Cămăşile, de Ioana Ieronim


PERSONAJE:
SOFICA: ţărancă, 45 ani.
TEREZA: ţărancă văduvă, verişoara Sofiei, 55 ani.
NELU: soţul Soficăi, lucrător pe şantier la oraş, 50 ani.
VALI: fiul Soficăi şi al lui Nelu, absolvent liceu, 20 ani.
MAICA LORENŢIA: ţărancă foarte bătrână.
PRIMARUL.
O FEMEIE TÂNĂRĂ (rol mut).
SĂTENI




Într-un sat de munte, în zilele noastre.


Spaţiul: de-a lungul piesei, mai ales o curte de ţară şi drumul din faţa curţii. Poartă şi gard. În curte: o treaptă sau mai multe spre casă. Excepţii:...
Timpul: Actul I, acum vreo patru ani. Vara, când se face fânul. Actul II, acum.
În Scena I şi II: un camion cu prelată (partea din spate, deschisă). Rufele puse la uscat: cămăşi populare, ştergare, alte ţoale populare.
Imaginea şirului de rufe din curte apare ca un ecou multiplicat pe pantele satului: proiecţie video.
Şirurile de rufe apar în Scena I în cantitate moderată, în Scena II mult mai multe, apoi frânghiile rămân goale (reapar eventual câteva rufe pe frânghii în finalul piesei).
Femeile sunt îmbrăcate în „haine de purtare“, în stilul cotidian compozit-mizer de la ţară. Bărbaţii sunt şi ei îmbrăcaţi sărăcăcios. Tinerii au tricouri cu inscripţii, blugi, adidaşi (ca la oraş).
Îmbrăcămintea Soficăi sugerează o stare materială peste medie. Comparativ cu Actul I, în Actul II Sofia poartă haine care par „mai străine“.
Nelu în Actul I este îmbrăcat în salopetă curată şi pălărie.
Vali - blugi, tricou, geacă mare, cu buzunare multe, adidaşi, niciunele originale.



Limbajul şi nunţele de accent sunt din zona muntenească de nord, mai precis Muscel. Nelu şi mai ales Vali pot vorbi ca la ţară şi ca la oraş.



ACTUL IV


Scena 4


În afara satului, zonă împădurită. Apare Tereza împleticindu-se de slăbiciune. Se opreşte la un copac. Se prosternează şi începe să se roage la copac, în şoaptă, legănându-se. Treptat începe să se înţeleagă ce spune.



TEREZA: (voce în crescendo, până se înţeleg cuvintele) Frig foame... frig foame... frig foame. Doamne, mi-e frig, mi-e foame.
Şi Tu îmi spui mie – NU.
Îmi arăţi groapa dimprejurul cerului, şanţurile fără fund
mărăcinişurile de la marginea marginii.
Prăpastia lumii.
Tăcerea Ta asurzitoare aşa vorbeşti tu către mine.
Duşmanul a deschis larg porţile. Este el slujitorul Tău? E asta voia Ta?
Vorbeşte-mi ca să Te înţeleg.


Tăcere.
Tăcere zbătută ca frunza



Copace, Doamne, iartă-mă Tu.
Şi tu maică-mare, Acolo, să mă ierţi. Am ars războiul pe care mi l-ai lăsat
L-am pus pe foc – bucată cu bucată. Lemn vechi, cu multă putere.
ERA ATÂT DE FRIG!
Mi-a fost frig. Şi foame. Foame şi frig. Şi-am mai dormit în poala ta caldă
o zi şi o noapte.
Au ars blănile, braţele, spetezele, cracii, sulul, vatalele, iepele, ţeava, lemnuşul – lemnuşul ăla cârpit, cum rămăsese, că nu s-a mai găsit unul nou. Duriţele... fusceii...
Dar suveica, uite-o: la brâu, am păstrat-o. Aici o ţin. Mă împunge.
O zi şi-o noapte a sâsâit jarul în sobă ca şarpele – vorbea ceva, spunea, dojenea
Dar Tu, Doamne, unde ai fost? Tu ce spui când găurile lumii se astupă
cu viaţa mea bătrână, aşa cum s-au astupat şi cu trupul meu de copil
şi cu trupul meu tânăr odată.
Tânăr şi sterp.
Trupul, mortarul lumii... Vatalele, iepele, ţeava, lemnuşul…
Ce s-a făcut, s-a făcut. Dar a fost răul cel rău, Doamne, ori a fost el sluga ta?
A fost duşmanul, sau doar calfa cea leneşă, care a pus lemn trăsnit la temelia casei noastre?
Acum nu-ţi întoarce faţa cu silă de la mine, că sunt o bătrână. Lasă-mi mintea şi picioarele. Încolo ia Tu tot. Lasă-mi atâta putere cât să-mi duc blana mea în spinare. Ca oaia. Cât mi-or mai fi, mulţi-puţini, paşii număraţi pe pământ.
Şi inima rotocol, mica inimă – leagăn pentru Tine.


