, sunt puțin cam grăbit.

ALTA (tresare, căci parcă ar fi stat iara să știe pe un sarpe): Grăbit?

CELLINO (mergând parcă de-a-ndaratelea): Mda, da…

ALTA (uimită, ca și când i s-ar fi răsturnat axa gândurilor): Grăbit! Grăbit! Unde vrei să pleci?

CELLINO: Asta seară eram poftit la un bal la mănăstirea S-ta Lucia. M-a invitat stareța, de două ori a trimis gondolierul la mine, n-au dansatori…

ALTA (topită de durere): Ești grăbit? vrei să pleci?

CELLINO: Am făgăduit.

ALTA (cade zdrobită în fotoliu): Ai făgăduit ai făgăduit (se zbuciuma tăcut, cu ochii trudiți) Același! Ai rămas același …

CELLINO: Este invitată toată Veneția. Merge și nunțiul.

ALTA (Îl privește cu sufletul pustiit): Nu e dincolo de ochii aceștia mari și întunecați nimic? Niciun gând! Umbra lor nu ascunde niciun crâmpei de suflet (strâmbă de amărăciune) Ești grăabit!

CELLINO (ca să îndrepte greșeala): Ah! dar ce stai atât pe gânduri, vino. Vino Alta (i-a desfăcut cu mâini crispate sânii) Alta!

ALTA (tresare înfiorată): Nu mă atinge (cu dispreț șuierat) M-ai murdari din nou.

CELLINO (dezamagit): Parcă aveam eu o presimțire că viu degeaba…

ALTA (lovita în obraz): "Degeaba"! (silabisind) Ah, animal!

CELLINO (surprins, agitat): Alta, dar ești nebună. Ce ai devenit? Toată lumea petrece acum. Vino-ți în simțiri. Toată lumea petrece. Astă seara Veneția e luminată de torțe ca un dom în noaptea Paștilor. (pentru el însuși) Vezi, de aceea nu te pricepe nimeni Alta, vino! (vrea s-o cuprindă iar)

ALTA (îngheață): Nu mai pune mâna pe mine (cu ochii dilatați) Ești grăbit! După zece ani ești grăbit (un lung răstimp de tăcere grea).

CELLINO (privește în jurul său, stă o clipă nehotărât, pe urmă solemn, afectat): Bună seara, siniora.

ALTA (din nou trezită): Ce?

CELLINO (tot afectat): Buna seara, plec.

ALTA (nu pricepe). Pleci? Cum pleci?

CELLINO: Sunt aici de atâta vreme…

ALTA (cu inima o rană): Și te așteaptă în altă parte? Nu?

CELLINO: Da. M-așteaptș în altă parte și pe urmă uite, e prea târziu. Gralla poate cădea din clipa în clipă.

ALTA: Ei și? După zece ani ne revedem și să pleci așa?

CELLINO (firesc): Ei și? Cum: ei și? să mă găsească Gralla aici?

ALTA (nervos, vocea ei ușor muzicală la început, a devenit precisă): Și dacă te găsește Contele aici? (se apropie de ușă)

CELLINO: Vreau să evit orice scandal cu Pietro Gralla.

ALTA (venind din spre uță, ezită, întrâzie și pe urmă cu o strălucire de argint în ochi): Dar dacă nu vreau eu sa-1 eviți?

CELLINO: (zâmbind, neîncrezător) Tu?

ALTA: Haida de! Cellino trebuie să rămâi, nici nu știi ce plăcere i-ai face Contelui să te găsească aici.

CELLINO (sigur că e o anecdotă): Ne-ar omorî pe amândoi.

ALTA (exaltată): Te înspăimântă asta!? Eu nu prea țin la viață. Ai auzit și tu. Nu e prima oară când privesc moartea de aproape (din adânc) Cel puțin acum murim împreună, Cellino! (cu o ironie caldă) Nu știi? Cântecul tău favorit: Balconul înflorit, A îngropat în umbra lui, Pe cei ce s-au iubit, Ca nimeni pe pământ, Balconul înflorit, Le-a fost mormânt…

CELLINO (înspăimântat vine spre ea): Ai înnebunit, Alta? Vino-ți în fire, nu te înțeleg deloc. Ce vrei să faci?

ALTA: Murim împreună, murim împreună, dragul meu (cu mâinile înfiorate) Nu vreau să mor singură, Cellino!

CELLINO (viu neliniștit): Alta, deschide ușa (așteaptă întins), deschide ușa!

ALTA (cu un firesc de nebună): A nu! după zece ani te am în mână și acum să-ți dau drumul? (îl privește aprig și aruncă cheia prin lucarnă)

CELLINO (descoperă îngrozit; a căzut în gol). Răzbunare?

ALTA (râde plin, sonor): Ha, ha, ha. N-ai nici măcar cum să-mi smulgi cheia.

CELLINO (revenindu-și vrea să se năpustească asupra ei): Alta!

ALTA (fără teamă, cu un firesc ciudat în debitul obișnuit al vorbelor, dar cu vocea aproape isterică): Da! Dar de aici tot nu scapi.

CELLINO (își dă seama că orice violență e inutilă. I se pare mai bine să se prefacă și el că ia lucrurile în glumă): Ești o nebună și jumătate, așa te-am cunoscut totdeauna.

ALTA (ca și când sufletul ei ar dansa în jurul lui): M-ai cunoscut? Crezi asta?

CELLINO (respiră greu, grăbit): Dar în sfârșit, Alta, cheamă să deschidă (privește pe fereastră) Uite, se apropie luna de campanila. Sedința consiliului trebuie să fie pe sfârșite. Sfarâșește și tu gluma asta nechibzuită (e în el o alergare neliniștită) Se apropie luna de campanila, Alta.

ALTA (cu o convingere stranie): Nu nu Cellino trebuie, trebuie să rămâi. Nu pleci de aici până nu dai ochii cu Gralla.

CELLINO (i-a luat mâinile): Asculta, Alta n-are înțeles, e o nebunie ce vrei să faci, dă-mi drumul (începe să se mistuie de groază).

ALTA (ironic, dar extrem de nervos, ca tot ce urmează): Vrei să pleci cu orice preț?

CELLINO: Alta, dă-mi drumul. Cheama pe Fania de jos, să deschidă.

ALTA: Ha, ha, ha! Nu ești deloc curajos, Cellino Ah! de ți-ai vedea mutra, dragul meu!

CELLINO (vine îndârjit spre ea): Ai să-mi dai odată drumul? (dar iar se convinge ca supărarea lui e fără folos; din nou rugător): Sfârșește, sfârșește, Alta știu bine, ca e unul din capriciile tale nebunești dar ai să te trezești prea târziu. Gralla trebuie să vie din clipă în clipă.

ALTA: A nu! Gralla vine încet te știe sigur aici.

CELLINO (palid, s-a oprit o roată parcă): Contele știe că sunt eu aici? Contele știe?

ALTA (hohotind): Întrebi dacă știe? Parcă ți-am spus că da. Dar, în sfârșit, asta nu are nicio importanță.

CELLINO (cu o disperare stăpânită): Eu știu că tu glumești, Alta dar mi-e teamă că nu ai să te trezești la timp. Cărțile și romanele pe care le citești sunt de vină. Are să-ți pară rău (se aud zece bătăi în ornic, pe care Cellino le urmarește râsunând în el) S-a ispravit ședința, Alta. Gralla a plecat spre casă. Gândește-te.

ALTA (îl privește cu un nemărginit dispreț): "Să mă gândesc!"

CELLINO (are o gheară în umeri): Te rog Alta, te rog! Cheamă femeia.

ALTA (cu gura coclită): Ți-e frica să rămâi, ți-e frică! (îi vede pumnalul și i-1 ia) și porti și pumnal, caraghiosule încă impodobit ca o jucarie (i-l arunca în mare prin fereastră).

CELLINO (tot încercand, speriat, să ia lucrurile în glumă): Tot nebuna ești, Alta.

ALTA: A, dar tu nu ești deloc curajos, Cellino Mi se pare că trebuia să pleci cu flota? Ești comandant de fregată!

CELLINO (nervos): Dacă m-au lăsat, pe semne că nu e nevoie de mine.

ALTA (îi sclipesc ochii): A, da era nevoie de tine aici! Ascultă! I-adevărat că ai ramas ofițer pe lângă președintele senatului pentru că te-a cerut nevastă-sa, butoiul acela de grăsime… Ești dezgustator…

CELLINO: Alta, sfârșește odată cu gluma. Ai înnebunit de-a binelea.

ALTA (dureros surprinsă): Ah!

CELLINO: Nu mai înțeleg nimic, nimic (se frânge îngrozit în el însuși).

ALTA (fara ocol): Ei bine, Cellino trebuie să ramai să fugi? Nu, nu Dragul meu, fa un gest fii brav, fii superb! (cu privirea stralucitoare) așa cum te-am visat Mori pentru o clipa de iubire (vine spre el) așa te-am visat (explicand simplu) Am intrupat în tine frumusețea toată. Am adunat-o cum aduna albina polenul florilor și tu erai ești încă toată frumusețea ești cel mai inteligent, cel mai nobil (și crescand cu inflexii de halucinata în vocE) cel mai bun cel mai brav unicul din cati i-am privit (zbor înfiorat) Nu face o minciuna din toate gândurile mele,Cellino (și iar cade în ea însăși).

CELLINO: Ești smințită, te-au înnebunit romanele pe care le citești.

ALTA (rugându-1, obosită, cu o convingere fanatică): Rămâi!

CELLINO: Dar de ce aș rămâne?

ALTA (firesc, dar cu vocea albă): Pentru că e îngrozitor să pleci după zece ani nu, nu (se apropie de el și îi suflă aproape de ureche, așa cum vorbesc nevropații) Ar fi dezgustator de las să pleci.

CELLINO (lui însuși, zdrobit): Nu nu pot rămâne pentru sminteala unei femei.

ALTA (ascultă încremenită în ea): Sminteala unei femei? (se aude o nouă bătaie de ornic).

CELLINO (vânăt, zbătându-se în capcană): S-a ispravit ședință Senatului, Alta (își pierde cumpătul) Gralla a plecat spre casa (o roagă pierdut) Alta, Alta, dezmeticește-te!

ALTA (cu gândul la replica lui din urmă, ca dezmeticită): Sminteala unei femei! (se apropie de el mai mult, continuând altfel cele ce au fost, ca și când ar coti un drum). Ești dezgustator (grav și straniu) Asculta, Cellino, eu care te-am iubit atât care simteam ca îmi infloreste sufletul dintr-un surâs al tău și tremuram pentru o privire a ta vreau să-mi umplu sufletul acesta azi de toată lasitatea ta (cu scârbă) de toată nemernicia ta.

CELLINO (într-un suspin de om care moare): Alta, Alta…

ALTA: Ah! inima asta bolnavă care nu putea trăi fără tine, care-ți cerea sufletul (cu ironie și dezgust) Sufletul tău, Cellino! Cum cere pământul uscat, apa (nervos, crispat) să se sature în sfârșit. Poate când te-oi privi atât scheunându-te ca un câine prins, m-oi vindeca de tine! (ca o romanță, afectat eroică) Prietene, iubitule, omul visărilor mele, nu ești acum decât un biet cățel care așteaptă să fie jupuit.

CELLINO (care înțelege că nu e numai sminteală): Ah! Ticăloșie!

ALTA (cu nervozitate): Asculta i-adevărat ca femeile batrâne și vitioase te pot avea pentru un pumn de aur? Am auzit ca pierzi mult la cărți acum două săptămani ai pierdut la Filarmonic 50 de mii de ducați de aur. Ah, ai trecut și prin patul batrânei Ariada, cu negii ei de pe nas, nevasta blănarului Volago. De la ea ai "ca'del Duca" (surâzândși privindu-i nestăpânit și gingaș obrajii) pentru obrajii tăi de trandafir (cu umeri crispați): O, ești dezgustător, dezgustator, mai dezgustator decât toate femeile care s-au vândut din cauza ta.

CELLINO (stins, abia mai gândește): Alta, ai înnebunit de tot.

ALTA (îl privește drept, de-aproape): Am auzit că ai sedus și pe fata văduvei Calzani. Pe Fedea cu fața palidă și cu ochii mari.

CELLINO (izbucnește rugător): Dar nu-i adevărat, nu-i adevărat (strigând), nu-i adevărat.

ALTA: Dala, și ea, și-a părăsit casa și părinții pentru tine și acum e cântareață într-un bâlci (cu mâini palide) ca și mine, ca și mine, Cellino.

CELLINO (are ochii tari, încinși, ieșiți): Ce sunt eu de vină? Alta, ce sunt eu de vină?

ALTA (ieșită din minți, cu o surescitare tot mai mare): Cellino, dragule adoratule, ca și mine, Alta Centa. Tatăl meu era primul magistrat al Zarei și niciodată o fată mai neștiutoare n-a auzit șoapte mai calde, făgăduieli mai ispititoare, juraminți mai cumplite decât mine (copleșită de amintire) în parcul imbalsamat de flori de portocali pe țărmul mării. Ce frumos vorbești tu Cellino, seara, când ești singur cu o fată într-un parc parfumat și cum scâncești, acum, când aștepți să auzi pași pe scară. (ceasornicul mai bate un sfert de ceas).

CELLINO (totul îi e indiferent, afară de viață). Ah, sfârșește odata, Alta te rog eu eu. E luna dincolo de campanila (un râstimp de așteptare sufocată la el, de tăcere îngândurată la ea).

ALTA (pe care tot zbuciumul de până acum a istovit-o, vorbește moale, scăzut, tristă, ca după o criză trecută, fără acea intindere nervoasă de până acum): Am mâncat măsline putrede și pâine goală, pe lavița din hanul de la Triest o lună, o lună de zile râdeau toți de mine și eu te așteptam. Cum ai putut să spui că te intorci numaidecât, și să mă lași acolo? Cât de murdar ai fost! Am blestemat și pe Dumnezeu pe care îl rogi (și deodată, brusc exasperată, îl pălmuiește): M-am vândut, Cellino la hanul de la Santa Lucia, orice tracător pentru un ban de argint putea să aibă pe fata primarului magistrat din Zara pentru o țechină de argint (dar obosită recade, iarăși, căci n-a fost decât o izbucnire crispată): Și totuși, în nenorocirea în care mă găseam, în murdăria din care numai sufletul îmi plutea deasupra, ca o floare pe mlaștinile de la Mestre (cu oarecare caldură) Te iubeam, te iubeam încă. Îți pândeam seara calea ca să-mi pot umple ochii cu chipul tău. Ca să te văd coborând de la portal pe lespezi până la gondolă, stam ceasuri întregi după baloturi de postav și după grămezi de pește sărat în fata casei. Am stat o noapte întreagă în frig și ploaie ca să te văd dinspre ziuă ieșind, cu o femeie la braț, de la balul Procuratiei.

CELLINO: Ce sunt eu vinovat? Alta, dă-mi drumul, din clipă în clipă trebuie să se audă pași pe scară. (își frânge mâinile).

ALTA (imens de bună, calmă, cu vocea moale, topită de amințire, de la începutul actului): O, nu! Ai fost crud, ai fost nemernic. Cellino cât nu meritam eu pentru tot ce-ți jertfisem (povestește firesc, cu totul firesc, cu o emoție de fetiță, lângă el): Mi-aduc aminte, într-o seara proaspată de primavară. Din spre mare venea o boare răcoroasă care-ți flutura sufletul, cum îți flutura haina. Era sâmbată seara, prăvăliile erau închise și cheiurile măturate. Fetele de la manufactură treceau cu garoafe roșii în păr. Era Sagro la Santa Maria Formosa și se duceau la bal. Dar eu eram singură, atât de singură… Stam rezemată de marginea de piatră a cheiului cu ochii pierduți, în zare (lămurind înduioșată) Primisem știri despre mama printr-un marinar. Eram tristă și așa, parcă nu era nimeni al meu și nu eram a nimănui. Mi-era dor de o privire, de un surâs al tău. "Ce înseamnă un surâs?" îmi ziceam "Îl azvârli în treacat oricărui trecator". Am dat ultimul ban pe un buchet de viorele și te-am așteptat lângă Casa del mare. Ai ieșit la braț cu mica dona Diata, mascată și ea (i-am cunoscut alunița pe umărul stâng). Când ai ajuns în dreptul meu ți-am întins florile: "Nobile cavaler, ia florile acestea ca ele de fragedă să-ți rămâie iubita până la sfârșitul dragostei voastre" (devenind iar nervoasă din cauza răscolirii acestei clipe, dar surâzând) Și așteptam surâsul tău (tot corpul îi e încleștat, dar stăpânit ca într-o convulsie de tetanos, sub muscatura umilintei în amințire). Te-ai făcut că nu mă vezi (se reține întins) m-ai dat la o parte ca pe un lucru care îți impiedica drumul. Am înghețat (straniu, crispat) Cavalere, ia-le, au să-ți poarte noroc, au să-ți deosebească drumul între viață și moarte (înspăimântată, ea însăși de duhul prezicerii, de sentinta pe care i-o anunta) între viață și moarte! (coboară, cu un ton umilit) Mica Diata mi le-a luat (cu ochii umezi cu un fior induiosat) Mi-au dat lacrimile și am vrut să-i sarut mâna de copil (tresare înnebunită, din tot corpul) Dar i-ai smuls florile din mâna și le-ai aruncat în canal (cu ochi de sticlă) între viata și moarte (înfiorată ea însăși de această descoperire) Asta-i seara morții, Cellino!

CELLINO (care tot timpul ascultase pierdut, stins): Alta

ALTA (palidă): Am așteptat-o, am pregatit-o. Trebuia să mă ridic din mocirla în care căzusem în teatrul San Demetro, la Milano un an de zile am măturat scena și am ajutat actrițele să se îmbrace. Aveam grija faclelor, dar cu ochii eram la cele care jucau. Eram numai înclestare și voință. Când îmi aduceam aminte de tine, parcă mi se răsucea un pumnal în coșul pieptului, îmi inzecea puterile și hotărârea. Am jucat. Începusem să inving. Simțeam cum se aprind tot mai mult privirile bărbaților în urma mea. Îmi ziceam că într-o zi renumele și strălucirea mea renăscute te vor tulbura din nou. Căutam calea către tine, dar când am ajuns mi s-a părut de râs. M-a cuprins dezgustul. Și când amintirea ta tot mă mai tulbura (gâtuie fraza), căci așa cum ești îmi tulburai cele mai frumoase clipe, te uram (abatută). Când am simțit că, de fapt, pentru tine m-am reîntors acum cinci ani la Veneția, mi-a fost silă de mine.

CELLINO (în clătinarea morții): Alta, de ce atâta grozavă nebunie?

ALTA (cu un calm de judecător): Vino încoace (cu mâna pe umarul lui). Aici, în tabloul acesta, este Titania din piesa lui Shakespeare. Oberon o blestemase să se îndrăgosteasca de cel dintâi cap care îi va ieși în cale (surâzând strâmb, crispat). Și cel dintâi cap pe care 1-a întâlnit, era un cap de măgar (se întoarce spre el). L-am cumpărat gândindu-mă la mine, gândindu-mă la tine, la dragostea noastră (cade un timp iar pe gânduri). Dar pe urma s-a găsit soldatul brav care - împotriva tuturor, împotriva legii, m-a luat în casa lui, mi-a dat numele lui.

