Casa Zoicăi, de Mihail Bulgakov


Personajele: 

ZOIA DENISOVNA PELŢ, stăpâna apartamentului şi a atelierului

MANIUŞKA,   cameristă

ANISIM ZOTIKOVICI PORTUPEIA:, preşedintele comitetului de bloc

PA VEL FEODOROVICI OBOLIANJNOV, conte

ALEXANDR TARASOVICI AMETISTOV, verişorul Zoiei

BORIS SEMIONOVICI GUS, director comercial

GANDZALIN

HERUVIM

CROITOREASA

PRIMA DOAMNĂ

A   DOUA   DOAMNĂ

A TREIA DOAMNĂ

O LUCRĂTOARE

ALLA VADIMOVNA

MĂRIA NIKIFOROVNA

LIZANKA

MADAM  IVANOVA

PRIMUL  NECUNOSCUT

AL DOILEA NECUNOSCUT

AL TREILEA NECUNOSCUT

CORP DE MORT

HOBBER 

Actul întâi

Se văd antreul, salonul şi dormitorul din apartamentul Zoiei. În ferestre arde un apus de mai. Dincolo de ferestre, curtea unei clădiri enorme răsună ca o monstruoasă tabacheră muzicală. Gramofonul cântă: „Pe pământ, tot neamul omenesc..."; cineva strigă: „Cumpărăm primusuri!", altcineva: „Cuţite, foarfeci ascut!", un al treilea: „Samovare sudăm.'"'... Gramofonul: „Se închină unui singur idol sfânt". Din când în când, huruie tramvaiul. Rare claxoane de automobil. Un concert infernal. Apoi, când zgomotul se mai potoleşte, se aude o polcă veselă, cântată la armonică.

ZOIA (îmbrăcându-se în faţa unui şifonier cu oglindă, fredonează polca): Haide, haide, înger drag... Am hârtiuţa!... Am pus mâna pe ea!... Am hârtiuţa!

MANIUŞKA (apărând brusc): Zoia Denisovna! Iar a venit Portupeia peste noi!

ZOIA (în şoaptă): Fă-i vânt, fă-i vânt! Spune-i că nu sânt acasă!

MANIUŞKA: S-a  strecurat  pe  uşa  de  servici,  blestematul...

ZOIA:   Dă-1 afară!  Dă-1 afară!  Spune-i, că am plecat. (Se ascunde în dulapul cu oglindă)

PORTUPEIA::  (apare brusc): Zoia Denisovna, sunteţi acasă?

MANIUŞKA: Nu e, doar vă spusei că nu-i. Şi-apoi frumos vă stă, tovarăşe Portupeia, să daţi buzna în dormitorul  unei  doamne?

PORTUPEIA: Puterea sovietică nu preconizează dormitoare. Poate vrei şi tu un dormitor separat, ai? Când vine?

MANIUŞKA: Eu de unde să ştiu? Că doar nu-mi dă mie raportul.

PORTUPEIA:  O fi şters-o la ibovnicul ei.

MANIUŞKA: Ce needucat eşti, tovarăşe, despre cine vorbeşti aşa?

PORTUPEIA: Tu, Mario, să nu-mi faci pe proasta! Cunoaştem noi bine afacerile voastre. Comitetul de bloc vede totul ca-n palmă. Comitetul de bloc e ochiul care veghează. Şi de dormit, dormim cu un singur ochi iar cu celălalt vedem tot. De aia şi suntem pun

MANIUŞKA: Mai bine te-ai duce de aici, Anisim Zotikovic, de ce te-ai băgat în dormitor?

PORTUPEIA: Vezi că sânt cu servieta! Cu cine crezi că vorbeşti? Servieta asta e semn că pot pătrunde oriunde Sunt persoană oficială, inviolabilă. (încearcă să îmbrăţişeze pe Maniuşka.)

MANIUŞKA: Lăsaţi că i-oi spune eu soţiei dumitale şi o să-ţi facă harcea-parcea persoana oficială!

PORTUPEIA: Stai, zvârlugă, că nu te mănânc!

ZOIA (din dulap): Portupeia,eşti un porc!

MANIUŞKA: Vai!  (Fuge.)

ZOIA (ieşind din dulap): Halal preşedinte de comitet! N-am ce zice!

PORTUPEIA: Eu chiar credeam că aţi plecat de  acasă. Ce-i veni  să mintă?  Da  vicleană mai  sunteţi,  Zoia Denisovna...

ZOIA: Da şi dumneata, Portupeia! Ce poamă indiscretă poţi să fii. în primul rând, foloseşti vorbe necuviincioase. Ce   înseamnă   ibovnic? Vorbeşti de Pavel Feodorovici?

PORTUPEIA: Eu sânt un om simplu. N-am umblat pe la universitate.

ZOIA: Păcat. În al doilea rând, eu nici nu sânt îmbrăcată,! şi dumneata te fâţâi prin dormitorul meu. Iar în al treilea rând, eu nu sunt acasă.

PORTUPEIA: Cum adică? Mi se pare cam ciudat.

ZOIA: Pe scurt — ce vrei de la mine? Iar v-aţi gândit să-mi băgaţi pe cineva în apartament?

PORTUPEIA: Bineînţeles. Doar sunteţi singură în şase camere!

ZOIA: Cum adică singură, dar Maniuşka?

PORTUPEIA: Maniuşka-i fată în casă şi are cămăruţa ei de zece metri lângă bucătărie.

ZOIA: Maniuşka!

MANIUŞKA (apare): Ce-i, Zoia Denisovna?

ZOIA: Cine eşti tu?

MANIUŞKA: Nepoata  dumneavoastră,  Zoia Denisovna.

PORTUPEIA: Şi cum îi spui Zoiei Denisovna?

MANIUŞKA: Ma tante.

PORTUPEIA: Ah, scârbă mică!

ZOIA: Poţi să te duci, Maniuşka.

Maniuşka  o zbugheşte afară.

PORTUPEIA: Nu mai merge aşa, ZoiaDenisovna. Ce mă tot fraieriţi!  Maniuşka — nepoată!... Vă e nepoată, cum vă sânt eu mătuşă!

ZOIA: Portupeia, eşti un mitocan!

PORTUPEIA: Şi prima cameră e tot goală!

ZOIA: Pardon, e plecat în delegaţie.

PORTUPEIA: Ce-mi tot spuneţi poveşti, Zoia Denisovna! Nici nu mai e la Moscova! Să fim obiectivi, v-a plasat o hârtiuţă de la trustul de faianţă şi a şters-o din oraş.

ZOIA: E o persoană mitică.  

PORTUPEIA: Iar mie,, din cauza dumneavoastră,   adunarea   generală mi-a   servit nişte urale... n-am ştiut cum să-mi iau tălpăşiţa.

ZOIA: Ce mai vrea şi haita aia?

PORTUPEIA: Despre cine vorbiţi?

ZOIA: Păi despre adunarea voastră generală.

PORTUPEIA: Ştiţi ceva,  Zoia Denisovna,  să fi fost altul în locul meu...