Tereza se leagănă. Se iscă un vârtej. Terezei i se pare că vede un fel de nălucă apropiindu-se. Înlemneşte, se închină repede. Şopteşte


Ioane! Bărbate! Ioane ! Tu? Ţi-e foame? ţi-e sete? ţi-e dor?
Doamne apără şi nu mă amăgi... el a plecat s-a dus... a plecat nespovedit ne-mpărtăşit, m-a lăsat, în pământ putrezeşte (Tereza tremură) şi Tu îl ţii la dreapta Ta: că om bun a fost, ca pâinea caldă.
Sau... eşti chiar Tu, Doamne, în haină de om, ascuns la faţă... ?
... sau (închinându-se) Ispititorul. Vânzătorul din biata noastră ţărână slabă.


(Tremurând scoate un cuţit din traistă şi îl înfige în pământ)


E ăsta răul cel de tot – ori este un slujitor al Tău? Descurcă-mă, Doamne.


Un sunet lung, alb, neutru şi o lumină alburie care şterge conturele. Linişte. Tereza se întinde printre rădăcinile vizibile pe pământ ale copacului. Priveşte în sus. Face un gest copilăresc, de îmbrăţişare a pomului


Tu să mă ierţi pomule, poame – pentru că am ars războiul, bucată cu bucată. Vorbeşte-mi tu. Peste râul cusut cu gheaţă, vorbeşte. Spune, de la cer la cer – nouă ceruri. Fiecare cer cu pământul şi soarele lui şi oamenii care au fost. Care vor fi – şi ară, seamănă, culeg. Ară seamănă culeg. Dar la noi – cine mai are trebuinţă? Pomule, vorbeşte tu, să te pot înţelege.


Tereza se încolăceşte şi adoarme. Imagini pe ecran îi traduc visul, colorat mai întâi: ea ţese la război fire multicolore, aurii, argintii, culorile se sting treptat şi alunecă în alb-negrul coşmarului: fire negre care i se încurcă printre degete şi ajung să o înfăşoare şi să i se încurce în jurul întregului corp. Războiul se desface în bucăţi care dispar. Tereza priveşte printre fire şi vede, obsesiv, năluca unei flăcări


TEREZA: (ţesând în vis) Cine mai are trebuinţă... Ei şed acolo frumos la masă de-a dreapta Lui... (incantează, şoptit, suprapunere de 2-3 voci)... spata şi vătala, blănile, furcile... şapte ferăstrui şapte zăbrelui... duriţele... întorcătoarea... Eu ţes urmele aci pe pământ, ţes potecile (întinzându-se după flacăra spectrală). Stai flăcăruie, sssss!


Tereza se trezeşte, zbătându-se


Da-da-da... Muncim să adunăm, să fie zestre, daaa, pământ şi bani pentru zile negre, să fie pentru ăla micu din leagăn, să fie... pentru cinsă mai fie. Pentru cine!?... Doamne iartă şi luminează!


Deodată Tereza rămâne înmărmurită, văzând o lucire spectrală într-un gard, alături. Femeia se duce la gard şi desprinde un putregai fosforescent din vârful parului. Râde fără veselie


Eh, putregai. Asta e...


(Tereza măsoară tot gardul din privire, numără parii. Fixează un punct în gard, pipăie cu piciorul pe dedesupt şi trage un hârleţ de sub gard. Cu coada hârleţului măsoară pe jos, îşi face o cruce, mai priveşte în jur, îşi scuipă în palme şi începe să sape.)


