Afacerea, de Stefan Dumitrescu


PERSONAJE :

EDUARD LIN, scriitor                                               

GIMY DOWER, bancher

FRANCAIS MAREN, bancher                                      

HAVKA KOZAC,

JANETTE MAREN, soţia lui,                                        

LUIGI ALDANO, pianist celebru,                              

LUANA DIK, violonistă, logodnica lui,                    

COLETTE, actriţă,                                                     

MARTIN BORGEN, fost prim Ministru,                      

INGE BORGEN, soţia lui,                                          

JIMI DOWER

GUVERNATORUL,

MINISTRUL DE RĂZBOI,

UN GENERAL,

AL DOILEA GENERAL, COLONELUL GERARD HEYSPIS, IV GIBSON, fizician, ACTUL I  
 

TABLOUL 1 
 

Sala se scufundă în întuneric...Din plafon se aude, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, rostogolindu-se, asemenea unui bubuit, un râs sinistru de bărbat. Un râs grotesc care-şi bate joc de spectatori, biciuindu-i, enervându-i...Alte râsete se alătură râsului iniţial, însoţindu-l, rostogolindu-se în cascade, amplificându-l cinic, dureros, deşănţat.

Scena 1  
 

Lumina creşte abia perceptibil, dezvăluind pe scenă  holul unei vile luxoase...Într-un fotoliu se ghiceşte un bătrân dormitând. Apoi se zăresc treptele unei scări care duce la primul  cat, în partea stângă a holului, aproape de peretele din fund...Se mai zăreşte acum distinct, o masă de biliard, iar în partea dreaptă se zăresc alte două fotolii de o parte şi de alta a  unei măsuţe. În colţul din dreapta se mai vede un televizor, alături de care îşi înalţă foile imense o plantă ornamentală. În colţul din stânga al holului, lângă scară, se zăreşte o măsuţă pe care se află un aparat de radio. Lângă el, formând oarecum o  simetrie cu planta ornamentală din celălalt colţ, se înalţă un ficus. Pe pereţi se văd tablouri sau copii după tablouri celebre. O pendulă îşi continuă lungul drum al timpului, fixată pe peretele din fund, deasupra unei uşi care dă într-un coridor. Ticăind rar, pendula umanizează parcă interiorul luxos al vilei. Pe scară coboară  fără să se grăbească, având pipa din care pufăie în colţul gurii, un bărbat trecut de cea de-a doua vârstă. 
 

FRANCAIS MAREN: Bună seara, domnule Lin...la ce roman mai meditaţi?

EDUARD LIN: Respectele mele, domnule bancher...Stăteam şi eu aşa şi meditam. (mică pauză) Dumneata nu auzi nimic?

FRANCAIS  MAREN: (se opreşte în loc şi ascultă) Nu...nu....Ce să aud?

EDUARD LIN: : (după un timp) Un râs...Aşa ca un tunet din ăla subţire, fragil. Care vine de departe, de peste tot şi de nici unde...care se rostogoleşte prin cer... (comic) Zdranga, zdranga, zdranga, zdranga. Ha, ha ha ha ha ha ha! Ha ha ha ha ha ha ha!

FRANCAIS MAREN: (ascultă încordat, are o expresie ciudată pe faţă) Nu...Nu aud nimic... (ascultă atent. Pentru o clipă ni se pare că se aud ţipetele unor pescăruşi)  Ba da, acum s-a auzit o uşă la al doilea cat. (chipul trist i se destinde încet, pare gata să izbucnească în râs)

EDUARD LIN: La început am crezut că e un avion...Apoi mi s-a părut că aud ţipetele, ciudate, nespus de dulci, ale unor pescăruşi...Dar nu...este un râs care se rostogoleşte din cer în valuri...Avion care să râdă nu am mai pomenit.

FRANCAIS MAREN: (punând mâna pe tacul  de la biliard) O fi vreo drăcovenie...Am auzit că ultima armă la care se lucrează în laboratoarele Pentagonului este un fel de armă...psihologică, sau psihotronică, dracu să-i ia de nenorociţi.

EDUARD LIN: (care s-a ridicat şi a venit lângă masa de biliard) Adică?

FRANCAIS MAREN: Un tip special de radiaţie, de vibraţii, folosind undele psi. Un fel de...unde. Care atacă, penetrează excită centrii nervoşi ai râsului din creier...

EDUARD LIN: (a pregătit jocul de biliard. Se gândeşte) Zii, dumneata.

FRANCAIS MAREN: (lovind puternic bilele) O, la, la, la... (mică pauză) În loc să arunce cu bomba atomică asupra unui oraş, în loc să transforme în moloz şi în scrum zeci de oraşe...paraşutează într-o pădure un generator de radiaţii din ăsta...Nu este mai mare decât o valiză...

EDUARD LIN: (a lovit bila, după ce s-a concentrat suficient. Oftând) Dumnezeu ştie ce o mai fi...Viitorul se arată a fi tare sumbru...şi imprevizibil. (deodată) O, la, la. Grozav.

FRANCAIS MAREN: (după ce a lovit bila) Slab...N-o să reuşesc niciodată să vă bat. (după un timp. Acum ţipetele pescăruşilor se aud distinct) Mai bine facem un şah.

EDUARD LIN: (pretextând. Se vede că nu are chef) Mă simt puţin obosit... (ca şi cum s-ar şterge de transpiraţie. Se aşează în fotoliu)

FRANCAIS MAREN: Nu-i nimic. O să joc cu Luigi... (tare) Luigi! (după un timp) Luigi! (sunetele pendulei se aud clare, pline de melancolie)

O VOCE FEMININĂ: (la primul cat apare o tânără) Cine-l strigă?

FRANCAIS MAREN: Francais...Sărumâna, Luana...Spune-i că-l invit la o partidă de  şah.

O VOCE FEMININĂ: Coborâm imediat. (după un timp, mai slabă) Coborâm acum…

EDUARD LIN: (ascultând) Ia?.. (ascultă încordat) Şi chiar nu auzi nimic, domnule Maren?

FRANCAIS MAREN: (ascultând) Poate este o prevestire, domnule Lin... Aţi mai povestit dumneavoastră ceva care s-a adeverit… Sau poate doar vi se pare…(perechea de tineri coboară scările. Femeia este deosebit de frumoasă)

LUIGI ALDANO : Bună seara, domnilor! Chiar îmi era dor de o partidă de şah.

LUANA DIK: Poate de-un mat, dragul meu... 
 

(Luana Dik merge şi dă drumul la televizor. O muzică planturoasă umple atmosfera. Cei doi  bărbaţi se aşează în fotolii pregătindu-şi piesele  pentru joc pe tabla de şah. Luana Dik schiţează vag mişcările unui vals
 

FRANCAIS MAREN: Mută.

LUANA DIK: Mă rog în gând pentru tine, iubitule, să baţi.

FRANCAIS MAREN: Se roagă să nu fie mat, să nu-ţi dau mat, Luigi, nu ca să câştigi...

LUIGI ALDANO: Deformaţie profesională, domnule Maren. Bancher fiind sunteţi ca un stat capitalist.

FRANCAIS MAREN: Cum adică?  (după un timp) Mută...

LUIGI ALDANO: Şi-a uitat raţiunea de a fi...A devenit cu totul altceva.

FRANCAIS MAREN: Mda... (se gândeşte) Tot nu înţeleg...Dar, mă rog.

LUIGI ALDANO: Până în secolul XX statul a fost o unealtă a omului...Acum s-au schimbat lucrurile. Omul a devenit o unealtă a statului…(apăsat) O simplă şi neglijabilă unealtă.

FRANCAIS MAREN: Nu ştiam că eşti comunist… Că astfel de lucruri pot preocupa un artist.

LUIGI ALDANO: Sunt socialist, nu comunist. (mută, gândindu-se)

FRANCAIS MAREN: (pe scară coborând în hol îţi face apariţia o femeie deosebit de frumoasă) Nu văd ce legătură are statul cu mine.

LUIGI ALDANO: (a mutat, concentrat) Şah...Rostul dumitale este să aduni bani şi să nu ai noroc la femei şi la şah...

FRANCAIS MAREN: Bună, iubito.

JANETTE MAREN: Bună, iubitule...Bună, Luana! Astă seară cum ne mai distrăm?

FRANCAIS MAREN: Iubita mea soţie, în seara aceasta te invit să luăm masa la Cazino.

JANETTE MAREN: Ooo, m-am săturat de restaurante şi cazinouri...Vreau şi eu să văd un teatru, un film.

LUANA DIK: Vă invităm la concertul nostru. O să fie grozav.

JANETTE MAREN: (fericită) De acord...Vino să te pup, Luana.

LUIGI  ALDANO: Şah, mat! (se lasă un moment lung de tăcere. Pendula îndeamnă tristă şi obosită pe cărarea timpului)

FRANCAIS MAREN: (gânditor, se scarpină în barbă) Mda...nmda...

LUIGI ALDANO: (fericit, destins) O partidă de şah înaintea Concertului mă reconfortează... 
 

(muzica radioului se opreşte brusc. O voce searbădă anunţă ceva la  radio. La început nu ascultă nimeni
 

Scena 2 
 

EDUARD LIN: (ascultă încordat) Ia! Linişte... (mai tare) Puţină linişte!

CRAINICUL: Stimaţi cetăţeni! (mică pauză) Stimaţi cetăţeni. (mică pauză…Atmosfera devine deodată plină de mister şi înfricoşătoare) Vă rugăm să receptaţi următorul anunţ. (din nou o mică pauză. Ai impresia că ceva hârâie în  aparat) În urma defecţiunii survenite în noaptea trecută la  Instalaţiile nucleare de la Baza militară americană de pe insulă, toţi locuitorii Arhipeleagului au fost iradiaţi cu o doză de radiaţii cu mult mai mare decât doza mortală. Specialiştii întruniţi imediat după descoperirea accidentului nuclear au anunţat Guvernul haitian că, în urma acestei catastrofe, în zonă nu va mai exista nici un supravieţuitor...Pentru cel puţin 150 de ani pe insulele Arhipeleagului viaţa animală va înceta să mai existe în Arhipeleag. Guvernul haitian a anunţat imediat guvernul american, toate guvernele din lume, solicitând de urgenţă orice formă de sprijin şi de ajutor.  
 

(mică pauză, aceleaşi hârâituri în aparat. In momentul acesta televizorul se stinge. Undeva departe se aude sunetul sinistru al unei alarme. Apoi, foarte limpede, tragice, ţipetele unor pescăruşi. Toţi au rămas împietriţi. Fiecare a rămas împietrit în poziţia în care a fost surprins de incredibila ştire
 

CRAINICUL: (vocea este acum şi mai dramatică) Stimaţi ascultători...vă rugăm insistent să nu intraţi în panică! Guvernul haitian în frunte cu Preşedintele ţării, n-a încetat o clipă să spere în posibilitatea salvării, cel puţin a unei părţi din populaţie. Copiii, familiile , bătrânii, toţi locuitorii Arhipeleagului trebuie să fie încredinţaţi că se va face tot posibilul pentru salvarea insulei şi pentru limitarea dezastrului. Din clipa aceasta vă rugăm să vă îndreptaţi în ordine, făcând tot posibilul să evitaţi busculadele, către adăposturile antiatomice, către adăposturile subterane în general. Vă rugăm să rămâneţi lângă aparatele de radio şi televiziune, deşi este greu de crezut că televiziunea va putea să transmită în condiţiile acestea. (mică pauză, aceleaşi hârâituri în aparatul de radio) Stimaţi cetăţeni, anunţându-vă vestea cataclismului atomic de mari  proporţii, Guvernul haitian este convins că îşi face datoria faţă de poporul pe care-l reprezintă.  
 

(se lasă brusc tăcerea. Toţi sunt împietriţi. Nici măcar nu îndrăznesc să se privească. În momentul acesta vedem ecranul televizorului aprinzându-se din nou. Pe ecran se vede o orchestră simfonică, dirijorul face gesturi halucinante. Totul se petrece ca în vid. Muzica simfonică pare de fapt o muzică mortuară. Toţi rămân în aceiaşi poziţie. Parcă le-ar fi teamă să se mişte sau să se uite unii la alţii
 

EDUARD LIN: (după mult timp) Nu se poate... (pauză. Are un fel de rictus, chipul i s schimonoseşte ciudat. Aproape ţipând) Nu poate să fie adevărat! (ţipând, chipul i se înroşeşte îngrozitor) Nu poate să fie adevărat!  (se lasă brusc o tăcere de gheaţă)

EDUARD LIN: De ce tăceţi? (mică pauză, se îndreaptă către Francais Maren cu mâinile întinse, ca şi cum ar cerşi) De ce tăceţi? Spuneţi ceva. (implorându-i) Spuneţi că nu este adevărat...Că nu poate să fie adevărat... (este gata să plângă. Maxilarul îi tremură uşor, se uită în jur îngrozit)

LUIGI ALDANO: (privindu-i speriat, cu milă)  Eu nu cred că este adevărat...refuz să cred că poate fi adevărat. (după un timp, cu expresia aceea de om uluit) Cred mai degrabă că e vorba de o glumă proastă… (bâlbâindu-se) Su sunt interese…, jo jocuri de interese

JANETTE MAREN: (tremură toată, îngrozită, uluită) Nu, nu! Nu pot (se bâlbâie) .. Nnn nu po pot săsăs cre cred (ţipă sfâşietor. Îşi pune mâinile la urechi) Nuuuuuuu!

FRANCOIS MAREN: (se ridică încet, oftând. Ca şi cum s-ar trezi la realitate) Eu cred că este adevărat... (rar, ca în transă, silabisind) Din pă-ca-te eu, eu cred că es-te adevărat. (pe faţă i se citeşte spaima) Niciodată n-am avut încredere în militari...Militarii sunt nişte  oameni  limitaţi, proşti şi înguşti la minte...Fără suflet... (merge şi o ia în braţe pe Janette Maren.) Şi în oamenii politici, n-am avut nici o încredere. (Se lasă o tăcere de gheaţă.) Nişte lichele cu toţii, animale fără conştiinţă…Fie că s-au aflat la Londra, la Paris, la Moscova,  sau în oricare capitală africană, ori asiatică… Peste tot, oamenii politici sunt aceiaşi, jigodii. Nişte nulităţi cinice, bolnave! De altfel eram convins că oamenii politici şi militarii vor duce specia umană la dezastru!  
 

(pe străzi se aude sirena unei salvări
 

LUANA DIK: Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Parcă am surzit!..

LUIGI ALDANO: (se ridică... se apropie cu faţa schimonosită de ea) Iubito...

LUANA DIK: (turburată, aducându-şi aminte) Astă seară aveam concert... (aceiaşi tăcere de gheaţă)

JANETTE MAREN: (nu şi-a revenit, este încă şocată) Poate că este un vis...Sau o păcăleală... Poate că am visat... (departe se aude vag zgomotul produs de decolarea unui avion)

LUANA DIK: (ţipând, cu mâinile acoperindu-şi urechile) Am asurzit! Am asurziiiit! (îi priveşte uluită, ca şi cum nu ar putea să creadă că-i vede. Ceilalţi au rămas în aceleaşi poziţii. Privesc înaintea lor ca şi cum s-ar afla pe altă lume)

EDUARD LIN: (bâiguie ceva) De ce... ne-am mai născut dacă trebuie să murim... Să ne fi născut mai bine morţi...

LUANA DIK: (nu l-a auzit, uluită, îngrozită) De ce tăceţi? De ce nu vă mişcaţi? (ţipând) Ziceţi măcar ceva  că înnebunesc! (îşi duce mâinile la urechi şi începe să plângă)

LUIGI ALDANO: (mecanic, ca şi cum ar merge în transă. Luând-o în braţe) Luana... Iubito... Linişteşte-te... Nu poate să fie adevărat. (o strânge în braţe inconştient, disperat) Nu poate să fie adevărat.

JANETTE MAREN: (după mult timp, are aceiaşi expresie de uluială pe chip) Bine, dar noi am venit pe insula aceasta să ne distrăm... Ca să ne petrecem concediul…Noi nu...nu (nu mai poate să mai vorbească)

FRANCAIS MAREN: (îşi muşcă buza de jos) Am venit pe dracu... (urlând) De ce am venit aici? De tâmpiţi, de aia am venit! Pentru că aşa ne-a fost soarta, să murim aici.  
 

(pe scară coboară încet, sprijinindu-se în baston, un bătrân. Are părul şi barba albă, şi o figură distinsă. Toţi îşi întorc capetele spre el şi se uită ca la ceva ciudat. În acelaşi timp îl privesc ca şi cum l-ar implora sau ca şi cum ar aştepta ca bătrânul să facă o minune, să le spună că nimic nu este adevărat
 

MARTIN BORGEN: (uimit) Domnule Maren...? (uitându-se la el) Luigi? (mică pauză) Ce s-a întâmplat?

TOŢI CEI PREZENŢI: (tac. Îl privesc ca şi cum ar fi muţi şi n-ar putea vorbi)

MARTIN BORGEN: Să nu-mi spuneţi că este un joc de societate. (aceiaşi tăcere de gheaţă)

FRANCAIS  MAREN: (care şi mai revenit) Să nu-mi spuneţi că nu aţi auzit?

MARTIN BORGEN: Nu... Ce să aud?

LUIGI ALDANO: (încă îngrozit) Vom muri...Vom muri în curând…Suntem condamnaţi la moarte... (acelaşi zgomot pierdut, de avion care decolează. Afară pe străzi se aud deodată ţipete...Apoi împuşcături răzleţe)

LUANA DIK: (cu mâinile la urechi) Nuuuuu! Ce se aude? (ţipând) Nu auziţi împuşcături?

LUIGI ALDANO: (strângând-o la piept, acoperind-o cu braţele) Linişteşte-te, draga mea.

MARTIN BORGEN: (uitându-se la ei, încercând să zâmbească) Oameni buni, veniţi-vă în fire!

JANETTE MAREN: (cu expresia de om îngrozit pe chip) Ăsta este căzut din cer.

FRANCAIS MAREN: (ţipând la ea) N-a auzit omul! (mică pauză) Ce vrei să facă? (se lasă aceiaşi tăcere)

EDUARD LIN: (gânditor) Poate că totuşi nu este adevărat. (uimit) De ce să nu punem şi alternativa aceasta? (mică pauză) Dumneata ai fost Prim ministru, domnule Borgen...

MARTIN BORGEN: (ca şi cum ar înţelege, din ce în ce mai palid) Înţeleg că s-a întâmplat ceva grav... (expresia chipului i se întunecă) dar ce?

LUIGI ALDANO: Vom muri, domnule Borgen...De fapt suntem ca şi morţi. Asta s-a întâmplat. (toţi se uită la el îngroziţi) S-a produs o defecţiune la instalaţiile nucleare de la Baza americană de pe Insulă, şi am fost iradiaţi.

MARTIN BORGEN: (alb ca varul) Înţeleg...înţeleg.

FRANCAIS MAREN: A anunţat acum zece minute la radio... (pe străzi ţipetele şi debandada oamenilor par a se fi înteţit)

EDUARD LINN: (ascultând) Ia. Ascultaţi...ascultaţi.

LUIGI ALDANO: Lumea a ieşit disperată pe străzi.

JANETTE MAREN: (ascultă) Haideţi să ieşim şi noi.  
 

(muzica  simfonică de  la radio încetează, acelaşi hârâit pe care l-am mai auzit, apoi brusc vocea Crainicului
 

TOŢI: (ciudat, fericiţi deodată, ca şi cum ar aştepta o veste salvatoare) Ia...ia... (câţiva se apropie de radio)

FRANCAIS MAREN: opriţi televizorul... (tare) linişte! (merge şi opreşte televizorul)

CRAINICUL: (vocea este guturală, mecanică) Stimaţi cetăţeni! Ne adresăm tuturor locuitorilor Insulei. Oamenilor de orice naţionalitate şi culoare, care se găsesc în momentul acesta în Arhipeleag...În intervalul care a trecut de la primul Comunicat, transmis acum 15 minute, vă anunţăm că au sosit în Insulă două avioane având la bord specialişti militari în decontaminarea radioactivă, specialişti în medicina nucleară, fizicieni, chimişti, biologi, geneticieni, împreună cu aparatele şi instalaţiile necesare unor cercetări rapide şi  precise. Ipoteza doctorului Iohan Pim, laureat al premiului Nobel pentru chimie, potrivit căruia necunoscându-se bine efectele radiaţiei pe termen mediu, în alte condiţii decât cele de laborator, unde experimentele au fost efectuate numai pe cobai, este că nu poate fi trasă o concluzie definitivă asupra morţii tuturor locuitorilor Insulei. La ora actuală membrii Guvernului se află într-o şedinţă extraordinară. Preşedintele Ţării, Guvernul Insulei, fac un apel stăruitor asupra celor  care se găsesc pe Insulă, la calm, stăpânire de sine şi încredere. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute!

MARTIN BORGEN: (îngrozit, ca şi cum ar ofta) O, Doamneeee! (mică pauză. În aparat se aud din nou hârâituri, apoi vocea stridentă a Crainicului)

CRAINICUL: Stimaţi cetăţeni...vă rugăm să rămâneţi lângă aparatele de radio. Vom reveni cu noi informaţii... (se lasă o tăcere de gheaţă. Toţi se privesc ca şi cum ar implora milă)

FRANCAIS MAREN: (mai uşurat) Există cu siguranţă o şansă...Îmi spune mie  sufletul că există o şansă... (tare, ca şi cum s-ar speria de propriile lui cuvinte) Nu se poate să nu mai existe o şansă. Trebuie să existe. (aleargă pe scări în sus strigând) Havca! Havca!..(se întoarce deodată, gâfâind) Cozak... (toţi îl privesc îngroziţi)

EDUARD LINN: (apropiindu-se de Francais Maren.) Poate că nu este nimic... o întâmplare cât de mică....Poate că avem norocul să scăpăm...Uneori...şi cea mai mică şansă, întâmplare…

FRANCAIS MAREN: Unde este îngrijitorul? El trebuie să ştie... (urcă pe scări strigând) Havca! Havca! Cozak! (urlând din toate puterile) Domnule Cozaaak!

CEILALŢI: (murmure. Încep să vorbească între ei)

LUIGI ALDANO: (palid, o ia în braţe) Nu e nimic, iubito...O să-ţi revii...

JANETTE MAREN: (trezindu-se) Ce-aţi rămas aşa...? Domnule Martin? Faceţi ceva...Mişcaţi-vă...

MARTIN BORGEN: Nu-mi vine să cred...Sunt uluit... (cu ochii ieşiţi din orbite) Nu poate să fie adevărat.

JANETTE MAREN: (respirând adânc) Toţi suntem uluiţi...Poate avem noroc.

MARTIN BORGEN: (aducându-şi aminte) Era un telefon pe aici?

JANETTE MAREN: (apropiindu-se de Luigi Aldano şi Luana Dik) Şi doar i-am spus dobitocului de Maren...Hai, domnule, să ne facem vacanţa pe Coasta de Azur...Nu, dumnealui vrea Havaiul sau Haiti...Locuri exotice…(tare) O insulă pierdută la capătul pământului, cu oameni selecţi, cu prinţi, cu miniştri, cu artiste celebre, cu vampe, cu jocuri de ruletă...Aici poate dumnealui să facă marile afaceri. (tăcere, gest că e revoltată şi scârbită)

FRANCAIS MAREN: (care a urcat scările, se întoarce cu un bărbat slăbuţ, purtând un barbişon blond) Dumneata trebuie să ştii...Cunoşti de ani de zile vila aceasta.

HAVCA COZAK: (păstrându-şi calmul) Sunt îngrijitor numai de doi ani.

FRANCAIS MAREN: Este destul. (privind pereţii) Spune-mi ce grosime au pereţii aceştia şi din ce sunt făcuţi?

HAVCA COZAK:  (speriat) De unde să ştiu eu... (îl priveşte nedumerit)

FRANCAIS MAREN: (dându-i drumul) Atunci pune mâna şi măsoară. Sper că atâta lucru ştii să faci. (către ceilalţi) Dacă pereţii (arătând către pereţi) sunt de beton şi au grosimea de peste 40 de centimetri suntem salvaţi.

JANETTE MAREN: (privindu-l dispreţuitoare) Uitaţi-vă la el ce dobitoc este. (soţului ei, cu o expresie de milă pe chip) Tu nu ai auzit că este un tip special de radiaţii, care penetrează totul?

MARTIN BORGEN: (ca şi cum s-ar plânge, căutând) Domnule Maren...Era un telefon pe masa de şah...

EDUARD LIN: A, da...L-am pus eu lângă planta ornamentală...ne împiedica...Din instinct. Am oroare de telefoane.

MARTIN BORGEN: Da, da...Îl văd... (se îndreaptă către planta ornamentală, se apleacă şi ridică telefonul pe care-l pune pe masă. Apoi încearcă să telefoneze) Ei, drăcia dracului.