ZOIA: Păi tocmai asta-i nenorocirea, că nu altcineva, ci dumneata eşti în locul dumitale.

PORTUPEIA: S-a hotărât să vă băgăm pe cineva, să vă restrângem, iar jumătate din adunare urlă să vă dăm de tot  afară!

ZOIA: Pe mine? Afară? (Face cu mina un gest obscen.)

PORTUPEIA: Asta ce vrea să însemne?

ZOIA: Exact ce se vede: ciuciu!

PORTUPEIA: Ei bine! Uite, să crap dacă nu vă bag mâine un muncitor! Să vedem dacă o. să-i plimbaţi şi lui ciuciu pe la nas. Mii de scuze! (Se îndreaptă spre uşă.)

ZOIA: Portupeia, ia dă-mi te rog o mică informaţie. De ce în casa noastră, o comunitate tovărăşească, nu-i   aşa, monsieur   Gus-Bagajnâi  ocupă singur cele opt camere de la mezanin?

PORTUPEIA: Îmi pare rău, dar Gus are contract pentru apartament. El va încălzi toată casa.

ZOIA: Îngăduie-mi o întrebare indiscretă. Cât ţi-a dat dumitale personal ca să-i sufle locuinţa lui Firsov?

PORTUPEIA: Uşurel,   Zoia Denisovna — sânt   o   persoană cu funcţii de răspundere!

ZOIA: În buzunarul interior al vestei ai nişte bancnote. Seria VM, primul număr — 425900, controlează.

PORTUPEIA (se descheie, scoate banii, înlemneşte) Ale-hop! Dumneavoastră, Zoia Denisovna, sânteţi în relaţii cu necuratul, eu am observat eu asta mai demult.

Pauză

ZOIA: Deci, Maniuşka şi persoana mitică rămân în vigoare.

PORTUPEIA: Pe conştiinţa mea, Zoia Denisovna, cu Maniuşka nu se mai poate. Toată casa ştie că e servitoare.

ZOIA: Bine, hai să te cred. Mă autorestânng cu o persoană.

PORTUPEIA: Dar cu celelalte camere, cum rămâne?

ZOIA: Na, poftim!

PORTUPEIA: (citeşte); Prin prezenta i se permite cetăţenei Pelţ să deschidă o croitorie şi o şcoală model. Oho-ho!... pentru cusut haine de lucru pentru soţiile de muncitori şi de funcţionari... spaţiul în plus... drace! Cine-a scos documentul ăsta? Gus?

ZOIA: Ah,  parcă ce mai contează!  Uite ce-i,  stimate tovarăşe,  copia  acestei  fiţuici  o   dai  bandiţilor dumitale, iar eu una — nu sunt acasă!

PORTUPEIA: Apăi  sigur,  cu  hârtiuţa  asta  se  mai  simplifică situaţia!

ZOIA: Apropo, mi-au dat azi la Mur o hârtie de cinci ruble, şi e falsă. Ia uită-te, doar te pricepi la  bancnote.

PORTUPEIA: Ce limbă veninoasă! (Se uită.) E bună hârtia!

ZOIA: Iar eu te asigur că e falsă. Ia porcăria asta şi arunc-o!

PORTUPEIA: Bine, o aruncăm.

ZOIA: Şi   acum,   drogul   meu,   marş!   Trebuie   să   mă îmbrac.

PORTUPEIA: (plecând): Numai să hotărâţi azi, cu cine vă auto-restrângeţi, trec eu mai târziu.

ZOIA: Bine.

Undeva se aude un pianș și o voce: „Nu cânta, frumoas-o pentru mine / Cântecele  :Georgiei   divine..."* (*Romanţă de M.I. Glinka pe versuri do A.S. Puşi (n.t.).

PORTUPEIA: (oprindu-se la uşă, înfundat şi tânguitor): Aşadar Gus dă el bănuţii, dar le şi notează seria?

ZOIA:   Păi dumneata ce credeai?...

PORTUPEIA: iese prin salon şi antreu si in acelaşi timp apare Obolianinov. Arată îngrozitor...

OBOLIANINOV: Zoia, pot să intru? (îşi aruncă pălăria şi bastonul.)

ZOIA: Pavlik!   Sigur că poţi.  Ce-i,   Pavlik,  iarăşi...?

OBOLIANINOV:  Nu mă pot lupta cu mine... Trimite după chinez... după chinez, te implor!... ZOIA: Bine, bine...   (Strigă.)  Maniuşka! ApareManiuşka. Pavel Feodoroviei nu se simte bine, fugi repede la chinez!

Întuneric.  Apartamentul Zoiei dispare. Apare o cameră sordidă de subsol, slab luminată de o lampă cu gaz. Rufe pe sfoară.   Gandzalin stă aplecat deasupra unei   spirtiere    aprinse.    În   faţa   lui Heruvim.

GANDZALIN: Tu eşti la tine un pungaş chinez, bandit! Vasele ai fulat, cocaina ai Mat, unde ai dispălut? Cum să cled la tine? Olecuţă taţi! Bandita eşti tu!

HERUVIM: Pleacă imediat din spălătorie, tu hoţ! Ţe? Ţe ziţi? Goneşti pe salman chinez? Ţe? Mi-a fulat mătăsica pe Ţvetnoi buleval, cocaina mi-a zmulz un bandit, lecuţa să mă omoale, uite (îi arată o cicatrice). Ţi-am munţit si tu mă goneşti. Ţe o sa manânţe salman chinez la Moscova? Lău tovalăş! Tlebuiesti omolât.

GANDZALIN:   Tu dacă ai să omoli, pe tine comunista poliţie te ia. Ai să vezi!

Pauză.

HERUVIM:  Ţe? îţi goneşti azutolul? Am să mă spânzul  la uşa  ta!

GANDZALIN: Pauză. Mai fuli? Ai să mai zulesti?

HERUVIM: Nu! Nu!

GANDZALIN: Zi: zau!

HERUVIM: Zau!

GANDZALIN: Mai  zi  zau încă!

HERUVIM: Zau, zau, pe Dumnezeu!

GANDZALIN: Pune halatul,  ai să munţesti.

HERUVIM: Sunt flamând, două dzile n-am mâncat, dai pâiniţe olecuţă!                                    

GANDZALIN: Ia pâiniţa din sac.                

Bătăi   la   uşă.                           

GANDZALIN: Ţine este, ţine, ţine?                

MANIUŞKA (de după uşă): Deschide;  Gazolin, prietenii!

GANDZALIN: A-a, Maniuska!  (Deschide uşa.)

MANIUŞKA (intră): De ce te-ncui? Halal spălătorie, poţi să baţi până crapi!

GANDZALIN: A, Maniuska, saliut, saliut!

MANIUŞKA: Ei,  Gazolin,  hai la  ai mei.  Iar s-a îmbolnăvit Obolianinov.

GANDZALIN: La mine nu poate să meldzi acum, dau la tine doctolia.

MANIUŞKA:  Nu, vino s-o dizolvi tu acolo, să nu mai zică ăia c-o faci prea diluată.

GANDZALIN: Ţe? Molfină?       