Aştepţi şi la ce să mai aştepţi.


(Tereza tremură. Vorbeşte – incantează făcându-şi curaj.)


Ochiul dracului... Banul, ochiul dracului. Tot nimica, toţi banii din lumea asta. Dar când nu-i ai, vai şi-amar. Vorba asta, că banii-s lucru necurat. Vai, cum s-a mai bătucit şi pământul ăsta! Ce tare e! Aoleu, pământe. Nu mai pot!
Bietu tătuţu n-a mai zis că banul e ochiul dracului, când se trezea la 2-3 noaptea, că dormea gata îmbrăcat. Şi-o pornea singur pe Priboi, cu banii de negustorie la bocanc – după oameni, să-i plătească. După cărăuşi prin nouă sate. E-he, câţi au mâncat o pâine de pe urma lui, să aibă ele văile-astea gură să vorbească! Şi noi acasă mereu cu spaimă, de mici, tot aşteptând.


(Tereza se opreşte, brusc neliniştită, mai priveşte în jur, mai ascultă. Apoi continuă să sape.)


Anii de război – şi mai câte. Mulţumescu-ţi Doamne şi-n ziua de azi, numai Tu l-ai apărat să nu-l secere glonţul de tânăr, să nu-l prade hoţii, să nu-l taie duşmanii, cât a umblat el.
Şi p-ormă comuniştii i-au jefuit toată munculiţa lui, toată agoniseala. I-au luat tot ce-au găsit – ascuns – şi la gherlă cu el. Aur i-a trebuit, săracu. Aurul ăsta, pentru zile negre, cum zicea el. Bani albi pentru zile negre. Pentru zilele mele negre de-acu. Dumnezeu să-l odihnească, tata.


(Tereza se opreşte puţin, bocind în surdină)


Mort prin mâlurile Dunării. Cine ştie cum şi când, la care ceas, fără lumină la căpătâi, nespovedit ne-mpărtăşit.


(Se iscă un vânt. Tereza tremură şi sapă mai departe.)


Hai ulcică, unde-mi eşti... Hai ulcică, hai... că acu se crapă de ziuă.


Tereza îşi lălăie singură de urât, copilăreşte. Deodată se aude zgomotul de hârleţ în ceva tare (sunet intensificat de simţurile femeii). Tereza sapă în jur şi scoate ulcica. Se aşază. Stă o secundă. Apoi desface, febril, legăturile. Găseşte ulcica goală: cu o singură monedă pe fundul ei. Tereza rămâne cu banul în mână


Scena 5


Noapte, în bucătăria Sofiei. Lumina vine de la nişte lumânări şi de la focul din sobă
(Atmosfera: între mister, nelinişte şi ilaritate).


TEREZA: „Nu-i da a trăi nu-i da a grăi pânla mine n-a veni... la inimă să-l împungi“
SOFICA: „să-l împungi şi la mine să-l aduci“
TEREZA: „Nu-i da a trăi, nu-i da a grăi cu văduve grase, cu fete frumoase. Să n-aibă stare“
SOFICA: „... stare, nici alinare cum n-a avut maică-sa când l-a făcut“
TEREZA: (desface cordonul Sofiei şi-l împunge cu un ac) „Să-l împungi, să-l străpungi şi la mine să-l aduci“
SOFICA: (şopteşte) Pe Nelu...
TEREZA: Nelu... „Că eu nu înfig acul în brâul meu înfig săgeată în inima bărbatului meu!“
SOFICA: „Adă-l prin târg fără ruşine, prin codru făr-de sine“, că eu n-am bărbat de dat.
TEREZA: ... „Te bat şi te bat... cu nuiaua de sânger să vii ca un înger, cu nuiaua de cer să vii ca un vier.“ Vii?
SOFICA: Vin.
TEREZA: „În brânci, pe sub rădăcini... Cu cămaşa sfâşiată cu pula sculată!“ Vii? – vin!
SOFICA: Haida, bre!... Nici aşa!! Ce! de asta-mi arde mie?... Să ne-audă careva... Femei în toată firea care suntem!
TEREZA: Hă? Păi dac-aşa zice, cum vine vorba.
SOFICA: Femei bătrâne! aşa ceva...! (o apucă râsul) De când nu mai...
TEREZA: Hai nu te mai face! parcă nu ştiai. (râde şi Tereza) Acu s-a dus concentrarea.
SOFICA: S-a dus – în mă-sa!