FRANCAIS MAREN: (către nevastă-sa, furios.) Janette, te rog să nu te mai dai în spectacol. (zgomot de avion aterizând undeva foarte aproape, apoi stranii, ce şi cum ar veni de pe alt tărâm, se aud trâmbiţele unor cocoşi)

EDUARD LIN: (ascultând) Auziţi, sosesc ajutoarele...Poate ne mută pe altă insulă.

FRANCAIS MAREN: (agitându-se) Ajutoare, pe dracu. (mică pauză) Imbecilii ! Poate că în clipa aceasta suntem deja morţi! Canaliile! (tare) Poate că avaria la instalaţiile nucleare a fost intenţionat făcută, programată... La ticăloşii care manipulează această lume de imbecili te poţi aştepta la orice. (gâfâie, se plimbă nervos, gesticulând prin hol) Poate că sunt în joc mari interese financiare. (uitându-se după îngrijitor) Unde a dispărut dobitocul ăla de ceh?

JANETTE  MAREN: (ţipând) L-ai trimis să măsoare zidurile, ai uitat?

FRANCAIS  MAREN: (trist) Aşa e...

MARTIN BORGEN: Alo! Cabinetul domnului  Guvernator al insulei? (mică pauză. Eduard Linn se apropie de telefon...Ceilalţi se întorc cu faţa spre Martin Borgen) Săru mâna. Sunt Martin Borgen...Fostul prim Ministru al Suediei. (aşteaptă, tare) Doamnă , ştiu că nu pot să vorbesc cu domnul Guvernator, aş voi mai multe informaţii despre efectele radiaţiei. (tăcere. Ceilalţi aşteaptă încordaţi)

MARTIN BORGEN: Da, da. Vă rog foarte mult. (lasă receptorul jos dezamăgit) Nu e nici măcar politicoasă.

JANETTE MAREN: Ce-a spus? (toţi se uită la el împietriţi)

MARTIN BORGEN: Nu are timp de aşa ceva acum...Să aşteptăm la aparat...

(nervos, se plimbă ca un leu în cuşcă)

LUANA DIK: Mă simt obosită...Luigi, du-mă te rog la un fotoliu.

LUIGI ALDANO: (palid, epuizat) Hai să te odihneşti în dormitor, iubito.

LUANA DIK: (cu o expresie de panică pe chip) Nu, nu...Vreau să rămân împreună cu tine, cu toţi.  
 

(o  duce sprijinind-o de braţ, ajutând-o să se aşeze în fotoliul în care a stat la început Eduard Lin. Pe uşă intră o tânără. Este îngrozitor de  înspăimântată şi foarte frumoasă. Este deasemenea  foarte macheată. Pentru un moment îi priveşte cu ochii mari
 

TÂNĂRA: (în clipa în care deschide uşa de afară, zgomotele străzii pătrund mai vii în sală. Se aud ţipete sfâşietoare, un vacarm straniu, împuşcături, râsete, sirena unei salvări care taie aerul) Dumnezeule! Sunteţi sănătoşi? Afară este nebunie! (ceilalţi o privesc stupefiaţi)

FRANCAIS MAREN: Închide o dată dracului uşa aia o dată, domnişoară!

EDUARD LIN: (cald) Vino, Colette…

JANETTE MAREN: (izbucnind, furioasă)Vino, puicuţo... (maimuţărind-o) A venit prinţesa. (cu scârbă) Vedeta de film şi cinema…(tare) Diva!

FRANCAIS MAREN: (ţipând la nevastă-sa) Da, a venit prinţesa! Este bine?

LUIGI ALDANO: (acces de isterie, privind radioul) De ce tac? (urlând) Canaliile! (ia un obiect şi aruncă furios cu el în aparatul de radio. Aparatul se prăbuşeşte troncănind ca o ladă. Toţi ceilalţi au rămas împietriţi privind aparatul de radio căzut pe podea)

JANTETTE MAREN: (venind lângă el grijulie) Luigi, linişteşte-te...O să ne anunţe în curând că nu s-a întâmplat nimic…

COLETTE: (îngrozită) Afară lumea a ieşit pe străzi...Se calcă unii pe alţii în picioare... Cei care au arme îi vânează pe poliţiştii şi pe funcţionarii de la ghişee.

FRNCAIS MAREN: (bătând cu pumnii în masă) Aşa le trebuie, ticăloşii! Americani împuţiţi. Ştiam că o să duceţi lumea în prăpastie.

JANETTE MAREN: Sunt  americancă, te rog să nu te  legi de americani.

FRANCAIS MAREN: (cu pumnul ameninţător, scrâşnind din dinţi) I-aş omorî pe toţi iancheii până la unul! (se întrerupe muzica la radio. Toţi îşi îndreaptă privirile către radioul care zace pe podea )

CRAINICUL: (voce metalică) Transmitem un nou comunicat! Transmitem un nou comunicat. Către toţi locuitorii Arhipeleagului. Stimaţi cetăţeni… (vocea se opreşte brusc) Guvernul face un apel călduros şi pertinent către toţi cei care în aceste clipe ne găsim în dramatica şi zguduitoarea situaţie de a nu mai fi în viaţă peste câteva ore. Din informaţiile primite rezultă că actele de huliganism, de jaf, violurile se înmulţesc! Repetăm! Nu ştim precis dacă suntem sau nu condamnaţi definitiv la moarte. Nu ştim precis care dintre noi vor supravieţui. Există posibilitatea unei supravieţuiri parţiale a locuitorilor Arhipeleagului. Este nevoie de calm şi de ordine! Guvernul vă cere insistent să rămâneţi lucizi şi să sperăm până la capăt în şansa de a supravieţui! Nu se poate ca Dumnezeu, care este Tătăl tuturor celor care suntem pe acest pământ să ne lase să pierim cu toţii! Vom reveni cu noi informaţii. Vă rugăm să rămâneţi lângă aparate. Repetăm...  
 

(Francais  Maren  se apleacă şi închide Radioul) 
 

LUIGI ALDANO: (furios, scrâşnind) Noi suntem morţi iar eu ne spun, stimaţi cetăţeni... (căzut pe gânduri) Ce ciudat…

FRANCAIS MAREN: (şi-a adus aminte, izbucnind) Unde dracului este ticălosul ăla de îngrijitor?

MAI MULŢI: Daţi drumul   la radio.

EDUARD LIN: Să lăsăm şi televizorul...poate la televizor se spune altceva. (dă umblă la butoanele televizorului)

MARTIN BORGEN: (uitându-se la ceas) La zece era un avion către... (priveşte intens ceasul)

LUIGI ALDANO: Luana, avem un avion la zece.

JANETTE MAREN: (către Luigi Aldano) Iubitule...eşti iradiat...Degeaba fugi. Oriunde te-ai ascunde nu scapi de efectul radiaţiilor...Nu să fugi este important.

LUIGI ALDANO: (devine brusc agitat) Poate avem o şansă, dragii mei...Niciodată nu se ştie. Şi scăpăm dracului o dată din iadul ăsta.

COLETTE: Domnule Borgen... (acelaşi fundal sonor)

MARTIN BORGEN: (pregătindu-se să dea telefon) Da.

COLETTE: (desfăcând pumnul) Am adus o mulţime de buline.

LUIGI ALDANO: De ce?

COLETTE: De Formin... E un medicament care te reface... Stimulează regenerarea ţesuturilor... Creează buna dispoziţie. Calmează… (îi tremură bărbia, gata să plângă)

JANETTE MAREN: Am auzit...

COLETTE: Lumea a devastat farmaciile...În momentul acesta pe străzi este nebunie. Oamenii au devenit isterici…

JANETTE MAREN: Dă-mi şi mie. (se repede şi ia o pastilă)

COLETTE: (arătând poşeta) Am pentru toţi, nu vă repeţi aşa.

LUANA DIK: Când mergem la spectacol, iubitule?

LUIGI ALDANO: (privind-o îngrozit) Luana! (o priveşte cu ochii ieşiţi din orbite) Dar ai uitat în ce situaţie ne găsim? N-ai auzit ce este pe străzi?

JANETTE MAREN: (către Colette) Şi nu ţi este frică, stimată târfuliţă, de moarte?

COLETTE: (înfruntând-o calm) Nu, stimată doamnă Maren...Nu îmi este frică de moarte... În ultimele clipe ale vieţii mele vă rog mult de tot să nu mă jicniţi.

FRANCAIS MAREN: (furios, autoritar) Te rog să încetezi, Janette.

JANETTE MAREN: (zâmbet mecanic) Şi dacă nu vreau, (maimuţărindu-se) iubitul meu soţ?

FRANCAIS MAREN: (nervos, aducându-şi aminte de îngrijitor) O să te oblig, draga mea, nici o grijă! Am mai făcut-o şi altădată. (tare) Unde dracului a dispărut îngrijitorul ăla?

MARTIN BORGEN: (care se plimbă abătut prin hol, încercând să găsească o soluţie) S-a dus la veceu.

FRANCAIS MAREN: Nemernicul... (lasă uşa întredeschisă)

MARTIN BORGEN: (s-a apropiat brusc de aparat, a format un număr) Alo, aeroportul? Sunt domnul Martin Borgen, fost prim Ministru al Suediei. Aş dori să-mi reţineţi un bilet de avion pentru prima cursă... (se opreşte brusc. Ceilalţi îl privesc stupefiaţi)

LUIGI ALDANO: (cu gâtul întins) Da, da…

MARTIN BORGEN: (ceilalţi tac întorşi către el) Da?

LUIGI ALDANO: (surescitat) Ce? ce-a zis?

MARTIN  BORGEN: (trist, după un moment de tăcere. Lasă receptorul jos) Nu putem să părăsim insula...Interdicţia este totală... Aeroportul şi sursele sunt blocate pentru ajutoare.

JANETTE MAREN: Dacă eşti un... un fost....domnule Prim Ministru...aşa am fi beneficiat şi noi de consideraţie.

EDUARD LIN: Nu este locul pentru ironii, doamnă…

LUIGI ALDANO: Dă-mi şi mie o pastilă pentru Luana, Colette.

COLETTE: Cum să nu, domnule Luigi...Aţi fost atât de bun şi m-aţi invitat la spectacol.

JANETTE MAREN: Mai vreau şi eu una...Din câte ştiu domnul Luigi te-a invitat şi în pat...Greşesc, stimată vampă?

LUIGI ALDANO: N-am chef acum de glume proaste, Janette... (furios) De ce dracului nu mai transmit  dobitocii ăştia nimic? (gesturi) Îmi vine să sparg aparatele astea!

FRANCAIS MAREN: (care a ieşit pe holul mic fără să-l observe nimeni, urlet animalic) Ajutoor! Veniţi... (apare brusc în uşă, apoi se întoarce şi aleargă pe coridor. Luigi Aldano şi Janette se reped după el)

COLETTE: (îngrozită)  Dumnezeule! Ce s-a întâmplat?

FRANCAIS MAREN: (nu se vede, de afară) Repede, repede…

JANETTE MAREN: Să-l ducem în hol...să-l ducem în hol…(apar ducându-l pe îngrijitor pe braţe. Îl vor aşeza jos, pe covor)

CEILALŢI: (privesc stupefiaţi.  Francais Maren care are mai multă prezenţă de spirit, se apucă să-i desfacă haina şi cămaşa şi să-i facă respiraţia artificială)

FRANCAIS MAREN: (agitat, gesticulând) Este cald încă... (a obosit) vedeţi dacă mai are puls...Înlocuieşte-mă, Luigi, te rog.  Fă tu mai departe, am obosit… (gâfâie)

EDUARD LIN: Ce-a făcut? (se vede că nu înţelege nimic) Dar ce s-a  întâmplat?

FRANCAIS MAREN: (respirând greu) S-a spânzurat în baie... (muzica se opreşte...Aceiaşi voce  hârâită, metalică se aude la televizor şi la radio)

CRAINICUL: ( voce guturală, pârâituri în aparat) Transmitem un nou Comunicat. Aşa cum am fost informaţi, Guvernul a luat cunoştinţă de actele de vandalism, de atacurile săvârşite de grupuri înarmate de băştinaşi asupra străinilor. Sunt urmăriţi şi asasinaţi îndeosebi turiştii şi funcţionarii americani. În numele tradiţiilor de ospitalitate ale insulei Guvernul regretă nespus actele de barbarie ale unor oameni străini de cea mai elementară morală. Atât turiştii străini, care aduc 87% din venitul economic al  Insulei, cât şi funcţionarii americani, sunt absolviţi de orice vină. Avaria produsă la instalaţiile nucleare americane, aşa cum declară Comandantul bazei Militare, Locotenent Colonel Gerard Haspins au fost întâmplătoare. Guvernatorul general, toţi membri Guvernului apelează încă o dată la calm şi ordine. Ca să fie evitate măceluri inutile, lupte de stradă, turiştii străini veniţi să-şi petreacă vacanţa în insulă, sunt rugaţi să se baricadeze în hoteluri, sau în adăposturi special amenajate.

FRANCAIS MAREN: (gest, disperat, ca şi cum s-ar lua cu mâinile de cap) O, Dumnezeule, ce barbarie! Guvern de nenorociţi! (urlând) De idioţi…

COLETTE: Şi-a revenit...

LUIGI ALDANO: (se ridică epuizat) În sfârşit... (tare) trăieşte…dă semne…

FRANCAIS MAREN: (aplecându-se asupra lui Havka Kozac) Respiră, omule...respiră adânc. Cât poţi...Trage aer în piept.

MARTIN BORGEN: Trage aer în piept,  domnule Kozac. Acum...respiră.

JANETTE MAREN: Francais...Francais, aţi auzit Comunicatul. Parcă aţi fi cu toţii surzi. V-aţi pierdut minţile. De ce nu baraţi uşa?

MARTIN BORGEN: O baricadez eu, Janette. (merge şi trage cu greu un fotoliu , pe care-l scoate pe culoarul sau holul mic, ca să baricadeze uşa  de afară)

EDUARD LIN: (mai mulţi) Mai sunt de venit... hei, mai sunt de venit locatari.

MARTIN BORGEN: Le deschidem când or să bată.

HAVKA KOZAC: (ridicându-şi mâinile la tâmple)  O, Doamne… Mă doare  capul rău de tot…Nu mi-aduc aminte...nimic.

JANETTE MAREN: (mergând lângă fotoliul Luanei) Ţi-ai mai revenit, Luana?

LUANA DIK: Da, cred că da... (respiră adânc) Simt o dorinţă nebună de a cânta...

JANETTE MAREN: Genială idee... (tristă)  Cântă-ne ceva, fetiţo. Altfel simt că înnebunesc... (îşi duce palmele la tâmple)

LUANA DIK: Luigi... (acesta se întoarce către ea) Du-te, te rog sus, şi adu-mi vioara. (toţi se întorc către Luana)

JANETTE MAREN: Mai ia o pilulă din asta, că-ţi va face bine.

LUANA DIK: (luând pastila) Mulţumesc madam. (Luigi  dispare pe scări în sus)

MARTIN BORGEN: Hai, ridică-te, domnule Kozak...

HAVKA KOZAC: ( Se ridică în capul oaselor, începe să plângă ca un copil)

FRANCAIS MAREN: Păi ce faci, prietene, plângi? (mică pauză) Fii bărbat, domnule! (pe scară coboară o femeie grasă. Martin Borgen când o vede împietreşte)

INGE BORGEN: Ai fost unde te-am rugat, Martin? Uitucule!

MARTIN BORGEN: (inhibat, încurcat) Am uitat....draga mea. Am uitat şi să mă întorc să te anunţ.

INGE BORGEN: Aşa m-ai uitat tu mereu...toată viaţa ai fost un egoist şi un ingrat.

MARTIN BORGEN: Cred că…(ezită) mai degrabă că mi-a fost teamă să te anunţ...

INGE BORGEN: (coborând către el, ridicând  vocea)  Ce?

MARTIN BORGEN: S-a întâmplat un... cataclism, Inge. Şi nu se ştie încă dacă vom scăpa cu viaţă.

INGE BORGEN: (pentru un moment rămâne nemişcată, nu ştie ce să creadă. Apoi îşi dă capul pe spate şi râde) Ha, ha ha ha ha ha ha ha! Asta este bună...Toată viaţa ai găsit ceva cu care să mă duci. Iar eu m-am prefăcut de fiecare dată că te cred. (mică pauză) Mai vrei şi să mai scapi cu viaţă, ticălosule...după ce ai trăit cum ai trăit.

FRANCAIS MAREN: E un lucru cât se poate de serios, doamna Borgen. Soţul dumneavoastră nu glumeşte.

MARTIN BORGEN: (ca pentru el) Din păcate chiar prea serios.

INGE BORGEN: Ha ha ha ha! mă faceţi să râd...cu mutrele astea ale voastre de înmormântare.   De şobolani…( se aşează într-un fotoliu) Pentru voi doi... (arată spre Maren şi Borgen) Chiar şi există lucruri serioase pe lumea asta. (agitându-se) Nişte…

COLETTE: (tăcere) Vom muri, doamnă Borgen. Suntem condamnaţi la moarte.

INGE BORGEN: Curviştinile ca tine sunt condamnate înainte de a se naşte, draga mea.

MARTIN BORGEN: Draga  Inge...te rog.

FRANCAIS MAREN: Îngrozitor!

INGE BORGEN: Ce este îngrozitor, domnule Maren?

FRANCAIS MAREN: Răutatea omenească...doamnă Borgen. Câinoşenia.

COLETTE: (plânge)

HAVKA KOZAC: (s-a mai liniştit, căzut într-o stare de prostraţie. In aceiaşi poziţie, îşi leagănă trupul înainte şi înapoi) Copilaşii mei! Ce-or fi făcând copilaşii mei?

INGE BORGEN: (gravă) Am auzit la televizor... Să nu credeţi că nu ştiu... (tare, ca o mahalagioaică) Mă doare-n cot!

HAVKA KOZAC: Mai bine mă lăsaţi să mor... Eu nu merit să mor omeneşte.

INGE BORGEN: (aruncându-i o privire dispreţuitoare) Prostul dracului! Plânge ca o cârpă.

LUANA DIK: (ieşită din minţi) De ce nu anunţă? De ce taaac? Să ne ţină la curent cu ce fac!

FRANCAIS MAREN: Cine?  (furios) Experţii militari?  (tare) Mă piş pe toţi experţii militari! In jigodiile astea, în militari şi politicieni nu am avut niciodată încredere!

JANETTE MAREN: (isterică, ironică) Dar cine sunt de încredere? (mică pauză) Oamenii de afaceri? care ar vinde planeta aceasta pe nimic? Marea Finanţă mondială care a iniţiat  cele două războaie mondiale şi Marea revoluţie din octombrie? Care a introdus Experimentul comunist în lume, care a iniţiat războaie şi revoluţii, care nici pe departe nu au fost revoluţii,  ca să încaiere popoarele între ele… şi popoarele, ca nişte turme ce sunt, să-şi distrugă economiile ca proastele… Ca să vină apoi cu mâna întinsă la Marile Bănci ale Finanţei mondiale să se împrumute…. Să devină sclavele marei Finanţe mondiale, ale Băncilor lui Rochild şi Rokefeler…marii ticăloşi ai planetei care jupoaie întrega Civilizaţie umană, ajunsă la cheremul lor… (a obosit, se opreşte brusc. Ceilalţi au ascultat-o împietriţi) Ce vă uitaţi aşa la mine?  
 

(tăcerea a devenit de gheaţă, ţipetele pescăruşilor se aud sinistre, amplificate parcă de un difuzor
 

FRANCAIS MAREN: (regăsindu-se, furios) Tu să taci! Că eu nu sunt domnul Borgen, s-o las pe scumpa mea soţioară să mă ţină sub papuc!  Să-mi ţină dizertaţii. Şi să-i zică ce-i trece prin cap când o gâdilă limba.

INGE BORGEN: (mieroasă) Vai, puişor! Ce viteaz eşti! Ai avut norocul că nu am fost eu soţia ta. Flăcări ieşeau din fundul tău... Din funduleţul tău, ăla rotofei... ca dintr-o rachetă.

FRANCAIS MAREN: (nervos, încercând să se stăpânească) Nu ştiu cine o fi avut noroc, eu sau dumneata, doamna Borgen? (mică pauză, cu vocea scăzută) Dar sigur, cu mine nu v-ar fi mers!

EDUARD LIN: (agitat) Vă rog să nu vă certaţi...Încercaţi să vă stăpâniţi nervii...

MARTIN BORGEN: Nu mai plânge, Colette...Aşa este ea, dar nu are suflet rău. Nu este femeie rea... (bâlbâindu-se) Ba, ba, e  chiar o femeie foarte bună...

LUIGI ALDANO: (coboară trist scările) Da.

JANETTE MAREN: Bravo, Luigi... Eşti un adevărat cavaler.

EDUARD LIN: Ia o bulină din aia, Colette... (milos) Ca să te linişteşti.

COLETTE: Nu plâng de asta, domnule Borgen. Mă doare-n cot că scroafa asta grasă şi mare ca un vapor m-a jicnit.

MARTIN BORGEN: Colette! (mică pauză) De ce faci gafe?

INGE BORGEN: Abia dacă mă stimulează jicnirea...Deşi, ţine cont, draga mea, că pe când tu  nu eşti decât o vampă, eu sunt o doamnă prim Ministru...care a jucat pe degete politica Suediei şase ani, dragele mele. (nervoasă)

LUIGI ALDANO: (a ajuns lângă Luana) Poftim, Luana...

LUANA DIK: De ce ai întârziat atât, iubitule?

LUIGI ALDANO: M-am urcat pe acoperişul vilei. Pe străzi este un spectacol de carnaval...Au dat foc la clădiri...se văd jerbe de flăcări .

JANETTE MAREN: Fascinant! (privindu-l) Luigi , fii bun, şi condu-mă, te rog, pe acoperiş.

LUIGI ALDANO: (dă din cap, în semn că nu) Vă rog să mă scuzaţi, doamna Maren.

JANETTE MAREN: (supărată) Mă miram să fii o dată cavaler în viaţa ta...

LUANA DIK: (pune vioara alături) Mi-a trecut dorinţa de a cânta. Acum simt o durere de plumb în stomac.

MARTIN BORGEN: (cu fălcile strânse) Cântă, Luana, te rugăm...

HAVKA COZAK: Cum să cânte, domnule Borgen...Ar fi absurd.

INGE BORGEN: (strivindu-l cu privirea ca pe un păduche) Ia uite, cârpa! Şi-a revenit.

HAVKA KOZAC: (tremurând de furie) Dumneata să nu mă mai jicneşti...Până acum toţi v-aţi întrecut în a mă jicni. (muzica se întrerupe brusc. Vocea Crainicului)

CRAINICUL: (care nu apare pe ecran. Toţi se întorc către televizor) Stimaţi cetăţeni! Stimaţi cetăţeni! Transmitem un nou comunicat... (aceleaşi hârâituri şi pârâituri în aparat) Grupuri înarmate de băştinaşi şi turişti străini au atacat cu focuri de armă Baza militară americană de pe insulă. Soldaţii americani au ripostat. Au fost omorâţi 2517 oameni şi răniţi mai multe sute. Aşa cum a declara Comandantul Bazei, soldaţii americani vor răspunde la fel de hotărât şi în cazul altor atacuri asupra Bazei. Guvernul haitian apelează insistent la calm şi la ordine, îndemnând populaţia să-şi păstreze calmul. Cerându-le tuturor locuitorilor Insulei, ca şi turiştilor străini , să dea dovadă de stăpânire de sine. Vom reveni cu noi amănunte... (vocea se opreşte brusc. În aparat se aud  pocnete şi hârâituri)

FRANCAIS MAREN: (scârbit, revoltat) Mare brânză!...Au atacat Baza...ce atacat, trebuie aruncaţi în aer, cu totul!

JANETTE MAREN: (calmă, ironică, cu o expresie ciudată pe chip) Du-te tu, puişor, şi o aruncă...

INGE BORGEN: (către soţul ei) D u-te tu, viteazule. Ia-l şi pe cehul ăsta împuţit.

HAVKA KOZAC: (către Inge Borgen, tremurând) Împuţită eşti dumneata, doamnă! Şi tot neamul  dumitale de suedezi cretinizaţi! (către soţul ei) Nu v-am spus, domnule Borgen, dar soţia dumneavoastră (arată cu degetul înspre ea) s-a rugat în genunchi de mine să mă cult cu ea… (mai potolit) Mi-a oferit 1000  de dolari ca să mă cult o dată cu ea... (tremurând de furie, tare) Adu-ţi aminte, doamnă, ce ţi-am răspuns. Dacă aici pe Insula asta nenorocită şi împuţită, unde vin cei mai bogaţi oameni de pe planeta aceasta tristă şi  absurdă, de pe planeta aceasta blestemată, sunt  un biet om de serviciu, în ţara mea am fost profesor universitar şi scriitor... (tace. Face spume la gură. Şi le şterge calm cu dosul palmei)

EDUARD LINN: Domnule Kozac...Oameni buni...Baremi în ultimul ceas să dăm dovadă de raţiune şi calm.