Gandzalin spune ceva în chineză. Heruvim îi răspunde în chineză.

GANDZALIN:Maniuska, meldze el, faţe ţe tlebuie.

MANIUŞKA: Da ştie?

GANDZALIN: Ştie, nu te teme. (Scoate din colţ o cutiuţă, i-o dă lui Heruvim, îi vorbeşte în chinezeşte.)

HERUVIM: Ţe mă înveţi. Hai, fatal

GANDZALIN (către Heruvim): Poaltă-te mai bine, sa aduţi ţinti luble. Fii atent.

MANIUŞKA: Ce-1 tot boscorodeşti? E blând ca un heruvimi

GANDZALIN: Ţe heluvim, un bandit!

MANIUŞKA: Păi atunci la revedere, Gazolin!

GANDZALIN: La levedele, Maniuska! Când te măliţi cu mine?

MANIUŞKA: Ia te uită! Da ce, ţi-am făgăduit eu aşa ceva?

GANDZALIN: A, Maniuska! Păi ţine a spus?

Pupă-i mâna doamnei şi nu te înghesui la gură!

MANIUŞKA: Hai! (Maniuska iese cu Heruvim.)

GANDZALIN: Buna fata, Maniuska! Gustoasa fata, Maniuska !(Fredonează trist în chineză.) Beculeţul şi spirtiera se sting. Întuneric. Spălătoria dispare.

Apar dormitorul, salonul şi antreul Zoiei. În dormitor Obolianinov, Heruvim şi ZoiaObolianinov îşi   încheie   manşeta,   îşi   aranjează   mâneca,  învie.

OBOLIANINOV: Cât ţi se cuvine, dragă chinezule?

HERUVIM: Șapti Iubii.

ZOIA: De ce şapte şi nu cinci? Tâlharilor!

OBOLIANINOV: Lasă Zoia, lasă ! E un chinez destoinic! (Se pipăie la buzunare !)

ZOIA: Plătesc eu, Pavlik, stai! (îi dă banii lui Heruvim.)

HERUVIM: Salumâna.

OBOLIANINOV:Uită-te, Zoia, cum zâmbeşte! E ca un heruvim! Talentat chinez!...

HERUVIM: Talent e olecuţă... (Intim.) Viei, sa aduc la fiecale zi? Nu spune la Gandzalin... avem de toate — molfină,  spilt...  Viei  te  desenăm  flumos?   (Îşi descoperă pieptul,  îşi  arată tatuajul dragonul prinde viaţă, straniu şi înfricoşător.)

OBOLIANINOV: Nemaipomenit! Zoika, uită-te!

ZOIA: Ce îngrozitor! Singur l-ai făcut?

HERUVIM: Singula. La Sanhai făcut.

OBOLIANINOV: Ascultă, heruvimul meu, poţi veni la noi în fiecare zi? Sânt bolnav, trebuie să mă tratez cu morfină. Tu ai să pregăteşti soluţia, s-a făcut?

HERUVIM: S-a făcut!

ZOIA: Pavlik, fii atent, dacă-i un vagabond...

OBOLIANINOV: Nu, nu se poate!... îi stă scris pe faţă că-i un virtuos reprezentant al Chinei. Eşti cumva membru de partid, ia zi, chinezule?

HERUVIM: Noi spălam lufe.

ZOIA: Rufe? Vino peste o oră să ne înţelegem, ai să calci la mine la atelier.

HERUVIM: Bine...

ZOIA: Maniuska, condu-1 pe chinez!

MANIUŞKA (apare): Poftiţi!  (Iese cu Heruvim în antreu.)

Obolianinov dă la o parte perdeaua spre dormitor: deasupra Moscovei s-a lăsat înserarea.  Se aprind primele lumini. Zgomotul e mai înăbuşit. Un glas începe din nou romanţa: „Ele îmi amintesc..." şi se stinge.

HERUVIM (în antreu): La levedele, Maniuska, eu vin peste o olă. Eu, Maniuska, am să vin la fiecale zi, m-a luat Oboiian în sluzbă. În ce slujbă?

HERUVIM: Am să aduc doctolii. Sălută-mă, Maniuska!

MANIUŞKA: Altă dată.i. Poftiţi. (Deschide uşa.) (misterios): Când voi fi bogat, ai să mă saluţi? Bogat, flumos...

MANIUŞKA: Du-te, du-te cu Dumnezeu...

Heruvim  iese.

OBOLIANINOV: Ce tip original!

ZOIA: (la fereastra din dormitor): „Ehe îmi amintesc Pavlik, am făcut rost de hârtiuţa aceea.   (Pauză.) Conte, de ce nu-i răspunzi unei doamne?

OBOLIANINOV: Iartă-mă, am căzut pe gânduri. Te rog să nu-mi mai spui conte.

ZOIA: De ce?

OBOLIANINOV:Vine azi la mine unul, în cizme de vânătoare. Zice: „Dumneavoastră sunteţi un fost conte..."

ZOIA: Şi?

OBOLIANINOV: Şi aruncă mucul de ţigară pe jos... Când veneam spre tine am trecut cu tramvaiul pe lângă grădina zoologică şi văd un anunţ: aici este expusă o fostă găină... îl întreb pe paznic: şi ce e ea acum ? Acum e cocoş, îmi răspunde.

ZOIA: Nu înţeleg nimic... Ah, Pavlik, Pavilik... (Pauză.) Ei, Pavlik. hotărăşte-te, eşti de acord... (în şoaptă.) cu întreprinderea?

OBOLIANINOV: Acum îmi e totuna... sunt de acord. Nu mai suport să văd foste găini! Trebuie să plecăm de aici cu orice preţ!

ZOIA: O, da! Te topeşti văzând cu ochii! Am să te duc la Paris. Până la Crăciun vom avea un milion de franci, îţi garantez.

OBOLIANINOV: Dar cum o să ne strecurăm?

ZOIA: Ne ajută Gus. Fostul Gus*... Pare atotputernic! (* Gânsac; mahăr, şmecher (rus.).

OBOLIANINOV: Mi-e sete, Zoia nu ai cumva nişte bere?

ZOIA: Maniuşka! Apare Maniuşka. Du-te şi cumpără nişte bere!

MANIUŞKA: Aduc numaidecât! (O zbugheşte în sufragerie, acolo în antreu, îşi pune în grabă o broboadă şi iese uitând să încuie uşa.)

OBOLIANINOV:Mie mi s-a făcut deodată frică... tu nu te temi te vor prinde?

ZOIA: Dacă acţionăm cu cap, nu ne prind. Hai, Pavlik„ în camera persoanei mitică, nu vreau să discutăm aici problema asta.

Zoia iese cu Obolianinov prin salon şi închide uşa după ea. Vocile lor înăbuşite se aud dincolo de uşă. Undeva, în curte, o voce tâmpă şi subţire începe să cânte: „Era seară, era lună, / Ger, zăpadă peste tot. / Tinerel bătut de soartă..."