Râd amândouă, până ajung să se sprijine una de alta de râs


SOFICA: (potolindu-se) Ascultă... nu e de râs deloc. (Se uită la ceas) Timp ar mai fi oleacă.
TEREZA: Ar mai fi. Ia mai zi o dată – ce zici că ţi-a ghicit?
SOFICA: Care?
TEREZA: Ţiganca! Ce zici că ţi-a ghicit?
SOFICA: Nu ţi-am spus? Nimic. Măcar a fost cinstită, mi-a zis – nu se-arată şi pace. Nu se-arată c-ar avea pe una. La Vali da, se-arată.
TEREZA: O fi, la Vali. Ce să te mai aştepţi, de-acuma.
SOFICA: O fi. Dar ce, crezi că mutu-mi spune mie? S-alerg la baba Ioana, la ţigancă, să-mi zică ea!
TEREZA: Da la mânăstire?
SOFICA: Tot la fel. Am dat la slujbe... nimic! Unde e şi distanţa asta... (începe iar să ţârâie a plâns) Parc-am început să-i uit şi glasul. Lu Nelu. Mă mai rugam eu atât de tine, altfel? Că pânte-ai lăsaaat...
TEREZA: Mă jurasem că la de-astea nu mă mai bag.
SOFICA: Da de ce?
TEREZA: Pentru că... mi s-a făcut frică!
SOFICA: Aşa deodată?
TEREZA: M-am speriat rău – Începuse aşa că... prea le reuşeam. Prea-prea, ştii?
SOFICA: Demult?
TEREZA: Acu vreo câţi va ani, era cam...
SOFICA: S-o fi mai trecut.
TEREZA: Acu ce-am hotărât am hotărât.
SOFICA: Doamne-ajută! O să-ţi recunosc, să ştii... Poate să-ncerci şi-n altfel? (Tereza nu înţelege) Adică, să dai – de bărbat.
TEREZA: Mai ştii când ţi-a dat mica să-ţi vadă ursitul.
SOFICA: Da, tu! Mama ta mi-a spus mie-ntâi de Nelu. Că i s-a arătat, în uniformă! Şi eu abia mergeam pe10 ani.
TEREZA: Mai zi să nu crezi!... Păi atunci hai s-o pornim p-aia cu „fierbe ocnă clocoteşte pământul mi-l coşcoveşte“... (Tereza apucă mătura şi face un cerc în jurul Sofiei, incantând) „fierbe ocnă clocoteşte, iarba mi-o dogoreşte, pe el la Sofia-l porneşte“...
SOFICA: Pe Nelu...
TEREZA: Pe Nelu – (cu jumătate de gură) să nu se nimerească altu…
SOFICA: Poftim!?...
TEREZA: (continuă serios, concentrat) „Pe NELU la Sofia-l porneşte.“ Pune palmele faţă-n faţă. Aşa. (Tereza potriveşte mâinile Sofiei deget peste deget) „Degetul ăsta-i cu soţ...“
SOFICA: Ah! (Sofia atinge degetele similare unul de celălalt). „Degetul ăsta-i cu soţ. Ăsta-i cu soţ. Ăsta-i cu soţ. Ăsta-i cu soţ. Ăsta-i cu soţ.
TEREZA: „Toată lumea are soţ numai eu n-am soţ.“
SOFICA: „...numai eu n-am soţ.“
TEREZA: „numai eu n-am soţ.“ (Pauză) „Dimone spiriduş rău, mergi la ursitorul meu, de păr să-l apuci, călare să-l aduci peste codri văi şi munţi, peste ape fără punţi“
SOFICA: „ape fără punţi“
TEREZA: „... În vis să-l visez, aievea să-l văz // De-o fi legat să se dezlege“ Zi-i.
SOFICA: „De-o fi legat să se dezlege“
TEREZA: „De-o fi dezlegat să-l lege“
SOFICA: „...de mine să se lege“...
TEREZA: „Gol să-l aduci, aici să-l aduci, să stea în a lui piele.“ şi-acu fugi, dimone. Fugi, piei.