INGE BORGEN: (aprinzându-şi o ţigară) Minţi cu neruşinare, domnule Kozac. Niciodată nu mi-a plăcut poporul ăsta de curve, (cu scârbă) cehii.

MARTIN BORGEN: Inge, te rog! (mică pauză, are faţa cadaverică) Oamenii au nevoie de linişte, de reculegere...

INGE BORGEN: După ce te-am prins, boşorog bătrân, culcându-te cu târfa asta. (o arată pe Colette, furioasă) Să taci!

FRANCAIS MAREN: (urlând la ea) Să taci dumneata mai bine! Ca să pot să mă gândesc la ce am de făcut!

INGE BORRGEN: Faţă de negustori am avut întotdeauna oroare...

FRANCOIS MAREN: Sunt un om de afaceri! Unul dintre cei mai mari bancheri, cucoană!

INGE BORGEN: (isterică, sucindu-se, întorcându-i spatele, aproape ţipând) Cucoană e mă-ta, nu eu.

LUIGI ALDANO: Luana, vrei să mergem în dormitor?

LUANA DIK: (tristă, obosită) Nu, nu...Mi-ar fi frică să rămân singură. (mică pauză) Acum mă simt din ce în ce mai bine... (moment de tăcere încordată...Francais Maren se plimbă nervos, cu mâinile la spate. Inge Borgen fumează absentă în fotoliu, obeză, nepăsătoare)

FRANCAIS MAREN: Poate nu te iau de-un picior şi te arunc în stradă...

INGE BORGEN: (nu răspunde, rânjeşte cinic)

EDUARD LIN: Ce ciudat! Suntem de două luni împreună, oameni veniţi din toată lumea...ne-am salutat, ne-am respectat, am stat de vorbă unul cu altul respectuos...şi deodată…

INGE BORGEN: Şi nu ne-am cunoscut cu adevărat, domnule. Asta este…

EDUARD LIN: De ce tocmai acum, într-un moment decisiv al vieţii noastre, cumplit, să fim atât de răi unii cu alţii ?

INGE BORGEN: Să ne dăm arama pe faţă, adică. (la uşă de afară se aud bătăi.)

CÂŢIVA : Cine o fi?

LUANA DIK: Poate sunt înarmaţi. (vocea care strigă de afară li se pare cunoscută)

FRANCAIS MAREN: Este profesorul...El trebuie să fie.

EDUARD LIN: Trebuie să-i deschidem...nu-l putem lăsa... (bărbaţii merg şi trag fotoliul. În hol apare, răsuflând cu greu, aproape sufocat, marele fizician Iv Gibson
 

Scena 2 
 

FRANCAIS MAREN: (gâfâind) Vă rugăm să ne scuzaţi...Cu întâmplarea aceasta nenorocită am uita de noi... de, de...dumneavoastră...

IV GIBSON: (se uită în jur speriat) Mulţu…mulţumesc...În momentele acestea cine se mai gândeşte la altceva... (respiră greu. Este cadaveric. Îşi şterge transpiraţia) Am vrut să găsesc un taxiu...sau orice altceva, ca să ajung la Bază... (ceilalţi îl privesc aşteptând  parcă să se întâmple ceva, un miracol, orice, de la el)

EDUARD LIN: (calm) Aşa este, că dumneavoastră sunteţi  fizician...Şi încă un mare fizician. Credeţi că poate fi adevărat?

IV GIBSON: (uitându-se după ceva) Ba bine că nu...Orice este posibil cu nebunia aceasta din zilele noastre... (tare, izbucnind) dar mă întreb, ce mama dracului de radiaţii or fi? (dă cu ochii de telefon)

FRANCAIS MAREN: Am o idee....

IV GIBSON: Aşa, telefonul! (Merge, alergând, la telefon, formează numărul, apoi aşteaptă uitându-se pe pereţi. Neliniştit) Ce să însemne asta?  (pauză, toţi îl privesc înlemniţi) Ticăloşii...Au întrerupt telefoanele... (scrâşnind) nenorociţii...Şi sunt oameni care ar putea ajuta.

FRANCAIS MAREN: Vă duc eu la Bază, domnule profesor... Aşteptaţi-mă puţin. (urcă scările să meargă în apartamentul său. În timpul acesta, prin uşa uitată deschisă se strecoară în hol trei indivizi îmbrăcaţi în rase cenuşii. Toţi au barbă)

CEI TREI: (tropăind, se vede că sunt băştinaşi) Îi primiţi pe membrii sectei Mot, domnilor? (înclinându-se) Bună ziua, domnilor . (toţi îi privesc derutaţi, speriaţi)

EDUARD LIN: (care se regăseşte primul) Am auzit de această sectă...

UNUL DINTRE INDIVIZI: Fraţii Sectei Mot au propovăduit pe pământ dispariţia omenirii cu mult timp înainte de momentul acesta... (respiră adânc. Se lasă un moment de tăcere) Am venit să vă luăm sufletele. (se lasă o tăcere apăsătoare. Toţi se uită unii la alţii)

INGE BORGEN: (gravă, privindu-i atentă) Să ne luaţi sufletele? (după un moment de gândire, deodată) Eu sunt catolică, domnule, şi nu pot să vă dau sufletul.

UN INDIVID: Numai credinţa în Zeul Mot vă poate asigura  nemurirea sufletului, stimată doamnă... (după un timp, privindu-i pe toţi) Hai, hotărâţi-vă! (mică pauză) În clipa în care v-aţi hotărât deveniţi fraţi întru spirit ca toţi membri sectei.

JANETTE MAREN: Şi dacă devenim fraţi?

UN INDIVID: Sunteţi salvaţi.

INGE BORGEN: (izbucnind) Ticăloşilor! Numai bunul Dumnezeu ne ia sufletele când ni le ia. (isterică) Cine vă credeţi! Numai Dumnezeu ne poate salva! Plecaţi , dracului de aici, nu vreau să vă mai văd în faţa ochilor!

LUANA DIK: (trezită parcă din transă) Nu, nu, nu! Nu plecaţi. (privindu-i pe cei din hol, speriată) Dacă totuşi este adevărat? (mică pauză) Eu vă dau sufletul...

UN INDIVID: Îl dăruiţi zeului Mot! Numai el primeşte sufletele.

LUANA DIK: (eliberată, fericită) Îl dăruiesc! (mică pauză) Şi aşa nu am ce să fac cu el.

EDUARD LIN: (privindu-i ca pe nişte oameni care şi-au pierdut minţile) Ce înseamnă Mot? (privind către Luana, apoi către ceilalţi) Ce se întâmplă cu noi, oameni buni?

UNUL DINTRE INDIVIZI: Într-o limbă arhaică, cel care a fost la Început şi a făcut Universul şi lumea...Cel care a adus viaţa pe pământ şi cel pe care l-am uitat. (cei trei încep să execute în cerc mişcări ritualice stranii. Printre strigătele sacadate se disting versurile unui ritual de cult.)

CEI TREI: (dans ritualic). În timp ce dansează bat în podea cu stâlpii de lemn, mai înalţi decât ei, pe care-i ţin în mâini. În tot timpul acesta au glugile pe cap)

        Hai hua hia hi hua hut

        Hai hua hi hua hut

        Zua Mot zua Mot zua Mot

        Hi huo hiau hi huo hut

        Primeşte la tine, zeule Mot, flacăra de lut.

        Hia hua hio hi hua hot

        Îmbracă-te suflete pentru eternitate în Tot

        Hia hua hio hi hua hut.

(cei trei îşi scot glugile de pe cap. Toţi îi privesc înlemniţi, hipnotizaţi, hieratic, înfricoşaţi)

UN INDIVID: (către Luana) Acum eşti a zeului Mot, soră... Moartea nu te mai poate atinge. (se înclină) Rămâneţi cu bine...  
 

(dispar unul câte unul în noaptea de afară. O clipă, cât uşa este întredeschisă, pătrunde concretă şi nemiloasă larma de afară.  Se aud ţipete sfâşietoare. După câteva clipe vor începe să bată clopotele
 

INGE BORGEN: (toţi au rămas cu privirea îndreptată către Luana, care a rămas nemişcată, în aceiaşi poziţie) Îmi pare rău de tine, fetiţo.

LUANA DIK: (ca şi cum s-ar fi trezit, uimită) Mă simt foarte liniştită...Am sufletul împăcat. (mică pauză) Sincer, cu adevărat, moartea nu mai există pentru mine.

FRANCAIS MAREN: (care a privit scena nemişcat din capul scărilor) Au început să umble ca ciocli.

INGE BORGEN: (cu vocea limpede) Credeţi în Dumnezeu, domnule profesor?

IV GIBSON: (oftează) Mărturisesc că da, stimată doamnă...I-am simţit prezenţa în viaţa mea.

LUIGI ALDANO: (ironic) Un om de ştiinţă...Domnule profesor...doar aţi luat premiul Nobel? Credeţi în Dumnezeu ...

IV GIBSON: (îngrijorat, gânditor) Abia după ce am ajuns om de ştiinţă mi-am dat seama că există Dumnezeu, dragul meu.

FRANCAIS MAREN: Domnule Gibson, vă duc cu maşina până la bază...Trebuie să aibă nevoie de un fizician ca dumneavoastră.

IV GIBSON: Bună treabă, într-o oră suntem la bază.

JANETTE MAREN: Francais!

FRANCAIS MAREN: Mă întorc repede. Să blocaţi uşa în urma noastră.

JANETTE MAREN: (ridicându-se) Merg şi eu.

FRANCAIS MAREN: (aspru) Rămâi aici, când te rog.

JANETTE MAREN: (umilită de gestul lui) Canalie! (privindu-l cu ură) Întotdeauna ai fost o canalie.

FRANCAIS MAREN: Ha, domnule profesor. (cei doi ies)

COLETTE: Aveam nevoie de ei...dacă se întâmplă ceva.

INGE BORGEN: (ironică) I-a uite cine se teme?

COLETTE: (isterică. Ridicându-se în picioare) Dacă mă mai jicneşti o dată, o să regreţi, doamnă Borgen.

INGE BORGEN: Până aici, îmi e silă! (gest cu mâna la gât, ca şi cum şi-ar reteza gâtul) Erai o biată actriţă în Italia aia libidinoasă, şi ai venit în Insula asta blestemată ca să agăţi bărbaţi de lux, cu averi fabuloase, care au venit să-şi toace banii la ruletă.

JANETTE MAREN: A venit să adune milioane, doamna Borgen, dumneaei este sătulă de bărbaţi.

COLETTE: (orgolioasă, ţâfnoasă) Ei bine, aflaţi că m-am culcat cu bărbaţii voştri... (gest de mândrie) Pentru că nu vă mai iubesc, pentru că le e silă de voi...Şi pentru că mă plac (lovindu-se cu degetul în piept) pe mine. (apăsat) Pe mine mă plac, nu pe voi!

MARTIN BORGEN: (înroşindu-se) Terminaţi o dată! Femei neruşinate. Parcă aţi fi nişte gâşte.

INGE BORGEN: (soţului ei) Să nu-ţi aud plicul, secătură! (tare) Nemernicule (mică pauză) Doar eu v-am prins. Cu ochii mei v-am văzut. (către Colette) În noaptea asta, micuţa mea, o să-ţi trag o sfântă de bătaie de o să mă pomeneşti toată viaţa  de apoi.

COLETTE: (ţepoasă) Eşti prea grasă şi prea bătrână, stimată doamnă, ca să poţi să-mi faci aşa ceva.

INGE BORGEN: (se ridică din fotoliu) Lasă că o să te convingi singură de ce pot eu. Neruşinato!

LUIGI ALDANO: (urlând) Încetaţi o dată! femei neroade! (către Inge Borgen) Ziceaţi că sunteţi creştină, doamna Borgen? De ce nu vă rugaţi. (către Colette) Dumneata  de ce nu eşti respectuoasă?

INGE BORGEN: Uite de aia!

LUIGI ALDANO: (către Martin Borgen) Vă rog să vă liniştiţi soţia, domnule Borgen!

MARTIN BORGEN: Eu i-am spus... (Inge Borgen se aşează umilită în fotoliu. În clipa aceasta pătrund pe uşă doi indivizi înarmaţi)

UN INDIVID: (cu pistolul întins către ei) Bună seara, domnilor...Nu vă deranjaţi. (autoritar) Rămâneţi aşa cum sunteţi acum.

CELĂLALT INDIVID: Dacă mişcă cineva...trag!

UN INDIVID: Rămân eu.  Tu urcă şi iei tot ce găseşti. (tare) Executarea! (individul mascat porneşte pe scări în sus) Aşa, puişorilor... (pauză) Sunteţi europeni...foşti miniştri, bancheri...Doldora de mărci, de lire sterline şi de dolari...

INGE BORGEN: (bombăne ceva, îşi face cruce speriată) Doamne Dumnezeule…Sfânta Fecioară!

UN INDIVID: Nu blestema în gând, doamnă.

INGE BORGEN: (neliniştită) Nu vă blestem, domnule...V-a blestemat Dumnezeu când v-a adus pe lume...Şi când vă lasă să faceţi această tâlhărie.

EDUARD LIN: Bine, dar ce faceţi cu bijuteriile şi cu banii dacă mâine o să fim morţi cu toţii. A fost iradiată întreaga populaţie a Arhipeleagului, doar... (mică pauză) Încearcă să-ţi imaginezi dumneata cum va arăta mâine sau poimâine oraşul şi insula aceasta?

UN INDIVID: Ne distrăm şi noi, bunicule...asta facem. Dacă tot murim cu toţii. (în apartamentele de la catul de sus se aud împuşcături) Măcar să vă golim de bijuteriile voastre  blestemate! Bogaţii acestei planete sunt de fapt marii ei jefuitori...

INGE BORGEN: (îngrozită,  scârbită de data aceasta) Bandiţii!

UN INDIVID: Asta înseamnă că aveţi casele de bani încuiate.

EDUARD LIN: Sunt scriitorul american Eduard Lin, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, poate că aţi auzit de mine...Poate că mi-aţi citit şi cărţile.

UN INDIVID: (nevenindu-i să creadă) Dumneavoastră sunteţi  scriitorul Eduard Lin?

EDUARD LIN: Baremi pentru bătrâneţile mele, renunţaţi, vă rog, la actele acestea, care  nu ţin de demnitatea umană.

UN INDIVID: (către Luana Dik) Ei, ce spui, frumoaso, să renunţăm? (pendula bate impasibilă ora nouă. După ce au tresărit, ascultă cu toţii încordaţi sunetele metalice ale pendulei, clare, înfricoşătoare. Rânjind) Dacă tu zici să renunţăm, renunţăm... (mică pauză) dar cu o condiţie.

LUANA DIK: (îşi întoarce faţa plină de silă)

INGE BORGEN: (către soţul ei) Ei, ce zici, viteazule, taci ca un mieluşel, nu-I aşa? (unul dintre cei doi jefuitori coboară scările cu un sac plin de bani şi de bijuterii.)

UN INDIVID: (tare, brutal) Ai găsit ceva?

ALT INDIVID: De data aceasta  am avut noroc. Prada este  excelentă. (către cei sechestraţi) Aţi agonisit nu glumă, domnilor. Bravo!  (ironic, fericit) Vă suntem recunoscători.

UN INDIVID: (rămâi în locul meu... (bagă pistolul în buzunar şi se îndreaptă către Luana Dik) Domnişoara este rugată să vină cu mine.

LUIGI ALDANO: (către individul care a prins-o pe Luana Dik de mână. Tremurând din tot trupul) Mai bine şterge-o, nemernicule. Doamna este soţia mea.

UN INDIVID: (scoţând  pistolul) Tot moare până mâine...De ce să nu-ţi fac un bine.  
 

(Luigi Aldano s-a aruncat brusc asupra lui. Pistolul întors către individul înarmat se descarcă în pieptul acestuia. Ţipetele femeilor îngrozite sfâşie aerul. Unul dintre cei doi indivizi încearcă să-şi scoată pistolul din buzunar de la piept. Eduard Lin şi Martin Borgen se aruncă asupra lor. În învălmăşeala  care se produce Eduard Lin este rănit la piept.  Ţipetele  femeilor se aud sfâşietoare.) 
 

LUIGI ALDANO: ( furios, izbindu-l pe unul dintre bandiţi cu piciorul în stomac) Mama voastră de ticăloşi şi de nenorociţi! (icnind îl va lovi la fel de îndesat  pe cel de-al doilea. Martin Borgen încarcă să-l oprească)

MARTIN BORGEN: Domnule Aldano, domnule Aldano, îl omori.

LUIGI ALDANO: (se vede că şi-a pierdut minţile. Nu se poate controla) Îi omor! Îi omor pe amândoi! (urlând) Ei nu au vrut să ne omoare? (privind la ceilalţi) Aduceţi o sfoară. (îşi desface cureaua şi-l leagă pe unul dintre spărgători cu mâinile la spate. Colette aleargă sus după sfoară)

COLETTE: Aduc eu sfoară imediat.

EDUARD LINN: (întins pe jos, geme de durere) Doamne, ce durere îngrozitoare…

INGE BORGEN: (aplecându-se asupra lui) Domnule Lin...Liniştiţi-vă...Rămâneţi aşa să vă dezbrac cămaşa. (îi desface cămaşa) O să vă pansez chiar acum.

LUIGI ALDANO: (respirând şuierat) Daţi-mi cureaua dumneavoastră, domnule Borgen. Ca să-l leg şi pe celălalt. (Martin Borgen îşi desface cureaua)

JANETTE MAREN: (către Havka Kozac) Ce stai şi te uiţi ca un bou? Du-te repede şi adu un bandaj să-l pansez pe domnul Lin. (acesta o ia către scări dispărând  pe uşa care dă în holul din spate şi se va întoarce şchiopătând peste câteva momente cu un punct sanitar)

INGE BORGEN: Vezi să nu te spânzuri din nou... (mică pauză. Examinând rana) Nu este nimic grav, domnule Lin. Şi este la umărul stâng, aşa că mai puteţi să mai scrieţi romane...

EDUARD LIN: (geme de durere) Aaa! (respiră adânc) Mulţumesc mult, doamna Borgen.

INGE BORGEN: (calmă, pansându-l) În tinereţe am făcut o şcoală de asistente medicale. Nici nu vă închipuiţi ce bine mi-a prins. (acum îi leagă rana cu un bandaj alb)

LUIGI ALDANO: (lovindu-l în stomac cu piciorul pe unul dintre bandiţii, care zac leşinaţi  pe podea)

JANETTE MAREN: (dojenindu-l) Luigi! Sper că nu ţi-ai pierdut minţile. Mai bine am încerca să vedem ce este cu cel împuşcat…Suntem oameni…chiar dacă.

LUIGI ALDANO: (lovindu-i) Dar nu mai am m mult! (ţipând) De ce, mama lor de ticăloşi, tac? (urlând) De ce nu vorbesc! Îmi vine să sparg aparatele acestea nenorocite! (încearcă să izbească cu piciorul în aparatul de radio. Janette Maren se agaţă de braţul lui ,încercând să-l oprească)

JANETTE MAREN: (trăgându-l, înveselită brusc) Eşti frumos ca un diavol când te înfurii, dar mai avem nevoie de ele. (gâfâie) Stai cuminte, linişteşte-te!

INGE BORGEN: (a terminat de pansat) Gata, domnule Lin. Mâine n-o să mai aveţi nimic. (se ridică să vadă care este situaţia celor doi bandiţi)  Să vedem cu dumnealor cum stăm? Aoleu, dar bine i-aţi mai legat. (privind către uşă şi către ferestre) Mai întâi trebuie să baricadăm uşile şi ferestrele ca să nu ne mai pomenim cu alţi musafiri.  (privindu-l pe cel împuşcat)  După aceea ne ocupăm şi de dumnealui, dacă nu cumva şi-a dat duhul. (merge chiar ea să pună din nou fotoliul în uşă)

MARTIN BORGEN: Întâi trebuie închisă uşa de afară. (merge şi o închide. După acea revine) Şi uşa care dă în parc, de asemenea trebuie închisă. (va ieşi din nou  pe coridor ca să închidă uşa care dă în grădină)

INGE BORGEN: Felicitări, viteazule. (îşi sărută soţul, când acesta revine)  Toată viaţa ai fost un papă lapte…Dacă n-aş fi fost eu...

LUANA DIK: (ţipând la el, isterică) Gata, Luigi, linişteşte-te! A trecut...

LUIGI ALDANO: Guvernul ăsta cu toţii militarii americani aflaţi pe insulă ar trebui cu toţii împuşcaţi.

LUANA DIK: (venind lângă el, mângâindu-l) Gata, iubitule.

LUIGI ALDANO: Gata, pe dracu! Uite că suntem morţi, condamnaţi cu toţii la moarte. (îl izbeşte din nou cu piciorul în stomac pe unul din cei legaţi şi întinşi pe jos)

HAVKA KOZAC: Ani de zile am crezut că de destinul lumii sunt vinovate numai Guvernele, cei care conduc...dar tot atât de vinovate de drama lor sunt  şi popoarele.

INGE BORGEN: (care are o prezenţă de spirit neobişnuită) Dragul de el... Ia auziţi...dumnealui face politică acum.

HAVKA KOZAC: (trist, blând)  Meditam şi eu, doamna Borgen...

INGE BORGEN: (gest cu degetul) Nu uita...numai tâmpiţii şi lichelele fac politică...Ştiu asta pentru că am fost doamna Prim ministru a Suediei. (emană, ciudat, voie bună şi siguranţă) Mai cunosc eu un caz. (arată cu bărbia înspre soţul ei) Oamenii serioşi fac altceva. Crecetare, construiesc, sunt creatori, lasă ceva în urma lor.

LUANA DIK: (ţinându-se cu mâinile cap, ţipă) Luigi, luaţi-i de aici, îmi fac rău...

INGE BORGEN: Ai dreptate, păpuşă...Domnule profesor universitar… (către îngrijitor) ajută-mă. Ăsta e mort. (iau cadavrul de mâini şi de picioare şi-l târăsc în coridorul care dă în parc) Hai să-l ducem în grădină.

LUIGI ALDANO: Haideţi să-l luăm pe ăsta, domnule Borgen (se apleacă şi-l apucă de umeri şi de picioare pe  cel care-a rămas)

MARTIN BORGEN: E viu, trăieşte.

LUIGI ALDANO: (îl lasă jos, apoi îl mai izbeşte o dată cu piciorul. Muzica se opreşte brusc. Vocea Crainicului se aude ezitantă pe fondul hârâiturilor care pocnesc în aparat)

CRAINICUL: Transmitem un nou Comunicat. Stimaţi cetăţeni, transmitem un nou comunicat. Informaţiile care au parvenit Guvernului arată că situaţia în Insulă revine la normal. Armat, organele de ordine şi represiune au primit ordinul de a trage la cel mai neînsemnat semn de rebeliune, fără somaţie. Toţi locuitorii Insulei, atât turiştii străini cât şi băştinaşii, sunt rugaţi să se retragă în locuinţele lor. După ora zece aste absolut interzisă circulaţia pe străzi, sau pe drumurile care leagă între ele localităţile Insulei. Circulaţia este complet interzisă. Cei care vor încălca legile intrate în vigoare vor fi pasibili de pedeapsa cu moartea. Începând de la ora  zece seara Guvernul decretează Legea marţială în întreaga Insulă. Vom reveni cu noi informaţii.  
 

(Vocea Crainicului se opreşte brusc. Un timp se lasă o tăcere de gheaţă. Cei prezenţi în hol se privesc nedumeriţi
 

EDUARD LIN: (ca şi cum ar mai exista o şansă) Parcă nu  au mai zis nimic de moarte...că vom muri… (rămâne un timp cu expresia aceasta pe chip)

LUIGI ALDANO: Gloanţe pentru cei condamnaţi la moarte. Ăştia sunt imbecili!

MARTIN BORGEN: (căutând posturi  străine pe scala radioului) Unde sunt ajutoarele cerute şi promise? (tare) Cât  mai  avem de trăit? Asta ar trebui să ne spună.

LUIGI ALDANO: (trist) Ar trebui...dar n-o vor face... (meditând) Demult Statul , statele în general nu mai servesc omul, cetăţeanul de rând, care munceşte, plăteşte impozite şi ţine toată şandramalele astea  numite Guverne şi state.

MARTIN BORGEN: D, şi eu cred că statul în secolul XX este un stat bolnav, incapabil să conducă şi să vadă în viitor.  E de fapt o mafie internaţională… (tăcere)

HAVKA KOZAC: Nici nu vă închipuiţi cât de mult v-am urât , domnule Borgen.