AMETISTOV (intră în antreu; e trist): Tremura, sărmanul, tot! (Pune jos geamantanul înnoroiat, se uită în jur.) Ametistov poartă nişte pantaloni  rupţi,  un trenci slinos, şapcă, iar pe piept are o insignă. Ei, fir-ar să fie! Să te cari de la gara Kursk, patru verste, cu geamantanul, e şi asta o performanţă, trebuie să vă spun! Acum ar fi bună o bere! Of, soartă nenorocită, iar m-ai zvârlit la etajul patru! Oare ce-ai de gând să-mi oferi aici? (Se uită pe uşa bucătăriei.) Hei, tovarăşi, e cineva pe aici? Zoia Denisovna e acasă? Hm... (Se uită în salon, aude vocea lui Obolianinov şi a Zoiei, se apropie să asculte.) O-ho! Am picat la tanc.

MANIUŞKA (cu sticlele de bere, intră în antreu): Doamne-sfinte!  Uitai să-nchid uşa!.Ametistov  se  întoarce  în   antreu. Ce-nseamnă asta? Ce doriţi?

AMETISTOV: Pardon, pardon! Nu vă neliniştiţi, tovarăşă! Bere! Pică tocmai bine. De la gara Kursk visez la o bere!

MANIUŞKA: Da pe cine căutaţi?

AMETISTOV: Pe Zoia Denisovna. Cu cine am plăcerea să discut?

MANIUŞKA: Sunt nepoata Zoiei Denisovna. Îmi pare bine!

AMETISTOV: Foarte bine! Nici n-am bănuit că Zoecika are o nepoată atât de drăguţă. Verişorul Zoiei  Denisovna.  (Sărută mâna  Maniuşkăi.)

MANIUŞKA (dezorientată): Zoia Denisovna! Zoia Denisovna!

Ametistov  dă   buzna   în  sufragerie  după   Maniuşka, cu geamantanul în mână. La strigătul Maniuşkăi intră Zoia şi Obo1ianinov.

AMETISTOV: Draga mea verişorică, je vu saliu ! Zoia înmărmureşte.Dar nu-mi faci cunoştinţă cu cetăţeanul,   verişoară?

ZOIA: Tu... tu... tu... Pavel Feodorovici, acesta e vărul meu Ametistov...

AMETISTOV: Pardon,   pardon...   (Către   Obolianinov.) PutMokovski, fără de partid, fost nobil OBOLIANINOV(uimit): îmi pare bine...

AMETISTOV: Dragă verişoară,   îngăduie-mi   să-ţi   spun   două cuvinte aparte.

ZOIA: Pavlik, iartă-mă, dar trebuie să schimb două vorbe cu Alexandr Tarasovici...

AMETISTOV: Pardon, pardon, Vasili Ivanovici... n-a trecut cine ştie ce timp şi mi-ai uitat numele, dragă veri-şorică! Ah, cât de amar îmi e să constat asta of-of-of!

OBOLIANINOV: Vă rog, vă rog... (Dispare.)

ZOIA: Maniuşka, du-te şi toarnă-i nişte bere lui Pavel Feodorovici.

Maniuşka iese.  Pauză.

ZOIA: Parc-ai fost executat la Baku?

AMETISTOV: Pardon, pardon, şi ce-i cu asta? Dacă am fost executat la Baku, acuma gata, nu mai pot nici să dau o fugă până la Moscova? M-au executat din greşeală, fără nici o vină.

ZOIA: Simt că ameţesc.

AMETISTOV: De bucurie?

ZOIA: Nu înţeleg nimic...

AMETISTOV: Păi am avut baftă cu amnistia din mai... Apropo, ce-i cu nepoata asta a ta?

ZOIA: Ce nepoată! E camerista mea, Maniuşka.

AMETISTOV: Aha, am înţeles, pentru păstrarea spaţiului locativ. (Cu voce puternică.): Maniuşka!

Maniuşka apare dezorientată

AMETISTOV: Drăguţă! Adă-ncoace nişte bere, că mor! Şi ia zi ce nepoată eşti tu, fir-ai să fii! (Maniuşka pleacă uimită.) Iar eu i-am pupat mâna! Ce ruşine!

ZOIA: Unde ai de gând să stai? Fii atent că ia Moscova e o mare criză de locuinţe.

AMETISTOV: Ştiu. Bine înţeles că la tine.

ZOIA: Şi dacă eu îţi spun că nu te pot primi?

AMETISTOV:  Aha, aşa deci! Faci pe nebuna! Bine, fă tu, fă pe nebuna! Îți goneşti vărul care a venit pe jos  de la gara  Kursk?   Goneşti  un   orfan,   da?   Goneşte, hai goneşte-l! Nu-i nimic, plec...   (îşi ia valiza) şi nici măcar bere n-am să beau... Numai că o să-ţi pară rău, scumpa   mea verişoară...

ZOIA:   Aha, vrei să mă sperii? Ei bine, nu, asta n-o să-ţi meargă!

AMETISTOV: De ce să te sperii? Sânt un om de treabă, un gentleman, (în şoaptă) şi să nu-mi spui pe nume de nu mă duc glonţ la G.P.U.* să informez ce fel de atelier vrei să organizezi tu aici. Eu, dragă Zoia Denisovna, am auzit tot! (Se îndreaptă către uşă.) (* Gosudarstvennoe politiceskoe upravlenie politică de stat (n.t.).

ZOIA:   Stai! Cum ai intrat fără să suni?

AMETISTOV:  Ei, hai să lăsăm... De altfel nici nu te-am îmbrăţişat, verişoară.

ZOIA (îl respinge): O, soartă!

Maniuşka intră, aducând o sticlă de bere şi un pahar,

ZOIA: Maniuşka, cum de n-ai încuiat uşa? Vai, Maniuşka!... Ei, lasă, nu-i nimic. Du-te şi cere-i scuze lui Pavel  Feodorovici...

Maniuşka iese.

AMETISTOV (bea bere): Uf, ce grozav! Aveţi o bere clasa-ntâî la Moscova! Văd c-ai reuşit să-ţi păstrezi căsuţa, bravo Zoia!

ZOIA: O, soartă!... Se vede că trebuie să-mi port crucea mai departe!

AMETISTOV: Nu! Vrei să mă supăr şi să plec?

ZOIA: Spune-mi în primul rând ce vrei?

AMETISTOV: În primul rând vreau nişte pantaloni.

ZOIA: Chiar n-ai pantaloni? Dar geamantanul?

AMETISTOV: În geamantan am şase pachete de cărţi de joc  şi o  broşură Există minuni?   Noroc  cu  minunile astea. De nu erau ele, crăpăm de foame!   Crezi că-i glumă să mergi cu trenul de marfă şi cu personalul de la Baku până la Moscova!... La Baku am luat şi eu de la secţia de cultură, drept amintire, înţelegi, o sută de broşuri: Există minuni? Le  vindeam cu o rublă în  tren... Şi  există, Zoecica, dovadă, că iată, sunt aici!... Grozavă bere! Tovarăşi, cumpăraţi o broşură!.. Cărţile sânt măsluite? Drept cine mă luaţi, madam?