Tereza deschide uşa, face un gest cu mătura, alungând ceva din aer şi bate cu cleştii de la foc în podea


SOFICA: (descărcându-şi energia zăgăzuită până acum) Neluuu! ... Nelule! ... Nelu, el să fie! EL „să nu poată bea, să nu poată mânca pân-la mine n-a pleca. Fie mut fie ciuntat... fie mut fie ciuntat, numa să-mi fie bărbat...“


Tereza e uimită/înfricoşată de izbucnirea Sofiei. Focul începe să ţiuie. Tereza se apropie, umblă în foc, ţiuitul încetează. Tereza se uită în jur, ascultă foşnetele nopţii. Pauză lungă.
Apoi Tereza începe să-şi pregătească patul, în bucătărie. Se aude cocoşul, apoi mai mulţi cocoşi la distanţă



TEREZA: Atunci dimineaţă-ntâi ne apucăm de... (gest referitor la muncă)
SOFICA: De lemne? Da, păi n-am vorbit?
TEREZA: Pe la 5, ziceai?
SOFICA: Mnnnţ – zi-i 6. (Pauză) ştii ce, tu? Rămân să dorm şi eu aci cu tine-n bucătărie.


(Se micşorează lumina.)


TEREZA: Atunci, să-mi trag eu salteaua.


Tereza trage de pe pat (sau laviţă sau ladă) o saltea şi o aşterne pe jos


SOFICA: (deodată vede lucind galbenul la gâtul Terezei, pe sub bluză) Ia te uite la ea... a luat salba la purtare!
TEREZA: Salbă pe mă-sa!
SOFICA: Tu! ai pus ochii pe vreunul, hoaţo! Îţi arde de măritiş!!
TEREZA: Ei, şi tu, măritiş!
SOFICA: Ia, ia, ia să văd...


Sofia se apropie de Tereza şi-i desface pe jumătate cu forţa bluza la gât


TEREZA: Ce să vezi! N-ai ce vedea. Un galben. Parcă n-ai mai văzut galben!
SOFICA: (feminină, curioasă) Napoleon...
TEREZA: UNUL! Unul e. De la tata.
SOFICA: Cuuum? De-atunci? Tot a mai rămas!? (Tereza tace, dens.) Adică după cât au scotocit ăia? Pârliţii! Şi el tot mai avea?
TEREZA: Da. Mai avea. Ascunşi într-un loc.


Sofia duce mâna la gură de uimire


SOFICA: Un loc.
TEREZA: Ăsta e tot ce-a mai rămas. Unul... din tot ce-a fost.


Sofia o sfredeleşte pe Tereza cu privirea. Apoi începe să se legene şi să suspine, un fel de bocet stăpânit


TEREZA: Ştii ce, tu? Gata!! Eeiii... Destul am bocit şi-am plâns. Mortu de la groapă nu se-ntoarce. Tragem a rău (se bate peste gură). Eu una m-am liniştit. Că doar n-am omorât pe mama! Hai, gata şi tu – atâta jelanie. Ia zi, să te-aud: ce-am avut şi ce-am pierdut, puiu ţaţii pui! Şi râzi, că râsu face bine. Te fereşte şi de boli. Zicea la televizor.
SOFICA: Ce-ai, tu, nu ţi-e bine? De unde-ai mai scos-o? Poate vrei să râd la comandă!?
TEREZA: Da. La comandă! Ha-ha-ha.


După un moment, le apucă un râs nebun pe amândouă. Fiecare se prăbuşeşte în propriul culcuş, râzând.
Cortina



Scena 6


Sofia, Tereza, Nelu


Sofia şi Tereza în curtea Sofiei


TEREZA: (privind în zare) Iaaaa uite-l! Tu, Sofiiico, n-auzi!? A venit!
SOFICA: Hă!?
TEREZA: A venit!!
SOFICA: Ce? (Priveşte şi nu vede nimic) Unsă vină? Ţi se năzare! De câte ori nu mi s-a năzărit şi mie...
TEREZA: Uite-l pe Nelu, tu, stai că trece-acu de pomi, la răspântie... acu-acu, uite-l na! Vezi?
SOFICA: Nu e ăla Nelu! Mai şi vorbeşti, Nelu! Ce, aşa e Nelu?
TEREZA: Nelu e, tu. Nelu e.