INGE BORGEN: Dă-mi voie să-ţi spun şi eu, domnule profesor universitar, că despre profesorii universitari am o părere execrabilă...Foarte proastă.

JANETTE MARTIN: (privirea îi cade pe sacul cu bijuterii şi bani) Şi cu sacul ăsta ce facem?

INGE BORGEN: Ce să facem? Îl răsturnăm aici pe masă şi îşi ia fiecare ce este al lui. (tare) Ce să facem…Trebuie să rămânem oameni până la capăt.

JANETTE MAREN: (merge, ia sacul şi îl răstoarnă, îl deşartă pe covor, în mijlocul holului) Dumnezeule! Aici sunt zece comori nu una. (Începe să ia ce este al ei)

INGE BORGEN: (ofuscată) Colierul ăla este al meu, doamna Maren...

COLETTE: (care a rămas cu gura căscată, trezindu-se) Asta este broşa mea de aur cu diamante...Şi inelul.

JANETTE MAREN: (îmbrânceşte) Tu să taci...Ţi-a dat-o bărbatu-miu ca să te culci cu el, târfo!

COLETTE: (a sărit ca un arc) Târfă e mă-ta, doamnă! (scrâşnind, îşi scoate ghearele gata să zgârie, stăpânindu-se cu greu) Dumnezeii mă-ti de bandită. (gâfâie, o prinde de păr şi o zgâlţâie)

JANETTE MAREN: (ţipă) Ajutooor! (încearcă să o prindă şi ea de păr pe cealălată. Reuşeşte să îşi elibereze o mână şi o prinde pe Colette cu unghiile de ureche)

COLETTE: (ţipete, chirăituri comice, impresionante) Auuuuu! Autoooor!

MARTIN BORGEN: (îngrozit la vederea scenei) Dumnezeulee! Sunteţi nebune!

EDUARD LIN: Interveniţi, domnule Borgen, nu le lăsaţi.

JANETTE MAREN: (ca o fiară dezlănţuită. A pus-o pe Colette jos şi-o izbeşte cu pumnii şi picioarele)

MARTIN BORGEN: (intervine şi încearcă să le oprească) Doamna Maren! Doamne Maren... Colette! Vă rog să, să vă...

INGE BORGEN: (încercând să-l oprească) Martin! Ia mâna! Las-o în pace...

LUIGI ALDANO: (urlând cât îl ţine gura) Încetaţi o dată! (aplecându-se asupra lor) Femei nenorocite. Nu suport o scenă ca asta. (gâfâind, ţipând) Sunteţi femei, totuşi. (Janete Maren înlemneşte. Se aud acum numai ţipetele şi gemetele celeilalte care este plină de sânge)

MARTIN BORGEN: (apucând-o pe Janette de mână o ajută să se ridice) Doamna Maren...doamna Maren...calmaţi-vă (o ajută să se ridice, Janette Maren se supune docilă. Cealălaltă plânge ascunzându-şi faţa cu palmele)

JANETTE MAREN: (uimită, îngrozită) Ce-am făcut? Ce-am făcut? Dumnezeule, ce am făcut? (are faţa zgâriată, părul îi este într-o dezordine înfiorătoare. Este îngrozită şi speriată în acelaşi timp. Pare îngrozitor de bătrână şi de urâtă)

HAVKA COZAK: (arătând spre Colette) Pe ea n-o ridică nimeni?

INGE BORGEN: Voi sunteţi paria acestei vile…Ridic-o, tu!

LUIGI ALDANO: (plimbându-se nervos. Arată desfigurat de furie) De ce nu spun nimic? De ce tac?

INGE BORGEN: (ţipând) Toţi suntem un pachet de nervi. Nu ne mai amintiţi şi dumneavoastră în fiecare clipă.

LUANA DIK: (urmărind-o pe Janette Maren cum urcă scara) Ce-ar fi să cânt?

HAVKA KOZAC: (ajutând-o pe Colette) Doamne, ce ţi-a făcut canalia… (Colette este într-un hal îngrozitor. Abia poate să meargă)

INGE BORGEN: (aşteptând ca cei doi să iasă pe coridorul care dă în parc. Se ridică greoaie şi merge să ia sacul cu bijuterii şi cu bani)

LUIGI ALDANO: Nu-l iei dumneata! Acolo sunt şi bijuteriile logodnicei mele! Iar pachetele acelea de dolari legate cu bandă de hârtie  roşie sunt ale mele. (merge şi-i ia sacul din mâini şi-l aruncă pe un fotoliu)

INGE BORGEN: (umilită) Voiam doar să-l duc de aici…

MARTIN BORGEN: Inge…Doar vom muri. (mică pauză) De ce-ai făcut gestul acesta?

INGE BORGEN: (aşezându-se în fotoliul ei) Dumnezeu e mare…N-o să-i ia pe toţi.

LUIGI ALDANO: O să te lase pe dumneata. (izbucnind) Să huzureşti şi să te îmbuibi pe pământul ăsta   de ticăloşi! De excremente!

INGE BORGEN: Îmi pare rău… pentru că eşti un pianist celebru, domnule Aldano…Dar eşti cam prost crescut

LUIGI ALDANO: (fulgerând-o cu privirea. Nu se  mai poate controla) O dată dacă te mai aud, te omor.

LUANA DIK: (caldă, prelungind cuvintele) Luigi! Nu vreau să te aud vorbind aşa...

LUIGI ALDANO: (privind spre ea) Cred că te urăsc, Luana…Trebuie să ţi-o spun în clipele astea. Nu meriţi dragostea mea. (dând din cap) Da, da!

LUANA DIK: (punând mâna pe vioară. Îl priveşte pierdută) Mi-ai părut întotdeauna delicat…Nu ştiam că eşti şi bădăran.

LUIGI ALDANO: (din ce în ce mai nervos) Mulţumesc. Eu nu mai rămân aici. (nervos, vrea să plece. Muzica se întrerupe brusc. La radio se anunţă ora exactă)

CRAINICUL: (după semnele orei exacte) A fost ora 22. Aşa cum aţi fost anunţaţi din această clipă este instituită legea marţială pe întreg teritoriul Arhipeleagului. La ora actuală lucrurile s-au calmat, ordinea şi disciplina pe drumurile ţării, în localităţile importante ale Insulei este perfectă. Guvernul deliberează în continuare în şedinţă extraordinară. Deocamdată nu avem noi informaţii. Vă rugăm să menţineţi ordinea şi să vă păstraţi calmul până la noi măsuri. (tăcere. Aceiaşi muzică monotonă, tristă)

LUIGI ALDANO: (uitând de decizia lui) Blestemaţii!

MARTIN BORGEN: Trebuie să aşteptăm…Să avem răbdare...  
 

(pe acest fond de tăcere şi nervozitate izbucneşte cântecul Luanei Dik. Trebuie să fie un Opus pentru vioară. Muzica răsună straniu, dureros, ca o lumină care vine de departe. Toţi împietresc ascultând
 

INGE BORGEN: (mimând plăcerea) Ascultaţi! (fericită) Câtă puritate! Câtă poezie.

LUIGI ALDANO: (îşi pune mâinile la urechi) O, Doamneee! O, Doamne! (izbucneşte deodată în plâns)

JANETTE MAREN: (care coboară scările se opreşte în loc) Nu-mi vine să cred…

HAVKA KOZAC: (apare pe uşa care dă spre coridor) Vă convine să cântaţi. (rămâne împietrit, cu o expresie stranie pe chip)

LUIGI ALDANO: (urlând la el) Cui îi convine, domnule?

INGE BORGEN: (acoperindu-şi urechile cu palmele) Vreau linişte… (gemând de durere) vreau linişte…(după câteva momente Luana Dik renunţă să mai cânte. Îşi aşează cu gesturi încete vioara pe televizor. Se întoarce tăcută în fotoliul ei. Afară pe străzi se aud ţipete, sunetele unor sirene)

INGE BORGEN: Te rugăm să mai cânţi, Luana... (gata să plângă) A fost minunat…

LUIGI ALDANO: (nervos) Să înceteze. (agitat, urlând) Nu mai suport, nu mai suport!

JANETTE MAREN: (care a coborât) Mi-e frică să rămân singură în apartament. (şi-a aranjat părul, arată bine. Pare însă buimacă, speriată, tristă, căzută parcă din altă lume)

INGE BORGEN: (trist) Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă mai văicăriţi…Mimaţi calmul, buna dispoziţie…(implorând)  dar încercaţi să vă stăpâniţi…

HAVKA KOZAC: Burghezi putrezi!  Dezumanizaţi…Toată viaţa v-aţi prefăcut! (trist, ca pentru el) Dar numai să muriţi nu ştiţi să vă prefaceţi…

JANETTE MAREN: (tremurând) Mi-e frică! Mi-e îngrozitor de frică! Parcă m-aş afla pe altă lume…(în  uşa din spate se aud bătăi)

EDUARD LINN: (deschizând ochii speriat) Ce se aude?

INGE BORGEN: O, am uitat de dumneata…

MARTIN BORGEN: (toţi ascultă) Bate cineva în uşa care dă înspre parc.

INGE BORGEN: Du-te şi vezi cine este.

JANETTE MAREN: (ducându-şi mâinile la tâmple) Dumnezeule,  ce se va întâmpla cu noi!

LUIGI ALDANO: (la fel de nervos) Mă duc eu. (dispare în coridorul care dă în parc)

HAVKA KOZAC: (tăcere) Într-un fel mă bucur…Grozăvia asta mă răzbună.

INGE BORGEN: Prinseşi glas, viermişorule.

HAVKA KOZAC: Ani de zile m-am rugat să se aleagă praful şi pulberea de bogătaşii planetei. De  ţările dezvoltate… de burghezia planetară.

INGE BORGEN: (privindu-l în ochi) Acum ţi se împlineşte visul.

LUANA DIK: (priveşte mută, îngrozită)

INGE BORGEN: Mai cântă-ne ceva, Luana.

LUANA DIK: (tace, priveşte tristă înainte) Nu.

INGE BORGEN: Ne-ar face bine, Luana.

LUANA DIK: (oftează, priveşte tristă în gol) Pentru prima dată m-am îngrozit auzind sunetul viorii…(ca şi cum ar jeli) Sună trist, sinistru, străin… Ca dintr-un cavou. Ca de pe lumea ailaltă…

LUIGI ALDANO: (apare din hol cu Francais Maren, sprijinindu-l, sau, mai mult ducându-l în spinare. Acesta are tâmpla spartă, obrazul şi hainele îi sunt pline de sânge) Du-te dumneata, domnule Borgen, şi închide uşa de afară.

JANETTE MAREN: (ţipă) Dumnezeule!

LUIGI ALDANO: (aşezându-l pe covor, rezemat de zid, alături de Eduard Lin, care pare că a aţipit) Nu este mort…Cred că e numai leşinat…(pauză) Doamna Inge…Ocupaţi-vă dumneavoastră de el. Vedeţi că are rana la tâmplă. (pe uşa holului apare Colette. Şi-a aranjat părul, hainele. Are faţa îngrozitor de tumefiată)

HAVKA KOZAC: Colette…De ce n-ai rămas să te odihneşti?

COLETTE: (îngrozită, ţipând) Nu pot să rămân singură…Mi-e frică.

INGE BORGEN: (ocupându-se de Francais Maren) Te pomeneşti c-ai iubit-o, puişorule..

HAVKA KOZAC: Află că de două luni de zile de când aţi venit în vila asta, ea a fost singura care a mai adus omenia şi veselia aici.

JANETTE MAREN: (tremurând) E grav, doamna Inge?

INGE BORGEN: (stăpână pe ea, transmite siguranţă  şi celorlalţi) N-are nimic…O zgârietură. Cred că s-a lovit de ceva.

LUANA DIK: (îşi ia capul în palme. Plânge înfundat)

INGE BORGEN: (lui Luigi Aldano) Şi nu mai sta furios ca un cocoş, mai bine du-te şi mângâie-ţi  logodnica!

LUIGI ALDANO: Te rog să nu mă înveţi  dumneata ce am de făcut. (merge lângă Luana Dik. O mângâie) Luana…

KAVKA KOZAC: (către Colette) Cum te-a desfigurat? Sărmana de dumneata…

INGE BORGEN: Du-te mai bine şi adu-mi un bandaj ca lumea.

FRANCAIS MAREN: (geme de durere) Ooooo! Auuuu!

EDUARD LIN: (deschizând ochii) Abia acum vedem că viaţa este cel mai important lucru.

INGE BORGEN: Mult te-ai mai gândit, domnule Lin, ca să spui vorba asta... (lui Francais Maren)… Profesorul cu care-ai plecat, unde este, domnule Maren?

FRANCAIS MAREN: (gemete) Este mort...

JANETTE MAREN: Dumnezeule, bine că te-ai întors. (începe să plângă încet, tremură)

INGE BORGEN: (pansându-l) Stai liniştit! Termin acum…În câteva zile, dacă mai avem viaţă, eşti sănătos…(Luigi Aldano o ajută pe Luana Dik să urce scările)

JANETTE MAREN: (privindu-l avidă) Unde vă duceţi?

LUIGI ALDANO: (are faţa răvăşită) O să revenim…Îi e puţin rău...

COLETTE: (ţipând) Să se termine o dată, nu mai pot! (face o criză de isterie, bate  cu picioarele în podea şi dă din mâini, ţipând)

HAVKA KOZAC: Aveai nişte pastile. Unde sunt?

JANETTE MAREN: (oferindu-i cutia) Poftim, atâtea au mai rămas.  (Havka Kozac i le dă înapoi)

COLETTE: (îşi pune în palmă şi înghite un pumn de pastile)

HAVKA KOZAC: (o priveşte îngrozit) Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci?

COLETTE: Nu-mi pasă. Ce importanţă mai are, o dată ce vom muri toţi…(tristă) nimic nu mai are nici o importanţă.

HAVKA KOZAC: (rămânând lângă ea) Ce mult te-am iubit, Coletete… (oftând) o, Doamne….Răspânde-ai atâta viaţă şi atâta puritate în jurul dumitale.

COLETTE: (izbucneşte în plâns. Un plâns tăcut, înăbuşit) Am fost o târfă…asta am fost… (plânge) Blestemată fie lumea aceasta nenorocită în care ne-am născut şi am trăit! (plânge încet) De altfel cred că este bine…că această lume piere.

HAVCA KOZAC: (mângâind-o) Nu mai plânge, Colette… Hai, te rog eu să nu mai plângi…Îţi promit că o să am grijă de  dumneata…(de la primul etaj se aud ţipete sfâşietoare. Toţi rămân o clipă împietriţi, ascultând)

INGE BORGEN: Ce-a fost asta? (se lasă o tăcere de gheaţă)

JANETTE MAREN: (îngrozită) O omoară.

INGE BORGEN: Martin… Urcă sus şi vezi ce se întâmplă... (Martin Borgen urcă la primul etaj. Ţipetele sfâşie dureros aerul)

HAVKA KOZAC: Dacă va fi să murim, vreau să mor  împreună cu dumneata, Colette. (gata să plângă) Nu-mi este ruşine să-ţi spun că te-am iubit îngrozitor de mult.

JANETTE MAREN: (tace un timp. Are un gest ciudat, ca şi cum trupul i se împotriveşte. Închide ochii şi se cutremură toată)

IGE BORGEN: Să n-o fi omorât… Nenorocitul! Iadul îl va mânca... (pendula bate rar, indiferentă, nemiloasă ora)

JANETE MAREN: (după un timp) Oare cât mai avem de trăit? (sus se aud scaune şi mobile trântite şi răsturnate. Apoi din nou se aud gemete şi ţipete)

EDUARD LINN: Şi-a revenit?

INGE BORGEN: Da…Janette, dă-i soţului tău o pilulă din aia…(deodată casa se cutremură, zguduită de o explozie infernală. Fereastra din stânga, care dă în parc, se vede luminată de o flacără uriaşă)

COLETTE: (îşi pune mâinile la urechi. La fel face şi Janette Maren. Ţipetele femeilor se prelungesc mult după explozie)

EDUARD LIN: Ce-a fost asta?

COLETTE: (aleargă disperată, ca şi cum ar vrea să găsească un loc  unde să se ascundă)

EDUARD LIN: Liniştiţi-vă, oameni buni, liniştiţi-vă…  
 

(Havka Kozac aleargă şi o prinde în braţe pe Colette. Pe scară coboară martin Borgen cu Luana Dik. O sprijină de braţ. Tânăra femeie are părul şi hainele răvăşite
 

FRANCAIS MAREN: Dumnezeule, ce-a fost asta?

MARTIN BORGEN: Liniştiţi-vă…A fost aruncată în aer o clădire din parc.

INGE BORGEN: Sper să nu ne facă şi nouă la fel…Să murim arşi ca nişte şobolani.

MARTIN BORGEN: (ajutând-o pe Luana Dik să se aşeze în fotoliu. Aceasta pare distrusă. I se văd braţele şi buzele cum îi tremură)

INGE BORGEN: ce-a fost? Ce s-a întâmplat?

MARTIN BORGEN: Nimic…A vrut s-o violeze… Nu s-a mai putut stăpâni.

JANETTE MAREN: (închide ochii cutremurându-se toată) Acum ce face?

MARTIN BORGEN: Cine?

JANETTE MAREN: Luigi…

MARTIN BORGEN: Plânge…E trântit pe pat şi plânge ca un copil.

EDUARD LIN: Avea pistolul la el…Să nu se sinucidă.

JANETTE MAREN: (plină de compasiune, emoţionată vizibil) Mă duc să văd ce face…

COLETTE: (moment de isterie. Vrea să iasă. Havka Kozac o reţine cu forţa) Vreau să ies! (ţipând) Dă-mi drumul, brută! (se zbate să scape) Nu-mi pasă de nimic! Ducă-se dracului de viaţă şi de lume... (ţipă cât poate) Nu-mi pasă de nimic!  (îl muşcă pe Haka Kozac de mâini) Vreau să moooor!

HAVKA KOZAC: (încearcă s-o oprească) Colette…Colette… Nu…nu. Nu se poate…Afară e moarte de om. Te calcă în picioare.

INGE BORGEN: (Ţipând la el) Nu vezi că a înnebunit? Dă-i drumul!

COLETTE: (ţipă, se zbate. Havka Kozac a pus-o jos şi a imobilizat-o) Vreau să mor! Vreau să mor… (se aude vocea Crainicului)

CRAINICUL: (toţi ascultă cu răsuflarea tăiată) Transmitem un nou comunicat! Transmitem un nou Comunicat! Aşa cum transmit Agenţiile de presă, fenomenul iradierii pare să fie mai grav decât s-a crezut iniţial. Este posibil ca locul accidentului nuclear să nu fie Baza americană din Insulă, o dată ce Agenţia de presă australiană a trimis date despre iradierea completă a populaţiei australiene…Aceiaşi ştire a fost transmisă de Agenţia argentiniană de presă Buenos Press. În Argentina şi în Africa de Sud au fost semnalate primele victime ale groaznicului  accident nuclear, care pare să se fi produs într-un alt loc de pe planetă! (pauză) Aşa cum au stabilit experţii militari este posibil ca una dintre marile puteri să fi experimentat în emisfera sudică, în emisfera cea mai puţin populată, o armă nucleară necunoscută până acum. Este posibil de asemenea ca experimentul să fi scăpat de sub control…Cercetările continuă! Vă rugăm să păstraţi calmul şi ordinea! Vom reveni cu alte informaţii. (aceiaşi linişte sinistră. Afară se aud înfundat ţipete, explozii,  sirenele unor maşini)

EDUARD LIN: (după un moment greu de tăcere) Deci încă nu se ştie nici până la această oră ce radiaţie a fost folosită.

INGE BORGEN: (făcându-şi cruce) Sfântă fecioară…Domnul e mare… Numai el ştie ce s-a întâmplat. Poate e o radiaţie care nu ucide.

FRANCAIS MAREN: (care a deschis ochii) Da…Unde sunt?

INGE BORGEN: Eşti acasă, dragul meu… Înghite, te rog, pastilele astea.

COLETTE: (trupul îi zace moale pe podea. Plânge înăbuşit)

INGE BORGEN: Martin, du-te şi vezi ce se întâmplă cu cei doi sus…

MARTIN BORGEN: Ce să se întâmple?

INGE BORGEN: Hai, mişcă, mişcă… (Martin Borgen urcă scările bombănind)

HAVKA KOZAC: Colette… (încearcă să vomeze, merge într-un colţ şi vomează)

INGE BORGEN: Ce faci, imbecilule? Ceh, puturos şi scârbos.

EDUARD LIN:  (geme) Lasă-l, doamna Borgen...poate îi este rău…

INGE BORGEN: (luându-l de subţiori) Aşa… Stai să te urc puţin… (merge apoi la  Francais Maren)

FRANCAIS MAREN: (geme) A…a…a….

INGE BORGEN: Spune ce ţi s-a întâmplat, omule? (tăcere) Aţi ajuns la Bază?

FRANCAIS MAREN: (strâmbându-se de durere) Aaaaa! (rar) Când am ieşit afară din oraş au tras asupra noastră. Pe profesor l-au împuşcat în cap…Eu am reuşit să scap…

INGE BORGEN: Nenorociţii… (Martin Borgen coboară scările)

INGE BORGEN: Şi-a revenit…Poate să vorbească…ce se întâmplă sus?

MARTIN BORGEN: S-au încuiat în cămară?

INGE BORGEN: Şi ce fac acolo?

MARTIN BORGEN: Dă-mi şi mie o ţigară…(pauză. Inge Borgen îi dă o ţigară din poşetă) Am ascultat la uşă…Fac dragoste.

INGE BORGEN: (tace. Uimită şi scârbită în acelaşi timp) Fac dragoste… Ei, btavos…

MARTIN BORGEN: (aşezându-se în fotoliu, dărâmat) Da. Am citit undeva că uneori condamnaţilor  la moarte li se întâmplă asemenea lucruri înainte de execuţie.

INGE BORGEN: Ce lucruri?

MARTIN BORGEN: O exacerbare a pulsiunilor sexuale…Ce să se întâmple?

(mică pauză) Poate că sunt ultimele zvâcniri ale instinctului de conservare, ale rădăcinii vieţii.

INGE BORGEN: Sfârşitul prevestit de Biblie…(afară se aud bătăi în uşă)

VOCILE DE AFARĂ: Poliţia! Deschideţi!

FRANCAIS MAREN: (mai refăcut) Nu deschideţi…Sunt spărgători îmbrăcaţi în poliţişti.

VOCILE DE AFARĂ: (bătăi în uşă) Deschideţi! (uşile şi ferestrele sunt ciuruite de rafale de automat. Zgomot de geamuri sparte. Ţipetele Ingei Borgen.)

EDUARD LIN: (culcându-se cu faţa în jos) Culcaţi-vă la podea! (Havka Kozac şi Francais Maren se culcă la pământ.)

VOCILE DE AFARĂ: Americani împuţiţi… Milionari scârboşi! Aruncaţi banii pe fereastră şi vă lăsăm în pace!

EDUARD LIN: Nu răspundeţi. (se lasă o tăcere de gheaţă. Alte rafale  de armă automată trase prin fereastră ciuruiesc tavanul. Lustra lovită de gloanţe se clatină încolo şi încoace)

EDUARD LIN: (după un timp. Ascultând paşii cum se îndepărtează)

HAVKA KOZAC: (ridicându-se de pe covor. Este livid de frică. Tremură) Îmi este rău….simt cum îmi vâjâie capul… (pendula bate în tăcerea de gheaţă miezul nopţii. Rar, mortuar, indiferentă)

INGE BORGEN: (aprinzându-şi o ţigară) E miezul nopţii…Cât o să rezistăm? Simt că sunt la capătul puterilor…

LUANA DIK: (deschizând ochii) De am putea să dormim…

HAVKA KOZAC: Îmi este rău…Dumnezeule, fie-ţi milă de noi. (se chirceşte) Simt sufletul cum se zbate în mine ca un gălbenuş de ou…

INGE BORGEN: Nu te mai văicări ca o babă, omule. (pe scări coboară calmă, demnă şi tristă, Janette Maren) Uite-te la tine, ai făcut în pantaloni de frică…Ceh scârbos! (într-adevăr când Havka Kozac se ridică în picioare, se vede că a făcut în pantaloni)

MARTIN BORGEN: Nu râde Inge…nu e de râs. Mai dă-mi şi mie o ţigară…

INGE BORGEN: (căutând în poşetă după pachetul de ţigări) Nu eşti fumător, dragul meu…o să-ţi facă rău.

MARTIN BORGEN: Ce mai contează…tot o să murim.

INGE BORGEN: (făcându-şi cruce) Poate ne ajută Dumnezeu… am eu aşa o presimţire…

COLETTE: (se ridică de pe covor unde era căzută. Este în ultimul hal. Aşa cum tremură din tot corpul pare hidoasă şi jalnică) Nu mai poooot! Nu mai rezist!