ZOIA:  Lasă. Ametistov!  Pe unde te-ai  vânturat şase ani?

AMETISTOV:   Of, verişoară!... In anul 1919 am fost şeful secţiei artelor  din  Cernigov.

Zoia izbucneşte în râs.

AMETISTOV: Au venit albii. Aşadar, roşii mi-au dat, fireşte bani pentru evacuarea la Moscova, iar eu mă evacuez, cum ar veni, la albi, la Rostov, şi intru în slujba lor... Pe urmă primesc, fireşte, de la albi pentru evacuare, şi intru la roşii ca responsabil al unui grup de agitaţie. Roşiii mi-au dat iar pentru evacuare, eu m-am dus la albi, în Crimeea. Aici am fost simplu administrator la un restaurant din Sevastopol... am dat peste o gaşcă.. am jucat chemin-de-fer şi mi-au suflat cincizeci-de mii într-o seară...

ZOIA: Ţi-au suflat? Ţie? înseamnă că erau specialişti de clasă!

AMETISTOV: Nişte harapi suspecţi, îţi spun eu, suspecţi... lai apoi, fireşte, din nou la roşii, şi m-am apucat de slalom pe pârtia puterii sovietice. La Stavropol —în echipa de pompieri, la Voronej — responsabil al secţiei de aprovizionare... în sfârşit, m-am eoni vins că n-am stofă de carierist şi am hotărât să avansez pe linie de partid. Şi ce mi-am zis, ia să stârpesc eu birocraţia, povestea asta cu stagii şi vechimi de tot felul. Şi tocmai se stinge la mine în cameră prietenul meu Cemodanov, Karl PetrojviCi, personalitate luminoasă, om de partid... La Voronej? Nu, asta se întâmpla deja la Odesa. Mi-am zis' atunci, ce pierde oare partidul? Moare unul, iar altul îi şi ia locul, intrând imediat în rândurile sale. L-am bocit puţin pe defunct, i-am luat carnetul de partid — şi tule-o la Baku. M-am gândit că-i un loc bun, liniştit, poţi organiza un chemin-1 de-fer... Mă prezint, aşa şi pe dincolo, zic, Cemoj danov, zic. Şi iată că se deschide uşa şi apa prietenul lui Cemodanov. Dau să fug — fias-total! El are nouarul, eu un vax... Mă reped spre ferestre, ferestrele sunt la etajul întâi... Excelent!

Ghinion, ce mei! Când am spus cuvântul de înc heiere la proces, mă crezi, nu numai publicul intelectual, profesorii, dar şi miliţienii boceau! Şi atunci m-au executat... Ce să-i faci! Trebuia să merg la Moscova. Vai, Zoika, te-ai abrutizat de tot în apartamentul tău! Te-ai rupt! Te-ai rupt de mase!

ZOIA:   În fine! Ai auzit totul?

AMETISTOV :  Norocul, Zoecika, ce să-i faci?

ZOIA:   Te primesc. AMETISTOV    Zoecika!

ZOIA:Taci! îţi dau postul de administrator al întreprinderii, însă bagă de seamă, Ametistov, dacă-mi faci vreo figură, risc totul, dar de distrus tot te distrug! Fereşte-te, Ametistov, prea ai povestit multe despre tine!

AMETISTOV:  Deci, povestea tristă a unui suflet pribeag i-am încredinţat-o unei vipere?   Mondio!

ZOIA:   Taci, cretinule! Unde e colierul, pe care ai promis să-1 predai chiar înainte de plecare? AMETISTOV:  Colier? A-a, stai... Unul cu briliante mici?

ZOIA:  Ah, ce canalie poţi să fii, canalie!

AMETISTOV:   Mersi, madam! Ca să vezi cum îşi primeşte Zoecika rudele!

ZOIA:   Acte ai?

AMETISTOV: Am buzunarul plin de acte, problema e, care dintre aceste acte este, ca să zic aşa, mai proaspăt... (Scoate un portofel.) Karl Cemodanov — despre ăsta nici nu poate fi vorba! Siguradze Anton — nu, nici ăsta nu merge.

ZOIA:  E absolut îngrozitor, pe cuvânt. Doar erai Putnikovski!

AMETISTOV: Nu, Zoecika, am greşit. La Moscova Putnikovski e absolut exclus. Cred că cel mai bun ar fi propriul meu nume. L-or fi uitat pe aicea în opt ani. Na, trece-1 pe Ametistov! Stai, aici, la serviciul militar, am avut şi o hernie... (Scoate o hârtie.)

ZOIA (ia din dulap nişte pantaloni superbi): Pune-ţi pantalonii.

AMETISTOV:  Dumnezeu să-ţi binecuvânteze inimioara ta cea bună! întoarce-te, surioară!

ZOIA:   Ce să zic, nu mai pot de curiozitate! Să faci bine, să dai pantalonii înapoi, sunt ai lui Pavel Feodorovici.

AMETISTOV:  Consort morganatic?

ZOIA:   Să te porţi politicos cu el. E soţul meu!

AMETISTOV:    Cum zici că-i spune?

ZOIA: Obolianinov.

AMETISTOV: Contele? Bravo!... Te felicit, surioară! Deşi, probabil, nu mai are para chioară. După mutră pare contrarevoluţionar... (Iese de după paravan, admiră pantalonii de pe el.) Umani pantalonaşi! în nişte pantalonaşi ca ăştia te simţi imediat pe altă platformă...

ZOIA: Descurcă-te  singur  cu  numele...  mă pui într-o situaţie penibilă, Pavlik!

Intră Obolianinov.

ZOIA: Iartă-mă, Pavlik, am avut de lămurit o treabă. Ne-am lăsat furaţi de amintirile copilăriei... doar am   crescut   împreună   cu   Zoecika.   

AMETISTOV: Adineaori aproape că mă apucase plânsul... vă uitaţi la pantaloni... pardon, pardon, m-au jefuit pe drum... La Taganrog mi-au şparlit al doilea geamantan, a fost de-a dreptul grotesc! Cred că n-o să vă supăraţi? Între nobili nu se dă importanţă unor asemenea fleacuri...

OBOLIANINOV: Vă rog, vă rog, îmi pare bine...

ZOI A: Uite, Pavlik, Alexandr Tarasovici va lucra la noi ca administrator. N-ai nimic împotrivă?

OBOLIANINOV : Doamne fereşte, îmi pare foarte bine...  dacă tu îl recomanzi pe Vasilii Ivanovici...

AMETISTOV: Pardon, pardon, pe Alexandr Tarasovici... Sunteţi mirat? Acesta e numele meu de  actor, numele complet   de  actor  e — Vasili Ivanovici Putnikovski, iar în viaţă — Alexandr Tarasovici Ametistov.   Familie   cunoscută,   mulţi   purtători   ai acestui nume au fost executaţi de bolşevici... un adevărat roman! O să plângeţi în hohote când am să vi-1  povestesc... îmi pare foarte bine.

OBOLIANINOV: De unde sosiţi?

AMETISTOV: Eu? De unde sosesc eu? Pe mine mă întrebaţi? în momentul de faţă, vin din Saratov. Un adevărat roman, o să plângeţi în hohote...