Pauză. Femeile privesc cu tot mai intensă uimire şi emoţie. Intră Nelu, cu un picior drept şprotezăţ, sprijinit în baston, se opreşte, da drumul unui mic bagaj la pământ. Femeile îngheaţă şi ele. Întuneric total pentru un scurt moment. Lumina se deschide spre un spaţiu din interiorul casei


SOFICA: (în casă) Intră-intră... Intră-intră intră... Vino.


Nelu bâjbâie, îşi potriveşte şi repotriveşte bastonul în trepte, urcă/intră cu greutate


SOFICA: (se repede, reflex, ridică papucii să i-i dea) N-am mişcat papucii ăştia (brusc nu ştie ce trebuie să facă cu papucii, le dă drumul din mână) din loc.


Nelu ridică ochii, priveşte în jur, priveşte papucii. Sofia izbucneşte în râs şi plâns deodată


SOFICA: Atâta timp...!!! Cum?... nu-nu


Alunecă unul către celălalt, bastonul lui Nelu cade pe podea. Ei se încleştează unul de celălalt stângaci, irezistibil, îngaimă cuvinte neinteligibile. Nelu se sprijină de Sofica, ea îl trage, ajung să-ş dea drumul pe un pat/canapea


SOFICA: Cum?... Ce... s-a făcut?
NELU: Pe şantier... Dar a fost în afara serviciului.
SOFICA: În afara?... (îşi şopteşte ceva)


Se aude, proiectat cu ecou, din şoapta Soficăi „Fie mut fie ciuntat, numa să-mi fie bărbat...“


NELU: Adică nu mi-au dat... mai nimic. Şi cât am cheltuit... (semn către picioare. Un geamăt)
SOFICA: Și să nu spui tu nimic, Nelule! Ce s-a făcut... / Ce mi-ai făcut tu mie, Nelule, Nelule!
NELU: Ce-am făcut. Ce-am făcut. (Pauză) Am mai stat s-adun la loc, un ban. Şi-a dat criza peste noi.
SOFICA: Să nu-mi spui tu mie nimic.
TEREZA: Şi dacă spuneam, ce...?
SOFICA: Să nu spui tu nimic la nevasta ta!
NELU: Eh, nu te mai face...! Femeia să te ştie numa de la brâu în jos...
SOFICA: Ba de bărbat se zice, mă... că numa de la brâu în jos.


Izbucnesc amândoi în râs, nebuneşte, îşi dau ghionţi, se pipăie


NELU: Cât m-am gândit...
SOFICA: Stricatule!... Nu te laşi! Da eu...
NELU: Acu ce ne-om face noi...
TEREZA: Ce ne-om face!... (iar ecoul: „numa să-mi fie bărbat“) Eşti aici, mulţumescu-ţi Doamne, cât L-am rugat să vii! Ce să ne facem... Ne-o face Dumnezeu cuib şi nouă. Nu ne lasă El. Eşti – AICI. (Se aud bocănituri şi strigăte afară) Ia uite!! Fuga la poartă, c-a venit! Uite-l şi pe Vali!!
NELU: Vali, sigur. Vali. N-am apucat să spun ...


Sofica iese val-vârtej.
Întuneric



Scena 7


Sofica, Tereza, Nelu, Vali, Tânăra femeie, Primarul, Săteni, Imigranţi


Tereza, în curtea Soficăi. Sofica intră, venind din casă, urmată de Nelu la o distanţă. Vali intră dinspe uliţă, îmbrăcat destul de sărăcăcios, cu bagaj puţin. Este urmat de Tânăra femeie, însărcinată, care rămâne înaintea porţii şi îşi pune rucsacul lângă ea. Sofica scoate un strigăt şi se repede să-l îmbrăţişeze pe Vali, se dă un pas înapoi, îl îmbrăţişază iar, apoi, îl trage şi pe Nelu la ea şi-i cuprinde pe amândoi. Tereza îşi şterge lacrimile, la oarecare distanţă