HAVKA KOZAC: Sărmanii de noi…în ce hal am ajuns!

INGE BORGEN: Profesorul universitar, fugit din ţara lui din cauza Dictaturii, face pe el ca un copil.

JANETTE MAREN: (s-a aşezat lângă Luana) Cum îţi mai e, Luana?

LUANA DIK: (ţipând) Nu mă atinge…ştiu tot. Am bănuit…Ai fost şi te-ai culcat cu el!

JANETTE MAREN: (îi tremură mâna) Daţi-mi şi mie o ţigară, doamnă Borgen.

INGE BORGEN: (îi întoarce spatele cu o expresie vizibilă de silă)

JANETTE MAREN: (ţipând) Află că şi mie mi-e silă de tine! Demult pusesem ochii pe el…bătrână libidinoasă ce eşti.

INGE BORGEN: (închide ochii. Se vede că se roagă în gând)

JANETTE MAREN: (către Luana, foarte tristă, cu o expresie de nevinovăţie) De ce nu te-ai culcat tu cu el? Doar ţi-a cerut-o.

FRANCAIS MAREN: (geme, se schimonoseşte de durere. Încearcă să se ridice în picioare)

INGE BORGEN: (sărind să-l ajute) Să te ajut, Francais. Poate mişcarea îţi va face bine.

HAVKA KOZAC: (îi este rău, tremură din tot corpul. Vine lângă Martin Borgen) Domnule Borgen…Domnule Borgen…

MARTIN BORGEN: (ferindu-se) Da, da…

HAVCA KOZAC:  (tremurând ca şi cum ar avea friguri) Legaţi-mă de mâini şi de picioare. Simt o dorinţă îngrozitoare de a mă sinucide. (izbucneşte în plâns) Mi-e teamă să nu înnebunesc. (Martin Borgen îl priveşte îngrozit)

EDUARD LIN: Leagă-l, domnule Borgen…Leagă-l.

MARTIN BORGEN: (care a găsit o sfoară, se apucă să-l lege) Pe mine cine m-o lega dacă vreau să mă sinucid. (pe scări coboară Luigi Aldano)

COLETTE : (merge la uşă, vrea să iasă)

FRANCAIS MAREN: (care a observat-o) N-o lăsaţi să plece. Domnule Borgen…

MARTIN BORGEN: (îl lasă pe Havka Kozac şi merge s-o reţină pe Colette) Colette, pentru numele lui Dumnezeu…

COLETTE: (zbătându-se) Lasă-mă! Lasă-mă! (în timp ce se zbate în braţele bărbatului, îl muşcă şi îl loveşte cu pumnii) Lasă-mă, lasă-mă, vreau să mor! Simt o dorinţă nebună să alerg pe străzi!  Să mă pierd în mulţime. Sau pe câmpuri! Cum alergam cu picioarele goale când eram  mică prin rouă!

MARTIN BORGEN: (rugător) Coletete…Colette, încearcă măcar să te opui… (gâfâie, respiră adânc) o să-ţi treacă. Ai să vezi. (tare) Poate avem norocul să scăpăm cu viaţă.

COLETTE: Mi-e dor de câmp, de zări largi…De mirosul ierbii, al câmpiei… (plânge) Să alerg pe câmpurile verzi.

MARTIN BORGEN: La toţi  ne este dor…dar nu putem...Acum , în noaptea aceasta nu putem…dacă ieşim pe străzi ne omoară. (afară se aud ţipete de femei, urlete înfiorătoare)

MARTIN BORGEN: (tace, ţinând-o strâns pe Colette. Aceasta pare a se fi dezmeticit puţin) Ascultă… (ascultă cu toţii îngroziţi) târăsc o femeie pe străzi.

HAVCA KOZAC: Legaţi-o, domnule Borgen…până-şi revine.

MARTIN BORGEN: (care o mângâie protector) Hai, Colette, linişteşte-te. O să fie bine, ai să vezi…

COLETTE: (plânge încet, prelung, înăbuşit) O, Dumnezeule!

EDUARD LIN: (încercând să se ridice. Durerea din umăr îl obligă însă să se aşeze la loc) Leag-o, domnule Borgen…(rugător) până se linişteşte.

LUIGI ALDANO: (care s-a aşezat într-un fotoliu. Se ridică şi vine lângă ea şi lângă Martin Borgen) Lăsaţi-o la mine, domnule Borgen…O să am eu grijă de Colette… (o ia şi o duce în fotoliul în care a stat)

LUANA DIK: (i se aude plânsul înăbuşit, cald. Şi-a acoperit faţa cu palme, cu umerii aplecaţi)

INGE BORGEN: (aprinzându-şi încă o ţigară) Colette în sus, Colette în jos…Târfa…s-a culcat cu toţi... (către Luigi) Şi dumneata te-ai culcat cu ea, să nu zici…te-am văzut într-o seară ieşind de la ea.

EDUAR LIN: (împăciuitor) Doamna Borgen…(încercând s-o liniştească) Doamna Borgen…măcar în ceasul acesta să dăm dovadă de milă.

INGE BORGEN: (furioasă) Mie nu mi-a zis nimeni o vorbă de alinare…Şi am avut şi eu nevoie de dragoste, de mângâiere.

MARTIN BORGEN: (vine lângă ea, o mângâie) Iartă-mă, Inge…Am uitat că şi tu ai nevoie de mângâiere. Că ai nevoie să fii alintată ca orice femeie. (o sărută pe păr)

EDUARD LIN: De când a început nenorocirea aceasta, dumneata ai fost mamă şi tată pentru toţi.

HAVKA KOZAC: (şade pe covor, rezemat cu spatele de masa de biliard, cu mâinile legate) Recunosc…te-am urât foarte mult. Dar eşti o femeie grozavă, doamna Borgen. (tăcere. Se aude plânsul înăbuşit al Luanei. Şi muzica monotonă ca o apă neagră a aparatului de radio)

EDUARD LIN: (după mult timp) Ce oameni buni suntem…Zău dacă nu mi-au dat lacrimile. 
 

Scena 4 

 

Pendula bate ora unu…Tăcerea este lugubră, de mormânt. Când şi când pe străzi se aud ţipete şi împuşcături. 
 

LUIGI ALDANO: Mai trebuia să vină tenismenul

JANETTE MAREN: Da. Nino Cenati…Mâine avem meciul cu Milsen… (tăcere)

COLETTE: Nu e aşa că după moarte nu există viaţă veşnică? Şi rai şi iad? (tăcere)

EDUARD LIN: (meditativ, oftează) Cine ştie… Eu zic că există totuşi, altfel…

INGE BORGEN: Sunt convinsă că există.

LUIGI ALDANO: Cum te simţi, Colete? Pot să te dezleg?

COLETTE: Mă simt mai bine…Am o stare dulce , de epuizare...

HAVKA KOZAC: Am 48 de ani…De acum aş putea să spun că sunt bătrân…N-am înţeles nimic din viaţa aceasta…

EDUARD LIN: (gânditor) De ani de zile mă întreb ce este viaţa? Care este rostul nostru pe pământ? Ce poate să fie enigma aceasta pe care o numim viaţă?

LUANA DIK: (merge în colţul din dreapta…va cânta ceva foarte trist, absorbită total de  ceea ce cântă. Timpul trece greu. Toţi ascultă ca şi cum ar fi căzut în transă)

LUIGI ALDANO: (ridicându-se şi mergând la televizor) Rabla asta de televizor…de ce-o fi tăcut?

JANETTE MAREN: L-o fi lovit cineva...

EDUARD LIN: Păcat că a murit profesorul…Dacă am fi avut un detector Geider am fi ştiut care este nivelul radioactivităţii…Şi dacă suntem într-adevăr iradiaţi.

HAVKA KOZAC: Suntem…Îmi simt sângele fără putere în trup…

COLETTE: Da, da…Cred că începe să-şi facă efectul…Îmi vâjâie capul…Am temperatură…Starea psihică este la pământ.

LUIGI ALDANO: Luana, termină…pentru numele lui Dumnezeu…

INGE BORGEN: De ce? Noi avem nevoie de muzică…

LUIGI ALDANO: Nu simţiţi că în situaţia în care ne aflăm scârţâitul acesta ne trece prin creieri? Parcă mi-ar pili cineva oasele.

LUANA DIK: (punându-şi vioara pe marginea fotoliului) Are dreptate…Până şi arta e de prisos…Se întoarce împotriva noastră…

INGE BORGEN: Eşti nedrept…Luana este una dintre cele mai bune violoniste pe care le avem (muzica încetează. Vocea crainicului)

CRAINICUL: Transmitem ultimul Comunicat. (mică pauză) Stimaţi cetăţeni! Revenim cu ultimul comunicat! Guvernul a împuternicit Postul naţional de radio să transmită următoarele. Potrivit specialiştilor în fizica nucleară şi în medicina nucleară şi experţilor militari, în urma iradierii masive a populaţiei Arhipeleagului începând cu orele trei dimineaţa ale zile de 27 august, când se presupune că s-a produs avaria, vom avea primele cazuri de morţi, în noaptea aceasta începând cu orele cinci dimineaţa…Potrivit specialiştilor până mâine seară nu va mai exista nici o formă de viaţă pe insulă. Aşa cum suntem informaţi, în Capitală şi în localităţile din jurul Bazei Militare s-au şi produs primele victime. Cum moartea are loc în condiţii deosebit de dureroase, în spasme cumplite, Comisia de medici vă recomandă doze mari de anestezice sau somnifere…Redactorii şi crainici Postului nostru de radio îşi fac o datorie de onoare, din a rămâne până în ultima clipă la post… Cum vom avea noi veşti vă vom ţine la curent. (aceiaşi muzică inumană, indiferentă, monotonă, vidată de orice semnificaţie.)

TOŢI: (tac. Se uită unii la alţii ca şi cum nu ar şti ce să facă cu mâinile. Ca şi cum ar fi căzut în transă. Liniştea este de plumb. După un timp plânsul înăbuşit al Colettei izbucneşte, puternic, violent. Acum se aude limpede plânsul de copil al Luanei Dik. Pe obrajii lui Luigi Aldano se văd lacrimi curgând. I se vede bărbia cum îi tremură…Se îndreaptă cu paşi nesiguri spre Luana Dik. Se îmbrăţişează , apoi izbucnesc amândoi în hohote de plâns. Instinctiv acelaşi lucru îl fac şi ceilalţi. Se îmbrăţişează unii cu alţii, sărutându-se şi bătându-se cu palmele pe umeri.)

INGE BORGEN: (plângând la pieptul soţului ei. Acesta o bate încet pe umăr încercând s-o liniştească) Dumnezeule mare! Copilul nostruuuuu! Copilul nostruuuuu!

MARTIN BORGEN: (are lacrimi în ochi. După câteva momente) Încearcă să te linişteşti…Băiatul nostru este mare…este căsătorit, este la casa lui. Are o situaţie bună…

INGE BORGEN: (jelind, fără să se mai poată stăpânii) Băiatul nostruuu…nepoţii noştriiii… (hohote de plâns)

MARTIN BORGEN: (ştergându-şi lacrimile) Ştii bine că sunt  în ţară, la casele lor, Inge, iubita mea! Hai, linişteşte-te! Tot trebuie să murim o dată.

LUANA DIK: (plânge înăbuşit la pieptul lui Luigi Aldano. I se văd degetele strânse spasmodic, intrate în carnea bărbatului)

LUIGI ALDANO: (abia stăpânindu-şi plânsul) Luana, iubito, fii tare! Trebuie să fin tari, să rezistăm până la capăt.

COLETTE: (se aşeză în genunchi cu mâinile la piept ca pentru rugăciune) Doamne, Dumnezeule…Dacă exişti cu adevărat…(i se văd lacrimi pe obrazul tumefiat. Tragic) Blestemaţi să fie în vecii vecilor! Cei care în numele omului s-au jucat cu viaţa lui! Blestemaţi să fie în vecii vecilor până la a şaptea spiţă cu tot neamul lui… cel care a umilit pe om, cel care a jecmănit pe om, cei care au călcat în picioare oamenii. Blestemaţi să fie în vecii vecilor toţi militarii şi toţi politicienii care au dus lumea la pieire! Blestemaţi să fie în vecii vecilor!! Chinurile cele mai cumplite ale iadului sa-i mănânce!!  Blestemat fii şi Tu, Doamne, că ai lăsat să se întâmple nenorocirea aceasta! Blestemat fii în vecii vecilor, căci Tu eşti ticălosul cel mai mare!

INGE BORGEN: (îşi face cruce) Doamneeee! N-o asculta! Nu ştie ce vorbeşte, este nebună! Ajută-ne, Doamne, fie-ţi milă de noi şi iartă-ne! (tare, tragic) Fii bun, Doamne, cu noi, şi fă o minune! Dacă există şi cea mai mică portiţă de salvare, salvează-ne, Te rugăm în genunchi, Doamne! (pe străzi se aud valuri de ţipete)

LUIGI ALDANO: (luându-şi capul în palme. Urlând) Încetaţi o dată!  Încetaaaţi!

EDUARD LIN: (bâiguind) Oameni buni, încercaţi să vă liniştiţi. Să vă concentraţi. Nu ţipaţi! Să nu ne pierdem firea tocmai acum. Să ne rugăm…

COLETTE: (urlând, alergă spre uşă, apoi dispare pe coridorul care dă în parc, după care revine din nou în hol.) Nuuuuuu! Nuuuuuu! (se împiedică de un obiect, îl ia şi îl aruncă în televizor)

LUIGI ALDANO: (se repede şi loveşte cu piciorul în masa televizorului. Apoi în televizor, după ce acesta se prăbuşeşte o dată cu masa) Naaa! Naaa! Naaaa! (este pe punctul să îşi piardă minţile)

HAVKA KOZAC: (plânge încet ca un copil)

EDUARD LIN: (către Martin Borgen) Opreşte-l pe pianist!! Nu vezi că-şi pierde minţile?

LUIGI ALDANO: (urlând. Izbind cu picioarele în fotoliu) Cine şi-a permis să se joace cu soarta noastră? De ce s-au jucat cu vieţile noastre? Ce le-am făcut noi? Ce le-am făcut lor? Luana, ce le-am făcut lor? Am venit să cântăm… Să-i facem să se bucure de viaţă… Să devină mai buni…mai înţelepţi…

JANETTE MAREN: (care a venit lângă soţul ei, începe să bocească)

EDUARD LIN: Oameni buni…liniştiţi-vă. (afară se aud cântece. Clopotele bat în tot oraşul)

LUANA DIK: (ascultând atentă) Ia, cântă cineva…Ascultaţi! (se aude  limpede bocetul şi plânsul înăbuşit al Janettei Maren şi al lui Havka Kozac)

INGE BORGEN: (ascultă, faţa i se luminează brusc) Cântă…mai au tăria să cânte…Doamne Dumnezeule.

COLETTE: (aleargă la fereastră) Se văd oameni ţinându-se de braţe, cu torţe în mâini…Doamne, cum trec (fereastra dinspre stradă se luminează de torţele care trec pe străzi)

INGE BORGEN: (vine la fereastră, priveşte afară) Să stingem puţin  să se vadă mai bine. (merge şi stinge lumina. Holul este luminat de torţele care trec pe sub fereastră. Cântecul mulţimii se aude puternic) Haideţi să cântăm şi noi… (întâi începe să cânte ea, apoi soţul ei…Apoi Luana Dik.  Toţi cântă un fel de Psalm religios)

EDUARD LIN: Dumnezeule…ce măreţ poate fi omul!

COLETTE: Vă rog să mă lăsaţi să plec! Vreau să mă pierd în mulţimea care a ieşit pe străzi. Să cânt cu ei. (dă fotoliul la o parte…Luigi Aldano vrea s-o reţină)

HAVKA KOZAC: Colette, nu pleca! Or să te omoare…

COLETTE: (zbătându-se) Luigi, iubitule! Lasă-mă să plec…o să mor fericită...

INGE BORGEN: Las-o, Luigi…n-o să-i facă nimeni nici un rău.

HAVCA KOZAC : Colette…ia-mă şi pe mine... (Colette va ieşi cântând în gura mare)

LUANA DIK: S-a dus...

INGE BORGEN: Martin…hai să mergem şi noi…Vreau să ne pierdem în mulţime şi să cântăm.

MARTIN BORGEN: Nu, Inge…mi-e teamă să nu se întâmple ceva...

LUANA DIK: Hai să mergem şi noi, Luigi…

INGE BORGEN: Şi aşa mâine tot o să fim morţi…mai uităm de moarte.

LUANA DIK: Nici n-o să ştim când va trece timpul.

EDUARD LIN: Aprindeţi lumina…lumina, dragii mei.

INGE BORGEN: (aprinde lumina) Ce s-a întâmplat?

EDUARD LIN: (înspăimântat) Mi s-a părut că a pătruns cineva din coridor. (pauză) M-am speriat degeaba…

FRANCAIS MAREN: Janette… Janette…Vino să mă ajuţi.

JANETTE MAREN: Ce vrei să faci? (vine şi îl ajută să se ridice) Francais...

FRANCAIS MAREN: Vreau să mergem şi noi să cântăm? Vreau să-i privesc cum trec ţinându-se de mâini şi cântând.  
 

(se îndreaptă amândoi spre uşă. Inge Borgen a ieşit afară. Deodată rafale de mitralieră şi lumini spintecă văzduhul. Se aud ţipete, panică, urlete. Zgomote de geamuri care se prăbuşesc
 

MARTIN  BORGEN: Inge...veniţi înapoi! Închideţi uşa!

LUANA DIK: (speriată) Să închidem uşa…

INGE BORGEN: (îngrozitor de speriată. Ajutată de soţul ei trage fotoliul în dreptul uşii) Doamne, ce frumos a fost!

LUIGI ALDANO: Cine o fi tras?

FRANCAIS MAREN: Nu este poliţia… Sunt bande de jefuitori care  au omorât poliţiştii. Le-au luat armele şi s-au îmbrăcat în hainele lor…

EDUARD LINN: (rar) Nu mi-am închipuit niciodată că omul este capabil de atâta ticăloşie…

HAVKA KOZAC: Este…toată lumea este ticăloasă. În viaţa mea am văzut atâţia ticăloşi încât m-am îngrozit…

INGE BORGEN: Mai bine ai tăcea şi te-ai ruga Domnului…Că am văzut că eşti credincios.

HAVKA KOZAC: Jur pe ce am mai scump…pe copiii mei părăsiţi, acolo departe , în ţară, că lumea asta merită să piară! (tăcere)

LUANA DIK: O oră, doar o oră se ne fi pierdut în mulţime… (alte rafale spintecă noaptea. Fereastra din stânga se va ilumina puternic)

LUIGI ALDANO: Au dat foc unei clădiri…

FRANCAIS MAREN: Bestiile!   Ar merita împuşcaţi până la unul…Aşa ne-au făcut şi nouă. Ne-au ciuruit pur şi simplu cu automatele…

LUIGI ALDANO: (încercând să-şi aducă aminte) Acum mi-am amintit…Întâi au venit călugării aceia, şi erau trei.

JANETTE MAREN: Da, trei…

LUANA DIK: Care mi-au luat sufletul…

LUIGI ALDANO: Apoi au venit jefuitorii, care au fost  doi... (pauză) Acum îmi aduc perfect de bine aminte. Un călugăr avea o cicatrice la ochiul drept…(porneşte hotărât spre coridor)

EDUAR LINN: Ce vrea să facă?

JANETTE MAREN: (privind pe fereastră) Ce spectacol sublim.

LUANA DIK: Da! (uimită) Ce vâlvătaie luminoasă!

KAVKA KOZAC: (mergând în patru labe) Mi s-a făcut dor de Colette…Am iubit-o foarte mult. Iar voi v-aţi culcat cu ea. (ascultă ţipetele pe străzi) Numai să nu i se întâmple ceva…

LUIGI ALDANO: (apare din coridor târându-l pe unul din spărgători) Uitaţi-vă…cicatricea este deasupra ochiului drept. (îl izbeşte icnind cu piciorul în stomac) Ei sunt…

JANETTE MAREN: Luigi...

LUIGI ALDANO: (urcând scările) Ciuma mamei  lor de ticăloşi.  Întâi au venit ca fraţi sectanţi să cunoască terenul, apoi au venit ca bandiţi. (Luanei) Priveşte cui i-ai vândut sufletul! (dispare  pe scări în sus)

INGE BORGEN: (îngrijorată) Ce vrea să facă?

LUANA DIK: (palidă, îngrozită) Opriţi-l… Cred că vrea să-i împuşte…

LUIGI ALDANO: (coboară scările cu pistolul în mână)  Mama lor de ticăloşi!

JANETTE MAREN: (încercând să-l oprească) Luigi…Luigi, este de prisos să-i omori.

LUIGI ALDANO: (ajuns lângă trupul legat. Urlând) Este adevărat că aţi venit mai înainte îmbrăcaţi în rase?  (urlând) Da sau nuuu?

LUANA DIK: (cu mâinile la urechi) Luigi! Nuuuu!  Nuuuuu!

LUIGI ALDANO: Vedeţi, vedeţi, vedeţi, ăştia trag în mulţime pe străzi. (urlând) Ăştia au tras în dumneavoastră, domnule Maren, şi l-au omorât pe profesor. (trage în el cu fălcile încleştate. Toţi îşi pun mâinile la urechi îngroziţi)

LUANA DIK: (cu mâinile ţinându-se de cap) Nuuuuu! De ce mai este nevoie de încă o moarte? Asasinule, asasinule! (se repede la el, izbindu-l cu pumnii în piept) Asasinuleee! (bocind) Nu mai pot să te iubesc, nu mai pot…

LUIGI ALDANO: (după ce o îmbrânceşte) Voi face totul până la cap. (ia cadavrul şi îl târăşte pe coridor. Se aude o bubuitură înfundată. Apoi din nou o împuşcătură. Toţi cad cu capetele plecate în pământ. Linişte  de gheaţă)

EDUARD LIN: Să nu înnebunească …

MARTIN BORGEN: Trebuie să-i luăm pistolul.

LUIGI ALDANO: (apare cu pistolul în mână. Are mâinile şi obrajii pătaţi de sânge. Îi priveşte îngrozit cu minţile rătăcite. Pistolul îi tremură în mână) Ce s-a întâmplat cu noi? (începe să plângă) Am omorât oameni… (privindu-şi mâinile pline de sânge) Cu mâinile acestea care l-au cântat pe Bethowen, pe Bach, la pian…(se întoarce cu faţa la perete. Cu mâinile se sprijină de zid, pătând zidul de sânge) Puteam să fiu un mare pianist…(se întoarce cu faţa spre ei) Luana, Luanaa (se îndreaptă spre ea. Pistolul îi cade pe covor) Puteam să fim bogaţi…Am vrut să fim fericiţi, (plânge) să colindăm lumea… (pendula bate rar, sinistru, indiferentă o nouă oră)

JANETTE MAREN: (ia pistolul de jos…Îl dă lui Inge Borgen. Luana se fereşte îngrozită din calea lui Luigi Aldano. Îl prinde apoi de braţ încercând să-l liniştească)

LUANA DIK: (dându-se înapoi îngrozită se loveşte de ceva şi cade. Ţipă înspăimântată)

LUIGI ALDANO: (ca şi cum ar jeli) De ce fuge…de ce fuge de mine? 

JANETTE MAREN: (punându-i-se în cale) Pentru că ai mâinile pătate de sânge. Hai, linşteşte-te…

HAVKA KOZAC: (chircindu-se de durere) Cred că voi muri primul…Am dureri groaznice de stomac.

MARTIN BORGEN: (venind lângă el) Cum te simţi, dragul meu?

HAVKA KOZAC: (cu ochii închişi, desfigurat de durere) Ca atunci când iei un hap…

EDUARD LIN: Încearcă să te sugestionezi…Repetă-ţi în gând de mii de ori că nu ai nimic.

JANETTE MAREN: (privindu-l pe Havka Kozac cum se chinuie) Dumnezeule, ce palid este…

HAVKA KOZAC: (l-a mai lăsat durerea) Mi-e dor de casăă…de copii …Aveam doi copii. (plânge) Nu i-am văzut de şapte ani.

LUIGI ALDANO: (îl priveşte şi el îngrozit) Aşa vom muri toţi…în chinuri cumplite.

JANETTE MAREN: (lipindu-se palidă de el) Da, iubitule…

LUIGI ALDANO: Mai bine mă împuşc. (tare) Cu mâna mea…Aşa e cel mai bine.

EDUARD LIN: Luana, Luana …

LUANA DIK: (pierdută) Da…Cine mă strigă?