OBOLIANINOV: Permiteţi-mă să vă întreb: sunteţi cumva membru de  partid?

AMETISTOV: Chel chestion? Se poate?

OBOLIANINOV: Aveaţi pe piept... un soi de... probabil că mi s-a părut.

AMETISTOV: A. nu, nu, asta era pentru drum. Ştiţi, e necesară pentru tren, să-ţi iei peste rând tichet de loc, una, alta...

MANIUŞKA (intrând): A venit Portupeia.

ZOIA: Cheamă-1 aici (Către Ametistov.) Fii atent, e preşedintele comitetului de bloc.

PORTUPEIA: Bună seara, Zoia Denisovna, vă salut cetăţene Obolianinov.  Ei, v-aţi gândit,  Zoia Denisovna?

ZOIA: Da, Uite actele. Trece-1 pe Alexandr Tarasovici Ametistov, acum a sosit. Va fi administratorul atelierului.

PORTUPEIA: Aha, deci v-aţi gândit să vă angajaţi?

AMETISTOV: Sigur, sigur... Un păhărel de bere, stimate tovarăşe?

PORTUPEIA: Mersi. Nu vă refuz. E tare cald, ştiţi, iar eu, tot timpul în picioare...

AMETISTOV: Da, e vreme...

PORTUPEIA: Mare mai e casa asta a dumneavoastră, dragă tovarăşe,... de-a dreptul uriaşă... Ce să mai vorbim, e pur şi simplu un chin! La serviciul militar aveţi o hernie? Chiar aşa (îi dă hârtia.)

AMETISTOV: Sunteţi membru de partid, tovarăşe?

PORTUPEIA: Sunt simpatizant.

AMETISTOV: A, îmi pare bine! (îşi pune insigna.) Eu sunt un fost membru de partid. (încet, către Obolianinov.) Devan le jan... hocus-pocus...

PORTUPEIA: Şi de ce aţi ieşit?

AMETISTOV: Mici disensiuni fracţionare... Nu sunt de acord cu o serie de lucruri... M-am uitat în jur şi ce văd — nu, nu merge treaba! Atunci le-am spus-o drept în faţă...

PORTUPEIA: Drept în faţă?

AMETISTOV: Da, păi ce-aveam de pierdut în afară de lanţuri? Am jucat, la un moment dat, un rol colosal... Nu, zic, asta nu-i o treabă bună! în primul rând, am deviat. În al doilea rând, ne-am pierdut puritatea liniei. Am pierdut tradiţia! Aşa deci, zic ei? Păi când te-om... De, oameni înfierbântaţi! în sănătatea dumneavoastră! E genial, jur!

ZOIA (încet): O canalie! Hai, ajunge cu politica! Tovarăşe Portupeia, de mâine încep treaba.

AMETISTOV: Deci începem! Pentru succesul atelierului şi pentru sănătatea responsabilei — Zoia Denisovna, tovarăşa Pelţ! Ura! (Bea bere.) Iar acum în sănătatea stimatului nostru preşedinte al comitetului de bloc, a simpatizantului...   (Încet.) Cum zici că-1 cheamă?

ZOIA (încet): Anisim Zotikovici Portupeia.

AMETISTOV:  Aşa ziceam şi eu, Anisim Zotikovici Portupeia! Ura!

În curte cineva zdrăngăne la o pianină, nişte băieţi vor să cânte: „Mulţi ani trăiască."

AMETISTOV: Chiar aşa! Trăiască! Trăiască!

CORTINA 

Actul al doilea

Salonul din locuinţa Zoiei e transformat în atelier. Manechine cu feţe de păpuşi, valuri de stofe.   Lucrătoarea ţăcăne la maşină, Croitoreasa, cu centimetrul atârnat pe umăr, priveşte. Trei  doamne.

PRIMA DOAMNĂ: A nu, draga mea!... Tot clinul trebuie scos, scos, altfel se creează impresia că îmi lipsesc două coaste!   Pentru  Dumnezeu,  scoate-1,  scoate-1!...

CROITOREASA:    Bine.

A DOUA DOAMNĂ (trăncănind fără încetare către a treia): Şi închipuiţi-vă ce spune: în primul rând, madam, trebuie să vă tundeţi. Eu, desigur, fug imediat în bulevardul Kutneţki, la Jean, mă tund, alerg la ea, ea îmi pune sparterie-ul şi, imaginează-ţi: figura mea ia pe loc forma unui ceaun!

A TREIA DOAMNĂ: Hi-hi-hi!

A DOUA DOAMNĂ: Ah, drăguţă, dumitale ţi se pare caraghios!...

PRIMA   DOAMNĂ: Face cute, dragă, face cute!

CROITOREASA:    Nicidecum, madam.

A DOUA DOAMNĂ: Şi câtă impertinenţă — îmi zice ca, vezi Doamne, am pomeţii prea laţi!

Se aude soneria.

AMETISTOV(intrând în fugă): Pardon, pardon, nu mă uit...

A DOUA DOAMNĂ: Monsieur Ametistov, spuneţi-mi, cum vi se pare am eu pomeţii prea laţi?

AMETISTOV: Dumneavoastră? Kieske vu dit, rnadam? Aş zice chiar că n-aveţi deloc pomeţi.  (Dispare.)

PRIMA DOAMNĂ: Ăsta cine mai e?

CROITOREASA: Administratorul şef al şcolii.

PRIMA DOAMNĂ: Bine  pusă la  punct afacerea...

AMETISTOV(întorcându-se):   Pardon,   pardon,   nu  mă   uit... Mantoul dumneavoastră e încântător!

A DOUA DOAMNĂ: Da de unde! Aşa să fie fundul meu?

AMETISTOV: Este un fund absolut perfect, doamnă.

Soneria.

(aparte) Ah, plesnire-ai!.  Pardon,  pardon! (Iese valvârtej.)

PRIMA DOAMNĂ (îşi scoate, mantoul): Deci, până vineri?

CROITOREASA: E imposibil, madam, Varvara Nikoîaevna nu va avea timp.

PRIMA DOAMNĂ: Ah,   asta-i   de-a   dreptul   îngrozitor!   Dar   până sâmbătă?

CROITOREASA: Până miercuri, madam.

PRIMA DOAMNĂ: La revedere. (Iese.)

Lucrătoarea îi dă un pachet celei de a doua doamne.

A DOUA DOAMNĂ: Vă mulţumesc.

AMETISTOV (intrând vijelios): Orevuar,  madam! Soneria. (aparte): Da ce Dumnezeu se întâmplă? Pardon, pardon... (Iese valvârtej.)

A doua doamnă pleacă.

LUCRĂTOAREA (împachetează ceva în hârtie, îi dă pachetul celei de-a treia doamne):  Asta-i  funda  dumneavoastră.

A TREIA DOAMNĂ: Mersi.  (Iese.)

CROITOREASA (se aşează frântă de oboseală): Uff!...

AMETISTOV: Ei, dragi tovarăşi, închidem prăvălioara! Ajunge!