CELLINO (grăbit, fericit că are prilejul să o înduplece): Da, da, și eu am fost mulțumit, am fost fericit când am auzit asta.

ALTA (scurt): Da, dar l-ai batjocorit. Te-ai lăudat la masa la Maro, că ți-am fost amantă, te-ai laudat căci ești lăudaros, ești fanfaron, cine ar crede, auzindu-te, cât ești de netrebnic.

CELLINO (îngrozit, că ea a aflat, protestând): Eram amețit de băutură. Nu știam ce fac (bate din nou ornicul San Marc) Dă-mi drumul, dă-mi drumul odata, Alta! (Când vede că ea, care a rămas adâncită pe gânduri, nici nu aude vorbele lui, disperat își scoate haina și încearcă să se arunce pe fereastră).

ALTA (o clipă surprinsă, dezmeticită, impietreste toată, cu ochii măriti, pe urmă, văzându-1 hotărât, cu un picior pe pervazul ferestrei, are un țipăt cu rădacini în suflet): Nu, nu, Cellino (aleargă aiurită să-l ia în brațe): Ce vrei? ce vrei să faci?

CELLINO (zbătându-se): Lasă-mă, lasă-mă. Am să înot până la zidul Arsenalului, până la gondolă. Dar lasă-mă, vreau să ies de aici. Simt ca înnebunesc.

ALTA (frământat, rugător, un fel de plâns nervos, fără lacrimi): Nu, nu Cellino. Gondola nu e jos. Nici n-ai cum să te ridici pe zidul Arsenalului. Ce vrei să faci? E o nebunie. S-ar putea să te îneci. Nu vreau asta (își incleștează brațele în jurul umerilor lui).

CELLINO (înmărmurit în fugă): Alta, ce e asta?

ALTA (îngrozită, îmbrațițându-l ca pe un lucru pe care era gata să-l piardă): Să mori? Dar ce mi-ar fi viața fără tine?

CELLINO (mereu nedumerit): Alta, ce mai e și asta?

ALTA (din adânc, din genunchi, din șolduri, din umeri): Nu știu, nu știu nimic, dar știu că aș înnebuni dacă ai muri.

CELLINO: Și Gralla?

ALTA: Ha, ha, ha! A fost o nebunie (aproape să-i cadă în genunchi, insistând): Nu-i nimic adevărat, nu-i nimic adevărat…

CELLINO (nu știe încă dacă a scăpat): Cum?

ALTA: Contele a plecat.

CELLINO (bucuros): A plecat? A plecat Pietro?

ALTA (grăbit, crescând în aceeași pornire patimașă): Toată flota pleacă astă seară, dar nu s-a spus nimănui nimic. Are să fie lupta pe mare.

CELLINO: Bine, dar era vorba să plece mâine seară?

ALTA: A fost un zvon dinadins răspândit, s-au luat măsuri cu gândul ca să zăpăcească pe spioni și pe pirați.

CELLINO (nu-i vine să creadă). Adevărat? (cu o nemarginită bucurie) Adevărat?

ALTA (îmbrățițându-1 fără să mai facă nimic): Da, da.

CELLINO (nedumerit): Dar ce a fost? (caută) Tot? tot?

ALTA: Nu știu, nu știu nimic decât un singur lucru, că te iubesc, că ești tot ce am purtat vreodată în suflet.

CELLINO (aiurit, nu-și revine încă): Oh, femeile!

ALTA (strâns legată de el): Nu știi cum te așteptam! Niciodată nu m-am vindecat de tine. Uite, brațele te-au recunoscut și te cuprind fără voia mea. Cellino buzele își amintesc și aleargă spre gura ta. Nimic nu le poate opri (toată o înclestare). Trupul meu îți pastrează urma și a tresărit (resemnat). Tu ești, Ceilino, întâia și ultima mea dragoste.

CELLINO (buimăcit): Bine, dar ce mi-ai făcut adineaori? Palma aceea?

ALTA: Nu știu, nu știu nimic, am fost o nebună (cu o patimă nemarginită) sunt sclava ta pe veci asta-i adevărul, ești stăpânul meu (îi cade în genunchi, lipită de genunchii lui) Lovește-mă ca pe un sclav răzvrătit (frangându-și pocăită tulpinile mândriei) Sau iartă-mă, iartă-mă.

CELLINO (nu-și poate reveni): Bine, dar tot, tot ce-a fost adineaori!?

ALTA (aplecând privirea): M-a durut că vrei să pleci. Asta… Asta a fost cauza.

CELLINO (inventariind uimit): Atâtea amenințări?

ALTA (freamată încă): Mă iînebunea gândul că vrei să pleci.

CELLINO (o privește nedumerit): Și nu mă urăști? Nu mă urăști?

ALTA (uimită): Pe tine? să te urăsc!? Și-am spus adineauri că atunci când am auzit că ai vorbit despre dragostea noastră la Maro…

CELLINO (speriat, protestează): Dar eram amețit de vin.

ALTA (râde nervos): Nu, nu, taci, acum vorbești prostii. A fost cea mai mare bucurie a vieții mele. Mi-o spunea cu răutate batrâna Sarma, îi râdeau ochii și eu aș fi luat-o în brațe de bucurie. Tu îți aminteai, vorbeai de dragostea noastră.

CELLINO: vrea acum să mai văd vreun bărbat atât de neghiob, încât să creadă că pricepe sufletul femeilor.

ALTA (mângâindu-l cu mâna prin părul lui): Cellino am fost rea cu tine cu tine care ești singura bucurie râscolitoare, adânca a vieții mele. Cum ai putut crede? Dar așteptam seara asta infrigurata. Mi se parea ca Sarma n-are să mai plece niciodată. E singura care vine uneori pe la mine. Nu știu ce i-as fi făcut ca s-o gonesc, ca să pot pleca mai devreme ca să te pot aștepta în acest cuib inconjurat de apa să te aștept pandind, să te am lângă mine să-mi lipesc obrajii de ai tăi (îl îmbrățișează, cu o copilarească bucurie a mâinilor, obrajii).

CELLINO (prietenos și ironic, în felul lui): Îmi dai voie să te sarut?

ALTA (uimită, cu un surâs surprins): Să mă săruți?

CELLINO (baiat bun): Știi cum strigai la mine adineauri!

ALTA (dăruindu-se în plinul unui râs hohotit): Ha, ha, ha! Dar dragule, sunt a ta (bucurie de lalele roșii), a ta întreagă, oricând, toată (ar vrea să se dezbrace febril, își desface rochia).

CELLINO: Nu, nu încă (îi sărută lacom brațele pe care ea le ține intinse și umerii): Întâi brațele brațele și umerii aceștia, care de trei ani au înnebunit toată Veneția (o cuprinde în brațe puternic).

ALTA (smulgându-se din brațele lui, se duce spre un scrin): Stai. Am aici Tokay și Rodos să bem să bem, Cellino, pentru dragostea noastră reînviată.

CELLINO: Nu vine nimeni?

ALTA (râzând drăgăstos): O, nimeni, flota trebuie să fie în larg (toarnă în două cupe vin roșu, aprins) Să bem să bem, Cellino, pentru clipa asta (constatând singură și parcă uimită) Ah, ciocnesc cu tine! S-au dus visurile urâte! Nu mai speram niciodată (cu cupa în mâna îi sărută lacom gura) Pentru dragostea noastră, pentru bucuria nouă, Cellino (se aude afară un cântec de tenor acompaniat de chitară).

CELLINO: Vreo gondolă. Ce nebuni s-au mai rătăcit pe aici?

ALTA (surprinsă): De mult nu s-a mai întâmplat asta. Se abate nebunia pe aici (privesc amândoi îmbratisați pe fereastră, nu sunt decât puțin luminați) Uite-o, e lângă zid acum pare un cuib de lumină pe apa intunecată (ascultă amândoi mult).

CELLINO (își plimbăa privirea pe ea): Cum ești tu?! Nu ești la fel cu toate femeile, cât te zbuciumi când toată lumea petrece Asta seară e concert pe Canale Grande. Sute de gondole iluminate de torțe tremură pe apă! Numai perechi.

ALTA (Îl dezmiardă, captușind cuvintele). Nu sunt la fel! (surâzând senzual) Prostule, nici o femeie de aici nu știe să iubească așa cum iubesc eu (își trece mâna, gânditoare, mereu surâzând, prin părul lui).

CELLINO (o măsoară lacom, pe urmă privește neliniștit pe fereastră): Flota a plecat direct de la Chioggia?

ALTA (jucându-se cu părul lui): Da. (rămâne pe gânduri).

CELLINO (ingenuu): A plecat fără mine.

ALTA (râzând și îmbrățișându-l): Oh! fără tine.

CELLINO: Și care ar fi fost, la urma urmelor, folosul să mă ia și pe mine?

ALTA (tot râzând): Da! se duc cei însurați.

CELLINO (mereu ingenuu): Eu drept să-ți spun, nici nu știu să mă bat, mai rău aș încurca poate lucrurile acolo. (inconștient) Eu sunt născut să iau o șocolata pe zi la Florian și să scriu scrisori de dragoste.

ALTA: O, pentru asta ești bun (râzând cu dinți stralucitori). Și eu ți-am aruncat pumnalul în mare!

CELLINO: Pumnalul? Îl purtam așa de fudulie. Nici nu știu să lovesc cu el.

ALTA: Tu nu știi să rănești decât cu ochii. Dar rana făcută de tine nu se vindecă niciodată, Cellino.

CELLINO: Dar, fără răutate Nici nu-ți închipui Alta, femeile mă învinuiesc că le înșel. Eu nu înțeleg cum.

ALTA: Ha, ha, ha! Nu înțelegi cum?

CELLINO: Da, nu înțeleg.

ALTA (sărutându-l cu drag): Dar ești un mincinos, prostule.

CELLINO: Ei bine, Alta, n-ai dreptate, crede-mă că n-ai dreptate. Eu mint femeile? Dar unde e păcatul? Și dacă le-aș spune adevărul? când mi s-a dat mica Diata, mi se parea că am s-o iubesc o veșnicie. După o săptămâna eram obosit de ea.

ALTA (cu șăgalnică iertare): Te-ai îndrăgostit de mătușa ei?

CELLINO: E atât de bună mica Diata, că n-aș fi vrut s-o mint. I-am spus a doua zi ca am înșelat-o, cum când și cu cine (candid) Ei bine, crezi că a fost mai fericită?

ALTA: Probabil că nu.

CELLINO: Deloc! Altădată aveam în brațe o fetiță fragedă și proaspătă ca o madonă. Îmi spunea că sunt Dumnezeul ei. I-am spus că sunt un mare ticălos, i-am spus toate ticăloșiile mele. Socoți că m-a crezut? Socoți că m-a crezut, Alta?

ALTA (se joacă prinsă, cu el): Ești ticălos, Cellino, ești ticălos, ești cel mai fermecător ticălos din Veneția. Nebuniile și capriciile tale au înnebunit toate femeile.

CELLINO: Dacă mă iubesc, ce sunt eu de vină?

ALTA (întins, fără să vrea): Câte femei ai iubit? Câte femei ți-au trecut prin brațe?

CELLINO: Nu știu, multe!

ALTA: Toate femeile din Veneția?

CELLINO (adorabil): Nu știu dacă toate, am fost multă vreme la Paris cu Veiner, la ambasadă.

ALTA (pisică sentimentală): Te-au iubit frantțuzoaicele?

CELLINO: Nu știu! O dată regina Maria Antoaneta m-a făcut să câștig 50 de mii de ducați de aur la jocul de cărți la Trianon.

ALTA (arcuit): Și pe urmă te-a adus înapoi la Veneția nevasta lui Danini? Se topea de dorul tău?

CELLINO: Dar bărbatul ei era procurator pe atunci și, ca să scape de mine, m-a trimis tocmai dincolo de Constantinopol, pe gurile Dunării, lângă împarăția rusească.

ALTA: Însă și de acolo te-a dus nevastă-sa înapoi (îi râstoarnăa capul pe spate, îl privește lung în ochi si, iar cu o drojdie de neliniște) Ascultă, de mine ți-ai amințit vreodată?

CELLINO: Da.

ALTA (cu o fericire șubredă): Cum? Când?... De multe ori?

CELLINO: Da.

ALTA (curioasă, cu un lamentabil neastampăr): Spune-mi, când?

CELLINO: Când am venit din Orient. Toată lumea vorbea de tine. Erai la teatrul San Benedetto. Am venit și eu să te vîd.

ALTA: Ah! și cum ți-am părut?

CELLINO: Te mai îngrăsașesi.Te lasasem o copiliță slabă, negricioasă. Acum parcă erai un fruct copt. toți bărbații îți urmăreau mișcările lacomi (îi sărută umerii) Ah, umerii și brațele!

ALTA (cu ochi arși, prinsă în copcile iubirii): Și mai când ți-ai adus aminte de mine?

CELLINO: De multe ori.

ALTA: Spune-mi (rugătoare și gravă) Dar să nu minți, (bea tristă tot paharul umilințelor) Uite, acum să nu minți!

CELLINO: La Ascensiune când se întorcea Bucentaurul de la Lido. Erai cu Catina în gondolă. Toată lumea vă bătea cu flori. Credeam că o să se răstoarne gondola.

ALTA (crește în ea aluatul amărăciunii): Și mai când? Spune, când ți-ai adus aminte de mine?

CELLINO: De multe ori, când te vedeam la Florian său la Ridotto.

ALTA (se joacă mângâindu-1): Și ce ziceai?

CELLINO: fi vrut să te am în brațe

ALTA (râzând bucuroasă): Ha, ha, ha! și de ce n-ai făcut-o?

CELLINO: În mijlocul lumii?

ALTA: Da, în mijlocul lumii

CELLINO: M-ai fi lăsat? Nu ai fi?

ALTA (năpădită): Oricând, oricând sărutul tău ar fi fost un dar! (lacomă) Așa cum te sărut eu acum pe tine. Numai tu erai în rădăcinile ființei mele și când rămâneam singură eram noi amândoi față în față. Dar nimeni nu știa ce e în adâncul meu (îi povesteste firesc, lui) Eram acum cinci ani la banchetul de la Catarina Longhi. O sală orbitoare de lux, oglinzi și lumini. După miezul nopții toată lumea își pierduse capul. Se ciocneau cupe din toate părțile. Atunci au cântat violoniștii serenada de Rondeli. Aceea pe care mi-o cântai tu la Zara, noaptea, sub balcon. Și parcă mi-a desprins cineva pojghița de pe rana inimii. Nu am mai scos o vorbă, mă durea și carnea și sufletul. Două ceasuri am rămas așa, pierdută, cu ochii nemișcati, cu buzele răsfrânte. Târziu, episcopul Ronji, care era alături de Catina, m-a întrebat: - De ce ești tristă, siora Alta? Uite o cupă de Tokay auriu. - O băutură care să mă facă să uit, Monsegniore. O cupă din Lethe! Mi-a răspuns, zâmbind: - în Veneția găsești oricând o cupă de otravă. Uitarea o cauți în dragoste nouă. Capitanul de fregată, Gracci, amețit de băutură, își plimba mâinile pe sub rochiile mele. Mi-am încleștat pumnii în umărul lui: "Aldo, sunt a d-tale, dacă acum, numaidecât, mă iei în brațe ca pe-o pradă și alegând mă duci așa în brațe, la d-ta acasă său până la mare ca să mă arunci în valuri"

CELLINO: Toată cetatea a vorbit de nebunia asta a ta.

ALTA (într-o camașă de focC): Nu știu, nu pot să mă înțeleg nici eu (sfâșiată de un spasm de durere) Ca să te uit pentru tine… Ca să te uit, Cellino. Tu ai fost întâia și singura mea dragoste (îl sărută apăsat pe gură).

CELLINO (vrea să-i desfacă rochia)

ALTA (într-un joc, întrâziat voluptuos). Mă mai ții minte?

CELLINO: Acum ești o grenadă plina de seva grea de soare. Dar atunci erai o biată fetiță, care țineai tot timpul ochii inchiși și te roșeai.

ALTA (vie, înveselită): Ha, ha, ha! țineam ochii inchiși și mă roșeam? Și…

CELLINO (privindu-i sânii): Aveai niște sâni mici ca două mere crude (îi sărută prin stofă sânii) Și șolduri! Șolduri n-aveai deloc (îi cuprinde șoldurile lacom, își umple brațele cu ele).

ALTA (ispititoare, cu ochi grei): Și încă…

CELLINO: Nu-ți mai spun nimic pentru că ai vrut să mă uiți.

ALTA: te uit? Să te uit pe tine, Cellino? Dar cu cât căutam să fug de tine, cu atât simțeam mai mult că numai pe tine te iubesc. Pe tine. Numai pe tine (cu o nemarginită sinceritate) Acum înțeleg că m-am dat de nevoie, m-am dat de milă, m-am dat din duioșie și recunostință, m-am dat din disperare ori din sfială, dar n-am dorit niciodată, carnea mea n-a înflorit dornic, decât pentru tine,Cellino (îi vorbește tinandu-l în brațe). Am fost a ta și sunt a ta de totdeauna. Alegeți sânii ca altădată (îi daăruie strânși între coate, un sân e cu totul afară) Palpită numai pentru tine (își sfâșie haina de pe sâni înfiorată de voluptate). Râscolește-mi trupul întreg, frânge-mi brațele și mijlocul pentru dragostea nouă (se zvârcolesc îmbrățișați, ea îi râstoarnă capul pe spate, îl privește lung). Gură dragă, gură fără de seamăn de frumoasă, ești a mea din nou, ochi mari (ca sub bolti de patimă și tristețe), ochi frumoși, golul vostru întunecat mi-e mai drag decât toată înțelepciunea lumii. 
 

Scena II

ALTA, CELLINO, O VOCE DIN AFARA 
 

VOCEA DIN AFARĂ (vocea Faniei, oarecum înăbușită, dar alarmată, de dincolo de ușă): Siora Siora, Sior Pietro! Vine Sior Pietro!

ALTA (dintr-o mișcare sunt amândoi în picioare): Pietro!

CELLINO (încremenit, o privește, se privesc năuciți)

VOCEA DIN AFARĂ (speriată): Vine Sior Pietro.

ALTA (buimacită, îngrozită nu se poate aduna): Nu nu e peste puțință, a plecat cu flota! E peste puțință! (arzând, spre cea din afară): Fania, te înșeli, nu se poate să fie.

VOCEA DIN AFARĂ (staruitor): Cunosc gondola. E Nicola la lopată, în picioare. La colțul Arsenalului îi luminează torța fața.

CELLINO (se zbate ca o sălbăticiune încoltită): Ce mi-ai făcut? Ce mi-ai făcut! (izbucnind deznădăjduit) Ah, cum ai putut să minți atât de hain, femeie vicleană!

ALTA (refăcându-și grabnic îmbrăcamintea): Crede-mă, era vorba să plece. Toată flota trebuia să plece.

VOCEA DIN AFARĂ (neliniștită): Siora, gondola a trecut de aripa arsenalului Siora, Pietro este în picioare lângă Nicola.

ALTA (nefericită): Înțelege, toată flota trebuia să plece

CELLINO (pierit): Ai mințit și minți și acum (cu o deznadejde și cu o sinceritate fără ură) Ah, am știut totdeauna că ți-e sufletul un nod de vipere. (bâjbâie cu mâinile) Negru a fost ceasul când m-am încrezut în tine (vrea să-i ia mâinile). Ascultă!