EDUARD LIN: Eu te strig. (încearcă să se scoale) Mergi, te rog, la mine în apartament…într-unul din sertarele noptierei am nişte calmante. Le iei pe toate şi le aduci aici…

LUANA DIK: (gesturi de somnambulă) Nu?

JANETTE MAREN: (care vede că Luana Dik nu ştie pe ce lume este) Mă duc eu, domnule Lin…

HAVKA KOZAC: M-a mai lăsat durerea…

MARTIN BORGEN: Ce fel de dureri sunt, domnule Kozac?

HAVCA KOZAC: Insuportabile, domnule…insuportabile…(deodată afară se aud ţipetele unor păsări. Mii de ţipete sfâşietoare de pescăruşi)

LUANA DIK: (aceiaşi expresie de somnambulă) Ce se aude?

FRANCAIS MAREN: (după ce a privit afară în noapte pe fereastră) Sunt păsări…

INGE BORGEN: (merge la fereastra dinspre parc, puternic iluminată de incendiu) Sunt pescăruşii… Mii de pescăruşi… Dumnezeuleeee! (mică pauză) Parcă i-a înfuriat cineva… Sunt foarte violenţi. (tăcere)

EDUARD LIN: Sunt zăpăciţi…probabil că radiaţiile le-au distrus mecanismele de orientare…

LUANA DIK: Unde suntem? (ca de pe altă lume) Unde mă aflu? Cine sunt? Ce se întâmplă cu mine? (merge ca o somnambulă dintr-un colţ în altul al holului)

FRANCAIS MAREN: Poate că aşa se va întâmpla şi cu noi… ne distruge mecanismul de orientare, instinctul de apărare, de conservare…cum i l-a distrus Luanei.

LUIGI ALDANO: (merge către ea) Luana…Iubita mea…Tu eşti sensibilă ca un  pescăruş. (merge lângă ea, îi cade în genunchi) Iartă-mă…Îţi jur că nu te voi lăsa să mori.  
 

(pe acoperiş se aud bufnituri. Aceleaşi zgomote făcute de păsările care cad se aud în parc, pe stradă. O pasăre cade chiar sub fereastra lor
 

EDUARD LIN: (rar, trist, gânditor) Blestemaţi să fie în vecii vecilor! Voi toţi acei care v-aţi jucat cu soarta omenirii! Doamne, fie-Ţi milă de specia umană! Este doar creaţia ta!

JANETTE MAREN: (coboară scările cu câteva cutii de medicamente în braţe. Cu mâna cealălaltă ţine la piept o sticlă de coniac)

FRANCAIS MAREN: Coboară mai repede, Janette…

JANETTE MAREN: (puţin cherchelită) Da, stăpâne…

HAVKA KOZAC: (gânditor) Aş vrea să le scriu la ai mei câteva rânduri…

EDUARD LIN:  (geme) Du-te la mine în cameră...Găseşti coli de scris şi stiloul pe masă.

FRANCAIS MAREN: Dă-le încoace... (ia cutia cu calmante de la soţia lui) Aruncă dracului sticla asta…

JANETTE MAREN: (cherchelită) Ăsta e medicamentul meu…

EDUARD LIN: (lui Francais Maren) Dă-i Luanei un calmant…După aia să-mi dai şi mie unul…

FRANCAIS MAREN: (care se mişcă greu. Merge şi-i dă Luanei un calmant) Bună idee…

LUIGI ALDANO: Dă-mi şi mie…(îi tremură mâna)

FRANCAIS MAREN: (vine şi-i dă calmantul lui Eduard Lin) Somnifere nu aveţi, domnule Lin?

EDUARD LIN: Ba da…

HAVKA KOZAC: (coboară scările) M-am uitat pe fereastră… E parcul plin de păsări moarte…Ia ascultaţi cum cad... (toţi ascultă cum cad păsările. Căzând pe pământ trupurile păsărilor fac un zgomot înfundat)

INGE BORGEN: (mergând lângă fereastră) Păsările erau simbolul înaltului…al purităţii…al zborului… 
 

(la marginea oraşului se aud salve de artilerie. Pe străzi se aud ţipete, cântece, sirenele unor maşini, explozii
 

EDUARD LIN: Trag… (tăcere, toţi ascultă încordaţi)

FRANCAIS MAREN: Cred că trag în cei care atacă Baza militară…

INGE BORGEN: (făcându-şi cruce) Doamne, trăzneşte-i pe toţi care-au făcut nenorocirea aceasta!

LUANA DIK: (tăcere) Mi s-a făcut un dor îngrozitor de mama! (cu mâinile întinse) Ce dor îmi este de tine, mamă! (tăcere. Mâinile întinse înainte îi tremură) mamă…mamă…

HAVKA KOZAC: (care scrie pe masa de biliard) Am asurzit… (se apleacă violent cutremurat de un atac de vomă) Auuuuuuu!

INGE BORGEN: (ţipând) Du-te dracului, nesimţitule, şi vomează la tualetă. (îl loveşte cu piciorul, apoi îl apucă de haină)

EDUARD LIN: Doamnă Inge…(Havka Kozac iese pe coridorul care dă spre baie)

JANETTE MAREN: (luând scrisoarea) Dragă Natalia, buna mea soţie…copii mei iubiţi…În clipele acestea simt cum mor… Mâine voi fi mort… Mi-e tare dor de voi… Vă rog să-l iertaţi pe tatăl vostru care a fost un mare ticălos…Blestemată fie clipa când…

FRANCAIS MAREN: (după ce i-a dat peste mână)  Janette…lasă scrisoarea jos!

JANETTE MAREN: (umilită) Bădăranule…

FRANCAIS MAREN: (încercând s-o lovească. Janette Maren se fereşte) Nu pot să-ţi mai suport bădărăniile…

JANETTE MAREN: Canalie! Mă bucur că ţi-am plătit în viaţă cu vârf şi îndesat.

FRANCAIS MAREN: Dobitoaco! S-a culcat cu unul şi cu altul şi crede că mi-a plătit-o…

MARTIN BORGEN: (oprindu-l să n-o ştranguleze) Domnule Maren…domnule Maren….Liniştiţi-vă!

FRANCAIS MAREN: Nu mai pot! O omor!

JANETTE MAREN: (refugiindu-se în cealălaltă parte a holului) În timp ce erai plecat te-am înşelat…Şi dacă scap cu viaţă o să te mai înşel, fii sigur de asta.

FRANCAIS MAREN: (după ce şi-a aprins o ţigară) Du-te dracului de ţoapă! (tare) Mai bine ieşi afară…Du-te pe străzi şi îmbrăţişează-te cu toţi hăndrălăii.

JANETTE MAREN: (ţipându-i în faţă) Mă duc, este bine? Mă duc! (mică pauză) Banditule! M-ai luat din interes, ticălosule…pentru că avea tata acţiuni în Băncile elveţiene. Şi mi-ai tocat toată averea.

FRANCAIS MAREN: Dacă nu eram eu să vă salvez eraţi cu toţii faliţi, măturători de stradă.

EDUARD LIN: (încercând să se mişte) Domnule Maren… Sunt ultimele ceasuri ale vieţii mele…

FRANCAIS MAREN: (aşezându-se într-un fotoliu, fumând absent) Da….Aveţi dreptate…Nimic n-am înţeles din viaţa aceasta.

LUANA DIK: (aceiaşi căutare cu mâinile înainte ca un orb. Somnambulă) De ce tăceţi… de ce nu aud nimic? (mică pauză) Voi auziţi ceva? (priveşte ca o oarbă înaintea ei) Ce ceaţă mare s-a lăsat…Doamne , ce câmp nesfârşit! (toţi o privesc îngroziţi)

HAVCA KOZAC: (apare ţinându-se cu mâinile de stomac. Are spume la gură)

INGE BORGEN: (ţipând îngrozită la vederea lui) Uuuuuaaaa! (pauză, îl priveşte îngrozită) Luaţi-l de aici!

MARTIN BORGEN: Ce are? Ce are? (aceiaşi groază întipărită pe feţele tuturor)

FRANCAIS MAREN: Parcă ar fi un câine turbat… (Havka Cozak a căzut pe  covor. Urlă şi se zbate de durere)

LUIGI ALDANO: (venind lângă el) Domnule Havca…domnule Havca…(îl imobilizează) Ce te doare? Unde te doare?

INGE BORGEN: (ducându-şi îngrozită mâinile la urechi) Martin! (ţipă) Martin, unde eşti? Am asurzit…Simt un vâjâit asurzitor în urechi, în creieri…

MARTIN BORGEN: (luând-o în braţe) Soţia mea…iubita mea…Inge! Mă auzi?

INGE BORRGEN:  (privind îngrozită în gol) Nuuu…Nu aud nimic…Numai un huruit murdar şi îngrozitor…

LUIGI ALDANO: (lângă Havka Kozac, care s-a mai potolit) Domnule Havka… Unde vă doare? (Havka Kozac îl priveşte cu minţile rătăcite şi ochii holbaţi)

HAVKA KOZAC: (după mult timp) Aici… (arată pântecul) Aici…Şi aici... (arată urechea). În adâncul creierului…

LUANA DIK: (gemând) Nu văd nimic…am orbit…Un de eşti, Luigi? Dar mama unde este? Du-mă la ea, Luigi…Ia-mă de mână şi du-mă la ea, iubitule. (brusc îşi duce mâinile la urechi ţipând. Peste câteva minute se prăbuşeşte pe covor. Luigi Aldano îşi acoperă faţa îngrozit)

EDUARD LIN: (închizând ochii) Dumnezeule! Dă-mi putere să nu înnebunesc...

FRANCAIS MAREN: (privind-o cum se zbate. Are expresia feţei împietrită) Înseamnă că radiaţia ne atacă centru nervoşi ai echilibrului…

LUIGI ALDANO: (merge lângă ea. Încearcă s-o ia la piept) Luana….Luana… Iubita mea… Încearcă să rezişti…(afară în uşă şi în ziduri se aud bătăi. Apoi voci)

VOCILE: Americani împuţiţi! Blestemaţi să fiţi! Deschideţi să vă omorâm cu mâinile noastre.

EDUARD LIN: Ăştia ce vor?

VOCILE: Blestemaţi să fie militarii şi oamenii voştri politici! Împerialişti fără milă! Blestemată să fie Marea Finanţă mondială!

LUIGI ALDANO: (se lasă un moment lung de tăcere. Ţipând) Nenorociţilor! Nu vedeţi că şi noi murim ca nişte câini? (urlând) Duceţi-vă acasă şi muriţi cu soţiile şi copiilor voştri!

VOCILE: Huăăăă! Asasinilor! Hiene nesătule! Aşa vă trebuie!

LUIGI ALDANO: (în ziduri şi în ferestre sunt aruncate pietre…Câteva pătrund în interior) Nenorociţilor! Vă plâng de milă! (se aud clopote bătând…Apoi ţipete şi jelete, acoperite de voci care cântă)

FRANCAIS MAREN: (pauză) Au plecat …

JANETTE MAREN: (descoperă sticla cu coniac…Merge şi bea) Niciodată nu a fost băutura atât de bună… (o pune din nou la gură. Francais Maren vine şi i-o ia. O îmbrânceşte cu ură) Inconştientule…Lasă-mă să mor fericită…

FRANCAIS  MAREN: Mi-e silă de tine…Nici în ultima clipă n-ai ştiut să fii demnă…

JANETTE MAREN: (luându-i sticla, îl îmbrânceşte) Bădăranule! Toată viaţa ţi-ai bătut joc de toţi!

LUANA DIK: (începe iar să se zvârcolească. Ţipă sfâşietor)

LUIGI ALDANO: (îşi pune mâinile la urechi. Urlă) Nu mai rezist! (toţi îl privesc împietriţi)

HAVKA KOZAC: (târându-se către el) Domnule…Domnule Aldano! (abia putând să îngaime) Durerile…sunt atât…de groaznice…încât îţi pierzi minţile… (o priveşte şi el cum se zbate) Împuşc-o! (urlând) Ce mai stai? Împuşc-o! Apoi să mă împuşti pe mine… (se strâmbă şi se chirceşte de durere)

EDUARD LIN: Biata specia umană… (pauză. Afară în parc se aud sunetele sirenelor, prelungi, sfâşietoare, apoi zgomotul făcut de păsările care cad moarte din văzduh)

FRANCAIS MAREN: (gemând de durere. Îşi duce mâinile la urechi) Dumnezeuleee! Îmi vâjâie creierii…ăă

HAVKA KOZAC: (începe să se zvârcolească de durere. Face spume la gură) Împuşcă-măăăă! (gemete) Domnulee! Te rog…. Te rog împuşcă-mă!

JANETTE MAREN: (beată. Privindu-l îngrozită) De ce nu-l împuşti? Poate că pentru el este mai bine să-l împuşti.

LUIGI ALDANO: (Luana Dik se tăvăleşte pe covor gemând de durere) De ce nu-l împuşti dumneata?  (o priveşte îngrozit) Îţi dau pistolul…Împuşcă-l dumneata…

FRANCAIS MAREN: (aplecându-se de durere) Nu...nu... Să nu faceţi asta!

JANETTE MAREN: (rânjind) Ţi-e frică, laşule!

LUANA DIK: Mamă! (halucinează. Încearcă să întindă mâinile) Doamne, ce frumoasă eşti ,mamă! De ce nu-mi dai mâna? (se chirceşte iar de  durere. Urlet sfâşietor)

HAVKA KOZAC: Canalia! De ce n-o împuşti? Împuşcă-mă, te implor pe mine. Te rog… Împuşcă-mă… (se zvârcoleşte urlând de durere)

JANETTE MAREN: Împuşcă-l…(tare) E înfiorător! (îngrozită) Te rog în genunchi, împuşcă-l… Nu mai pot suporta... (pendula bate rar ora exactă. Afară se aude stins urletul hienelor. Toţi ascultă cu ochii închişi. Urletul ştrangulat al lui Havka Kozac.)

LUIGI ALDANO: (căutând pistolul) Împuşcă-l dumneata. Nu, nu…nu pot!

JANETTE MAREN: (bea în neştire) Dă pistolul la mine.

HAVKA KOZAC: (cu ochii către ea. Ca un câine care se roagă să fie omorât) Împuşcă-mă dumneata…te implor. (geme de durere) Ai milă de noi…şi împuşcă-ne.

LUIGI ALDANO: Unde dracului am pus pistolul ăla?

JANETTE MAREN: (pilită, râzând) Ţi l-am luat eu…

LUANA DIK: (se zvârcoleşte din ce în ce mai stins) Ce frumoasă eşti, mamă… (face spume la gură) Doamne, ce ochi ai…

JANETTE MAREN: (lui Martin  Borgen) Dă-mi pistolul…îl împuşc eu.

FRANCAIS MAREN: (o îmbrânceşte , are o expresie demenţială) Târâtură…Să nu îndrăzneşti…să faci una ca asta!

JANETTE MAREN: (înjurând) Canalia! (ţipând) Dă-te la o parte!

FRANCAIS MAREN: (tremurând de furie, cu dinţii strânşi) Cu mâinile mele te omor, neruşinato!

JANETTE MAREN: (îl îmbrânceşte şi-l  doboară) Jur că întâi pe tine te voi împuşca.

INGE BORGEN: (pipăindu-şi ochii) Martin…Martin…Nu mai văd! (geme)

MARTIN BORGEN: (venind lângă ea) Fii calmă, Inge… (o mângâie) Să fim tari până la capăt.

INGE BORGEN: S-a lăsat o ceaţă groasă…Şi parcă nu mai am suflet.

LUANA DIK: (ultima zvâcnire. Apoi trupul i se destinde încet) Mamă…mamăăă… (are faţa către spectatori. I se vede fericirea întipărită pe chip) ce frumoasă eşti, mamă… (moare)

FRANCAIS MAREN: (ca un copil) A murit...Nu vedeţi? (tare) A murit!

LUIGI ALDANO: (vine lângă ea. Încearcă s-o ridice în braţe) Luana! Luana! Iubita mea! (tare, urlând de durere) Nu se poate! (urlând) Ce se întâmplă cu noi! (îi ia capul pe genunchi) Luana…spune-mi că nu este adevărat, iubito…

JANETTE MAREN: (înfuriată şi îngrozită totodată) Las-o în pace, dobitocule! Nu vezi că este moartă?

HAVCA KOZAC: (se face covrig de durere. Gemete. Urletul îi împietreşte pe toţi)

JANETTE MAREN: (îngrozită)  Împuşcă-l dacă eşti bărbat! Nu-l lăsa să se chinuiască.

LUIGI ALDANO: (îi tremură mâinile. Începe să plângă) Nu poooot! Înţelege, nu pot!

HAVKA KOZAC: (durerile l-au lăsat un moment. Implorâdu-i) Împuşcaţi-mă…laşilor. Fricoşilor! (pauză. Geme de durere) Dă-mi pistolul…(tare, urlând) Daţi-mi pistolul!

FRANCAIS MAREN: Aşa e cel mai bine…Daţi-mi pistolul, domnule Martin.

MARTIN BORGEN: Nu-mi aduc aminte unde l-am ascuns…

INGE BORGEN: (cade jos. Începe să se zvârcolească pe covor. I se văd spume la gură)

MARTIN BORGEN: (o priveşte îngrozit) Inge…Inge… (vine lângă ea, îi ia capul pe genunchi)

JANETTE  MAREN: (e beată. Zăreşte pistolul ascuns sub fotoliu) L-am găsit (îl ia  şi i-l dă) Curaj , domnule Havka… (acesta ia pistolul şi-l duce cu mâna tremurând la tâmplă. Francois Maren, Eduard Lin, Martin Borgen îl privesc îngroziţi, cu ochii măriţi de spaimă şi de aşteptare) Trage o dată! (detunătura îi face să se trezească la realitate)

FRANCAIS MAREN: Dumnezeule…

JANETTE MAREN: A avut curaj… Dumnezeu să-l odihnească.

LUIGI ALDANO: (întorcându-se lângă Luana Dik) Şi cu ea ce facem? Parcă doarme.

JANETTE MAREN: Peste puţin timp o să dormi şi dumneata lângă ea.

LUIGI ALDANO: Eşti îngrozitor de cinică, doamnă Maren! Peste o săptămână trebuia să ne întoarcem şi să ne căsătorim la…Veneţia.

FRANCAIS MAREN: Janette… pentru numele lui Dumnezeu, baremi în ultimele clipe să nu fii răutăcioasă... (faţa i se schimonoseşte de durere)

LUIGI ALDANO: (plânge) Ce simţi, domnule Maren?

JANETTE MAREN: (îl priveşte fără să poată să-şi ia ochii de la el) Poate dă Dumnezeu să mori înaintea mea. (în momentul acesta se aude vocea Crainicului)

CRAINICUL: Transmitem ultimul comuinicat! Transmitem ultimul comunicat! Stimaţi cetăţeni! Situaţia în Insulă a devenit şi mai gravă. Aproximativ un sfert din locuitorii Capitalei sunt morţi. Bande înarmate au aruncat în aer Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Externe. În urma asimilării de către organismul uman a dozelor de radiaţii mai mult de jumătate din membri Guvernului au decedat. Câţiva dintre ei, suntem informaţi, şi-au pus capăt zilelor… (pauză, se aud hârâituri în aparat)

CRAINICUL: La microfonul postului nostru de radio Simy Stoel, singurul dintre redactorii de serviciu care se află în viaţă…benzile sunt programate să funcţioneze 48 de ore…Adresez încă o dată un Apel fierbinte către toţi cei care se mai află în viaţă. Să murim demni şi împăcaţi, rugându-ne pentru vieţile noastre şi ale semenilor noştri. În caz că vor exista supravieţuitori, în numele poporului atât de încercat care am fost… (se aude un pocnet, apoi pârâituri în aparat. Zgomotul pe care-l face un corp lovindu-se de ceva)

JANETTE MAREN: (după un moment lung de tăcere) A murit.

FRANCAIS MAREN: (se apleacă ţinându-se de pântece cu mâinile. Cade încet. Apoi fulgerător îşi duce mâinile la urechi urlând din răsputeri)

LUIGI ALDANO: (vine lângă el. Îl sprijină ca să nu se prăbuşească) Domnule Maren… domnule Maren.

MARTIN BORGEN: (ţinând-o pe soţia lui) Nu-l lăsa să se prăbuşească.

JANETTE MAREN: (cu ură) Aaa! Te blestem, ticălosule… Mi-ai mâncat viaţa. Să mori aşa cum ai trăit! (afară se aud hiene urlând. Câini schelălăind pe moarte)

EDUARD LIN: (închizând ochii de durere) Doamna Maren.

JANETTE MAREN: (tăind cu mâna prin aer) Dumneata să taci!

EDUARD LIN: (strâmbându-se de durere) Nu e frumos…baremi acum să vă iertaţi unul pe altul…dacă v-aţi chinuit toată viaţa…

JANETTE MAREN: (îşi face cruce. Deodată începe să râdă, apoi se opreşte brusc) Doamne, iartă-mă… (mai bea din sticla pe care o pune apoi jos)

EDUARD LIN: (ţinându-şi ochii închişi, suferind) Dă-mi, te rog, şi mie…

JANETTE MAREN: Nu mai e decât puţin… (Inge Borgen de durere urlă ca o fiară)

MARTIN BORGEN: (ţinând-o strâns) Inge…Iubita mea… Fii tare…draga mea.

EDUARD LINN: (Janette maren urcă în camera ei. După un timp o vedem coborând scările) mai am două sticle.

FRANCAIS MAREN: (suflând greu, are ochii ieşiţi din orbite) Dacă scapi… să ai grijă de băiat…În seiful de la Paris am un Jurnal…Vei găsi în el toate date despre băncile la care am depus banii.

JANETTE MAREN: (plângând) bani furaţi şi ascunşi de mine…

LUIGI ALDANO: Fii tare, domnule Maren…Poate scăpăm…

FRANCAIS MAREN: (urlă, chircindu-se de dureri de stomac. Apoi pare iar că se linişteşte) Îţi mulţumesc, domnule…Eşti tare bun cu mine…Nu-ţ port nici o ranchiună că te-ai culcat cu ea…

EDUARD LINN: (face efortul de a se ridica şi reuşeşte. O ia pe lângă zid, pipăind cu mâinile peretele și urcă scările)

JANETTE MAREN: Rămâi aici…Urc eu să le aduc… (urcă nesigură scările)

INGE BORGEN: (trăgându-şi sufletul. I se văd spumele la gură) Mi-e frică…(jeluindu-se) mi-a tare frică…

MARTIN BORGEN: (gâfâind, respiră greu, cu ochii mari , holbaţi. I se văd spumele la . Ţinându-I mâna soţiei sale) Nu-ţi fie teamă, dragă mea…tu ai fost credincioasă. (mică pauză) Ai făcut mult bine în viaţă…

EDUARD LINN: (a ajuns în dreptul ferestrei care dă în parc) Nu mai este mult până în zori.

INGE BORGEN: (urlă, chircindu-se, ca un om înjunghiat) Auuuuu!

LUIGI ALDANO: (luându-se cu mâinile de cap) Cum să vă ajut? Dumnezeule, de ce nu pot să vă ajut!

EDUARD LINN: (privindu-l îngrozit, tremură) Oooo…

LUIGI ALDANO: (ţipând la el) de ce te uiţi aşa la mine! (tremurând, i se vede maxilarul cum îi tremură) de ce mă priveşti aşa?

EDUARD LINN: (încercând să zâmbească, dar de fapt rânjeşte) pentru că eşti un om minunat, dra… (se bâlbâie deodată) dra, gu…gul meu…do domnule Aldano…(se lasă brusc o tăcere de gheaţă)

LUIGI ALDANO: (plângând) Sunt cel mai nenorocit om din lume, do domnule Lin (îşi duce brusc mâinile la urechi şi urlă din toate puterile)

EDUARD LINN: (privind pe fereastră) Doamnee, ce de păsări moarte… grămezi…straturi groase de păsări moarte… (ca şi cum ar jeli) Şi pe stratul de păsări se văd hiene şi câini morţi… O, Doamnee!

INGE BORGEN: (Martin Borgen o duce cu greu în fotoliu) Inge… iubita mea… (plânge) Ce  tovarăş de viaţă bun mi-ai fost…

FRANCAIS MAREN: (cade în genunchi. Urlet sfârşit în geamăt) Blestemaţi fie în vecii vecilor cei care şi-au permis să se joace cu viaţa oamenilor! (geme)

INGE BORGFEN: (cu mâinile întinse) Aceea… Îi văd… Diavolii! Diavolii! (ţipă) Au chip de om şi gură de câine… Au chip…

MARTIN BORGTEN: Doamne, ajut-o să-şi dea sufletul cât mai repede, în pace…(plânge, tremură tot) să nu se chinuiască. (pendula bate ora exactă. Urletul lui Francais Maren acoperă sunetele pendulei)

EDUARD LINN: (înfricoşat) Dumnezeu s-o ierte. (Inge Borgen a tresărit deodată, apoi capul i se lasă încet pe spate. Martin Borgen îi şterge cu batista spumele de la gură, apoi îi închide ochii. Priveşte în sus cu minţile rătăcite) S-a dus…O, Doamne, primeşte-o, Te rog, la Tine!