Lucrătoarea şi croitoreasa se pregătesc de plecare.

AMETISTOV: Odihniţi-vă, tovarăşi, conform codului muncii... Mergeţi pe Dealul Vorobiov, e o toamnă de aur, frunzele...

LUCRĂTOAREA: Ce frunze, Alexandr Tarasovici! Numai de ne-am vedea odată în pat!

AMETISTOV: Ah, cât de bine vă înţeleg! Nici eu nu visez altceva decât să mă culc! Să citesc câte ceva din istoria filozofiei materialiste şi să adorm! Nu trebuie să faceţi ordine, tovarăşe, aranjează tovarăşa Maniuşka totul.

Lucrătoarea şi croitoreasa pleacă.

AMETISTOV: M-au dat gata blestematele! Nu mai văd decât funde şi funduri înaintea ochilor. (Scoate o sticlă de coniac şi un păhărel, bea.) Ptiu, fir-ar să fie!

Intră Zoia.

AMETISTOV: Ei, Zoecika, directoare dragă, uite ce-i: o urgentezi pe Alia Vadimovna?

ZOIA: N-o să ţină...

AMETISTOV: Pardon,  pardon,...  ascultă-mă pe mine. Cât  îţi datorează?

ZOIA: Trei mii.

AMETISTOV: Deci tu ai toate atuurile, nu?

ZOIA: O să plătească.

AMETISTOV: Nu va plăti, ascultă-mă pe mine, are ochii nesolvabili. După ochi se vede întotdeauna dacă omul are sau nu bani. Judec după mine: când sunt lefter sunt îngândurat, mă năpădesc întrebările, mă atrage socialismul. Muierea e frământată de gânduri ţi-o spun eu, are neapărată nevoie de bani, iar bani — ioc! Şi ce exemplar, ar fi un giuvaer pentru casa noastră! Ascultă-! pe Ametistov! Ametistov e un om mare! Soneria. Pe cine-o mai aduce dracu?!

MANIUŞKA: Alia Vadimovna întreabă dacă puteţi s-o primiţi.

AMETISTOV: A picat la tanc! N-o scăpa din mâini!

ZOIA: Bine, nu te agita! (Către Maniuşka.) Pofteşte-o aici.

ALLA (intră): Bună ziua, Zoia Denisovna!

ZOIA: Bine-aţi ați venit, Alia Vadimovna.

AMETISTOV: Sărut mânuşiţele, adorată Alia Vadirtiovna! Alia Vadimovna, când o să vedeţi modelele pe care le-am primit azi de la Paris o să vă aruncați rochia pe fereastră! Vă dau cuvântul meu de fol cuirasier.

ALLA: Aţi fost cuirasier?

AMETISTOV: Mezui.   Fug,   vă   părăsesc.   (Dispare. Făcându-i Zoiei cu ochiul.)

ALLA: Minunat   administrator   aveţi,  Zoia  Denisovna. Spuneţi-mi, chiar a fost cuirasier?

ZOIA:Din păcate, nu pot să vă spun cu siguranţă. Luaţi loc, Alia Vadimovna.

ALLA: Zoia Denisovna, am venit la dumneavoastră cu o  chestiune  serioasă.

ZOIA:Vă ascult.

ALLA: Ah, cât e de neplăcut!... Astăzi trebuia să va plătesc...  mi-e foarte  jenă,  Zoia Denisovna.  dar... finanţele mele sunt în ultima vreme la pământ... sunt nevoită să vă cer o amânare... (Pauză.) Mă omorâţi cu tăcerea  dumneavoastră.  Zoia Denisovna!

ZOIA: Ce pot să spun. Alla Vadimovna? (Pauză.)

ALLA: La   revedere,   Zoia  Denisovna,   aveţi,   fireşte! dreptate... Asta  e, voi  face totul ca să găsesc nişte bani şi mă voi achita... La revedere,  Zoia Denisovna.

ZOIA:Numai bine, Alla Vadimovna.

Alia se îndreaptă spre uşă.

ZOIA: Atât de prost stau treburile?

ALLA: Zoia Denisovna, vă sânt datoare, car asta nu vă dă dreptul să-mi vorbiţi cu acest ton...

ZOIA: Ei nu, Aliocika, aşa nu merge! Tocmai despre ton e vorba! Nu contează cine şi cui îi este dator. Dacă aţi fi venit la mine şi aţi fi spus aşa simplu că treburile mele merg mizerabil — ne-am fi gândit împreună ce-i de făcut... Dar dumneavoastră ați intrat la mine ca o statuie... Dumneavoastră, adică, sunteţi o doamnă din lumea bună, iar eu — o biată croitoreasă... Iar dacă-i aşa, ce vreţi de la croitoreasă?

ALLA: Zoia Denisovna, vi s-a părut, pe cuvântul meu! Adevărul e că sunt atât de deprimată de datoria mea, că nu ştiu cum să vă privesc în ochi.

ZOIA: Haideţi să lăsăm datoria asta! Deci, staţi prost cu banii? Spuneţi-mi simplu şi prieteneşte! De cât aveţi nevoie?

ALLA: De mult. Atât de mult că-mi îngheaţă şi sângele-n vine.

ZOIA:   Dar pentru ce?

Pauză.

ALLA: Vreau să plec în străinătate.

ZOIA:  Înţeleg. Deci aici s-au cam dus toate dracului.

ALLA:   Da, s-au dus dracului.

ZOIA:   Dar el... Nu vreau să ştiu cine e el, n-am nevoie de numele lui...  Pe scurt,  el n-are  bani să vă aranjeze mai bine aici?

ALLA: De când mi-a murit soţul, n-am pe nimeni, Zoia Denisovna.

ZOIA:  Aoleu!...

ALLA:    Zău.

ZOIA:   Şi n-aţi izbutit să plecaţi atunci, cu trei luni în urmă?

ALLA:    N-am izbutit.

ZOIA:   Promit să aranjez eu treaba asta.

ALLA: Dacă o veţi face mă veţi obliga pe toată viaţa.

ZOIA:   Liniştiţi-vă,  tovarăşă!...  Cât  despre  bani,  dacă vreţi, vă voi da posibilitatea să câştigaţi atât cât să vă plătiţi şi datoriile.

ALLA:   Zoecika, în Moscova n-am posibilitatea să câştig. Adică, vreau să zic, să fac ceva cât de cât acceptabil.

ZOIA: De ce? La mine în atelier e o muncă acceptabilă. Veniţi să lucraţi aici ca manechin. Sunteţi invitata mea.

ALLA: Dar Zoecika, pentru asta se plătesc nişte sume infime!

ZOIA: Sume infime! Asta-i o noţiune relativă... Eu vă propun un salariu de o mie de ruble pe lună, vă anulez datoria şi, în afară de asta, am să vă ajut să plecaţi. Cursurile la şcoală sunt numai seara, o dată la două zile. Ei?

Pauză.

ALLA:    Odată la două zile? Seara?... (A înţeles.) Glumiţi!