VALI: Asta e.
NELU: Asta e. Iată-ne – acasă. Şi cu mâna goală... Geaba vii, geaba te duci...
VALI: Hai că p-asta n-am mai auzit-o de când... Da. Nu mai e loc şi de noi – p-acolo. Nu mai e nevoie.
NELU: Eh! Acasă – tot acasă. Nu te mai dă nimenea la o parte.
VALI: Să sperăm! Dacă zice şi domprimar...
SOFICA: Ce primar vorbeşti, mă, Vali?
VALI: Primarul – comunei!
SOFICA: Ai dat tu de primar!? Eu nu
l-am mai văzut – ă-hă!
TEREZA: De la alegeri.
SOFICA: De la alegeri. Când cu ploconu
TEREZA: De l-a zvârlit peste gard
SOFICA: Şi guiţa p-aici prin curte, prin bălării.
VALI: Hai că asta-i veche.
SOFICA: Da tu ce crezi, că anul trecut n-a fost tot aşa? Alt godac. Ba-n plus a întins domprimar masă mare la toţi duminică în faţa bisericii...
TEREZA: Cu lăutari.
SOFICA: A mai pus şi milionul de căciulă – şi gata, la săptămână s-a reales. Allalt, văru nostru, a dat mai puţin!
NELU: Cât ai zis?! Un milion? Şi de unde?
SOFICA: După banii vechi, vine vorba. Un milion. De unde? He-he-he... Uite-aşa, din căciulă... Voi aţi uitat ce-i p-aicea, măăă, băieţii mamii!?
VALI: Ia uite-l, primaru! Vorbeşti de lup!


Intră Primarul


PRIMARUL: Nelule! bine-ai venit, mă Nelule! Aşa ce mă bucur că v-aţi întors, de m-am ţinut după voi! Să ne mai şi adunăm noi între noi, fraţilor, să... Vali, a dat Dumnezeu! Numa atâtica erai (arată statul unui copil), cât o lingură – şi-acu...
VALI: Am mai crescut de-atunci!
PRIMARUL: Fie pâinea cât de rea...
Vali începe să transmită SMS-uri Tinerei femei, care a rămas în poartă. Celularele/iphone celor doi semnalizează între ei – mesaje şi priviri de la distanţă.
NELU: Aşa-aşa! Zi-i că nu zici rău, cum ne-nvăţa la şcoala primară. O mai ştii şi p-aia cu paşte iarba...
PRIMARUL: Da – pe care-o cunoşti! Şi ce, nu e adevărat? Eu, să iertaţi c-am dat buzna, că poate nici n-aţi apucat să intraţi în casă. Da am vrut, aşa, să vă spun din prima cum stă treaba. Să ştiţi. Că m-am zbătut şi-am aplicat la Fonduri. Să vedem ce-o pica. Pică el ceva, nu se poate, de la Fonduri. Punem şi ce mai avem noi – adică eu sau altu, sau altu – şi voi, din partea voastră – şi s-o face...
Nelu şi Vali reacţionează/vorbesc deodată.
NELU: Care noi? De unde!
VALI: Fonduri...? Ce fonduri? Ale cui?
PRIMARUL: Fonduri europene! Acuma asta e vorba. Fondurile. Se ştie de toată lumea. Nu ştiţi voi, că n-aţi fost. Fondurile, zic, pe de-o parte – adică mai cu ce avem şi noi – aşa cere, contribuţie de la beneficiar! Şi-n plus, că asta am vrut să vă spun, a dat norocu peste noi de-am găsit un investitor. Un cunoscut al meu. Deci, unul din Austria. Adică da, Austria.
NELU: Bun, Austria. Bun. Biiine.
PRIMARUL: Din Austria. S-a hotărât să investească aici la noi, să dezvolte. Da numa peste vreo doi-trei ani, zice, să mai treacă din criză. Noi pân-atunci să rezistăm.
NELU: Să rezistăm, asta e vorba. Vali, ia adu, mă, fata-ncoa! Ce-o laşi în poartă! Aşa te-am învăţat!?