ALTA (într-o fierbere care o năucește): Lasă-mă, lasă-mă! (spre ușă) Fania, ce gondolă e aici?

VOCEA DIN AFARĂ (speriată și mai mult): Niciuna, i-ați spus lui Giorgio să nu aștepte, să vie mâine dimineață.

CELLINO (paralizat acum de groază): Ce câinoasă prefăcută! (cu un rânjet îndurerat și totuși fără ură) Tare trebuie să fii mândră de mârșăvia ta. (Cu un spasm și cu un scâncet înnebunit) Cum am putut să mă încred în cuvântul tău? (caută de prisos) Pumnalul meu (se frânge că nu mai are nici atât).

ALTA (zguduită): Ți-am aruncat pumnalul. (cu un cheag de nadejde) Fania, vezi, nu se îndreaptă spre Arsenal?

VOCEA DIN AFARĂ: A trecut de poarta Arsenalului. Vine încoace. Sior Pietre este în picioare, rezemat cu bărbia în spadă.

ALTA (deznădăjduită, bâjbâind cu mâinile): Nu e nicio scăpare. Crede-mă, crede-mă, n-am vrut asta. Nu mai văd nimic. Mi-e inima pe jăratec și mintea mi-e orbită de flăcări. Sfâșie din mine părerile de rău .

CELLINO (pierit, parasit în voia soartei). Fiece cuvânt al tău nu e decât minciună și teatru nerușinat. Ah, mai spune-mi tu mie, tu, că eu sunt un ticălos…

ALTA (tresare înjunghiată, îi ia calmă și aiurită mâinile): N-am mințit (cu privirea năucită) Te voi scăpa! Ascultă, de jur împrejur e numai mare, suntem ca într-un turn, dar …

CELLINO (nu poate să asculte): De ce ai făcut asta? De ce Alta? Ah, cât ți-am spus să te gândești.

ALTA: Taci și înțelege că asta e singura scăpare. Jur împrejur e un brâu de zid lat de o palmă. Poți sta acolo în picioare. Te prinzi cu mâna de grindă. Nu privi în jos ca să nu cazi în mare. Fania, caută cheia jos și deschide.

CELLINO (cu dispreț crispat, fără niciun fel de nadejde): Te-ai înecat acum în propriul tău venin, ca o reptilă. Ah, dacă nu te-aș fi rugat atâta! (are ca un junghi în inimă) Dacă… (iese paralizat aproape prin fereastră).

VOCEA: Gondola a oprit la punte.

ALTA (nu poate respira): Repede, repede. Ai să scapi Am să te scap! (apoi rămâne, mereu aiurită, cu privirea înghețată. Intră Pietro). 
 

Scena III  
 

ALTA (în timp ce Pietro umblă agitat prin încăpere): N-a mai plecat flota?

PIETRO: Va pleca fără mine (o lamurește), am fost întâi acasă și mi s-a spus ca ai plecat să dormi aici în chioșc.

ALTA (încă resimțindu-se de zbuciumul de adineauri). Nu înțeleg nimic.

PIETRO (tras de alte ape): Și eu înțeleg tot atât de puțin ca tine, Alta. (dupa un răstimp) Republica e pierdută. Putregaiul se prăabușeste (amar) Stăpâna mărilor (azvârle spada într-un jilț).

ALTA (fără să priceapă ceva): Dar bine?!

PIETRO (aprig): De doi ani vasele Republicii sunt atacate, jefuite, de o mână de pirați îndrăzneți ca lupii.

ALTA (neliniștită, toată framântată): Ei bine, știam, știu…

PIETRO: San Gabrielle cu 1200 de baloturi de stofă, a fost capturată lângă Lido, (de necrezut) lângă Lido! Ca lupii, au îndrăznit să se apropie de porțile cetății.

ALTA (nu are ce face cu mâinile): Dar toate astea le știu, și tot nu înțeleg nimic.

PIETRO: Ei bine, după doi ani de consilii și paraconsilii…

ALTA: Republica ți-a încredințat o flotț, cu care să cureti marea de pirați.

PIETRO: O flotă? o flotă! Crezi tu, Alta? Pe hârtie 20 de nave pe hârtie și astăzi după amiază la Chioggia când trebuia să se formeze flota, am primit nouă vase mari și late, nouă lemn vechi putred Tunuri ruginite, pânze sfâșiate. Vechituri cumpărate pe apucate. (s-a oprit în fața ei) Am rămas îngrozit. De la trei după amiaza, până la șapte seara am trecut de pe vas pe vas. O ticăloșie fără seamăn. (umblă din nou prin casă) Republica e pe ducă, Alta. Nu mai e cinste, nu mai e omenie. Înșală magistrații, senatorii jefuiesc proveditorii. Veneția e azi, jumătate din șarlatani și jumătate din destrăbălați.

ALTA (agitată): Bine, dar cum s-a întâmplat de n-ai plecat? Cum?

PIETRO (cautând să se liniștească): La opt seara am cerut Dogelui să convoace Consiliul de zece având de făcut comunicări importante. La 9 s-a întrunit Consiliul, lipsea numai Alviso Mocenigo. Am cerut să asiste și Daniele, proveditorul general al Arsenalului. Două ore, le-am arătat situația flotei. M-au ascultat îngroziți dintâi, pe urmă abătuți. Danielo zgâria cu pana pe hârtie. La urmă m-am ridicat în picioare, l-am privit în adâncul ochilor și i-am spus răspicat: "Sior Danielo, în doi ani ți s-au încredințat pentru flotă 24 milioane de techine"; se uita la mine alb ca de ceară. "Sior Danielo, bunicul d-tale a distrus o flotă turcească în Bosfor, tatăl d-tale a rezistat doi ani la Canea. Fratele d-tale a murit sfâșiat de același obuz, care mi-a rupt și mie două coaste (aspru, aprig) Dar d-ta ești un ticălos, care ar trebui să fie aruncat în mare ca un câine gatuit". S-a ridicat în picioare și a vrut să-mi răspundă dar nu m-am mai putut stăpâni și l-am pălmuit.

ALTA (încremenește cu brațele ridicate): L-ai pălmuit?

PIETRO (cu o scădere intimă): Da. Consiliul a ținut apoi o ședință secretă și mi-a luat comanda. I-au dat-o lui Elmo (cu un surâs înrourat) prietenul meu cel mai bun și el a primit. L-am întâlnit apoi pe cheiul Schiavonni, iesea de la Consiliu (mereu scăzut, omenesc și îndurerat) I-am spus: Elmo ai primit comanda? Da. Dar știi de ce mi-au luat-o mie? Pentru că se tem de tine. Atunci de ce ai primit-o? Nu mi-a răspuns nimic (moale) I-am spus: "Îți doresc izbanda, Elmo. Dar mai cu seamă îți doresc prieteni, așa cum ți-am fost eu ție, și nu tu mie".

ALTA (care tot timpul a ascultat absentă): Și acum?

PIETRO: Și acum s-a isprăvit (dezarticulat) Mi-a mai rămas un singur lucru pe lume (la marginea existenței lui, simplu) Alta. Tu!

ALTA (mereu buimăcită): Dar bine (pe urmă îi arată întrebătoare haina lui, sfâșiată).

PIETRO (lămurind): Când urcam puntea pe Fanciero. (spre ea) Tu ești singurul lucru pe care îl mai am pe lume, ultimul refugiu (înciudat ca un copil) M-a tradat și Elmo! Mi-era ca un frate. Venind pe canal am simțit, cu ochii topiți în noapte, prabușirea tuturor visurilor mele. S-a ispravit. Animalele rănite caută adapost să moară. Dă-mi mâna, Alta. Tu ești singurul lucru care mi-a rămas pe lume.

ALTA (cu o gângăveală aiurită): Dar, Pietro, dar…

PIETRO (surâs bun): De ce ești atât de neliniștită? Nu-i nimic, prietenă dragă. Trebuia să se întâmple și asta odată. Veneția pe care am iubit-o, pe care ai mei au aparat-o o mie de ani, mă tradează. Dă-mi mâna (zguduit, dar stăpânindu-se) și prietenii. (cu ochii umezi) Elmo era ultimul! Oamenii aceștia discută cu cifre, cu partide, cu tot felul de gânduri nemărturisite și eu în loc de vorbe mi-aș smulge inima ca s-o arunc pe masa pe care ei aruncă cifre.

ALTA (nu se poate încă regăsi): Dar, ce lovitură!

PIETRO: Am iubit Veneția prea mult. M-a înșelat ca o simplă curtezană.

ALTA (tresărind încleștat): Te-a înșelat!

PIETRO (oftează): Dar să nu mai vorbim de morti. Veneția e moarta. Să vorbim de noi mai bine (se apropie cald de ea) Acum suntem noi.

ALTA (râzând artificial): Suntem noi, ascultă, hai să pornim pe canaluri, Pietro. Asta ți-ar face bine să ieșim în gondolă.

PIETRO (mirat, cu ochii mari): În gondolă?

ALTA (ca un plâns patimaș): În gondolă, să plutim toată noaptea. Vom uita totul.

PIETRO (uimit, cu umeri înalți): Alta, sunt eu un om care are nevoie de uitare? (crispat, simțindu-se trupește întreg, din cap până la picioare) Nu vreau să uit nimic. Vreau numai…

ALTA (destrămat): Uite ar fi minunat. De mult n-am mai făcut asta. Haide, Pietro.

PIETRO: Nu, nu, scumpo, nu de plimbare am nevoie, ci de reculegere. Vom rămâne aici (ghemuit ca într-un cerc) Tu nu-ți închipui cu câtă nerabdare așteptam să mă văd aici în colțul nostru. Afară, oriunde, e Veneția. Aici suntem numai noi. Suntem singuri, ca niște exilați de bună voie.

ALTA (tot mai puțin stăpână pe ea însăși își caută enervată șalul, lui îi aduce pelerina): Nu, nu, să mergem să mergem, Pietro. Haide…

PIETRO (surprins): Prietenă dragă, tu-mi porți grija mai mult decât eu . Dar nu înțelegi că nu mi se poate dărui nimic altceva mai bun decât colțul ăsta ascuns, ferit de ei. Colțul ăsta și apropierea ta? Pe canaluri răsună chitara. La Procurati e e bal, până aici se văd torțele de la Gradina Publică, unde e serbarea de noapte. De altfel Nicola s-a și înapoiat cu gondola. S-a dus să se culce. E numai Fania aici care a ramas să doarmă în vestibul.

ALTA (naucită, și-a pierdut cumpătul, se clatină): Nu mai e nici o gondolă jos? Nu se mai poate? (pierde șirul vorbelor).

PIETRO (Îi ia mâna): Nicola trebuie să și fi trecut de coltul Arsenalului. Vine mâine dimineață, (tulburat) Ce e neliniștea asta, Alta? Pari bolnavă.

ALTA (pierdută): A plecat gondola.

PIETRO (o privește lung, bănuitor).

ALTA (pierită) Nu mai e jos nicio gondolă?

PIETRO (Îi urmăreste mișcarile cu o privire dură, tăioasă, ca o lamă): Alta ce e neliniștea asta?

ALTA (straniu, căci nu mai e deloc stăpână pe ea): Eu neliniștită? (hohoteste strepezit) Ha ha ha, eu neliniștită? Dar sunt foarte calmă, (râde iar) mai calmă decât totdeauna, foarte bine, nu mai mergem (aruncă anapoda pelerina și salul).

PIETRO (s-a sculat în picioare, caută cu privirea, sub pornirea unei bănuieli groaznice): Alta, a fost cineva aici?

ALTA: Dar nimeni, Pietro. Ce gând (râde din nou, sacadat de parcă un ferastrău ar taia din ea, îl ia de gât)

PIETRO (îi pătrunde în umeri un sfredel): Alta, a fost cineva aici?

ALTA (vocea îi sună fals ca sticla): Nimeni, nimeni, ascultă, Pietro. (ca și când ar vrea să spuie ceva, șovăie, tace câteva clipe, pe urmă ca o deznadăjduită rugaminte din începutul sufletului) Haide, Pietro, haide să ne plimbam. Și mie și ție, ne este rău. Haide, Pietro.

PIETRO (privește din nou în jurul lui, tot corpul îi e încleștat): A fost cineva aici (vede cupele) E cineva aici. Ce sunt cupele acestea două? Ce e neliniștea ta? (bănuiala se încolăceste în jurul lui ca un șarpe)

ALTA: Am să-ți lamuresc totul, dar (luptă cu ea însăși și deodată ca un apel, liniștit, la o supremă instanță într-un plan) dar mai întâi să mă crezi.

PIETRO (înnebunit căutând, mergând aproape spre fereastră): Alta, e cineva aici!

ALTA (deasupra oricărei realități): Ți-ajunge cuvântul meu?

PIETRO: Alta, cere-mi orice, cere-mi să-ți aduc orice, de la capătul pământului, orice dar nu mă minți (groaznic de violent, dar înăbusit) Nu mă minți! (închide ochii de groază) Nu, nu e cu putință (se crispează de furie) Ar trebui pălmuit cu sabia de-a valma orice trecător. Cetatea întreagă ar trebui arsă. Ar trebui întoarse pe dos cu cleștele toate inimile, ca să fie smuls de acolo viermele ascuns al prefacătoriei. Ar trebui înfierați, cu fierul roșu, de la naștere, cu câte un cap de vulpe pe piept toți copiii (cu o nouă răbufnire de furie, ca o încălecare de trasnete). Ar trebui strivită, sub teascul tălpii orice frunte omenească, să se amestece sfărămăturile de oase și creier, ca să nu se poată pritoci nici peste șapte ani mardaua făpturii omenești (o privește cu o gingășie sfâșiată) Nu, nu ochii aceștia, gura aceasta. (tresare) Ah, atunci șacalii puturo.i ai Egiptului ar trebui feriți de carnea fragedă a fecioarelor de pe aici, pentru că aceste animale mușcându-le obrajii, să nu se otravească și să nu se descompună.

ALTA (sigură, prinsă ca de o scândură de salvare): Nu e nimeni.

PIETRO (sufocat la gândul ca e la un pas să piardă și pe femeia pe care o iubește, cu un ton ciudat, frânt si, ca adineaori ea, cu o deznădăjduitaă rugaminte): Alta, e cineva aici!

ALTA (îi așază mâinile ei pe umeri, îl privește drept în ochi): Pietro, nu e nimeni. Am să-ți explic tot (îl privește stăruitor în ochi), dar mai întâi trebuie să mă crezi pe cuvânt.

PIETRO (frământându-se, căutând o soluție disperat, dorind intens el însuși să fie altfel). Da, da, spune-mi ceva.

ALTA (neînduplecat, stăruitor, femeie). Dar mai întâi să mă crezi pe cuvânt!

PIETRO (are o râsucire cumplită a întregului corp, pe urmă își revine, numai mâna, nestăpânită încă, a sfărâmat cupa pe care o cuprinsese, îi e pumnul însângerat): Cred orice, dar spune-mi spune-mi ceva, Alta.

ALTA: Stai jos! (îl cuprinde cu brațul de gât și el zdrobit cade lângă ea. S-au lungit amândoi pe o blană mare jos. Alta îl privește din nou lung în ochi): Mă iubești, Pietro?

PIETRO (alarmat, îndurerat): Iubirea mea e nemarginită, Alta. Nu am alte cuvinte să ți-o pot spune decât cele de până acum.

ALTA (albă). Atât de mult?

PIETRO (cu vocea scazută): În Veneția, nimeni n-a iubit până acum așa cum te iubesc eu Alta. (cu ochii de mort) Acum mă înțelegi?

ALTA (a zburat undeva un stol de porumbei): Da, da, te înțeleg. (îngândurată, se joacă, râsfirând ciucurii unui șal).

PIETRO (firesc): Mi-e sufletul plin de amărăciuni, Alta, cum e bolnavă marea canalurilor de hoituri. Dar dacă tu ești lângă mine și taci, cade peste el un balsam liniștit și binefăcător ca lumina de luna peste cetatea întreagă.

ALTA (înjunghiată): Taci.

PIETRO: Când te-am văzut dintâi, te-am dorit numai. Abia mai târziu am înțeles tristețea ochilor tăi.

ALTA: Le-ai înțeles tristețea! Sigur, le-ai înțeles tristețea.

PIETRO: Pentru că nimeni nu te-ar fi putut înțelege în cetatea asta desfrânată și fără suflet. Trăiai între ei, dar erai străină. Ah! când îmi aduc aminte de Gallambero…

ALTA (topită de durere): Taci! Taci!

PIETRO: Când am văzut tristețea fără margini, dezolată a ochilor tăi, în fața obrăzniciei de care nu te apara nimeni, mi s-a înclestat mâna pe pumnal.

ALTA: Ai scapat Veneția de cel mai groaznic bandit. Înspăimantase lumea.

PIETRO (cu dispreț amar): Veneția? Dar cetatea aceasta merita bătaia lui de joc. Nu pentru nenumăratele lui asasinate și-a pierdut capul descreieratul acela, ci pentru că te-a privit necuviincios.

ALTA (zâmbind tristă): Dar atunci nu ne cunoșteam cu adevărat. Abia ne vorbisem de câteva ori?

PIETRO: E adevărat că nu ne cunoșteam, nici nu știam cât de puțin ne cunoaștem. Câte s-au schimbat de atunci și cât ne-am apropiat. Erai pentru mine o simplă femeie. Astăzi ești totul (surâzând indepărtat) Ce ambiții îmi frământau sângele atunci când te-am cunoscut. Ce sete de luptă și de glorie. Acum când totul e zadarnic și pustiu, nu doresc decât iubirea ta lângă mine învăluitoare. Acum înțeleg că singurul lucru adevărat mare pe lume e dragostea!

ALTA (înclestat s-a ridicat într-un genunchi): Pietro, crezi într-adevăr în dragoste?

PIETRO: Eu trebuie să cred în ceva, Alta. (a spus asta cu o convingere neocolită și definitivă de condamnat la moarte. Alta tresare din tot corpul, îngheață, i se măresc ochii).

ALTA (intreabă palidă): Și mă iubești pe mine (cade iar).

PIETRO: Nu știu dacă e numai asta!,.. Dar, dacă simțământul acesta pe care nu-1 am nici pentru Dumnezeu, este iubire, atunci te iubesc. În tot pustiul gândurilor mele ești numai tu. Mâna ta pe brațul meu, îmi mângâie sufletul (după un răstimp, când vede, uimit, înfiorat) Ți-s ochii umezi, Alta?

ALTA (zarii s-au aruncat). Ce punte neomenească, a suspinelor, leaga sufletele noastre? (căci se aude un zgomot afară, ca și cum ar fi lunecat obosit piciorul cuiva. Alta tresare, ascultă înfiorată, Pietro nu observă, căci tace căutandu-se)

PIETRO (neliniștit se apleacă să-i sărute mâna, Alta i-a scos pumnalul pe care el îl mai purta la centură): Mă iubești, Alta?

ALTA: De ce te îndoiești?

PIETRO: Pentru că nu merit iubirea ta.

ALTA (întoarce capul spre el): Tu? Nu meriți tu, să fii iubit?!

PIETRO: Bunătatea ta e nemărginită (se aplecă pe mâna ei, sărutând-o).