MARTIN BORGEN: (plânge) Dumnezeu să te aibă în paza Lui, Inge, iubita mea… dacă te-am supărat vreodată, te rog să mă ierţi… (izbucneşte în hohote de plâns)

JANETTE MAREN: (coboară scara, beată, cu câteva sticle de băutură în braţe. Se vede că este ameţită cu adevărat) Ha, ha ha ha! I-auzi! Să te ierte? (tare, beată) Să te ierte dracu…eu nu te iert…

FRANCAIS MAREN: (întinzându-se pe jos, geme de durere. Se zvârcoleşte gemând) aaaa! Aaaaaa!

EDUARD LIN: (ia o sticlă) Du-te şi stai cu bărbatul dumitale…iertaţi-vă unul pe altul…măcar în ultimul ceas. Du-te şi ai grijă de el…uite-te la el cum se zvârcoleşte de durere…

JANETTE MAREN: (gest de om mândru) Nu vreau!…. Şi dacă nu vreau, nu vreau!

LUIGI ALDANO: (cu mâinile întinse, plânge) Am asurziiit…am asurziiiit… (urlă de durere) nu mai aud nimic!

MARTIN BORGEN: (plânge) Domnule Lin…domnule Lin, am rămas singur… am rămas singur… (izbucneşte în hohote de plâns)

EDUARD LIN: (încercând să-l consoleze) Suntem alături de dumneata, domnule Prim ministru… Fii tare! Ai trecut dumneata prin multe încercări.

JANETTE MAREN: (privindu-l pe soţul său care se zvârcoleşte în chinurile morţii pe covor. Nu ştie ce să facă) Francais, Francais…Poate nu este adevărat? Poate totul este un vis. Un vis urât…

LUIGI ALDANO: (se apleacă ţinându-se cu mâinile de stomac. Urlă de durere) Auuuuuu!

FRANCAIS MAREN: Janette…Janette…te iert… Te iert, Janette. (urlând) Doamne, iart-o pe soţia mea, Janette!

JANETTE MAREN: (ca şi cum s-ar trezi din beţie) Nu pot să te iert…Fii blestemat! Fii blestemat! Fii blestemat, în vecii vecilor, Francais. Ai fost un ticălos, ca soţ, şi un om de afaceri fără scrupule, fără scrupule.

LUIGI ALDANO: (încearcă să se ţină de perete. O strigă) Janette! (urlă) Janette…ajută-mă! (pauză) Doamne, ce durere îngrozitoare…

JANETTE MAREN: Toţi, vom muri, iubitule…N-am cu ce să te ajut…Nu fii laş…

MARTIN BORGEN: (vrea să-l ajute pe Francais Maren care se zvârcoleşte pe covor) Domnule Maren…iart-o…iart-o dumneata, dacă ea nu poate să te ierte…Şi roagă-te dumneata! Că-ţi va fi mai uşor.

FRANCAIS MAREN: (întoarce capul către soţia lui. Are ochii bulbucaţi şi spume la gură) Târfă! Fii blestemată! (cu ură) Fii blestemată! Nu te-am iubit niciodată! (urlând) Niciodată, niciodată!

JANETTE MAREN: (îl scuipă) Ptiu!…Om de afaceri! Blestemaţi să fiţi toţi oamenii de afaceri din lume! Nişte hoţi, asta sunteţi! (tare) Sunteţi la fel de nenorociţi şi de ticăloşi ca şi militarii. Şi sunteţi aceiaşi peste tot!

EDUARD LINN: Doamna Maren, doamna Maren… aveţi teamă de Dumnezeu… (tăcere de gheaţă)

JANETTE MAREN: Aşa este cum spun. Militarii nu vor altceva decât să distrugă lumea, politicienii o înşeală, o mint şi îşi bat joc de ea, iar ăştia, ptiu, (scuipă) oamenii de afaceri, o vând şi o cumpără cum vor, pe nimic, ca pe zdrenţe…(tare) În lumea de azi nimic nu mai este sfânt…totul se cumpără..

FRANCAIS MAREN: Luigii! (urlet prelung, apoi geamăt) Pistolul. (tare) Daţi-mi pistolul.

MARTIN BORGEN: (căruia i se văd lacrimile curgându-i pe obraz) Ai răbdare puţin, domnule Maren.

JANETTE MAREN: (luând pistolul) Aş putea să-ţi fac eu binele ăsta…Dar nu ţi-l fac, ticălosule, jigodie. Te voi lăsa să te chinuieşti ca un câine.

FRANCAIS MAREN: (zvârcolindu-se în chinurile morţii) Pistolul… (urlă) Daţi-mi pistolul!

JANETTE MAREN: Pe toţi oamenii de afaceri din lume i-aş băga în fundul iadului.

FRANCAIS MAREN: (scuipă) Căţea! (mică pauză) Să ai grijă de copil!

JANETTE MAREN: Crezi că nu ştiu? Ai fost amantul mamei. (respiră adânc, geme) Apoi te-ai căsătorit cu mine, pentru averea tatei. (ţipând, scuipându-l) Ptiu, ticălosule! A fost cea mai mare afacere a ta.

FRANCAIS MAREN: (urlând) Averea mea ţi-a permis să te lansezi în mari afaceri, şi să trăieşti ca în rai. (îndreaptă pistolul către el şi trage. Un foc, două, trei. Martin Meren îşi întoarce faţa îngrozit)

EDUARD LIN: (îngrozit) Femeie nebună. (se lasă o tăcere grea)

JANETTE MAREN: Poate nu vă împuşc pe toţi…(către Luigi Aldano, căruia i-a mai trecut) Ce este, frumosule? Nu mai vrei să mai facem dragoste?

LUIGI ALDANO: (cu fălcile strânse) Ticăloaso! (închide ochii de durere şi urlă)

JANETTE MAREN: (vine lângă el. După privire pare nebună) Luigii…(strigându-l cu dragoste) Luigi! Iubitule! (aşezându-se în genunchi în faţa lui) Te rog să nu mori…

LUIGI ALDANO: (este în genunchi. Închide ochii de durere) Pleacă, te rog….Lasă-mă singur.

JANETTE MAREN: (lucidă) Fii tare…Eu ştiu sigur că n-am să mor…

LUIGI ALDANO: (urlă chircindu-se de durere. Janette Maren îl ţine de umeri să nu se prăbuşească)

JANETET MAREN: Auzi? Jur pe ce am mai sfânt că te-am iubit ca pe ochii din cap…Deşi m-am culcat cu licheaua aia de tenismen…(scupă) Ptiu! O jigodie şi ăsta!

MARTIN BORGEN: (privind-o cu milă) De ce nu-l laşi să moară în pace, femeie nebună? De ce nu te rogi ca el…

JANETET MAREN: (strigându-i în faţă) Roagă-te dumneata…Că tot în fundul iadului o s-ajungi… Ca toţi oamenii politici, şi ca toţi oamenii de afaceri…Ticălosule!

MARTIN BORGEN: (rugându-se pentru ea) Iart-o, Doamne!…Că nu ştie ce este cu ea…

JANETTE MAREN: (urlând) Nu ştiu ce este cu mine… Voi , oamenii politici…regi….Preşedinţi, Prim miniştri….Şefii de partide…Voi n-aţi ştiut ce este cu voi pe lumea aceasta! (pauză) Vezi prăpădul acesta?! Şi tu, voi l-aţi declanşat! (respiră greu) Şi eu… Noi, toţi! Cu toţii suntem vinovaţi. Şi el! (îl arată cu mâna pe scriitor) Cataclismul acesta atomic este opera noastră, a tuturor! (urlând) Este pedeapsa noastră binemeritată! Este bumerangul care s-a întors împotriva noastră.

LUIGI ALDANO: (geme, şi-a mai revenit) Ce dureri cumplite….Doamne ce dureri atroce...Janette. Te rog, mult de tot, te rog, să mă împuşti. Nu mai suport durerea aceasta. Şi apoi …vreau să se termine o dată.

JANETTE MAREN: (luându-l în braţe şi sărutându-l) Tu ai fost adevărata mea iubire, Luigi Aldano…cel mai mare pianist pe care l-am întâlnit în viaţa mea. (îl sărută) Iubitule… Cum să te împuşc, amantul meu drag şi nemaipomenit! (respiră adânc, priveşte în jur buimacă) Mai rezistă puţin….Numai puţin să mai rezistăm şi vom fi salvaţi. (privind către pendula care bate rar şi indiferent secundele) Cine scapă de ora cinci…dimineaţa, acela va fi salvat!

LUIGI ALDANO: (deschizând ochii mari) De unde ştii?

JANETTE MAREN: (sărutându-l şi mângâindu-l) Ştiu…Sunt sigură, de fapt. Şi tu vei scăpa…Noi, doi, vom fi printre aceia care vor scăpa din iadul acesta. Ai să vezi! (pe străzi se aude o explozie. Geamurile sparte zăngăne un timp)

LUIGI ALDANO: (speriat) Ce-a fost asta ? (pare buimac, este livid)

JANETTE MAREN: (uimitor de liniştită) Nimic, iubitule. (priveşte către fereastră) În curând vor veni zorile…(ascultă fericită) Auzi cum cântă privighetorile? (meditativ) Exact ca în Romeo şi Julieta…

LUIGI ALDANO: (ascultă şi el) Da, da….Ai dreptate, Janette…Îmi aduce aminte…

MARTIN BORGEN: (care s-a rugat tot timpul) Crezi în Dumnezeu, domnule Lin?

EDUARD LIN: Cred în bine, domnule Borgen, cred în om, cred în oameni… (tăcere)

JANETTE MAREN: Omul…Omul… cea mai ticăloasă făptură de pe pământ… Omul, auzi?

MARTIN BORGEN: Poate că ceea ce s-a întâmplat aici îi va face pe politicieni să înceteze cursa înarmării…

EDUARD LIN: (privind pe fereastră) Nu va face, domnule Prim Ministru…(mică pauză) Ce bine ar fi fost ca toţi politicienii lumii şi generalii, să fi trecut prin iadul acesta.

JANETTE MAREN: Nici atunci n-aţi fi învăţat nimic, domnule… sensul lor pe lume este răul… Binele lor şi răul altora. (pauză) Păcat de voi…Nimic n-aţi înţeles  nici din lumea aceasta şi nici din viaţă. (tăcere)

LUIGI ALDANO: Mă simt mai bine…Dar am orbit… (afară se luminează încet de ziuă.)

JANETTE MAREN: (mângâindu-l cu dragoste. Chipul îi este blând şi luminos) Iubitulee… Cât de geloasă am fost pe Luana…( mică pauză) Unul ca tine aş fi vrut să fie tatăl copiilor mei.

EDUARD LINN: Toată Insula este acoperită de  trupurile moarte ale păsărilor şi animalelor.

MARTIN BORGEN: În săptămânile care vor veni, cum este şi cald, duhorile se vor înălţa până la cer. Nu se va mai putea apropia nimeni de Arhipeleag. (se lasă tăcerea)

JANETTE MAREN: (mângâindu-l) Îţi este mai bine acum, iubitule! (îl strânge la piept) Tu nu vei muri…pianistul meu drag…cel mai mare pianist. Tu nu vei muri…(tare, disperată) Nu te las eu să mori! (merge şi i-a sticla de wiski Întinzând sticla înainte)  Bea… Bea câteva înghiţituri că o să-ţi facă bine.

LUIGI ALDANO: (bea, cu ultimele puteri) Mi-e somn…(ca şi cum ar plânge) Mă simt tare obosit…sunt epuizat…vreau să mor.

JANETTE MAREN: (băgându-i sticla sub nas) Hai bea, ca să adormi... (pauză) Hai să te culci…Hai să facă băieţelul meu nani! (îl ridică încet, cu greu, opintindu-se, de subţiori, şi pornesc amândoi, încet, ca şi cum ar şchiopăta. Vor urca scările încet, încet)

MARTIN BORGEN: Aş vrea, cum se luminează de ziuă, să-i înmormântăm, domnule Lin.

EDUARD LIN: (mergând încet pe lângă zid) Dacă vom scăpa cu viaţă, domnule… îi vom înmormânta… (jeluindu-se) Dacă nu, nu…vom rămâne cu toţii neîngropaţi. (cei doi, Janette Maren şi Luigii Aldano au urcat la  primul cat, nu se mai văd)

MARTIN BORGEN: Ce femeie şi doamna Maren asta… Grozavă femeie. (tăcere)

EDUARD LIN: (trist, meditativ) Într-un fel o admir… (opintindu-se) Ajută-mă, te rog. (Martin Borgen îl ajută)

MARTIN BORGEN: Mă întreb de ce am trăit noi toată grozăvia aceasta…? Această noapte de iad?

EDUARD LIN: (aşezându-se cu greu în fotoliu) Mulţumesc…Încă nu am scăpat definitiv… (molfăie ceva) Cred că am avut organismele mai tari, mai rezistente.

MARTIN BORGEN: (meditând) Abia acum ne găsim în situaţia bietei specii umane… (oftând) Suntem condamnaţi la moarte, ne aşteptăm să murim, dar până acum am scăpat cu viaţă. (tăcere)

EDUARD LIN: Mă întreb dacă eu ca scriitor voi avea atâta putere să descriu cataclismul, tragedia aceasta cumplită prin care am trecut…prin care trecem, că încă n-am scăpat?

MARTIN BORGEN: Sunt om politic…După ce am cunoscut infernul acesta spun : vai de acel om politic care nu trece imediat la distrugerea, la anularea oricărui lucru, instrument, mijloc, care pune în primejdie viaţa omului!

EDUARD LIN: Toţi oamenii politici ar trebui, măcar o clipă, băgaţi în cuptorul atomic în care am ars noi în noaptea aceasta… (pauză)

MARTIN BORGEN: (clătinând din cap) Biata omenire…Moartea aceasta o aşteaptă. Aceasta a fost preludiul…

EDUARD LIN: (deschide ochii) În fiecare casă de pe această insulă s-a întâmplat ceea ce am trăit noi aici… Copii, femei gravide, adolescenţi, au murit şi s-au zvârcolit în cele mai groaznice chinuri…Parcă îi văd încovrigându-se de durere, cu spume la gură, ţinându-se de burtă, cu centrii echilibrului distruşi în cap. (în capul scării apare coborând Janette Maren. Este beată şi foarte tristă)

JANETTE MAREN: (tăind cu mâna prin aer) Gata! Finita comedia…Comedia finita!… Au venit zorile…

MARTIN BORGEN: Aş vrea să mă îmbăt…să uit de tot…

JANETTE MAREN: (limba ise împleticeşte în gură) Ceea ce s-a petrecut aici numai în întuneric se poate întâmpla…Şi înaintea acestui cataclism (mai tare) moartea noastră s-a petrecut în bezna din minţile (ţipând) politicienilor şi militarilor. Blestemaţi fie în vecii vecilor! (tăcere)

EDUARD LIN: Doamnă Maren…

JANETTE MAREN: (se duce jos) Nu mai există aici o doamnă Maren… Cine trece printr-un asemenea cataclism nu mai e om. (pauză) Suntem viermi, suntem nişte rahaţi… (pauză) Ar trebui măcar să avem demnitatea să ne sinucidem…

EDUARD LIN: (învârtindu-se pe fotoliul de alături) Şezi...şezi… O să te linişteşti! (pauză)

MARTIN BORGEN: Şi aşa, dacă nu am murit acum bietele noastre organisme fiind iradiate vor sucomba peste puţin timp… (îşi duce brusc mâna la inimă,  apoi geme ca şi cum ar fi fost înjunghiat) Aaaaaa! Auuuuu!

EDUARD LIN: (speriat) Domnule Borgen, domnule Borgen…

MARTIN BORGEN: (cu ultimele puteri) Să mă îngropaţi lângă soţia mea… Dacă se poate în Suedia… În orăşelul nostru… (capul îi cade în piept, încremenind în poziţia aceasta)

EDUARD LIN: (încearcă să se ridice şi să ajungă lângî Martin Borgen. Este îngrozit, I se văd mâinile tremurând) Domnule Borgen…domnu...

JANETTE MAREN: (beată, clătinând tristă din cap) Dumnezeu să-l ierte. ..(tăcere)

EDUARD LIN: (cu o expresie de uluială pe chip) Nu se poate…

JANETTE MAREN: Totul este posibil, domnule scriitor. A scăpat de cataclism şi a murit în urma unui atac de cord… (pauză)

EDUARD LIN: Am rămas numai noi, doi, acum...

JANETTE MAREN: (încercând să-l îndrepte în fotoliu după ce i-a închis ochii) Şi noi suntem tot morţi, domnule Linn… (îl întinde jos pe Martin Borgen, punându-l lângă soţia sa) Moartea posibilă, moartea iminentă este o moarte mai groaznică decât cea reală…

EDUARD LINN: Dumnezeu să-l odihnească…Dumnezeu să-i odihnească pe toţi…Chiar şi pe noi. (privind către soţii Borgen)

JANETTE MAREN: Parcă ar dormi… (undeva  aproape se aude urletul prelung al unui câine) Pe toţi să-i odihnească! Chiar şi pe canalia (arată către cadavrul soţului ei) de Francais Maren…să-l odihnească. (cască) Ce somn îmi este!

EDUARD LIN: Domnul Luigii cum se simte?

JANETTE MAREN: (se aşează în fotoliu, pregătindu-se să doarmă) A adormit…După ce l-am îmbătat criţă. (fericită, beată) I-am turnat cu pâlnia pe gât…

EDUARD LIN: (trecându-şi palma peste ochi, oftează) Ce ciudat…

JANETTE MAREN: (căscând) Ce este ciudat, domnule?   Când totul este ciudat…

EDUARD LIN: Dintre un om de ştiinţă, un bancher, un politician şi doi artişti, singurii care au scăpat au fost artiştii.

JANETTE MAREN: (ţipând) Aşa este şi drept, domnule Lin…(pauză)

EDUARD LINN: Ştii la ce mă gândesc?

JANETTE MAREN: (a adormit)

EDUARD LIN: (o priveşte cum doarme) Mă gândeam că numai din artişti poate ieşi o lume mai bună… (pauză) Dacă ar supravieţui militarii şi oamenii politici, din ei ar ieşi nişte monştri…(afară, la uşa de la coridorul care dă în parc se aud bătăi. O dată, de două ori, apoi o voce omenească)

EDUARD LIN: (ascultând) Doamnă Maren…Janette… (Janette Maren tresare speriată din somn) Da… da!

EDUARD LINN: (ascultând) Bate cineva… La scara dinspre parc. (alte bătăi, aceiaşi voce de bărbat)

JANETTE MAREN:  (ascultând şi ea) Cine o fi?

EDUAR LINN: Cred că noi ăştia care am supravieţuit ar trebui să mergem din casă în casă… Să vedem câţi mai trăiesc şi dacă putem să-i ajutăm cu ceva.  Să le acordăm, cum se spune, primul ajutor…(pauză) Poate vom reuşi să-i salvăm pe unii de la moarte.

JANETTE MAREN: (ia pistolul de jos…o ia către coridor. Se aud zgomote, bufnituri)

EDUAR LINN: (este liniştit) Janette…Janette…Ce este?

JANETE MAREN : (apare de pe coridor, râzând forţat) Ha ha ha ha ha ha ha! (devine deodată tristă) După ce ne-a pedepsit, Dumnezeu îşi mai bate şi joc de noi…

EDUARD LINN: Cine erau?

JANETTE MAREN: Dumnezeu ştie…(din coridor apare ţinându-se de pereţi un bărbat orb. Are faţa zgâriată, plină de sânge şi hainele rupte)

EDUARD LINN: Cine a fost, Janette?

JANETTE MAREN: Cine să fie? Bancherul englez…

GINI DOWER: Am reuşit să ajung ţinându-mă ca orbii, de ziduri.

EDUARD LINN: Bine că ai scăpat cu viaţă, domnule Dower.

GIMI DOWER: (cu mâinile întinse, încercând să vină către fotoliu) De la Cazinou vin aşa…Am surzit şi am orbit…(pauză) La Cazinou a fost prăpăd… Toţi au murit. Ţipau şi se zbăteau pe jos, ca porcii, cu spume la gură.

JANETTE MAREN: (privindu-l cu scârbă) Nenorocitule…

GIMI DOWER: Şi eu bancherul falit… (deodată începe să râdă dându-şi capul pe spate)  ha, ha ha ha ha ha ha… (se vede că este nebun) care am venit în Insula aceasta a nababilor şi a tuturor promisiunilor…hăituit de creditori, plin de datorii, am ajuns iar miliardar…Ha ha ha ha ha ha ha! (din buzunare scoate pe rând grămezi de dolari mototoliţi, la fel de prin crăpăturile hainei, unde îi înghesuise. În timpul acesta  râde cum râd bătrînii)

JANETTE MAREN: Ai adunat banii celor care au murit, ticălosule…(scuipă de silă)

GINI DOWER: (desface cureaua. Se văd banii pe care i-a îndesat în chiloţi şi în pantaloni) Priviţi-mă…Sunt mai bogat decât o bancă…Sunt o bancă în toată regula.

JANETTE MAREN: Ăsta este bancherul… O hienăă, domnule… Când zici bancher, zici hienă.

GINI DOWER: (râde cum râd nebunii) Pariez că într-un an ajung unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei.

JANETTE MAREN: (luând pistolul în mână) Cu siguranţă. O să fii cel mai bogat om de pe planetă.

GIMI DOWER: M-am urcat în turnul televiziunii, ca să văd spectacolul…ha ha ha ha ha! Mulţimi de oameni nebuni, disperaţi alergau pe străzi…

EDUARD LIN: Ce vrei să faci?

JANETTE MAREN: O să vezi tu….(are pistolul îndreptat spre el) Şi cum s-a văzut spectacolul din turnul televiziunii, Gimi?

GIMI DOWER: O, a fost ceva sublim, draga mea! (mică pauză) Disperaţi, nebuni, schilozi, beţivi, toţi ţipând, şi cântând. Case care ardeau ca nişte artificii…(pauză) Şi eu eram deasupra lor, deasupra tuturor, ca Dumnezeu…bogat. (tuşeşte de câteva ori) Mă bucuram şi râdeam…Toţi bogaţii planetei, îmi spuneam, sunt acum la picioarele mele. Ca nişte viermi… Ptiu! (scuipă)

EDUARD LINN: (vrea să se ridice) Janette…

JANETTE MAREN: Ptiu! Ptiu! Ptiu! (trage cu sete în gimi Dower)

GIMI DOWER: (se răsuceşte şi cade) Aaaaaaa! Auuuuu!

EDUARD LINN: (luându-se cu mâinile de cap) Dumnezeule, ce grozăvie! Femeie nebună, ţi-ai pierdut minţile…(privind-o cu milă) De ce mai era nevoie de încă o victimă? (tare) Când au fost atâtea victime…sunt atâţia morţi…

JANETTE MAREN: (scuipând, rânjind) Pentru că era bancher… Şi specia asta trebuie să dispară de pe faţa pământului…

EDUARD LINN: Bine, dar era om!

JANETTE MAREN: Oamenii politici, bancherii, militarii, de câte ori să-ţi spun, nu sunt oameni! Sunt pur şi simplu altceva decât oameni. Altă specie. (pauză)

EDUARD LIN: Poate că într-un moment de nebunie ai să mă împuşti şi pe mine…

JANETTE MAREN: (ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva) Fii fără grijă, dragul meu… (ascultând) Parcă s-a auzit ceva… (o ia pe scări cu pistolul în mână)

EDUARD LIN: Este nebună...Doamne, fie-ţi milă de mine. Din cataclismul ăsta nu mai scapă omul sănătos… (încearcă să se ridice)

JANETTE MAREN: (coborând pe scări. Este abătută) A murit…Dumnezeu să-l odihnească! L-am iubit foarte mult…

EDUARD LINN: Cine?

JANETTE MAREN: (pare nebună…Priveşte în jurul ei) Pianistul…Iubitul meu…Doamne, ce mult am urât-o pe Luana …(pauză) O dată am vrut s-o omor…

EDUARD LIN: (care a reuşit să se ridice) Ce tot vorbeşti acolo, doamna Maren?

 JANETTE MAREN: (plânge) Dumnezeule…Dumnezeule… Unde ne aflăm? (ţipă) Cine a înjunghiat toţi porcii ăştia?

EDUARD LIN: Janette…Janette… pentru numele lui Dumnezeu.

JANETTE MAREN: (cu mâna arătând în depărtare) Doamne, ce câmpie verde întinsă… acoperită de porci înjunghiaţi.