Vali o aduce pe tânără în curte, îi duce bagajul


VALI: Ea e Anita.
PRIMARUL: Sărumâna, domnişoară.
VALI: Soţia. Mamă, tuşă Tereză, ea este Anita, soţia mea.


Sofia şi Tereza rămân înmărmurite, nu ştiu cum să reacţioneze, exclamă


PRIMARUL: Soţia! Să fie cu noroc, băiatule! Să fie cu noroc, Vali, puiule! Casă de piatră... De-aia zic, bine-aţi venit! De-acu o mai veni binele şi pentru noi. Cum zic, noi ne zbatem. Românul nu piere.
NELU: Nu piere, a naibii pielea pe el! Măi, şi ce bunăstare-o să dea peste noi... în viitor! mai ceva ca pe vremea ăluia. (Gest spre pământ.)
PRIMARUL: Adică!?
NELU: Ăla de zicea, strângeţi voi cureaua acuma, pentru un viitor luminos.
PRIMARUL: Lasă-le bre, nea Nelule, mai vorbeşti acia... potcoave de cai morţi. Alte vremuri acuma!!
VALI: Ei, destul am stat. Uite că ne-am întors – la moment. E vremea – de arat. La treabă cu noi.
NELU: Ce-ai zis?!
VALI: Că e vremea să – ieşim la arat.
NELU: Arat!
VALI: Avem de-ales? Acu e vremea aratului, acu arăm!
NELU: Şi cu ce arăm, Vali, băiatule?... Visezi! Când nouă nu ne-a mai rămas nimic. (Bodogăneşte ceva de şcoală şi de Vali, se uită la Vali bombănind) Mucoşi, cu caşu la gură, nişte păsărari... Uşor calcă pe pământ.


Nelu se uită la el însuşi, la piciorul-proteză şi la baston, cu jale.


VALI: Eu atât am de zis. M-am gândit la toate. Ştiu ce spun! (O cuprinde pe Tânăra femeie după umeri.)
Primarul se retrage, să nu mai asiste la scena de familie.
NELU: Pot să te-ntreb respectuos – noi cu ce arăm? Cu ce?!... Doamneee, Dumnezeule, păcatele mele!
VALI: Cu plugul! cu ce!...
NELU: Care plug?! Cine-a mai avut trebuinţă...?
VALI: Uite, ăla cu care mă jucam eu, aruncat prin magazie (caută) – nu ni l-a luat nimenea, plugu ăl vechi. Uite-l. Îl dregem noi! Vezi? Îl vezi? (Nelu e siderat. Pauză.) Hai! Relaxează-te. Şi nu mai sta atâta pe gânduri. Avem cu ce! A-mân-doi.


Un sunet lung, alb, o schimbare de lumină care să indice un alt unghi al timpului.


SOFICA: Bine-aţi venit acasă!!! Terezo! hai încoa! Avem de lucru aici.


Nelu, şchiopătând în baston şi Vali, cu plugul în spate, ajung la câmp şi încep să are, în prim plan: Vali înjugat la plug şi Nelu în urmă, la coarnele plugului.


Între timp încep să apară în scenă (o parte fiind arătaţi pe ecran) mai mulţi oameni, de toate vârstele, îmbrăcaţi modest, prăfuiţi, unii desculţi, ca nişte aluviuni: oamenii locului şi străini (de mai multe rase). Îşi lasă fiecare bagajele cum nimereşte şi apucă ce poate, câte o unealtă, poate chiar un băţ, începând să lucreze pământul. Unii lucrează cu mâinile goale. Oamenii sunt împreună, vorbesc între ei, se îndeamnă, lucrează, mai râd (limbaj neinteligibil).


Între timp Tereza şi Sofia adună din mai multe unghere părţi dintr-un război şi încep să îl monteze. Tereza o aşază la război pe Tânăra femeie, soţia lui Vali, scoate galbenul de la gât şi îl pune la gâtul Tinerei – care mai are atârnat de gât şi un toc cu celularul/iphone. Tereza o îmbrăţişează. Vin lângă ele şi alte femei, care se ajută la ţesut.



Cortina se lasă încet.


SFÂRȘIT

  Aminteste-ti datele mele