ALTA (pătimaș): O! meriți ca nimeni pe lume pentru cugetul tău, pentru inima asta frumoasă care dă tot fără să ceară nimic Pietro.., sufletul meu, sufletul meu e-al tău pentru totdeauna, pentru toate viețile care vor mai veni.

PIETRO (cu ochii în lacrimi): Sufletul tău unic (cu ochi de oțel înmuiat) Monada mea.

ALTA (caută să-l lovească): Pietro, în adâncul sufletului meu tulburat de toate vârtejurile, în adâncul sufletului meu este o apă limpede, neajunsă de nicio privire, de nici un gând. Pe undele ei tremură fără trup numai chipul tău.

PIETRO (se strânge lângă ea): Spune-mi tot, mi-s buzele arse mă iubești, Alta?

ALTA (tace toată albă)

PIETRO (înfiorat): Alta, mă iubești?

ALTA (după un răstimp): Da, sufletul meu ar muri de durere fără tine. (Pietro își ingroapă fața în palma ei, încet, încet, ea, care e în stânga lui, caută să-i înfigă pumnalul în spate. Când a zis "da", Pietro s-a aplecat pe mâna ei. Ea a ridicat pumnalul. În clipa aceea întoarce el capul și-i vede mâna ridicată. Are o încleștare a corpului, o lucire în ochi, groaznică. Privirile li se întâlnesc fulgerându-se. Răsucit, e gata s-o lovească. Pe urmă, privirea lui are un zâmbet de dispreț nemărginit, de descurajare, de înduioșare asupra propriei lui soarte, se întoarce de tot cu fața în sus, își rupe haina la piept și-i arată, cu un dezgust nemărginit de sinucigaș, locul unde să lovească) Nu așa. În inimă (își aplecă tâmpla de-a lungul brațului. După ce a lovit, Alta vrea să iasă înaintea lui Cellino, care a sărit înăuntru).

ALTA (cu fața descompusă ca o mască, cu brațele în jos, arătându-i ce sacrificiu a făcut)

CELLINO: Din ce am scăpat! (Iese. Femeia rămâne înghețată. I-a cazut pe brațe numai mantila lui). 
 
 

ACTUL 3

Dupa douăzeci de zile. Același interior în palat, ca în actul întâi. Pietro e într-un jilț mare cu spătar de piele. Are pieptul bandajat și se vede ca nu poate mișca decât foarte greu brațul drept, slujindu-se numai de stângul. În fața lui, e o măsuță pe care e un joc de șah, cu figuri sculptate. Alta, pe un scaun mult mai mic, joacă șah cu el. 
 

Scena I  
 

ALTA, PIETRO 
 

PIETRO (foarte palid, foarte obosit, adânc preocupat, încruntat, atent la joc): Sah!

ALTA (la fel de palidă, nervoasă, are ceva exasperat în truda ei de a juca. Peste amândoi parcă trece un suflu de nebunie concentrată ca într-un ținut devastat): Regina! (a mutat)

PIETRO (mereu atent la joc, răspunde cu altă mișcare, fără să mai vorbească).

ALTA (face mari sforțări să poată juca, după un timp răspunde și ea, crispat, nervos, cu altă mișcare).

PIETRO (ridică un cal și îi caută multă vreme locul).

ALTA (s-a ridicat și-i potriveste pernele lui, el fiind însă atent numai la joc, pe urma revine la locul ei. Îl privește lung și-i spune cu un soi de deznadejde): Pietro, trebuie să te faci bine. Vreau să mă ucizi cu mâna ta.

PIETRO (examinând mereu situația): De ce?

ALTA: Pentru că vina mea nu poate fi spălată decât prin sânge

PIETRO (atent la joc, mutând): Nu ești deloc vinovată. Nu ai făcut decât să urmezi legea ta de vierme (o avertizează) Regina!

ALTA (sfâșiată de durere): Pietro, îngăduie-mi…

PIETRO (liniștit ca reflexele de lumină prin ceată): Ți-as fi recunoscător, dacă ai evita să-mi mai pronunți numele (pe urmă, încruntat ușor) Parcă m-ai plăti cu un ban vechi care nu mai are circulație.

ALTA (frâgându-și mainile, înnebunită de gândul imposibilului): Nu e cu puțință tot ceea ce a fost să nu se fi întâmplat totuși? În visul greu, în clipa morți, uneori spaima este atât de mare, că te trezești și totul se termină. A vrea în clipele astea o lovitură de sabie și spaima că o minune, care să mă scoată dintr-un vis al morții.

PIETRO (cu un surâs de dincolo de lume): La fel m-am gândit și eu după cele trei zile de friguri și nestiință de mine însumi. Căci așa mi-a spus Nicola, că au fost trei zile de nestiință și călduri. Până noaptea târziu mi-am repetat înnebunit de o nădejde fără sens: "Dacă ar fi un vis" (a mutat iar) Regele!

ALTA (face o sforțare, vrea disperată să joace, mută un pion).

PIETRO: E o mișcare fără nici un sens (dur) dacă nu poți fi atentă… lasă-mă să joc singur, ca până acum.

ALTA (nu se mai poate stăpâni, îngrozită): Cum poți să joci de dimineața până seara șah, singur?

PIETRO (cu o concentrată deznădejde, căutând locul unei figuri) Trebuie să joc șah, îmi ține toată ființa amortită. E ca un hașis. Altfel ar trebui să gândesc. Nu vreau și nu trebuie să mă gândesc. Trebuie să fiu mort, fără să fi murit (studiază jocul).

ALTA (așteaptă, apoi îl privește lung și copleșită de propria ei crimă parcă acum ar descoperi-o): Ah, în pieptul acesta am înfipt un pumnal (cu o înnebunita deznădejde) Nu, nu am fost eu, adevărata eu.

PIETRO (cu o nesfârșită oboseală): E singura faptă bună pe care ai făcut-o..! Pentru asta îți sunt recunoscător. Nepuținta trupului și chiar durerea m-au împiedicat să gândesc (surâde stânjenit) E rușinos, dar oricât ai fi de voinic, febra te înmoaie, te impiedică să vezi limpede. Ți-e cerul gurii sălciu și mintea coclită. Pielea ți-e uscată și inima ți-e uscată și ea. Febra asta, datorită pumnalului și stângaciei tale, mi-a salvat mintea. Altfel, dacă aș fi descoperit dintr-o dată toată prabușirea, dezordinea s-ar fi produs, nu în piept, ci în creier. Aș fi alergat prin piață, aș fi ucis pe oricine întalneam în cale, aș fi dat foc cetății (se uita iar la joc) Mută!

ALTA (trudindu-se deznădăjduită să poata juca): Regina!

PIETRO (nervos): Mișcarea e greșită!

ALTA (reia exasperată): Da. (amândoi se concentrează asupra jocului. După un timp ea îi spune halucinată): Pietro, trebuie să mă ucizi. Vreau să mor de mâna ta. Vreau să-ți arat locul unde să lovești, așa cum mi l-ai arătat tu mie.

PIETRO (atent la joc): Dacă e vorba despre femeia care mi-a fost nevastă, pe care am iubit-o, e de prisos. Aceea e moartă de mult. E mai moartă decât dacă nu s-ar fi născut vreodată. Iar dacă este vorba despre d-ta, care ești o îngrijitoare plină de bunavoință, nu văd de ce să te ucid. În orice caz m-ar plictisi să te lovesc cu sabia său cu pumnalul (a mutat).

ALTA (crâncen nefericită): Pietro…

PIETRO (așteaptă ca ea să mute): Îți repet dorința mea să nu-mi mai pronunti numele. Am și alt nume pentru toată lumea. Vrei să muți?

ALTA (caută, fără să izbutească, să se concentreze): Da (mută greșit și-și dă seama) Pot să refac mișcarea?

PIETRO (iritat, dar măsurat în mânia lui): Dacă nu poți fi atentă la joc ești liberă să pleci. Te rog, lasă-mă singur.

ALTA (cu o voință crâncenă, își infige unghiile în carne): Ba da, ba da (urmează încă vreo două mutări și schimburi de figuri, pe care ei le fac foarte atență): Șah!

PIETRO (examinează mult situația și mută). Da

ALTA (o clipă atentă). Mat

PIETRO (caută o ieșire, apoi se convinge că a pierdut): Mulțumesc. 
 

Scena II  

PIETRO, ALTA, NICOLA 

NICOLA (intră foarte prins de ceea ce trebuia să facă, răspunde greu la privirea întrebatoare a lui Pietro): Nu e nici la Trevizo. Villa Mariani este închisă. Nu e acolo decât un batrân paznic și femeia lui. Villa nu e locuită decât vara. Cavalerul Marcello Mariani nu a fost în această vila de doi ani.

PIETRO: La Brenta? Ei au și acolo un palat de vară.

NICOLA: Am fost ieri din nou. Am sărit în gradină și m-am ascuns după o statuie. Un ceas am pândit spre palat. Nicio mișcare. E închis și acolo…

PIETRO (stăruind): Aici, în Veneția la palatul Mariani, ai mai fost?

NICOLA (cu umeri de uriaș încăpațânat): Am acolo doi oameni care pândesc cu schimbul. Am vorbit și eu ieri cu un servitor, cu care am băut într-o bodegă de pe Mercerie. Mi-a spus același lucru ca și ceilalți. De trei saptămâni n-a mai dat pe acasă. Din cele ce mi-au spus toți și după socoteala mea, trei zile după întâmplarea din pavilion a fost tot timpul în casă, apoi a plecat într-o seară întovarășit de doi bărbați. Nimeni nu știe unde.

PIETRO (ascultă nervos, nemulțumit, parcă descurajat): Ai cercetat și palatul marchizei Garatesta? Poate să-1 fi ascuns ea.

NICOLA: Am, și acolo, printre servitori, un om care mă va înștiința dacă vine pe acolo, într-un sfert de ceas știu.

PIETRO (cu o ardere launtrică): Unde ar putea fi, de nu poți tu, Nicola, care te-ai descurcat prin Constantinopol, să-i dai de urmă?

NICOLA (nemulțumit de el însuși): Îmi spusese ieri un prieten că acest cavaler avea un casino al lui propriu, undeva prin gradinile de la Zuecca. Am fost azi și l-am descoperit. Nu a mai fost de douazeci de zile nici pe acolo.

PIETRO: A trecut carnavalul. Nu se mai poartă măști. Ar fi acum mai ușor de găsit în Veneția…

NICOLA: Aseară am luat din nou toate teatrele în cercetare. Teatrul San Moissi era aproape gol, la San Samuelle am stat cam un sfert de oră. La Opera buffa la fel. Dincolo la Operă, era în foaier o mare bancă de faraon pe care o dădea un abate. Erau și jucători mascați și mi s-a părut că unul dintre ei ar fi cavalerul Marcello Mariani. L-am urmărit. Pe urmă am văzut că nu este el.

PIETRO (a căzut pe gânduri, descurajat): Bine, Nicola poți să te duci (Nicola iese).

ALTA: Pot să întreb?

PIETRO (întrerupe încleștat): Nu!

ALTA (cu o disperare dârză): Vreau totuși să știu. L-ai căutat pe acel om și îl cauți mereu cu stăruință? Cu ce gând?

PIETRO (tace pe gânduri, nu vrea să răspundă).

ALTA (așteaptă un timp, apoi hotărâtă). Sunt singura răspunzatoare de actele mele (cu silă) Acel biet nemernic a fost un bob de nisip, un gunoi întâmplător, o gâză otravită care mi-a stricat tot sângele (arată inima) Răul este aici și aici trebuie să lovești în plin.

PIETRO (preocupat de altceva, doar ca o paranteză severă): Cât timp vom mai fi împreună doresc să nu-mi pui niciodată vreo întrebare care să depășească îndatoririle dumitale, de îngrijitoare benevolă. 
 

Scena III  

ALTA, PIETRO, NICOLA 
 

NICOLA: Doi nobili de la Signorie vă roagă să-i primiți.

PIETRO: N-ai spus că nu primesc pe nimeni?

NICOLA: Le-am spus. Stăruie să fie primiți.

PIETRO (cu privirea arsă și dârză): Nu are să intre nimeni, nu primesc pe nimeni, oricine ar putea fi.

NICOLA (umbrit). Le voi spune, Signor (iese).

NICOLA (revine, totuși speriat): Este Inchizitorul de stat, întovarășit de un medic. A trebuit să-i las jos în vestibule.

ALTA (a devenit mai palidă, nu poate respira).

PIETRO (tulburat și el): Și ce vrea?

NICOLA (uriaș, stânjenit): Consiliul de zece a hotărât să facă o anchetaă asupra împrejurarilor în care s-a întâmplat nenorocirea din pavilion așa mi-au spus.

PIETRO (iritat): Ce-i asta? (vrea să se ridice din fotoliu furios) Ce-i interesează pe ei întâmplările din casa mea?

NICOLA (cu privirea întoarsă): Toată cetatea vuiește. Cred că doctorul pe care l-am chemat acum trei săptămâni a vorbit în oraș.

PIETRO (mânios): Nicola, ai să-mi lămurești numaidecât purtarea d-tale, de câte ori am fost rănit până azi?

NICOLA (liniștit): De când suntem împreună, de cinci ori.

PIETRO: Și ce doctor m-a îngrijit?

NICOLA (cu simplitate): Niciun doctor. Eu singur.

PIETRO: Atunci de ce ai chemat de data asta doctorul?

NICOLA (pronunță cuvâtul "Signora" cu oarecare stânjenire): Signora… Signora, cu care v-am îngrijit în noaptea aceea, a vrut să cheme doctorul încă de a doua zi. Eu m-am împotrivit. V-am spălat amândoi rana, am pus leacurile pe care le știam. Am vegheat amândoi cu râ.ndul Trei nopți și trei zile, Signor, n-ați dormit deloc, după trei zile rana părea că merge mai bine. A cincea zi a început să se înraiăscă. Nu m-am mai putut împotrivi și am chemat un doctor. Pe cel mai bun, văd ca a fost priceput, văd ca a vorbit și prea mult. Ce să le spun domnilor din vestibul?

PIETRO: Că aici, în camera asta, nu calcă nimeni.

NICOLA (neliniștit acum): Signor, este Inchizitorul de stat.

PIETRO (ferecat în el însuși): Oricine ar fi.

NICOLA (șovaie o clipă): Signor…

ALTA (înspămăntată): Inchiziția de stat poate să aresteze chiar pe doge. Trebuie să-1primești pe Inchizitor.

PIETRO: Ascultă, Nicola, era o vreme când ascultai numai de mine.

NICOLA (inima de stejar): Nici azi nu e nimeni, altcineva, între cer și ființa mea.

PIETRO: Inchizitorul de stat nu va intra aici

NICOLA (cu umerii sus, cu plivirea dreaptă, cu vocea moale, știe ce spune): Nu va intra.

PIETRO (oprind pe Nicola în prag, cu o voce mai concesivă, ca să-l cruțe măcar pe el de o grea încercare): Nicola, spune-i ca-1 rog să mă ierte, ca azi nu mă simt bine să vina Alta data

NICOLA (din prag): Da, Signor (Cei doi răman singuri; așteaptă încordat.)

NICOLA (se intoarce): Mi s-a dat acest bilet, Signor.

PIETRO (dur și liniștit): Citeste-1, Nicola.

NICOLA (citeste): "Tinand socoteală de starea sănătății Excelenței Voastre, renunțăm deocamdată la examinarea și interogatoriul propus. În numele legii însă vă cerem să dați o declarație cu privire la împrejurările rănirii excelenței voastre".

PIETRO (furios): În numele legii? Dar ce am eu cu legea lor? Ce amestec are legea lor aici? (cu o înclestare nervoasă, surâde nervos) Foarte bine Nicola, declară pentru mine, că plin de amărăciune din pricina modului în care cei zece și Veneția s-au purtat cu mine, dezgustat de oameni și de Republică, am încercat să-mi curm viața. (iar se răzgândește) Nu, trebuie să scăpăam de ei odată. Dă-mi aici, pe această masuță, hârtie de scris (Nicola îi dă hârtie și cerneală, el scrie cu dreapta, încet, cu multă dificultate) Nicola dă Inchizitorului de stat această declarație (Nicola iese).

ALTA (abatută): Vrei să mă ucizi cu generozitatea ta? (cu ochii în lacrimi, dârză) De ce nu vrei să mă ucizi cu spada?

PIETRO (încruntat): Nu.

ALTA: Știi bine totuși că această tortură e și mai greu de îndurat.

PIETRO (ușor și rece ca moartea însăși, inscrisă într-un act). Nu mă interesează în niciun fel ceea ce simți său nu simți dumneata, în orice caz nu e în intenția mea să-ți sporesc sau să scad ceea ce d-ta numești suferința d-tale.

NICOLA (s-a întors): Inchizitorul cere și o declarație a Signorei.

PIETRO (mistuit de o ardere, după un timp șovăitor, foarte încurcat): Vrei să dai o declarație?

ALTA (tace îndelung, pradă unei frământări chinuitoare): E nevoie?

PIETRO (caută și el o soluție, apoi negăsind): E o simplăa formalitate.

ALTA (trece la masa mare și scrise, apoi da hârtia lui Nicola): Dă-le această declarație. (Nicola pleacă spre uță, chiar trece pragul).

PIETRO (îl cheama liniștit, dar energic înapoi): Nicola! (iar când acesta s-a întors) Nicola, dă-mi să citesc declarația Signorei (o ia și citeste): "Eu, Alta Gralla, soția contelui Pietro Gralla, am vrut să-mi ucid în mod las soțul, infigându-i pumnalul în inimă. Cer să fiu judecată și pedepsită conform prescriptiilor legii" (e tot crispat, cu vocea albă de furie) Ai să faci cum îți spun eu (rupe hârtia în bucăți și-i cere poruncitor și aspru): Scrie o noua declarație.

ALTA (se duce iar la masa cea mare și scrie).

PIETRO (dicteazăă): Eu, Alta Gralla, soția lui Petro Gralla, mă aflam în seara zilei de… (caută)

ALTA (încet, de departe, într-o șoaptă înecată în deznadejde): 17 februarie.

PIETRO (îi trece pe obraz o nouă paloare, șovăie o clipă, parcă s-ar frânge la atingerea acestei date precise a unei întoarceri cruciale, apoi tremurat): 17 februarie, cu sotul meu în pavilionul din parohia San Pietro di Casteilo. El se intorsese de la Consiliul de zece și era foarte abatut. Coborand să-mi iau salul uitat în gondola, când m-am intors l-am găsit pe sotul meu într-un lac de sânge, avand un pumnal infipt în partea dreapta a pieptului.

ALTA (se ridica darz în picioarE): E o minciuna Nu pot afirma și semna o minciuna.

PIETRO (cu un surâs parcă de dincolo de lume): Nu poți să minți? (o privește arzator) Nu ar fi întâia d-tale minciună.

ALTA (cu o sinceritate deznădăjduită, ca un tipat intens). N-am mințit niciodată.

PIETRO (o privește lung, înmărmurit): Nici atunci când îmi spuneai că mă iubești cu amantul ascuns după o perdea cu pumnalul ridicat în spatele meu?

ALTA (cu o limpezime hotărâtă): Nici atunci. (halucinată parcă) Te iubeam atunci (și cu o voce scăzută, sfioasă) Te iubesc și acum.