EDUARD LINN: (jalnic, speriat) Janette…Janette…

JANETTE MAREN: (ţipând) Nu mă atinge…(a înnebunit) O să plec… O să mă duc să împuşc toţi militarii…(ţipând se retrage din faţa a ceva nevăzut) Toţi bancherii… Şi toţi politicienii, nesătui de putere. (a ajuns în dreptul uşii)

EDUARD LIN: (făcându-şi cruce) Iart-o, Doamne…fie-ţi milă de noi şi iartă-ne…

JANETTE MAREN: (trăgând cu pistolul. Este cât  pe aci să-l împuşte pe Eduard Lin) Pe toţi o să-i împuşc! În mintea lor sălăşuieşte infernul…acolo trebuie distrus tot. (trage ca şi cum i-ar mitralia pe toţi) Bu bu bu bu bu bu! (Eduard Linn s-a culcat pe jos ferindu-se de gloanţe) Din mintea lor infernul se va răspândi ca o marre în toată lumea. Bu bu bu bu bu bu bu! (iese. Tăcere. Se aud pustii, inumane şi indiferente bătăile pendulei. Apoi muzica monotonă hârşâită a radioului)

EDUARD LINN: (îngrozit, tremurând, încercând să se ridice de jos) Doamne, ajută-mă să nu-mi pierd minţile… (pauză. Tace. Priveşte înaintea lui cu ochii măriţi) Să nu-mi pierd minţile! Sunt Homer supravieţuind unei Troia halucinante… (undeva pe străzi se aud împuşcături)

EDUARD LINN: (târându-se către aparatul de radio) Cred că vin să împuşte tot ce a mai scăpat viu…(mică pauză) Omenire blestemată! Ăsta nu a fost decât preludiul sfârşitului tău. (încearcă să învârtă butoanele. La un moment dat se aude o muzică arabă, apoi trompeta unui jaz spintecând atmosfera sinistră. Apoi vocea unui Crainic)

CRAINICUL: Cataclismul pare a fi de mari proporţii…Aşa cum anunţă Agenţia Reuter, membrii vedetei rapide a portavionului Haler, care au coborât pe uscat, relatează de la faţa locului scene cutremurătoare…Sute de mii de cadavre zac pe străzile tuturor localităţilor din Insulă. Alte milioane de cadavre se găsesc în casele, în hotelurile şi în localurile în care au fost surprinse de valul de radiaţii. În istoria omenirii nu se cunoaşte nici un genocid de asemenea proporţii. Aşa cum suntem informaţi Pentagonul a dezminţit orice amestec al Statelor Unite în producerea cutremurătorului genocid. Extrem de puţinii supravieţuitori ai Insulei se află, din punct de vedere medical, într-o stare deplorabilă…Mulţi şi-au pierdut minţile sau se sinucid.  
 

(Eduar Linn izbeşte aparatul cu toată puterea. Se prăbuşeşte la podea luându-şi faţa în palme. Un urlet ca de fiară cutremură sala. Lumina se stinge încet încet. În întuneric se aude numai plânsul de copil al marelui scriitor
 

PARTEA A DOUA 
 

ACTUL 1 
 

TABLOUL 1 

 

O sală  din interiorul Buncărului în care şi-a stabilit Biroul Guvernatorul Insulei. Oricât de mult s-a încercat atenuarea impresiei de Buncăr subteran pereţii de ciment, mirosul de igrasie, ca şi ecoul specific acestor spaţii, sugerează destul de bine locul în care se află Guvernatorul Insulei înconjurat de Ministrul de război şi de alţi doi Generali. În spatele biroului imens se vede harta militară a Arhipeleagului. Pe pereţi câteva tablouri, arme de epocă. În mijlocul sălii se vede o masă pentru Consiliu. Aplecat deasupra unei hărţi care se află pe Biroul Guvernatorului cei patru deliberează asupra problemei Genocidului care a lovit Insula… 
 

GUVERNATORUL: (îmbrăcat în haine militare) Lucrurile se precipită, domnilor. Domnule Ministru de Război, trebuie să luăm cât mai repede o hotărâre.

MINISTRUL DE RĂZBOI: Eu zic că mai avem timp, domnule Guvernator. Mai important mi se pare problema supravieţuitorilor…

GUVERNATORUL: Ai ordonat acum o oră echipelor de intervenţie să treacă la degajarea supravieţuitorilor, domnule Ministru!

UN GENERAL: Dacă îmi permite Excelenţa sa, domnul Guvernator al Insulei… Echipele de militari americani plecaţi de la Baza militară au jefuit Băncile, Cazinourile, au pătruns în locuinţele oamenilor adunând bijuteriile şi lucrurile de valoare…

GUVERNATORUL: (aspru, încruntându-se) De lucrul acesta nu am fost informat, domnule Ministru.

MINISTRUL DE RĂZBOI: E un lucru firesc, Excelenţă, într-o împrejurare ca aceasta. Din toate timpurile războinicul învingător a fost un jefuitor fără milă, tenace, mereu nesătul. (tăcere adâncă)

GUVERNATORUL: Notaţi-vă problema aceasta…Trebuie să discutăm cu Comandantul Bazei.

AL DOILEA GENERAL: Ipoteza mea este că informaţia privind avaria declanşată la Instalaţiile nucleare ale Bazei militare din insulă, n-a fost deloc întâmplătoare…(mică pauză. Se gândeşte) De asemenea cred că n-a fost deloc vorba de o alarmă falsă, de un exerciţiu de război atomic, pentru a testa comportamentul unei populaţii.

MINISTRUL DE RĂZBOI: Este şi părerea mea, domnule Guvernator..

AL DOILEA GENERAL: Cred că este vorbe despre intenţiile unor anume cercuri bancare de la Waschington sau poate europene, care au intenţionat distrugerea Insule şi a Arhipeleagului ca centru Financiar al lumii.  Pentru a provoca o criză financiară mondială, un crah bancar. Cunoscându-se faptul că aici îşi petrec vacanţele în fiecare an, cei mai mari bancheri ai lumii, oameni politici influenţi, artişti bogaţi, au ales intenţionat tocmai acest moment al vârfului estival, pentru a-i distruge. Au murit foarte mulţi dintre cei mai mari bancheri ai lumii. La ora actuală, cum probabil se va recunoaşte ulterior, Sistemul financiar mondial este paralizat. Trei sferturi din bancherii  lumii, şi peste jumătate din foştii oameni politici au murit în noaptea  trecută în genocidul produs.

GUVERNATORUL: (întrerupându-l) Nu ne interesează ce s-a întâmplat. Ci cum scăpăm cu faţa curată! Ce spunem opiniei publice? (mică pauză)

MINISTRUL DE RĂZBOI: Avem Declaraţia Comandantului bazei Militare. Asigurările date de militari americani că experimentul este pur psihologic!

UN GENERAL: Nu. Comandantul Bazei, colonelul Heyspis a menţionat experimentarea unei arme radioactive necunoscute până acum, dar ale cărei efecte vor fi minime. În experiment ponderea ei era neînsemnată. Ceea ce i-a interesat pe ei a fost modul cum va reacţiona din punct de vedere psihologic o populaţie extrem de diversă din punct de vedere etnic, cultural,  formată din indivizi umani cu mentalităţi diferite.

GUVERNATORUL: Asigurările Colonelului au fost pur verbale. Formale, domnilor.

AL DOILEA GENERAL: Avem înregistrarea Declaraţiei pe bandă.

GUVERNATORUL: (uitându-se la ceas. Apasă un buton de pe tastatura aflată pe Birou) Să mi se aducă ultimele informaţii, vreau rapoartele cele mai recente. (către colaboratorii lui) O Declaraţie a unui Colonel, Comandantul unei baze Militare, înregistrată pe bandă, e prea puţin ca să explice un măcel, un genocid de proporţiile celui petrecut pe Insulă în noaptea trecută.

MINISTRUL DE RĂZBOI: Voi lua asupra mea riscurile acestei greşeli, Excelenţă.

GUVERNATORUL: Ar fi o soluţie…(mică pauză, se gândeşte) Trebuie să mai căutăm alte argumente. (în buncăr pătrunde un Ofiţer care se prezintă în faţa Guvernatorului)

OFIŢERUL: Excelenţă, permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă ultimele declaraţii ale Agenţiilor de presă.

GUVERNATORUL: Ascult.

OFIŢERUL: Agenţia France Press a transmis pentru a doua oară Declaraţia Preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Guvernul SUA neagă orice amestec al său în declanşarea genocidului de proporţii întâmplat noaptea trecută în Insulă, Guvernul american a ordonat începerea imediat a unei anchete în legătură cu presupusul accident de la baza Militară din Insula noastră.

OFIŢERUL: Preşedintele Statelor Unite a anunţat  Agenţia de presă BBC, condamnă în termenii cei mai aspri păstrarea sau utilizarea în condiţii de nesiguranţă absolută a mijloacelor moderne de luptă. Orice Stat care nu garantează securitatea absolută a armamentului său atomic nu are nici o  scuză în faţa opiniei publice.

GUVERNATORUL: (gesturi de nervozitate) Penibil, penibil….Mai departe.

OFIŢERUL: Guvernul chinez, anunţă Agenţia TASS, condamnă sever imperialismul american, făcându-l responsabil de moartea a două miliarde şi jumătate de oameni, în genocidul care s-a produs noaptea trecută pe Insulă…Tot Agenţia TASS anunţă că Bazele sale militare ruseşti aflate în zona Oceanului Pacific au fost trecute în starea maximă de luptă.

GUVERNATORUL: (nemulţumit) Gogoşi, gogoşi de doi bani, domnilor…mai departe!

OFIŢERUL: Agenţia France Press anunţă că Guvernele Uniunii Europene sunt foarte îngrijorate de accidentul produs la Baza americană de pe Insula noastră.

GUVERNATORUL: Dacă ai ştiri care ne interesează exclusiv, în mod special?

OFIŢERUL: O ultimă informaţie, domnule Guvernator. Guvernul indian  pune la dispoziţia noastră Flota a treia, trimiţându-ne ajutoare în valoare de 500 milioane  de dolari.

GUVERNATORUL: La cât se ridică ajutoarele trimise până acum?

OFIŢERUL: La 50  de miliarde de dolari, Excelenţă.

GUVERNATORUL: (meditând) Nu este rău…Mai ales decă ne gândim că în  zilele următoare or să crească…(deschizând interfonul) Să mi se dea cifra exactă a supravieţuitorilor.

VOCEA: (în interfon) Până la ora zece au fost internaţi în spitale 157 de supravieţuitori. Cifra supravieţuitorilor se astimează a fi mai mare. Deocamdată numărul este foarte mic.

GUVERNATORUL: Puţin… (îngândurat) Foarte puţin… (mică pauză, se gândeşte) Să zicem că vor fi salvaţi 300.000 de supravieţuitori, din trei milioane...cifra e foarte mică, doar o zecime.

UN GENERAL: Abia  zece la sută…

MINISTRUL DE RĂZBOI: Eu cred că vor fi 20 la sută, domnule Guvernator.

GUVERNATORUL: (uitându-se la ceas) Întârzie cam mult… (celui de-al doilea General) Convorbirea cu Comandantul Bazei militare să fie înregistrată şi video..

AL DOILEA GENERAL: Am înţeles, Excelenţă. Camerele de luat vederi sunt pregătite.

GUVERNATORUL: Specialiştii noştri au putut stabili despre ce radiaţie este vorba?

MINISTRUL DE RĂZBOI: Până acum a fost imposibil, domnule Guvernator…Se încearcă în continuare.

GUVERNATORUL: În cazul în care Colonelul Heyspis nu recunoaşte aranjamentele stabilite înainte de începerea Experimentului îi vom pune în faţă banda.

AL DOILEA GENERAL: Totul este  pus la punct, Excelenţă. (Vocea în interfon)

VOCEA: Excelenţa sa, domnul Guvernator, este anunţat că a sosit Comandantul Bazei militare americane, Colonelul Gerard Heyspis, care doreşte să fie primit.

GUVERNATORUL: Domnul Comandant este aşteptat. (către colaboratorii lui) Vă retrageţi. (cei doi Generali ies pe uşa care se află în partea dreaptă)

MINISTRUL DE RĂZBOI: Lucrurile se vor petrece aşa cum am prevăzut, domnule Guvernator.

GUVERNATORUL: M-aş bucura. (gânditor)

UN OFIŢER: (intrând, îl anunţă pe Comandantul Bazei militare) Excelenţa sa, domnul Guvernator al Insulei este anunţat că a sosit domnul Comandat al Bazei militare americane...

GUVERNATORUL: (pregătindu-se să-l întâmpine. Acelaşi lucru îl face şi Ministrul de Război care vine în urma lui) Să intre, dragul meu.  
 

(ofiţerul se retrage, după care îl vedem intrând pe colonelul Gerarg Heyspis, Comandatntul Bazei Militare de pe Insulă pătrunzând în sală şi salutând milităreşte
 

COLONELUL GERARD HEYSPIS: (e un bărbat înalt, uscăţiv. Este însoţit de adjunctul său. Cei patru salută milităreşte, dându-şi măna potrivit protocolului) Adjunctul meu, colonelul Jak Ives.

GUVERNATORUL: Suntem încântaţi, domnule Comandant, şi sperăm ca discuţiile noastre să dea rezultate. Vă rog să poftiţi. (îi invită să ia loc. Cei patru se aşează la masa din centrul sălii) Aşa după cum ştiţi, domnule Comandant…

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Ca şi dumneavoastră, cunoaştem datele problemei…Îmi dau seama. Sunteţi puţin îngrijorat, domnule Guvernator. Ca şi noi, de altfel.

GUVERNATORUL: Exact, domnule Colonel…referitor la  tragedia de proporţii care s-a întâmplat în Insulă nu ne aşteptam la o Declaraţie atât de categorică din partea Guvernului dumneavoastră.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: O asemenea Declaraţie este un gest pur politic, domnule guvernator. Cred că v-aţi dat seama. Personal vă garantez încă o dată, aşa cum v-am asigurat înaintea începerii Experimentului, că nici o sursă de informaţii nu va afla că ceea ce  s-a întâmplat în noaptea trecută pe Insulă a fost un Experiment…De altfel înainte de a veni la dumneavoastră am ţinut o Conferinţă de presă la Baza militară, în care s-a confirmat că adevărata cauză a genocidului a fost o avarie la la una dintre Instalaţiile nucleare. Guvernul pe care-l conduceţi, în faţa opiniei publice este absolvit de orice vină.

GUVERNATORUL: Nu m-am îndoit nici o clipă de loialitate şi corectitudinea dumneavoastră , domnule Colonel…

COLONELUL GERARD HEYSPIS: De asemenea, aşa cum s-a stabilit, Guvernul Statelor Unite vă va plăti, ca daune, suma de 30 de miliarde de dolari, urmând ca să vă fie livrate în continuare ajutoare în valoare de 60 de miliarde de dolari…sume care vor permite refacerea într-un timp foarte scurt a Bazei turistice, ca şi a celorlalte instalaţii industriale, piscicole, de altă natură.

GUVERNATORUL: (nelăsând să i se citească satisfacţia pe chip) Vă mulţumim, domnule colonel.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: (luând geanta din mâna adjunctului său) Dumneavoastră şi colaboratorii dumneavoastră, aşa cum am promis, aveţi suma de 2 miliarde de dolari…Bani pe care vi-i înmânăm chiar acum. (sunt deschise două genţi diplomat, prilej cu care le sunt arătaţi banii, apoi genţile sunt închise şi înmânate Guvernatorului) O parte din sumă este în cecuri.

GUVERNATORUL: (i se citeşte pe faţă satisfacţia. Se ridică în picioare. După ce a luat cele două genţi, le strânge mâna cu putere celor doi militari americani aflaţi de cealălaltă parte a mesei) Vă mulţumesc, domnule Colonel.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Experimentul, recunoaşteţi şi dumneavoastră, a costat cam mult Guvernul american. (încercând să zâmbească). Din păcate Experimentul, aşa cum aţi constat şi dumneavoastră, ne-a scăpat puţin de sub control...Ne-a depăşit puţin, ca să mă exprim aşa... (pauză) iniţial nu ne-am aşteptat să fie atâtea victime.

GUVERNATORUL: Fondul de reconstrucţie pe care ni l-aţi dat o să ne permită, domnule Colonel, s-o luăm de la cap.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Asta fără îndoială, domnule Guverantor. Vă confirm însă, încă o dată, că radiaţia pe care am utilizat-o în experiment permite reluarea proceselor vitale, fără nici o complicaţie, după 48 de ore.

MINISTRUL DE RĂZBOI: (intervenind în discuţie, foarte calm) Asta ar însemna, domnule Colonel, că vegetaţia nu va fi afectată de loc? Pentru că am văzut că cele mai afectate au fost păsările.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: (calm, profesoral) Radiaţia pe care am utilizat-o noi afectează pe o perioadă de 48 de ore, deci pe o perioadă foarte scurtă, centrii echilibrului şi centrii nervoşi care controlează reacţiile instinctului de conservare. Cei care au scăpat după 48 de ore cu viaţă, ne referim atât la oameni cât şi la animale, sunt buni  scăpaţi. Se vor reface într-un timp foarte scurt. (mică pauză) Psihologii noştri, şi neurologii sunt foarte precişi în sensul acesta.

GUVERNATORUL: Supravieţuitorii nu sunt afectaţi cu nimic, deci? Se vor reface integral, ziceţi dumneavoastră.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Aşa după cum ştiţi, noi v-am anunţat cu mult timp înainte ca să vă puneţi, dumneavoastră, autorităţile Insulei, familiile şi rudele la adăpost

GUVERNATORUL: Desigur, domnule Colonel, fapt pentru care vă mulţumim încă o dată.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Atunci vă referiţi la ceilalţi supravieţuitori, care au receptat doza de radiaţiei. (mică pauză, se privesc cu atenţie) Puteţi să anunţaţi, domnule Guvernator, de altfel şi noi vom face lucrul acesta prin mijloacele noastre de propagandă, că după 48 de ore, pot să-şi reia activitatea fără nici o teamă. Vor fi teferi şi nevătămaţi până la adânci bătrâneţe. (se lasă un moment lung de tăcere)

MINISTRUL DE RĂZBOI: Domnule Colonel…În timpul nopţii, echipe de militari ale Bazei dumneavoastră, au atacat băncile, cazinourile şi casele oamenilor de afaceri, sustrăgând peste 10 miliarde de dolari…Să recunoaştem că cifra este considerabilă, iar calculul nostru este doar estimativ. (urmărind reacţia celor doi interlocutori) Deasemenea am fost sustrase alte obiecte şi bunuri de valoare, cum ar fi anumite Instalaţii secrete, de peste 20 de miliarde de dolari… (oftează) Am dori, dacă se poate, să ne fie înapoiate, domnule Colonel…(se lasă o tăcere adâncă)

COLONELUL GERARD HEYSPIS: (care se gândeşte foarte preocupat) Despre lucrul acesta nu am nici o informaţie, domnule Guvernator. O să iniţiem o anchetă şi în cazul în care se va adeveri ce aţi spus dumneavoastră, făptaşii vor fi aspru pedepsiţi, iar bunurile vă vor fi înapoiate. (mecanic) Vă confirm încă o dată, acest Experiment ne-a interesat numai din punct de vedere militar. Şi din acest punct de vedere noua armă radioactivă pusă la punct, s-a dovedit foarte eficientă.

GUVERNATORUL: Ne puteţi da câteva detalii asupra acestui nou tip de radiaţii, domnule Colonel?

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Vă pot spune numai atât. Radiaţia de tipul acesta nu poate fi pusă în evidenţă, detectată şi nici contracarată de nici una dintre Puterile militare ale momentului. De asemenea lasă integre Instalaţiile militare şi industriale, portuare, băncile ale unei naţiuni.

GUVERNATORUL: În cazul acesta care credeţi că va fi după părerea dumneavoastră, domnule Colonel, locul  şi viitorul  Insulei noastre, în planul intereselor economice, al pieţei, şi  geopolitic?  Sper că mă înţelegeţi?

COLONELUL GERARD HEYSPIS: (zâmbind) Va avea un rol şi un viitor important, domnule Guvernator…(mică pauză) În anii următori, după estimările noastre,  domnule Guvernator, Insula va fi vizitată, este vorba de un pelerinaj enorm, de sute de milioane de turişti  care vor veni în pelerinaj…va fi deci un loc sacru…În cazul acesta din turism se vor câştiga zeci de miliarde de dolari…

GUVERNATORUL: (după un moment de gândire) Aceasta este şi părerea noastră. (pauză)

COLONELUL HEYSPIS: (dorind să se ridice) Cred că am anulat, domnule Guvernator, orice îndoială asupra loialităţii noastre. Vă asigurăm în continuare de tot sprijinul nostru, în orice problemă…

GUVERNATORUL: Nu m-am îndoit o clipă, domnule Colonel.

COLONELUL GERARD HEYSPIS: Cât despre victime…Sper că v-am ajutat să vă liniştiţi populaţia, care în ultimul timp devenise prea protestatară, vă crea mari probleme…Să ne gândim numai la grevele şi demonstraţiile din ultimii doi ani… La posibilitatea unei revoluţii. (rânjeşte)

GUVERNATORUL: (zâmbet amar) Mărturisesc că mă preocupa şi pe mine găsirea unor căi de liniştire a turbulenţelor şi a demonstraţiilor, domnule Colonel. Mai ales a celor antiamericane.

COLONELUL HEYSPIS: (ridicându-se în picioare, la fel procedează şi Adjunctul său) Cu permisiunea dumneavoastră, socotind discuţiile încheiate, noi ne vom retrage. Mai ales că în zilele următoare forţele noastre militare vor trebui să participe la operaţiunile de ajutor.

GUVERNATORUL: (ridicându-se şi el în picioare. La fel face şi Ministrul de Război) Suntem deosebit de satisfăcuţi, domnule Colonel.

COLONELUL HEYSPIS: Acelaşi lucru îl spunem şi noi. (cei doi sunt conduşi până la uşă de Guvernator, urmat de Ministrul de Război)

MINISTRUL DE RĂZBOI: (care a rămas singur în Cabinet. Îşi freacă mâinile de satisfacţie) Excelentă afacere. N-am văzut în viaţa mea atâţia bani!

GUVERNATORUL: (intrând în cabinet. Radiază şi el de bucurie. Este deosebit de satisfăcut) Dragul meu, a fost o afacere grozavă. Dacă te gândeşti numai la faptul că vom avea linişte câţiva ani buni…Şi că am devenit foarte bogaţi.

MINISTRUL DE RĂZBOI: (frecându-şi mâinile) Domnule guvernator…Un eveniment ca acesta trebuie sărbătorit. (merge la barul care se află îngropat în perete, de unde se întoarce cu o sticlă de coniac. Va turna în două pahare şi vor ciocni)

GUVERNATORUL: Mult noroc, dragul meu! Să fie într-un ceas bun!

MINISTRUL DE RĂZBOI: (salutând milităreşte, deosebit de fericit) Multă sănătate, Excelenţă! Să fie într-un ceas bun! Trebuie să vă gândiţi, acum, la o afacere şi mai mare! (râde fericit, beau amândoi, satisfăcuţi)

GUVERNATORUL: Mult noroc!

MINISTRUL DE RĂZBOI: Multă sănătate familiei dumneavoastră şi celor dragi, domnule Guvernator!

GUVERNATORUL: (râde, dându-şi capul pe spate) Ha ha ha ha ha ha ha ha! I-am jupuit şi pe iankei şi le-am plătit-o, potolindu-i pentru mult timp, şi pe nenociţii ăstora cărora le intrase în cap revoluţia!

MINISTRUL DE RĂZBOI: (după ce a dat peste cap paharul) Vă referiţi la demonstraţiile din primăvara aceasta, şi la iminenţa alegerilor anticipate? Ha ha ha ha ha!

GUVERNATORUL: (foarte sobru) Exact. Ha, ha ha ha! Şi cred că i-am păcălit şi pe americani.  Ha ha ha ha ha ha!

MINISTRUL DE RĂZBOI: (slugarnic) Ha ha ha ha ha! Doi iepuri dintr-o dată…

GUVERNATORUL: (după ce a turnat şi a băut paharul dintr-o înghiţitură) Ha ha ha ha ha ha! (aproape că nu se mai poate stăpâni) Ha ha ha ha ha!

MINISTRUL DE RĂZBOI: (râde şi el ca să-i facă şefului său pe plac) Ha ha ha ha ha ha ha!  
 

(cei doi rămân în această ipostază, cu paharele în mâini, râzând în hohote, aplecaţi pe spate de râsul care se rostogoleşte din ce în ce mai tare, preluat de difuzoare peste mulţimea din sală. Minute în şir râsul se va auzi înalt, sănătos, cinic, ca un personaj care pune stăpânire pe sală
 

SFÂRŞIT 
 
 
 
 

  Aminteste-ti datele mele