PIETRO (o privește lung, nedumerii, e în el o ciudată neliniște): Semneaza această declarație.

ALTA: De ce îmi ceri să dau o mărturisire mincinoasă?

PIETRO: Vreau să semnezi această declarație.

ALTA (extrem de hotărâtă): Nu pot să afirm și să semnez o minciună.

PIETRO (neliniștit puțin): Stărui să semnezi această declarație.

ALTA (cu o îndârjire orgolioasă): N-am nicinu motiv și nu văd ce drept ar avea oricine să mă facă să semnez o declarație mincinoasă. Sunt stăpână pe viața mea și dacă nu ai nevoie de această viață, nu mă poți împiedeca pe mine să dispun de ea, cum vreau eu.

PIETRO (înfrânt, după o lungă sovaire): Atunci (scăzut, într-o rugaminte albă) te rog să semnezi această declarație și dacă o faci, îți voi explica pe urmă.

ALTA (uimită, nu mai știe ce să creadă, duce mâna albă la tâmplă, tulburată adânc): Pietro, Pietro (șoptește, cutremurată) Mă rogi? (constată ca dintr-o altă lume, uimită) Tu mă mai poți ruga ceva... (îi dau lacrimile) Cât ești de bun că mai poți spune un cuvânt, care să mi se pară că vine dintr-o altă viață. Oh, mai e cu puțință un sunet ca acesta (se frânge într-un surâs istovit) Pietro, poate să urmeze orice după douazeci de zile numai, dar atât de departe totuși că mi se pare că am pierdut și amințirea acelei vremi, îmi vine întâia dată acest cuvânt. Ca o pasăre, cât o părere, deasupra apelor, după vijeliile potopului (repetă pierdută) "te rog" (constată zdrobită) Mai este cu puțință deci, să mai vie ceva de dincolo de moarte…

PIETRO (cu voință, încurcat totuși de echivocul clipei): Te rog semnează, îți voi explica. Te voi lamuri.

ALTA (nedumerită o clipă, neștiind ce să facă, apoi cu o oarecare rigiditate semnează hârtia și i-o dă resemnată și îndurerată, încruntată).

PIETRO (a luat declarația, a verificat-o, i-o da lui Nicola): Dă această declarație Inchizitorului de stat (liniștit și rece către Alta, arătându-i un jilt mai apropiat): Te rog acum, stai. Vreau să lămuresc cât voi putea mai bine de ce te-am rugat să dai această declarație și poate că ai să mă înțelegi.

ALTA (acum crispată și gânditoare, nu vrea să se așeze): E de prisos. Acum am înțeles. De câteva clipe am înțeles.

PIETRO: Bănuiesc că nu.

ALTA (mângâind îndurerată gongul rece ca să-i simtă și mai mult răceala): Nu vrei să se afle. Ai suferi în mândria ta de bărbat. Nu vrei să se știe. De aceea am semnat, ești prea orgolios și nu vrei să se descopere că ai fost înșelat, cum spui tu.

PIETRO: N-am spus asta N-am fost înșelat.

ALTA (iar nedumerită): Dar atunci?

PIETRO: Aș fi putut spune cel mult ca am fost mințit, dar n-am spus nici asta. Am să-ți explic.

ALTA: Nu vrei să se afle că ți s-a întâmplat și ție ceea ce li s-a întâmplat altor bărbati, disprețuiti de ceilalți care cred că lor nu li se poate întampla asta, atât e în joc și nimic altceva decât atât.

PIETRO: E poate puțin și din asta, dar foarte puțin. Negreșit am fost și eu mințit și cel mințit este totdeauna ridicol. Cel căruia i se pune piedică pe la spate și cade provoacă râsul celor de față. Ca și cel căruia i se atârnă scrumbii de haină. Aici e o parte din suferința celui încornorat și mințit mereu.

ALTA (vrea să protesteze): Pietro, ard toată ca într-o cămașă de foc, înțeleg ce greșeala de neiertat am săvârșit. Am făcut o întâmplăre de bâlci și zvon, dintr-o taină a noastră, până la care nu trebuia să ajungă decât priviri înțelegatoare și gânduri gingașe. Iubirea noastră pe care tu o vreai, așa cum spuneai mereu, izolată în înalțime, am dat-o pradă bârfelilor prostești și grosolane.

PIETRO: Nu, nu e vorba de minciuna și de astfel de ridicol dacă n-aș fi fost decât un sot incornorat, ar fi fost ușor de tot aș fi găsit o asemenea dezlegare, ca acel care a îndrăznit să mă minta ar fi înțeles îngrozit ca nu e de glumit cu mine râsul ar fi înghetat pe buze nu numai actorilor presupusei comedii, ci ar fi impietrit și pe fata spectatorilor amatori de râs în privinta asta nicio teama Nu am stofa de bărbat mințit, nu numai de nevasta și amant, dar nici măcar de gondolierul pe care-l iau de pe chei. Nu ca nu aș putea să fiu mințit o clipa, dar, după sfertul de ora de farsa pe socoteala mea, ar veni drama rafuielii care ar restabili lucrurile. Victima este de multe ori ridicolă, dar peste acel sfert de oră aș aranja eu lucrurile ca să nu mai fiu victima. N-avea nicio grijă, nici d-ta, nici amantul d-tale n-ați fi râs multă vreme iar Veneția și mai puțin.

ALTA: Rdicol? nu-i adevărat, tu nu poți fi un astfel de bărbat.

PIETRO: Am fost cu totul altceva

ALTA (neștiind ce să gândească): Cu totul altceva?

PIETRO (dezarticulat): Am crezut în tine. Nu în vorbele tale, ci în ființa ta.

ALTA (înfiorată): Pietro

PIETRO: Am crezut în tine. Nu m-ai înșelat, ci m-am înșelat și asta rupe totul în mine azi.

ALTA: Ce să înțeleg de aici?

PIETRO: Ai fi putut să-mi placi ca femeie, fără să am încredere în tine. Ai fi putut să fii nevasta mea, fără să pun temei pe tine, poți să mângai cu plăcere o fiară, fără să uiți că este o fiară. Sunt soți care își doresc soțiile atât de mult, că fac mari sacrificii materiale și morale pentru ele, fără să-și facă iluzii asupra lor. Ei știu ca vor fi mințiti, alții știu sigur că sunt mințiti, dar gustă cu deliciu atât cât le poate dărui clipa. O slăbiciune, o infirmitate adesea, îi ține legați de o anumită femeie și ei acceptă situația cu resemnare și luciditate. Iau lucrurile ca niște filozofi aș da tot aurul meu să fiu și eu în cazul acestor bărbați, pe care acum mai ales îi înțeleg prea bine.

ALTA: Nu trebuie să spui tu asta.

PIETRO: Pricepe, dacă totul se prăbusește în mine azi, nu e pentru ca am fost mințit său înșelat cum spuneai tu, ci fiindcă m-am înșelat m-am înșelat singur, înțelegi?

ALTA: De ce iei totul asupra ta?

PIETRO (arzând în toată ființa lui launtrică): Da, m-am înșelat, și astăzi ai putea să-mi arzi pieptul cu un fier inroșit, dar n-ai ajunge până la veninul acestei nedumeriri. Cum a fost cu puțință totul?

ALTA: A fost o otravă care mi-a încălzit sângele, care mi-a aburit gândirea. Omul acela…

PIETRO: Nu, încă o dată, amantul nu joacă niciun rol în gândurile mele. E adevărat că la început am avut și eu bănuiala asta, dar numaidecât apoi am văzut limpede. Chiar mă gândisem o clipă să-ți cer ca în declarația pe care o dai să nu pomenești nimic despre un bărbat străin în această întâmplare.

ALTA: Atunci?

PIETRO: nu fie deloc vorba că m-ai înșelat, ca să zicem astfel să reiasa din declarația dată Inchizitorului că ai vrut să mă omori numai așa din (caută și enumeră rărit, cu gura coclită de silă) din perversitate, din ură, din motive de neînțeles.

ALTA (uimită): Și?

PIETRO: Și mi-am dat seama că nici asta nu e cu puțință.

ALTA (pe gânduri): Atunci e într-adevăr altceva? Ce ar putea să fie?

PIETRO (încearcă zguduit ca de o revelație să se ridice, cade iar învins): Tocmai faptul că am fost nevoit să recurg la o minciună, îți dă măsura înfrângerii mele. Ca să vă ucid n-ar fi fost nevoie să recurg la o minciună. Am urât - atâta lucru poți să convii - toată viața, situațiile tulburi și false și iată că acum accept să mă acopăr cu o minciună, să mă refugiez într-o situație falsă. Numai acest fapt singur și mă face să mă simt umilit de parcă s-ar târi lipitori pe mine. Să te rog, să-ți cer atât de stăruitor să minți, ca să-mi ușurezi situația, îți arată cât de slab sunt. Cât de ridicol m-am amăgit totdeauna că sunt altfel de om, că sunt afară din rânduri. Nu, acum e limpede, n-am recurs până acum la minciună numai fiindcă nu fusesem pus la nicio încercare adevărată. Acolo unde eram lovit până acum, nu mă resimțeam. Eram în stare să răspund limpede și înzecit. Vânătorul de cristal de pe piscurile Alpilor se cațără fără frică pe cele mai amețitoare stânci. Pare că disprețuieste moartea. Este însă numai sigur de piciorul lui. Când îl apucă furtuna pe lacul Lemanului, el care nu știe să înoate, cuprins de spaimă, își pierde toată bărbăția și devine laș. Dimpotrivă pe marea cea mai înfuriată eu mă simt liniștit și sigur de mine. Privesc totul în față. A trebuit să viu aici, între oameni ca să-mi cunosc mărginirea și să mă recunosc atât de slab ca să recurg la mijloacele dezgustatoare ale lașității. Iată ce ai făcut din mine. Da, te-am rugat să dai acea declarație neadevărată, și încă nu îndrăznesc să arat de ce te-am rugat să depui o mărturie mincinoasaă pentru mine.

ALTA: Dar dacă nu este în joc cinstea ta de soț, dacă nu acesta este motivul acestei arderi din tine, ce poate să fie altceva?

PIETRO: Să-ți mai spun? Cum ne-am putea înțelege? Și nu știu ce aș mai putea dori de la tine (șovăie) Totuși ți-am cerut complicitatea în schimbul lămuririi și, oricât de greu îmi e acum, trebuie să-mi țin cuvântul (caută câtva timp). Ar fi totuși o posibilitate care ar înlesni orice explicație și ar ușura discuția între noi dacă ai putea să legi din nou un fir, unul singur dintre nenumăratele fire care ne legau înainte.

ALTA: fi nesfârșit de fericită să pot găsi o rază de lumină care să mă ducă prin întuneric spre tine. (cade în genunchi) Pietro, dacă este cu putință să îndrept o parte cât de mică din răul pe care l-am făcut, te implor, arată-mi ce trebuie să fac.

PIETRO (șovăie multă vreme, o privește atent și în sfârșit îi răspunde cu vocea moale): Spune-mi de ce, de ce anume ai făcut asta? De ce, având de ales, mi-ai preferat pe acel tânăr?

ALTA (care aștepta încordată întrebarea lui, se frânge): Pietro, mă sfâșie toate părerile de rău, dar dacă încerc să lămuresc ceva, îmi dau seama că acum sunt prea înclestată ca să pot vedea în mine, ca să am curajul de a judeca. Nu e cu puțință. Sunt prea arsă de friguri ca să pot gândi mai adânc.

PIETRO (tot cu vocea moale): Ai avut desigur motive puternice ca să faci asta. Oricare ar fi ele, arată-le lamurit. Nu mă cruța. Numai dacă mi-ai da un răspuns aici, mintea mea chinuită ar găsi o potecă spre un luminiș de liniște.

ALTA (caută mult): Nu știu. Nu pot să văd acum nimic limpede în mine. Nu pot să-mi adun gândurile, nu pot găsi cuvintele. Vederea acelui om, din nou, pe neașteptate, a fost pentru inima mea ca arsura unui fulger.

PIETRO (care așteaptă înfrigurat): Alta, caută, caută mult, oricât de greu ar fi răspunsul.

ALTA (cu dezolare, îngândurată): Nu știu, nu pot să văd nimic. Ar trebui să se întâmple ceva neașteptat poate ca să mă pot limpezi.

PIETRO: Răspunsul acesta al tău îmi întărește motivul deznădejdii mele și îmi sporește tristețea. (rupe un fir din franjurile pernei) Dacă ar fi fost în tine ceva, puțin de tot, din femeia închipuită de mine, din femeia care am crezut că ești, ai ști. (sec și aspru) Nici în drojdia amărăciunii mele nu te mai găsesc. (constată abătut) Nu poți să-mi ajuți în niciun fel.

ALTA: Și totuși nu aș vrea să trăiesc decât ca să te ajut, dacă mai e cu puțință în vreun mod oarecare. Pentru asta nici măcar nu-ți cer să nu mă mai disprețuiești.

PIETRO (revenind, râsucit în el însuși): Caută în tine și vezi de ce mi-ai preferat pe acel bărbat? Îmi este cu adevărat superior?

ALTA: Nu l-am preferat. Acolo unde ești tu în inima mea, nu e preferință.

PIETRO (cu o amară ironie): Bine, atunci să coboram mai jos de acest loc, unde nu e preferință. În panica asta în care m-a aruncat fapta ta, nu mai știu nici măcar unde să caut motivul răului, ce rotiță în ființa mea s-a rupt de multă vreme fără să bănuiesc. Nu ne cunoaștem niciodată îndestul. Trăim alaturi de noi înșine cu ființa noastră urâtă, părându-ne firesc să fie așa, cum ni se pare firesc să ne întovărășească propria noastră umbră.

ALTA: Nu înțeleg ce vrei să spui, ești cel mai puternic suflet pe care l-am întâlnit și e în tine o perfecțiune care mă umilește și admirația mea pentru acest suflet e ceea ce mă târaste după tine.

PIETRO: Nu la suflet mă gândeam, să coborâm mai jos. Mai sunt și lipsurile trupului și ele sunt cele mai grele, căci ele ne fac viața cu nepuțintă alături de cei pe care îi iubim. Sufletul tot nu poate face nimic împotriva unui miros neplăcut al pielii, de pildă poți să calculezi cu dibăcie distanța până la Sirius, dar în același timp să fii nesuferit din pricina că nădușești.

ALTA: Pietro, ce vrei să spui?

PIETRO (o privește puternic în ochi): Te rog, spune-mi, e în mine ceva respingator, de care eu nu-mi mai pot da seama? Am fost nesimțitor, ani de zile, și tu m-ai îndurat cu o suferință dospită?

ALTA (uimită): Cum te poți gândi la asta?

PIETRO: Fapta ta m-a aruncat în vartejul tuturor îndoielilor. Te rog încă o dată, spune-mi…

ALTA (mereu uimită): Cum să râspund la asemenea întrebare?

PIETRO (stânjenit, dibuind): Știu că asemenea lucruri nu se spun niciodată (deznădăjduit) Niciodată. Ele merg lângă tine ca o umbră invizibilă până la mormânt, dându-ne așa ca o aură neagră de uraciune și ridicol, tocmai prin nestiința noastră. Înțelegi acum ce ajutor mi-ai da deschizându-mi ochii.

ALTA (fără șovaire): Îți repet că o asemenea întrebare e fără sens.

PIETRO (indârjit și stânjenit în același timp): Și eu îți repet că știu cât de greu se mărturisesc asemenea lucruri sau le spun rareori părintii și eu am fost singur. Nimeni nu spune cuiva, puternic, și cam prea sever, cum se pare că sunt eu, că are o respirație încărcată. Dacă aș fi fost slab, asemenea lucruri mi s-ar fi spus, cine știe, în batjocură. Spada mea a fost poate aici dușmanul meu, dacă m-a împiedicat să aflu adevărul.

ALTA (sigură de ceea ce spune): Nu era aici nici un adevăr de aflat. O femeie - ca și un bărbat de altfel - observă asemenea lipsuri înainte de a se decide să-și lege viața de un bărbat. Eu, mai ales, nu aș fi suportat lângă mine, o zi măcar, un astfel de logodnic, cu atât mai puțin un soț.

PIETRO (senin și amar în același timp): Mi-e teamă că tocmai admirația pe care preținzi ca o ai pentru ceea ce numești tu sufletul meu, să nu te fi făcut prea indulgentă și primitoare la început, așa încât ceea ce ai primit întâi îngăduitoare să nu-ți fi devenit cu timpul de neîndurat.

ALTA (tresare): Nu.

PIETRO (într-un haos al deznădejdii și al orgoliului, o imploră): atât cât cred ca ar mai putea să dainue în mine din ceea ce ai fost, Alta, te rog să mai crezi și tu în cel care am fost, Pietro Gralla Anume să crezi ca, desi pustiit în ființa mea, mai sunt încă atât de puternic, ca să pot primi în fata drept, ca totdeauna, un răspuns oricare ar fi el, numai să fie cel adevărat și ca merit un răspuns adevărat

ALTA: Pietro, mi-a plăcut întotdeauna apropierea ta și dacă te-ai departa ți-as simți lipsa.

PIETRO (rămâne mult pe gânduri, caută chinuit): Ascultă, e între noi o diferență de vârstă de 15 ani (surâde stanjenit) Mă găsești un bărbat bătrân? Sunt un om sfârșit pentru dragoste?

ALTA (își apropie fața de fața lui): Ești un soare la ceasul cel mai înalt al zilei.

PIETRO (surâde rece): Te rog nu aduce în această convorbire un termen care ar putea arunca o urmă de bănuială asupra sincerității tale. Gândește-te adânc și răspunde cu măsură.

ALTA (cu privirea dreaptă): Acesta e răspunsul meu gândit. Nu mai sunt eu atât de tânără ca să fiu nevasta ta.

PIETRO (a rămas pe gânduri, apoi caută mereu torturat): Nu aș vrea să trec drept un fanfaron. Poate că am înșelat așteptările tale. Nu știu aici nimic nu mai poate fi exprimat. Dar eu vreau să știu totul (hotărât și grav în întoarcerea frazei): Spune-mi, sunt mai puțin bărbat decât acel tânăr? (surâde stânjenit). Ar putea să fie aici o cauză gravă de neînțelegere.

ALTA (cu ochii limpezi): Ai putea să fii soțul unei fecioare de 17 ani.

PIETRO (bănuitor): Vrei să spui că pentru o altă femeie aș fi un sot mulțumitor, dar nu pentru tine anume? Vezi, sunt fel de fel de preferințe intime în fața cărora trebuie să ne închinăm. Ar fi o explicație și mi-ar înlesni mie să-mi regăsesc și să adun tot restul împrăștiat în mine fără noimă.

ALTA (dintr-un prea plin sufletesc): Am vrut să-ți spun adineaori că meriți să fii soțul unei fecioare de 17 ani aș vrea să știi că regret că, la 17 ani, eu nu am avut norocul să întâlnesc un bărbat ca tine. Alta ar fi fost viața mea…

PIETRO (stăruind): Crezi că n-am fost ridicol batjocorindu-1 pe acel tânăr, că n-am fost un fanfaron inconștient? Că n-am fost și eu, cum să zic? Un caraghios ca atația bărbați (șovăie, surâde scăzut), încornorat?

ALTA: Cum poți să întrebi asta?

PIETRO: Ar avea multă, foarte multă importanță, căci dacă ar fi așa, atunci înseamnă ca ar mai putea fi și alte împrejurări în care să mă comport ridicol și nătâng (se întunecă și se strânge în el însuși). Aici e pârghia mortii.

ALTA (îl privește cinstit). Pietro, nu trebuie să te mai frămanți atât, nu au niciun sens îndoielile tale M-ai întrebat și ți-am răspuns cu toată ființa mea. În această împrejurare n-a fost vorba de nicio preferinta îți repet ești bărbatul pe care și-1 poate dori orice femeie Ce vrei să fie superior, cum zici, la acel om? Privirea ta agera, mersul puternic, brațul tău voinic făcut să pedepseasca, dar și să franga un trup de femeie, nu le poate avea acel nevolnic (îl privește lung, așteaptă un răspuns care întrâzie).

PIETRO (simte adânca ei sinceritate, sta mult în cumpănă, și pe urmă vrea parcă să se ridice, simte din nou mușcatura ranei, nu mai găsește nimic, dar refuză să accepte, căci îndoiala a biruit în el): Rămâne totuși posibilitatea ca tu insati, chiar sincera fiind, să nu-ți dai seama limpede de aceste lucruri să le vrei numai să fie așa, cum le arăți acum (se frange deznădăjduit) E de prisos Nimic, nimic, nu-mi poate ajuta ceea ce a destramat din greșeala o femeie, nu mai poate reface tot ea (cu capul întors privește într-altă parte, arde mereu mocnit).

ALTA: Nu te pricep deloc Parcă ești nemulțumit că ți-am respins îndoielile tale neîntemeiate.

PIETRO: Tocmai asta mă nimicește, dacă aș fi fost numai un om nechemat pentru iubire, ar fi o descoperire care mi-ar înnegri inima. Aș renunța firește la dragoste pentru totdeauna, dar restul ființei mele ar rămâne în picioare aș fi, în ceea ce sunt, mântuit. 
 

SCENA IV  
 

PIETRO, ALTA, NICOLA 
 

NICOLA (intră cu o colivie, firește diferită de cele de până acum, dar cu același porumbel): Signor, am găsit din nou aceasta în grădină.

PIETRO (în prima clipă furios): Iar a început această femeie...? Spuneai că atât timp cât am fost (își mușcă buza) că, în sfârșit, de vreo trei săptămâni nu s-a mai primit nicio scrisoare.

NICOLA: Signor, într-adevăr cât timp ați fost în stare mai gravă nu s-a adus în palat nicio astfel de colivie.

PIETRO (îngândurat): Nicola, nu ați putut descoperi în ce chip ajung aceste colivii în gradină? V-am spus să păziți cu toată grija.

NICOLA: A fost peste tot închis. Porticul a fost supravegheat. Nimeni nu poate pricepe în ce chip ajunge o asemenea colivie aici. Totuși, Signor, eu am o bănuială.

PIETRO (mereu mânios): Da?

NICOLA: Cred că vreunul dintre oamenii noștri e plătit ca să strecoare această colivie în gradină și chiar în palat.

PIETRO (izbucnește îndârjit): Aceștia sunt oamenii în care avem încredere, Nicola? Trebuie să descoperi numaidecât cine e acel ticălos (dar deodată se frânge îngândurat, ca și când un gând nou i-a interceptat furia. Se vede acum ca este ispitit să vadă despre ce este vorba. I se năzăreste că în starea în care se afla, i-ar fi o mare usurare să cunoască și altă femeie decât soția lui Are un surâs ca o concluzie amară): Nicola, dă-mi scrisoarea. (Nicola desface biletul de la piciorul porumbelului și i-1 dă. Pietro îl citește îngândurat, apoi izbucneste) Nicola, această femeie știe tot ce se întamplă în casa noastră.

NICOLA: Signor, voi face cercetări.

PIETRO: Dă-mi să scriu! (Nicola îi dă să scrie, pe masuța pe care a jucat șah) De ce nu deschizi ferestrele, Nicola, de ce nu deschizi ușa de la loggia? (iar rămâne pe gânduri. Citește din nou biletul, surâde cu oarecare simpatie, dar când să înceapș, mâna i se înmoaie și din nou crispat). Nimic, nimic nu-mi poate ajuta. Nu este nevoie de răspuns (renunță) Nicola, ea care știe toate după cum vezi, va afla și așa că am plecat. Până atunci, păstreaza porumbelul (Nicola iese). 
 

Scena V  
 

PIETRO, ALTA 
 

ALTA (parcă jupuita de vie, cu ochii aprinsI): Pietro, chinul acesta al tău mă innebuneste Spune-mi ceva lamureste-ma. Un gând limpede spus ar fi în mine acum ca un strop de apa, cazut pe o piatra arsa. Nu e nimic pe lumea asta ce ți-ar putea reda liniștea? Trebuie să te privesc la nesfârșit așa mistuit de veninul gândurilor ?

PIETRO (ca de la capatul unui lung drum): S-a iscat în mine un gol pe care nimic nu-1 mai poate umple. Ar trebui să mă pot reda pe mine mie însumi, dar nu mă mai pot regăsi. Ar trebui să mă adun poate din sfaramaturi.

ALTA (cu fervoare): Nu s-a putut întamplă nimic ireparabil

PIETRO (cu furie și dezgust): Am intrat prosteste într-un joc neghiob, murdar și grosolan masluit Asta e. Acum desfac totul, mă trudesc cu întreagă masinarie, să văd care sunt rotitele rupte să văd cum a fost cu puținta o asemenea întâmplăre de necrezut.

ALTA (gândind cu amărăciune la propriul ei destin). La ce-ți folosesc aceste întrebari fără nicio noima? (cu o nesfârșita silă) Așa e dragostea. Un joc, un joc stupid, murdar și măsluit.

PIETRO (surâde, de pe poteci înalte): Vrei să spui ca asta numiti voi dragoste? Foarte bine, dacă asta e dragostea, pot să spun că nu mă interesează, că nu mă voi întoarce niciodată în acest joc măsluit, dar am tot dreptul să mă judec pe mine însumi și să mă întreb cum de m-am prins în această încălcitură de rotițe, cum am putut să fiu, fără să bag de seamă, târât atât de mult la vale (o privește cu un surâs aspru) Ceea ce este grav este nu numai că mi-ai plăcut - și asta este ușor de explicat - nu numai că ți-am găsit farmec femeiesc, căci e de netăgăduit că ești plină de farmec, dar am crezut pe deasupra, așa fără niciun rost, că ești și o ființă întreagă, o monadă, cum îmi placea să spun ca un nerod, capabilă de discernâmant, curajoasă, responsabilă în cel mai înalt grad, loială față de ea însăși și față de tot ce există pe lume, înțelegi? Vedeam în tine, în mod uimitor, esența femeii însăși (ars de amintire) Te alesesem, uimit de darurile făpturii tale fără seamăn, arbitrul valorilor din viața mea (un gest moale cu mâna) Acum trebuie să trag toate consecințele acestei greșeli, să mă supun la toate verificările necesare. Nu intri fără să dai socoteală într-un asemenea joc.

ALTA (ametită de mătrăguna amintirii): Pietro, eu însămi, dacă stau înaintea ta ca o zdreanță, dacă aștept resemnată hotararea legii este fiindcă am fost la fel victimă acestui joc murdar și măsluit.

PIETRO (rece și neinduplecat): Josnica ta întâmplare îmi arată încă și mai mult pe ce drum greșit m-am dus prosteste. Gândul că aș putea merge pe aceeași cărare alaturi de tine, îmi sporeste dezgustul de mine și mă sileste să mă judec și mai aspru. Nedrept lucru ar fi să seamăn într-adevăr cu tine și totuși în clipa asta nu văd cum ne deosebim.

ALTA: Cum să îndrăznesc să mă cred asemeni cu tine? Sentința faptei mele e de mult primită. Nu pot să uit nicio clipă ca eu sunt o ucigață care-și așteaptă pedeapsa.

PIETRO (o privește lung, bănuitor): Ce vrei de la mine acum? Ce mai pot face eu pentru tine de aici înainte ?

ALTA: Nu despre mine este vorba aici. Pentru mine nu-ți cer nimic. Voi incerca să mă împac cu soarta mea. Dar pentru tine… Nu vreau să te mai chinui atât (cu ochii uscati de durere) Eu am greșit și nu vreau decât să plăatesc, dar vreau ca tu să nu mai suferi atât. Nu trăiesc decât fiindcă am bănuiala ca ți-as mai putea fi de vreun folos oarecare. Fără gândul acesta m-aș fi aruncat în mare ori m-aș fi străpuns cu pumnalul din cea dîntâi clipă. Am și încercat. Am știut că va trebui să mor și eu, chiar din clipa în care am ridicat pumnalul să te lovesc. Nici nu puteam gândi alt sfârșit și hotărârea mea era luată atunci când erai cu fața în jos; dar ai întors capul.

PIETRO (cu un soi de furie deznădăjduită): Spune tot ce vrei dar vorbești de prisos. Altadată orice cuvânt al tău deschidea lacăte și lega toată viața de câte un sens al lui. Acum vorbele tale sunt fără utilitate, ca niște chei găsite (cu un soi de furie deznădăjduită) Cum am putut să te văd altfel decât ești?

ALTA: Trebuie să platesc M-am simțit prea bine astfel idealizată. Jocul acesta cu otrava lui îmi devenise de nelipsit. Am făcut o crimă că te-am lăsat să mă înalți atât de sus pe un tron nemeritat. Poți să mă azvârli în țărână din nou, dar nu te mai chinui atât.

PIETRO: Ce mai poți tu să faci acum? Nici măcar nu te găsesc vinovată. dacă vrei, nu sunt nici eu vinovat, cum nu e vinovat soarecele că nu e leu.

ALTA (îndurerată): Pietro…

PIETRO: Ce vrei să faca un biet șoarece care s-a crezut leu tot timpul, când descoperă că n-are nici coamă, nici piept puternic și mai e și mic pe deasupra?

ALTA (cu inima caldă): Pietro, tu ești același bărbat neasemănat pe care l-am cunoscut acum trei ani.

PIETRO (cu o privire haina, taioasă): Cum îți îngădui să spui asta? Cum îndrăznesti să mai ai păreri? Nu-i o nebunie să-ți închipui că mai pot lua în serios ceea ce spui tu? Ce te pricepi tu la bărbați? Tu l-ai socotit de bună seamă și mai "neasemănat" pe acel Cellino?

ALTA (se frange îndurerată): Pietro

PIETRO (surâde dezgustat): Nu poate să fie numai o pofta care nu se mai termină. Tu trebuie să-l crezi desigur, după atâția ani, un ce de neinlocuit. Orice altceva ți s-ar oferi, ți se pare lipsit de preț pentru tine (aspru). Nu mă interesează ce gândesti tu. Părerea ta ți-ai exprimat-o atunci, când într-o clipa de hotarâre, cu pumnalul în mâna, ai ales.

ALTA (rasucită pe roata imposibilului): Pietro, cum să te fac să simți tu însuți care e adevărul ?

PIETRO (o pliveste scurt, aprig): Dar îl simt. L-am descoperit și continui sa-1 descopăr în fiece clipă, acest adevăr îl simt ca pe o camașă otravită lipită de tot corpul meu (zâmbește amar, împinge cu un gest nervos gongul). Când eram mic, m-am dus să văd la teatrul San Moese o feerie pentru copii. Erau pe scenă fel de fel de personaje încrezute și grotesti, ca și numele lor, căci aveau nume răsunatoare și pompoase. Nu erau stânjeniti de nimic, fiindcă în țara aceea de legendă nu erau oglinzi ca să se vadă fiecare. Către sfârșitul piesei, un vraci aducea în dar împăratului o oglindă mare, de se vedea omul întreg. Răutăcios, împăratul a poruncit tuturor colaboratorilor lui să se privească în oglindă în fața curtii întregi. Și astfel fiecare se vedea cu adevărat întâia dată. Nu știu care era trucul teatrului, dar era foarte vesel. Când s-a uitat cel dintâi, generalul Leone cel falnic, a apărut în fața lui, în loc de leu, o javră de câine năpârlit. Omul s-a luat cu mâinile de păr și a fugit în hohotele de râs ale tuturor. Amiralul "Vulturul de mare" a văzut în față o cioară zburlită. "Frumoasa florilor" se uita prostită la o ceapă degerată și toți râdeau. Toți, bieții oameni (apasă) simțeau, înțelegi, simțeau întâia data adevărul și priveau năuciți.

ALTA (copleșită): Pietro, ce vrei să spui cu asta?

PIETRO: Ei bine, contemplă-mă ca pe un țap desfigurat, căci și mie mi-a pus dragostea oglinda ei în față și iată acum văd întâia data, simt, ceea ce sunt cu adevărat.

ALTA: Nu, nu-i adevărat. Ei bine, ești același bărbat măreț.

PIETRO (zâmbește amar): Iubirea ta, în felul în care o presupuneam, a sporit prea mult încrederea pe care o aveam în mine însumi, dar și așa, dinainte de a te cunoaște, aveam o prea bună parere despre mine. Mă socoteam din cale afară de inteligent, cu o judecată sigură, bun cunoscător al oamenilor. Eram grozav de fudul ca sunt un bun conducător știam în cine să mă încred și de cine să mă feresc. Eram convins că nu confund nasturele de sticlă cu diamantul. Mi se parea că și alții îmi recunosc aceste însușiri. (întărâtat) Oh, eram nespus de mândru.

ALTA (cu un strigăt frenetic): Acesta ești. Așa ești, Pietro. Inteligența ta…

PIETRO (amar): Inteligența mea? Vai de ea dacă a putut să vadă în tine o femeie inteligentă.

ALTA (surâde cu bunătate): De ce amesteci inteligența în jocul acesta amăgitor al dragostei? Dragostea este vrajă și betie, iar inteligența omului, ca și judecata, nu au ce căuta în dragoste.

PIETRO: E după cum vede fiecare. Eu socot că nu iubim numai cu inima său numai cu alte organe. Iubim cu totalitatea ființei noastre. Vorbeai că dragostea este betție, ei bine, omul inteligent nu se îmbată (se uită la ea lung și râde). Mă credeam bun cunoscator de oameni și iată am descoperit floarea omeniei într-o asasină.

ALTA (îngrozită): Taci. Taci!

PIETRO (îndârjit): Credeam că sunt în stare să judec, că am ochiul sigur și pot alege răul de bine, că pot discerne unde e meritul, că pot recunoaște ceea ce e frumos și loial cu adevărat deosebindu-se de prefăcătorie și minciunaă (în clipa aceasta candelabrul cel mare, florentin, se desprinde din tavan și se prabușeste cu zgomot la picioarele Altei, care n-a clintit, deși putea fi ucisș, de altfel nici unul, nici altul, adânc preocupați de cele ce-și spun, n-au dat atenție acestui fapt) Azi, când aș mai vorbi de judecata mea și de ochiul meu sigur, ar hohoti toată Veneția.

ALTA: Pietro, în numele prea Sfintei, nu vorbi de Veneția.

PIETRO: După cum vezi au fost în joc toate funcțiile ființei mele gânditoare necesare și în alte împrejurări ale vieții, adică tot ceea ce făcea privirea mea puternică, pasul meu sigur, miezul însuși al personalității mele. Falimentul iubirii, dacă iubire a fost, este și falimentul minții.

ALTA (își mușcă buzele îndurerată): Dar, Pietro, asemenea însușiri nu joacă niciun rol atunci când iubim, atunci când un bărbat iubește.

PIETRO: Nu pot accepta acest mod josnic de a considera iubirea. Eu am iubit altfel. Mintea trebuie să ne dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevărate ale dragostei sunt bucurii ale minții.

ALTA: Iubirea e oarbă nu judecă, nu cântăreste cu mintea.

PIETRO: Dimpotriva, judecă și cântăreste cu mintea, numai că atunci când judecă și cântareste prost nu se observă ca și-a jucat prost rolul. Asta-i totul. Abia atunci este nevoie de explicația orbirii. Tu-1 iubeai pe acel berbec impodobit fiindcă îl admirai. Pentru ce îl admirai, te privește, dar îl admirai Simpla poftă nu explica iubirea, ci justifică doar dorința. fără complicitatea minții nu exista iubire. Desigur, e posibil să disprețuim ceea ce iubim, dar acest dispreț e numai umbra care dă valoare luminii. E un dispreț partial. Fondul adânc rămâne admiratia. ești vinovata ca ai admirat un astfel de om și eu nu pot fi iertat ca am prețuit o femeie ca tine. Cât n-aș da să vă văd o clipă alături, bineînțeles după ce voi spune și eu ceea ce am de spus.

ALTA: Ești prea aspru, Pietro. Bieții oameni iubesc așa cum pot.

PIETRO: E posibil ca ceilalți bărbati să iubească așa cum spui tu, dar eu nu vreau să semăn cu ceilalți bărbați.

ALTA: Știi bine, totuși, că iubirea este o vrajă.

PIETRO: Nu credeam ca este nevoie să fiu vrăjit ca să iubesc

ALTA: Și zeii au iubit așa, cu patimă, fără judecată.

PIETRO: Dacă și zeii au iubit așa, atunci nu vreau să iubesc la fel cu zeii. Cred însă mai curând că așa își închipui e oamenii că iubesc zeii. E mai comod în orice caz, mi se pare că dacă au iubit fără lumina minții, așa cum pretind unii oameni că iubesc ei, atunci, în clipele acelea cel puțin, zeii nu mai erau zei, așa cum matematicianul Newton nu mai era matematicianul Newton în clipele când facea ceea ce face toată lumea.

ALTA: Nu ai libertatea să alegi în dragoste

PIETRO (cu orgoliul întors): Nu e adevărat. Eu am ales. Adu-ți aminte ca eu nu ți-am spus că te iubesc decât după un an de prietenie. Cu cât mă simțeam mai atras către tine, cu atât simțeam mai mult răspunderea pasului pe care îl fac. La început am cercetat, am șovă.it Eram tot atât de bănuitor, ca un negustor care vrea să-și depuie toată averea lui la o bancă. După ce am chibzuit mult, după ce am văzut risipite toate nedumeririle, după ce bănuitor te-am privit, luni și luni, mi-ai apărut ca frumusețea însăși, toată, și numai atunci te-am rugat să fii soția mea. Acum văd îngrozit că am chibzuit prost, că am șovăit zadarnic, că am fost un nătâng fără pereche și vrei să fiu mândru de puterea de pătrundere a minții mele? Ah, ințelepciunea popoarelor știe ce face când râde de încornorați. Toți ne merităm soarta.

ALTA: Pietro, suntem oameni și asta e soarta noastră omenească, să greșim.

PIETRO (întărâtat): Eu nu înțeleg limpede ce urmaresti tu. Vrei să susții că am fost un ins năuc, amețit, în stare să se amăgească intr-atat, încât să vadă într-o femeie de rând o faptură unică prin strălucirea și frumusețea minții ei? Ei bine, din punctul tău de vedere, pot accepta și asta. Dar cu cât ești mai câștigată? Ce aș putea urmări și ce trebuie să fac acum când m-ai trezit din amăgeală? Spune. Unde vrei să ajungi? Am crezut că sunt altfel decât ceilalți. Ții să mă readuci în rânduri. Iată-mă readus în rânduri. Aș fi vrut să mă izolez cu femeia iubită, în înalțime. Actul tău îmi demonstrează că nu a fost aci decât vanitate prostească și închipuire copilarească. Hai, înapoi în rânduri ca într-un mormânt. 
 

Scena VI  
 

Aceiasi, NICOLA 
 

NICOLA (deschide violent ușa, intră uluit, de parcă ar fi văzut o arătare, închide cu grabă trântit, și abia vorbește de emoție): Signor, este aici este jos în vestibule…

PIETRO (surprins, nedumerit): Nicola, ce vrei să spui? Cine a venit?

NICOLA (pripit, bâlbit aproape, abia se stăpâneste): Acel cavaler este jos în vestibule (ca să se știe ca acum nu-i mai scapă). Am închis usile jos și am urcat pe scara din gradină.

PIETRO: Este singur?

NICOLA (ridică din umeri, ca să arate ca e uimit și el): Singur.

ALTA (privește de asemeni nedumerită, neliniștită).

PIETRO: Ce ți-a spus ?

NICOLA (ridică din umeri): Doreste să-1 primiți.

PIETRO (rămâne un timp pe gânduri, întrebând iasmele din el): Cheama-1 aici, Nicola (acesta iese).

ALTA (infrigurată): Mă vei lăsa pe mine să-i vorbesc întâi. Sunt fapte care trebuie lămurite acum.Vei fi martor și poate ca vei înțelege. Poate fi aici lumina și inima mea avea nevoie de lumină pentru că eu însămi să văd în mine până în adânc. Vreau să-i vorbesc eu.

NICOLA (s-a intors mereu tulburat): Acel cavaler doreste să va vorbească numai d-voastră. Spune ca nu mai vrea să o întâlnească niciodată pe Signora.

PIETRO (se uită lung la ea): Nicola, adu-1 pe acel cavaler aici (către Alta) Te rog să ne lași singuri.

ALTA (cu o voință crâncenă, ca jupuită de vie, totuși dreaptă): Nu. Voi rămâne, orice s-ar întâmpla. 
 

Scena VII  
 

ACEIASI, NICOLA urmat de CELLINO 
 

CELLINO (intră și, după ce se inclină în fața lui Pietro, descoperă pe Alta, tresare și rămâne cu privirea asupra ei. Este îmbracat sobru cu o mantie neagră pe el; nu mai poartă peruca, fața îi e palidă, privirea infrigurată): Am venit să dau socoteală pentru ceea ce socotiți că este de dat socoteală.

PIETRO (rece): Ce socoteală doriți să dati?

CELLINO (care privește mereu stânjenit spre Alta): S-ar putea să gândiți că sunt vinovat de cele întâmplate și în cazul acesta repet căa sunt la dispoziția d-voastră (apoi stânjenit) aș fi dorit totuși ca să nu mai întâlnesc pe această doamnă și mai ales aș fi dorit să vorbim fără ea.

PIETRO (bărbateste, liniștit): Ești atât de bună să ne lași singuri?

ALTA (nu ascultă, nu vorbește, rămâne nemișcată): ??

PIETRO (stăpânindu-și iritarea, se scuză către Cellino): Sunt foarte nemulțumit de această întâmplare. Consider-o totuși absentă. Nu e decât un cadavru. Ai vorbit adineaori de o presupusă vină a d-tale. Nicio clipă nu m-am gândit să te învinuiesc pe d-ta de ceva în toată întâmplărea asta neplăcută.

CELLINO: Poate că totuși aveți vreo îndoială asupra rolului pe care l-am jucat în această imprejurare? Ați avut, când am fost aici, cuvinte pline de dispreț și ironie pentru ceea ce pe drept cuvânt ați numit lașitatea mea.

PIETRO: N-am niciun motiv să neg cele ce ți-am spus atunci. Îți repet și azi că lipsa dumitale de curaj în acea zi a fost dezgustătoare, iar pentru felul dumitale de a-ți trăi viața am și azi cel mai adânc dispreț Dar cu atât mai mult nu te pot socoti vinovat de cele întâmplate în seara aceea. În genere, nu văd cum ar fi amanții preferați, vinovați, față de bărbații respectivi, bineînțeles câtă vreme nu au întrebuintat mijloace nepermise. În ceea ce mă privește, niciodată nu am considerat-o pe acea femeie un soi de infirmă care poate fi păcălită, o biată neputincioasă de care poate abuza cel dintâi tânăr lipsit de scrupule… O femeie superioară poate să seducă ea pe cei din jurul ei, dar nu să fie sedusă ca o pasare cu pene. Toată mândria mea era că femeia, pe care o doream și o prețuiam, să fie dorită și prețuită de toată lumea. Nu m-ar fi mulțumit să știu că nu mă părăseste numai fiindcă nu are prilejul, ci tocmai fiindcă, oferindu-i-se tot, nimic nu o mai poate ispiti în afară de mine.

CELLINO (a rămas în gol): Mărturisesc în clipa asta că…

PIETRO: Nu numai că dorințele din jurul ei nu mă puteau supăra, dar o clipa dacă aș fi bănuit că nu e virtual în afară de orice șovăire, aș fi căutat eu să o supun la grele încercări. Toată dragostea e un act de preferință, credeam eu, restul nici nu merită o privire măcar. Te-a preferat pe d-ta, d-ta ai acceptat, nu văd care ți-e vina aici. Nu, pentru altceva am trimis să te caute.

CELLINO (uimit, răsturnat în presupunerile lui, gata să se prabușească, se dă un pas înapoi): Ați trimis să mă caute pe mine? (nu-și poate reveni).

PIETRO: De trei săptămâni, Nicola te cauta prețutindeni. A fost și la Padua și pe Brenta, la Trevizo, apoi la…

CELLINO (uimit mereu): La început, timp de trei zile am venit în fiecare zi în jurul palatului Excelenței Voastre. Când am înțeles cum ați reactionat, am plecat din Veneția, copleșit cu totul. Ca și când aș fi auzit glasuri nemaiauzite de mine și de nimeni până atunci. Am fost lângă Chioggia, la o vie pe care o am acolo moștenită de la mama mea, aveți să vedeți de ce (acum însă revine, mereu surprins și iritat). Dar mai întâi aș vrea să știu de ce m-ați căutat atât de stăruitor?

PIETRO (nedumerit de tot): Iartă-mă, dar n-ai știut că te-am căutat?

CELLINO: Nu, nicio clipă. E o descoperire neașteptată pe care o fac (nervos) și care contrazice totul în mine.

PIETRO (stupefiat): Atunci, venirea d-tale aici?

CELLINO (cu un soi de împăcare bărbătească): Credeam că înțelegeti

PIETRO (foarte nedumerit): Da în sfârșit… Mărturisesc totuși că nu pricep, dar poate că azi nici nu mai văd limpede.

CELLINO (hotărât, cu privirea arzătoare): Ați convenit că am fost batjocorit aici, așa cum puțini oameni de vârsta și de rangul meu, cred ca au fost batjocoriți vreodată. Cu cât m-am gândit mai mult la felul în care v-ați purtat cu mine, cu atât mai adânc a venit răscolirea și cu atât mai mult am înțeles că trebuie să cer satisfacție pentru injuria pe care am suferit-o și pe care nu mai pricep cum am îndurat-o. Dacă vreți să știți pentru ce nu am fost găsit nicăieri va pot spune. M-am dus împreună cu un maestru de arme la acea vie a mea de lângă Chioggia și am reluat învățatura de unde o lăsasem în anii adolescenței. Conte, credeți ca am dreptul să obțin satisfacție?

PIETRO (nu poate răspunde imediat, e prea surprins, i se pare, o clipă, de necrezut, apoi îl privește lung, drept în față): Suntem alcătuiți din propriile noastre fapte, câte sunt și cum sunt. Dumneata ești fapta dumitale de azi și ai deci dreptul să obții de la mine satisfacție. Vreau să ți-o dau întreagă și oricând vrei. Pot lupta foarte bine și cu mâna stângă, așa încât acest lucru se poate întampla numaidecât (vrea să se scoale, cu oarecare greutate).

CELLINO: Nu am niciun drept la o astfel de satisfacție. Un bărbat ca d-voastră nu poate fi obligat să dea personal satisfacție unui nevolnic ca mine. De altfel, poate că și așa, dacă ați lupta numai cu mâna stângă, nu cred ca aș avea vreo șansă în această încercare. Nu am îndrăznit nicio clipă să mă gândesc că veți încrucisa spada cu mine. Dar sunt gata să lupt cu orice adversar hotărât de d-voastră după câte știu, servitorul d-voastră Nicola este un bun meșter al spadei. Voi considera o mare cinste, dacă veți consimți să-i cereți să lupte cu mine și dacă el va primi această luptă, dacă voi izbuti să ies cu cinste din această încercare, voi lupta mai departe pe rând cu alți adversari hotărâti de d-voastră, conte, până voi împlini șase întâlniri cu spada. Atunci voi socoti umilința mea spalată și, de veți binevoi, voi încrucișa spada cu d-voastră.

PIETRO (cu o adâncă seriozitate, cu ceva solemn în vorbire): Nicola este într-adevăr un mare meșter al spadei, mai bun decât oricare altul care ar putea fi întâlnit în Veneția, și deci nu văd de ce ar fi fi nevoie să lupți după aceea cu alți adversari. Nu ar fi însă drept să lupți acum cu Nicola. Acest servitor și frate al meu mi se pare că te urăște nespus de mult. Crede-mp, o asemenea încercare nu e la locul ei, gândesc că mai târziu…

CELLINO (cu fața dreaptă, hotărât ca izvoarele noi ale vieții). Cu orice preț, acum, înainte de orice.

PIETRO: Într-o lupta - care poate să fie lupta pe viață și pe moarte, dar trebuie să fie o luptă cinstită - se cuvine să aibă deopotrivă sorți de izbândă amândoi luptătorii.

CELLINO: Nu aveți nici o teamă pentru viața mea. De trei săptămâni de când v-am întâlnit, am învățat lucrul cel mai de seamă pe care-1 poate învăța un om întreg. Că această viață nu merită să fie traită cu orice preț.

PIETRO (l-a privit mult timp, foarte mișcat, apoi a bătut gongul, vine Nicola): Nicola, cavalerul Marcello Mariani vrea să obție satisfacție cu spada. Eu, deși onorat de această cerere, nu pot acum să i-o dau. Cavalerul primește însă ca să-i dai d-ta satisfacție în locul meu (îl privește mai întâi lung). Primești să lupți pentru mine?

NICOLA (cu modestie sobră): Da.

PIETRO: Atunci veți lupta chiar aici, sub supravegherea mea (după ce măsoară cu privirea interiorul). Nicola, dă la o parte aceste scaune și ia spada mea.

NICOLA: Da (începe să dea scaunele la o parte și dacă e nevoie chiar jilțul lui Pietro, apoi ia spada).

PIETRO: Deoarece îngustimea terenului agravează condițiile luptei, veți primi să conduc această luptă în mod echitabil (face semn și cei doi încrucișează spadele. Cellino atacă la început. După câteva angajamente în care a fost mereu în atac, Cellino cedează teren - în clipa în care el e aproape de perete, Pietro oprește lupta) Opriți (ei revin în mijlocul sălii și luptă din nou ca mai sus. Mai târziu, când faza se repetă, Pietro intervine iar) Opriți (după câtva timp când Cellino care atacase mereu, este ușor rănit) Opriți. Lupta s-a sfârșit Mulțumesc Nicola. Acum, te rog, îngrijește de rana cavalerului (Nicola leagă la braț pe Cellino)

ALTA (a asistat la lupta încremenită cu o privire absentă. Nimic nu se poate descifra pe fața ei neomenesc împietrită, decât durerea de a fi straină, ținută departe)

CELLINO: Nu pot să nu-mi dau seama cât de mult m-ați cruțat, după cum nu am putut să nu-mi dau seama cât de puternic meșter este acest credincios al d-voastră, Nicola. Aș fi totuși mulțumit, mult mai mult decât mulțumit, fericit, conte, dacă această încercare mi-ar da acum dreptul să vă spun ceea ce niciodată nu mi-ar fi fost îngăduit altfel. Să vă spun cât de zguduit am fost după întâmplarea din acea seară, când v-am lăsat cu un pumnal înfipt în inimă. O poartă de moarte și blestem s-a deschis, dincolo de care am trecut, gol, ca la o judecată nepământească. Nu știam ce să fac și când am văzut, stând la pândă trei zile, pândind necontenit, sfârșit ca un bolnav de lingoare, că nu sunteți la fel cu oamenii pe care i-am cunoscut până acum, am simțit că un duh, prezent și nevăzut decât în gând, m-a făcut să mă nasc din nou. Dar acum când suntem față-n față trebuie să vă vorbesc omenește, și nu pot să vă spun nimic decât să vă arăt, cu vorbe uscate, cât de nemărginită este admirația ce vă port.

PIETRO (uimit, obosit, îndepărtat): Dumneata mă admiri pe mine? Dumneata? De ce?

CELLINO: O singură spaimă am avut, că nu sunteți cel ce cred că sunteți, când am aflat că m-ați căutat în toate parțile. Nu pot înțelege de ce.

PIETRO (îngândurat): Dumneata mă admiri pe mine? De ce?

CELLINO: Pentru că în apropierea voastră viața cuiva capată toate sensurile ei. E ca o descoperire a unei realități nebănuite. Tot așa uneori priveliștea cea mai frumoasă este acoperită de o ceață cenușie și când se ridică această ceață vezi ceea ce n-ai fi bănuit că este. Vreau să fiu lângă dumneata pentru ca lângă dumneata viața e frumoasă și demnă de trăit. Numai lângă un asemenea om viața merită să fie trăită.

ALTA (nemișcată, plânge).

PIETRO: N-au trecut decât douăzeci de zile. Ceea ce mi se părea poate cuvenit atunci, acum, când mă simt ca un vas gol, mi se pare o scrisoare greșit adresată. Ce sens are să-mi spui acestea, astăzi, când eu nu mai sunt decât umbra unui om pe care-1 credeam că există?

CELLINO: Dorința mea cea mai îndrăzneață este să mă primiți ca pe un tânăr și ascultător învățăcel. Nu voi fi tot atât de puternic ca Nicola, dar nădăjduiesc să fiu tot atât de credincios ca el. Dispuneți de viața mea, cu o poruncă.

PIETRO (cu o sforțare s-a ridicat din jilț, se plimbă agitat prin încăpere, pe urmă se oprește chiar în fața lui Cellino): Ce vrei să spui? Cu cine crezi că mai vorbești? Ce ai d-ta să mai înveți de la un om ca mine ?

CELLINO: privesc spre cer, să fiu loial și brav, să nu mă înclestez bicisnic de viață. Nu e nevoie decât să mă lași în apropierea d-tale, căci apropierea d-tale transformă oamenii singură. Învăța-mă, te rog, meștesșugul de a fi puternic ca d-ta.

PIETRO (fierbând): Puternic ca mine (se frânge deznădăjduit) Ah, prea târziu, prea târziu (cade în jilț), prea târziu…

CELLINO (cu o inimă de brad care descoperă înălțimile): Sunteți omul pe care nu numai ai lui și prietenii, ci un popor întreg ar trebui să fie fericit că-1 are. Conte, nu v-am spus totul. S-au mai întâmplat și alte fapte care vă luminează ca pe un munte. N-am stat la acea vie decât două săptămâni. Vinerea trecută am plecat cu flota, după ce am cerut înapoi comanda fregatei "Vellocitta". Luni, flota Venețiană a întâlnit flota pirată în dreptul insulei Corfu. Mi-a fost rușine de ce am văzut. Navele noastre se încurcau unele pe altele, atacau pe rând și greșit. O lașitate care m-a abătut. Se trăgea de formă de la distanțe atât de mari, încât ghiulelele cădeau în apă. Norocul nostru a fost că nici dușmanul nu era mai priceput, nici mai îndrăzneț. Lupta, ca să zicem că a fost luptă, așa cum pretinde comandantul, s-a terminat nedecisă. Luni seara, pe când navigam înapoi, trist, în spre Veneția, am înțeles ce nesocotită a fost Republica și ce au pierdut toți câți nu te-au înțeles.

PIETRO: Astăzi nu mai cred că eu aș fi izbutit mai mult decât Elmo Starotti.

CELLINO (cu un zâmbet de nemarginită admirație): Numai faptul ca ați fost nemulțumit de armătura vaselor și arată că nu ați fi mers pe același drum cu Starotti. Dar chiar dacă ați fi pornit cu aceeași flotă și aceiași oameni, altul ar fi fost rezultatul pentru că n-ar mai fi fost chiar aceiași oameni, ar fi fost și ei schimbați ca mine.

PIETRO (întrâziat în îndoială și pustiit): Cât mă îndoiesc.

CELLINO: N-ar mai fi fost lași. Ar fi înțeles și ei ceea ce am înțeles cu. Ar fi înțeles ce preț are propria ta viață anume când te poți dezlipi de ea, când ești gata oricând să renunți le ea. Atunci abia poți înfăptui lucruri fără seamăn și tocmai prin aceste înfăptuiri viața își capătă prețul. Gândul bicisnic de a o pastra neapărat, fereala continuă te face să faci greșeli peste greșeli și te paralizează când ești atacat.

PIETRO (clătinandu-se în cuget ca un om care a avut țeasta despicată): Cavalere, crezi oare cu adevărat că eu pot schimba oamenii?

CELLINO: Da! Numai simplul fapt că se poate descoperi că exista oameni ca d-ta pe lume și sporește puterile, limpezește gândurile. Am văzut odată la o lecție la Padua niște pilitură de fier asemenea cu cenușa, risipită pe o foaie de hârtie. Profesorul a apropiat dedesubt un magnet și atunci această pilitură a căpătat pe hârtie o formă de crin cu două capete. Fiecare fir de praf de fier alerga singur pe hârtie ca să-și găseasca locul în această floare neagră. Sunteți ca acel metal neasemănat. Conte prezența voastră are darul să aleagă, conte.

PIETRO (după ce a zâmbit amar rămâne pe gânduri): S-ar putea să fie o urmă de adevăr, însă d-ta nu ai spus totul. Amestecat cu praful de fier era și niște rumeguș de lemn. Pe când floarea de fier s-a ales, rumegușul a rămas amorf alaturi de hârtie. Dacă d-ta ai fost schimbat de magnetul care socotești că sunt eu, e mai ales fiindcă în d-ta era un metal bun, care venea din strămoșii d-tale, poate din acel Gregorio Mareiani de la Lepante (cu o strâmbătură de dezgust) Dar rumegușul a rămas în nimicnicia lui.

ALTA (care și-a simțit cu fiece vorba a lor o nouă lovitură de bici peste obraji, dar a rezistat, dârză în durerea ei, își mușcă buzele ca să nu plângă)

CELLINO: Spuneți un cuvânt și vor veni în jurul vostru nenumarați bărbati venețieni, ridicați din praf de apropierea voastră.

PIETRO: Prietene, dă-mi voie să spun acum așa e cu puțință ca uneori în viață să fi izbutit isprăvi mai deosebite. Dar astăzi știu bine că nu sunt omul pe care-l creziă Te amăgești singur. A fost o întâmplare în viața mea care avea menirea să decidă între cel mai mare bine și cel mai mare rău și a decis cel mai mare rău.

CELLINO (cu o smucitură a sufletului care nu vrea să accepte): Când va cunoaște cineva cât de puțin de aproape, înțelege ca toate biruințele strălucite pe care le-ați realizat au avut un temei adânc.

PIETRO: Simple întâmplări în miezul adânc al vieții mele am dovedit că nu sunt Omul potrivit. Am dovedit că nu pot cunoaște oamenii, că îmi pun nădejdea tocmai în cine nu trebuie. Ce să cred eu de un general care nu știe să-și plașeze încrederea, înainte de luptă? Căci înainte de luptă trebuie să ghicesti meritul, nu după ce lupta însăși a făcut alegerea și cei greșit alesi au năruit totul. Am dovedit că pot să iau fantasme ale minții mele drept realitate și asta e prost, e foarte prost

CELLINO: De multe ori poți să fii un bun meseriaș, fără să cunoști oamenii, dar nici de asta nu poate fi vorba aici.

PIETRO: Depinde de meserie. Dar poți fi educator, poți fi conducător dacă ești un prost cunoscător de oameni? Aș fi în stare să comit numai nedreptăți și să ajung la catastrofe.

CELLINO: Eu nu înțeleg motivul amărăciunii d-voastră. Merită o femeie să ocupe atâta loc în inima d-voastră?

PIETRO: Tocmai, nu merită. În orice caz, femeia pe care eu ca bun cunoscator am ales-o, nu merita. Nu d-ta ai de învățat de la mine, ci eu de la d-ta. Aici, ai avut o vedere clară, o mai justă înțelegere a realului, ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc. În acea împrejurare ai fost nesfârșit mai inteligent decât mine. Asta nu m-a împiedicat să mă port ca un nătărău ridicol care ținea cu orice preț să-ți dea lectii despre femei și despre iubire când ar fi fost nesfârșit mai cuminte din partea mea să te rog eu să-mi dai dumneata mie lecții despre femei și despre iubire. Cred că dacă aș mai putea râde azi, ar trebui să mă strâmb de râs, contemplând un asemenea caraghios și ceea ce e și mai penibil, am abuzat de gradul meu de comandant ca să te jignesc în mod grosolan. Ai vrut să știi de ce am trimis să te caute în toate părțile. Ei bine, a fost numai ca să știi cât am salvat din atâta bălăceala de prostie și ridicol din ziua când ți-am dat lecții despre dragoste și despre femei. Te-am căutat ca să știi că n-aș fi mers orb, în mormânt, cu asemenea podoabe ale prostiei, că am avut totuși câteva clipe de luciditate. Țineam neapărat să știi că din mlaștina neghiobiei mele a mai rămas măcar o mână afară, în stare să facă un semn. Era o mică revanșă pe care mi-o datorai, aceea să binevoiești să mă asculți (strepezit). Încă o data îți cer iertare, și de câte ori îmi voi aminti de acea întâmplare nefericită, de acea "lecție" ridicolă care-mi strâmba gura de cocleală, am să-ți cer iertare. Pentru asta te-am căutat.

CELLINO (uluit): Pentru asta m-ați căutat?

PIETRO: Abia acum înțeleg subtilitatea d-tale. Sunt un marinar prost și nespus de încrezut, o brută încă o dată, iartă-mă (se încruntă, privește spre Alta, privește apoi în altă parte) Pe acea femeie, d-ta ai cunoscut-o nesfârșit mai bine ca mine și ai prețuit-o cum merita. Naiv și îngâmfat, credeam că numai eu am norocul (surâde amar) grațiilor ei. Dar d-ta știai că zâmbetul ei este zâmbetul unei profesioniste a zâmbetului pe când eu găseam în el delicii, cuvenite mie, pentru meritele mele unice (se strâmbă de dezgust). Vrei să devii învățacelul meu? Foarte bine, dacă socoți că aceasta este cu puțință (râzând greu) Dar mai întâi te rog eu să fii maestrul meu și să-mi dezvălui cum se cunosc femeile.

CELLINO (obosit ca și când ar fi stat cu cugetul întins ca un braț, coboară într-un plan mai jos): În orice caz nu sunt atât de complicate cum le vedeți, conte.

PIETRO (strâmbându-se sarcastic): Dezgustător lucru sunt femeile, prietene.

CELLINO (cu modestie altfel): Totul este să nu le dai prea multă importanță și mai ales să nu iei în serios smiorcăielile lor. Am părăsit totdeauna femeile privind rece și hotărât, fără să țiu seama de comedia pe care o joacă, ascultând liniștit și amuzat plânsetele lor. Femeile nu iubesc, ele suferă, numai fiindcă sunt parasite său, mai bine, femeile nu iubesc și nu sunt frumoase decât dacă sunt parasite. Atunci recurg la nemaipomenite născociri ca să-și capete reparația pe care o doresc: lacrimi, amenințări, joc disperat pe funie, umilinte și rugăminți deznădăjduite și devin astfel frumoase. Au și bucurii luminoase uneori, atunci când sunt pe cale să obțină ceea ce vor cu ambiție copilarească, și asemenea bucurii pot zăpăci un bărbat, care și le atribuie farmecului lui, ceea ce este de asemeni și periculos, fiindcă atunci el crede că i se cuvin.

PIETRO (cu fruntea coborâtă): Eu am fost un asemenea amarnic nerod.

CELLINO (cu o simpla voie bună care înfige cuțite în inima Altei): În asemenea împrejurări bărbații nu-și dau seama că rolul lor este indiferent, câtă vreme nu părăsesc o femeie. O femeie cu care rămâi mai mult decât trebuie, te disprețuieste, căutând neaparat pe un altul capabil s-o părăsească. Uneori cred că nici nu-i place să te simtă superior ei. O doare superioritatea și nici nu vrea să fie protejată.

ALTA (plânge deznădăjduită)

CELLINO (fără urmă de rautate, cu o minte firesc obiectivă): Această voluptate pe care o gust. Bărbații din sentimentul superiorității lor, le tulbură fericirea și nu vor decât s-o guste și ele, căutând jos de tot ca să nimerească pe cineva, neapărat inferior lor, pentru ca să-i poarte grijă și să se sacrifice. Un profesor spunea că vacile își ling vițeii nu din dragoste, ci fiindcă le face lor bine la limbă. Femeile nu iubesc, ci vor să fie materne cu orice preț. Trebuie să joci comedia acestei inferiorități și pe urmă să le părăsesti fără milă. Dacă vrei mai ales să gusti liniștit frumusețea femeii e neapărat nevoie s-o faci să sufere. Numai suferința o înfrumusețează așa cum numai când simt umbra morții cântă sublim lebedele. Altfel, femeia e minunată pentru petreceri ușoare, împreună cu vinul și cântecul.

PIETRO (surâzând unui paradis pierdut): Ah, de ce nu te-am întâlnit mai de mult, de câtă suferință și ridicol aș fi fost cruțat deși eram atât de îngâmfat, încât poate ca chiar dacă te-aș fi întâlnit, nici nu aș fi stat de vorba cu d-ta. Acum înțeleg la ce neghiobie te sfătuiam atunci când te certam că schimbi mereu femeile.

CELLINO (cu o nesfârșita simpatie, cu o înțelegere plina de admirație pentru o lipsă inerentă unui geniu, cum îl socoate el pe Pietro Gralia): Ați trăit prea mult pe mare și nu ați avut de unde cunoaște femeile, asta e tot. Cea dîntâi femeie mai iscusită pe care ați întâlnit-o, vi s-a părut că e și femeia cu care ați plecat în gând de acasă când erați copil. Femeia ideală. Eu știu că femeia ideală există totuși pe lume și de aceea o caut. Dar mai știu că nu e într-o singură ființă, ci e risipită în toate femeile Trebuie s-o aduni, luând de la fiecare câte ceva, de la sute și din sute de femei. Nu e una măcar, oricât de urâtă, care să nu aducă mica ei contribuție la femeia pe care o caut. Greutatea cea mare este să rămâi lucid și să nu iei astfel de la o femeie mai mult decât ceea ce are cu adevărat frumos. Să te ferești de amăgeală. Daca-ți place numai glezna unei femei, să nu te consideri obligat să-i adori și vocea, și inteligența.

PIETRO (fierband de părere de rău, fără nicio privire pentru Alta, care a stat și stă râstignită, primind fiece gând al lor ca arsura unei palme, ca un lat de sabie peste obraji, nemișcată și plină de lacrimi): Ah, dacă te-aș fi cunoscut mai de mult, dacă aș fi fost mai inteligent ca să-1 înțeleg din timp pe acel Casanova.

CELLINO: Conte, femeile nu trebuie să ocupe decât un loc fără insemnatate în viata d-voastră Mintea și brațul d-voastră trebuie să va ramaie libere pentru alte posibilitati (se sileste să spuna ceva, e foarte stanjenit). aș dori să va transmit o veste, dar nu în prezenta Signorei.

PIETRO: Ți-am spus să o socotești ca și mine moartă. Nu e decât un cadavru.

CELLINO (stăruind): Nu pot vorbi atâta vreme cât e de față.

ALTA (a mers până la capatul deznadejdii și e acum ca o statuie a durerii care a izbutit să articuleze gânduri dar acestea nu mai vin din jocul minții, ci din lumina de dincolo de lucruri a unei inimi mereu sfâșiate): Vă voi lasa singuri. Voi, doi. Unul care a fost călăul vieții mele, altul care are drept de viață și de moarte asupra mea. Dar aș vrea să știți și să înțelegeți un singur lucru: abia privindu-vă împreună am găsit tâlcul soartei și al umilințelor mele, am înțeles că n-a fost în mine decât iubire. Iubire întoarsă poate și rătăcită, dar necontenit iubire. N-am vrut decât să dăruiesc. N-am vrut decât să aduc bucurii. Asta a fost viața mea de când m-am dăruit întâia oara, ca fată neștiutoare de rautatea omenească, și iubire a fost viața mea zi de zi. Am greșit și recunosc toată grozavia nebuniei mele. Nu vreau decât să ispășesc. N-am nevoie de judecata voastră, pentru ca m-am judecat și m-am osândit singură. Dacă ați fi loiali, nu m-ați tortura lungind orele, otrăvindu-mi clipele una după alta. Dar nu sunteți. Ascultă, Pietro, dacă nu m-am ucis încă este pentru că încă mai simt că îți pot fi de ajutor. Dacă stărui atâta este că nu vreau să te mai văd suferind din pricina mea. Iar moartea mea din voință proprie nu te-ar ajuta. Nu pot îndura să sufere nimeni din pricina mea.

PIETRO (amar): Nici atunci când înfigeai un pumnal?

ALTA (o durere înclestată): Pietro, ești singurul om din lume care ar putea pricepe de ce am făcut asta și dacă tu nu pricepi asta, atunci nu mai e nimeni pe lume de la care să găsesc înțelegere. Nu aș fi putut să-ți spun asta, pentru ca știu că e greu de înțeles, și n-am avut curajul să cred că aș putea fi înțeleasă; dar acum nu mai e în mine decât limpezime. Iată acest om a crezut atunci că l-am atras într-o cursă. Aveam o răspundere. I-aruncasem și pumnalul în apă, îmi ardea mintea în clipele acelea, căci nimic nu mă înnebunea mai mult decât bănuiala unui asemenea sentiment josnic de prefăcătorie și minciună.

PIETRO: Față de el?

ALTA: Față de oricine pe lume. Regret fără margini că în clipele acelea nu am știut să aleg. Dar tu trebuie să recunoști că am lovit cu un pumnal. Un fapt de curaj. Voi sunteți lasi ați putea să mă ucideti dîntr-o lovitură și nu aveți curajul mă ucideți fibra cu fibră. E de preferat călăul care retează dintr-o dată capul, celui care, de milă, taie un ceas gâtul condamnatului.  
 

(iese dreaptă, îndurerată, ca și când și-ar purta inima în mână).  
 

CELLINO (după ce a plecat Alta): Conte Pietro Grafia, iată ce doream să spun. Poporul e profund nemulțumit de înfrângerea flotei noastre lângă Corfu. Cu toate că Signoria a vrut să provoace confuzie, vestea a venit limpede și străbate toate straturile Republicii. O parte dintre ofițerii de marină, cu care am vorbit îndelung, îți cer să te pui în fruntea poporului și să răstorni această aristocrație putredă, fiindcă altfel vom cădea cu toții în sclavia vreunui stat vecin. Dă o proclamație, chemând tot poporul la luptă și flota va fi cea dintâi care va veni alături.

PIETRO (gânditor, dar indiferent): În Veneția o mișcare a poporului este foarte greu de realizat. Și, de altfel, nu mai simt înțelegere pentru astfel de fapte.

CELLINO: O mișcare a poporului nu e greu de realizat dacă e de la început susținută de flotă, iar hotărârea flotei este luată. Vorbesc de cei buni, de cei care au sângerat vazând rușinea de la Corfu. Am ținut până acum trei consfătuiri în taină, întâlniri secrete. Vom bombarda Veneția ei n-au cum să se opună.

PIETRO (desprins de tot ceea ce altădată îl ilumina): Cavalere, totul este prea târziu. E în mine ceva zdrobit, sunt ca un animal cu șira spinării sfaramata și nu am decât o singura dorința să mi se piarda urma să nu mai îmi știe nimeni, de nume. Hotărârea mea e luata mai de mult și totul e pregătit. Voi pleca. Voi pleca acuma chiar, fiindcă nu așteptam decât această explicație cu d-ta ca să pot pleca. Nici în mormânt n-aș fi fost fără tresăriri, dacă nu aș fi izbutit să te regăsesc și să-ți cer iertare, pentru cât am putut fi de ridicol, tocmai când te cunoșteam greșit, în sfârșit, chiar nu erai cel de azi. Altceva nu mă poate interesa. Poate că într-o zi cine știe (bate gongul, intră Nicola). Nicola, este totul gata de plecare?

NICOLA: Am chemat gondolele și am trimis, pe acea corabie, tot ceea ce mi-ți poruncit să orânduiesc din vreme. Vă este pregătită cabina de lângă aceea a capitanului. Putem pleca oricând doriți.

PIETRO (liniștit, îndepărtat): Bine, poftește pe Signora aici. (Nicola iese) Trebuia să plec încă demult. Veneția nu-mi priește, rana se închide mai greu ca de obicei, Vreau aerul tare al mării. Vreau arsura soarelui de la Malta.

ALTA (intră și rămâne într-o așteptare dreaptă)

CELLINO (după o lungă șovaire): Cer prea mult dacă vă cer să mă luați și pe mine. E în mine o sete de a sluji care, cu cât a fost mai târzie, cu atât e mai arzătoare. Vreau să vă fiu tovarăș în luptele viitoare și vreau să trăiesc toată viața pe care ați trăit-o.

PIETRO (mereu desprins de tot ceea ce fusese viața lui): Nu știu ce voi face și doresc să rămân câtăva vreme singur. Nu-ți pot spune nici unde mă voi duce. Dacă mă voi restabili însă, și mai ales dacă voi izbuti să mă regăsesc, îți făgăduiesc ca vei primi semn de la mine la d-ta acasă poate prin Nicola care te va aduce la mine și atunci vom hotărî în spre ce parte a pământului necălcată încă de nimeni vom merge (se întoarce către Alta, pe care o privește îndelungă vreme) Signora, voi pleca. Pentru că în fața lui Dumnezeu căsătoria noastră nu se poate desface, vei rămâne soția mea. Vei locui cât timp vei dori în acest palat și vei putea lua din el tot ceea ce vei vrea să iei, în ziua când vei pleca.

ALTA (cutremurată): Pietro, pleci într-adevăr?

PIETRO: Da (dă mâna lui Cellino). Cu bine, cavalere, cu nădejdea că veștile mele te vor ajunge.

CELLINO (îi strânge mâna, copleșit): Le voi aștepta necontenit (se înclină și iese fără să salute pe Alta).

ALTA (cu ochii mistuiți): Și eu ce voi deveni?

PIETRO (îndepartat): Nu știu ce vor deveni toate femeile pe care nu le-am întâlnit niciodată în viața mea, din toate tțările pământului (zâmbește). Înainte de a te cunoaște eu, se spunea ca ești o mare artistă. Poate că vei mai putea fi pentru ei ceea ce ai fost, până unde voi merge eu nu va veni nicio știre despre faima d-tale, iar pentru mine vei fi așa cum ți-am spus de mult înmormântată.

ALTA (a înțeles că totul e pierdut. Cum se pare ca unii oameni în clipa morții au viziunea întregii lor vieți, ea îmbratiseaza cu o privire ruinele calcinate ale trecutului, iar după un timp, frântă de durere): Lasă-mă să te întreb un lucru. Vorbești despre mine numai ca despre o moartă. Dar, spune-mi nu sunt nici măcar o moartă pe care o regreți? Nu e în tine nicio părere de rău că femeia care, până în seara aceea, a fost aievea, pe care ai iubit-o, e totuși moartă? Nu-ți pare rău că nu va mai fi niciodată, în niciun mod, ceea ce a fost cândva atât de mult? Nu regreți măcar ce ar fi putut să fie?

PIETRO (liniștit): Nici această întrebare nu are niciun sens pentru mine. Ceea ce este esența firii mele este tocmai de a nu visa treaz, de a nu mă amăgi cu năluci, de a nu-mi pierde controlul vederii. Dacă ar fi vorba să mă hrănesc cu ceea ce nu e, aș fi tot atât de ridicol ca acel cardinal batrân care se găatește ca o femeie și se crede irezistibil. E sigur că el se amăgește pe el însuși și se crede iubit. E o lașitate în această nevoie de autoamagire și încă mai am puterea să n-o accept, dar accept orice îmi va oferi viața: încercări grele, urâțenie, moartea însăși, dar nu amăgirea. Dimpotrivă, sunt bucuros că acest vis prost s-a sfârșit și sunt recunoscător - nu știu cui - că totuși a dat un sfârșit întâmplării. Ah, dacă și la sfârșit spada ar veni dreaptă în pieptul meu, în luptă limpede…

ALTA: Acum, când ne depărtam ca două suflete care se despart, pornind fiecare pe o mare deosebită, ești sigur totuși că, dincolo de ce s-a întâmplat, nu sunt eu totuși femeia pe care trebuie s-o iubești? Că nu suntem, așa ca în cer, și aici pe pământ, oriunde am fi, într-adevăr uniți pentru totdeauna? Poate că nu a fost, oricum, decât o clipă de slăbiciune. Am fost prinsă încet, mereu mai mult, decât aș fi vrut m-am prăbușit apoi dintr-o dată.

PIETRO (se gândește mult, liniștit): Nu, femeia aceea era gândită fără slăbiciuni. Cel puțin aceea pe care am iubit-o eu, era fără slăbiciuni. Era și singura care mă interesa și…

ALTA: Și ?

PIETRO: Și dacă s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat înseamnă că m-am înșelat, ca un trecător care ia pe altul drept o cunoștință mai veche, iar când vede ca s-a înșelat nu mai e nimic, în mod simplu, din ce i se năzărise.

NICOLA (a intrat și așteaptă)

PIETRO: Ești gata, Nicola?

NICOLA: Da (îi pune o pelerină pe umeri).

PIETRO (se îndreaptă spre ușă fără să spună o vorbă, cu pas sigur, încet).

ALTA (îl privește plecând și când el a trecut pragul se prăbușește moale pe podeaua de marmură). 
 

SFÂRȘIT

  Aminteste-ti datele mele