ZOIA:   Până la Crăciun nu mai sânt decât patru   luni. Peste patru luni sunteţi liberă, cu datoriile plătite, şi nimeni —auziţi? nimeni! —nu va afla vreo dată că Alia a lucrat ca manechin. La primăvară veţi vedea Marile Bulevarde.

Undeva, dincolo de fereastră, o voce acompaniată de pian cântă înăbuşit:  „Vom părăsi ţinutul  in  care am suferit atât..."

ZOIA (în şoaptă.) Iar la Paris, omul iubit...

ALLA:    Da...

ZOIA:   La primăvară veţi ieşi cu el la braţ, şi el nu va şti niciodată...

ALLA:   Ăsta da, atelier! Ăsta da, atelier! Cursuri numai seara... Ştiţi cine sunteţi dumneavoastră. Zoika? Sunteţi dracul în persoană. Şi n-o să i-o spuneţi nimănui, niciodată?

ZOIA:   Jur!

Pauză.

ALLA: Hai, ca în vâltoare, cu capul în jos! Aliezi... De acord! Vin peste trei zile.

ZOIA: Hop! (Desface larg dulapul. înăuntru, toalete pariziene strălucesc într-o lumină orbitoare.) Alegeţi-o pe oricare vreţi — e cadoul meu.

Beznă. Zoia şi Alia dispar în ea. Apoi apare o lampă aprinsă.   S-a   înserat.   Lângă lampă — Ametistov  şi Zoia.

ZOIA: Ai văzut ce înseamnă Alexandr Ametistov?

AMETISTOV: Doar ţi-am spus!

ZOIA: Nu eşti prost, Alexandr Ametistov.

AMETISTOV: Zoecika, să nu uiţi că jumătate din bogăţia ta e făcută cu mâinile mele! N-ai să-1 părăseşti pe verişorul tău? Mă iei cu tine? Da? Ah, Nisa, Nisa, când te voi vedea! Coasta de Azur, şi eu pe malul mării, în pantaloni albi!

ZOIA: Un lucru te rog, nu mai vorbi franţuzeşte! Măcar faţă de Alia să nu vorbeşti. Nu vezi cum se holbează la tine?

AMETISTOV: Cum adică? Insinuezi c-aş vorbi prost? Nu prost, catastrofal! Asta-i impertinenţă, Zoia, parol a oner! zece ani joc chemin-de-fer şi ei cică-aş vorbi prost franţuzeşte!

ZOIA: Şi încă ceva. De ce minţi în fiece minut? Ia zi, ce cuirasierul dracului eşti tu? Cine mai avea nevoie şi de asta?

AMETISTOV: N-ai  plăcere  mai  mare  decât  să-i  spui  omului porcării.   Dac-ar   fi   după   mine,   numai   pentru caracterul tău şi te-aş trimite la ocnă.

ZOIA: Lasă trăncăneala! Nu uita că trebuie să vină Gus. Mă duc să mă schimb. (Iese.)

AMETISTOV: Gus! Şi de ce taci? (Intră în panică) Gus! Gus! Şi unde-i cuibul ăla de rândunică, imperiu ceresc?! Maniuşka, nepoţico!

MANIUŞKA (apare): Iată-mă-s!

AMETISTOV: Pot să aflu ce tot învârteşti pe acolo? Te pomeneşti că vrei să mut eu totul?

MANIUŞKA: Spălam vasele!

AMETISTOV: Le speli mai târziu. Ajută-mă!

Încep  să facă  ordine prin  casă,  aprind  luminile. Intră Obolianinov.  E în frac.

OBOLIANINOV: Bună seara.

AMETISTOV: Maestre, respectele mele!

OBOLIANINOV: Iertaţi-mă, de mult am vrut să vă rog: n-aţi putea să-mi declinaţi numele în întregime?

AMETISTOV: De ce v-aţi supărat? Ce tip ciudat sunteţi! Între oamenii de lume... Şi ce-i rău în cuvântul „maestro"?

OBOLIANINOV: Acest cuvânt neobişnuit mă zgârie  pur şi simplu la ureche. Ca şi cuvântul tovarăş.

AMETISTOV: Pardon, pardon! E o mare diferenţă. Apropos de diferenţă,  n-aveţi o ţigară?

OBOLIANINOV: Vă rog.

AMETISTOV: Mersi bocu.  (Uitându-se în jur). Vuala! Un adevărat rai! Înveseliţi-vă odată, conte! Ce staţi ca o matracucă!

OBOLIANINOV: Ce-i aia „matracucă"?

AMETISTOV: Aoleu că mohorât mai sunteţi! Cum vi se pare locuinţa ?

OBOLIANINOV: E foarte plăcută.  Seamănă întrucâtva cu fosta mea casă.

AMETISTOV: Arăta bine?

OBOLIANINOV: Foarte bine, numai că mi-au luat-o!

AMETISTOV: Cum se poate!

OBOLIANINOV:  Au venit unii  cu nişte bărbi roşcate  şi m-au zvârlit în stradă...

AMETISTOV: Cine ar fi crezut!... Ei poftim! Ce poveste tristă!

ZOIA (intră): Pavlik! Bună seara, dragul meu! Hai în camera  mea!

Iese  împreună cu  Obolianinov.

Semnal de sonerie: de trei ori lung, de două ori scurt.

AMETISTOV: Uite că vine! Lua-l-ar dracu!

Maniuşka iese în fugă. Peste câtva timp intră Heruvim.

AMETISTOV: Pe unde mi-ai umblat?

HERUVIM:  Io olecuţă călcat fuste.

AMETISTOV: Lua-te-a'r muma pădurii cu fustele tale. Ai adus cocaină?

HERUVIM:   Da.

AMETISTOV: Hai  dă-o-ncoace!  Ia  ascultă tu, Io-Beau-Ceaij uită-te în ochii mei!

HERUVIM:   Ma uit in ochii tai.

AMETISTOV:  Răspunde-mi cinstit: ai adăugat aspirină?

HERUVIM:  Niu. niu!

AMETISTOV: Oh, te ştiu eu, banditule! Lasă că dac-ai adăugat, o să te bată Dumnezeu! HERUVIM:   Olecuţă bate.

AMETISTOV: Ba nu olecuţă, ci o să te trăsnească de-a binelea, îţi dă una în ceafă şi ia-1 pe chinez de unde nu-i! Să nu mai pui aspirină în cocaină!... Ba nu, să ştii că e bună cocaina.

Heruvim îşi pune o bluză şi o şepcuţă chinezească.

AMETISTOV: Ei, acum e cu totul altceva! Şi de ce dracii  vă radeţi voi chinezii, în cap? Altul ar   fi   preţul, dac-aţi avea codiţă!

Sonerie-semnal.  Intră Maria Nikiforovna.

MARIA NIKIFOROVNA: Bună seara, Alexandr Tarasorici!  Bună seara! Heruvimaşule! AMETISTOV: Mergeţi să vă îmbrăcaţi, Maria  Nikiforovna. Vom prezenta modele noi.

MARIA NIKIFOROVNA: Au sosit? Ah, ce bine! (Iese în fugă.)

Heruvim a aprins un felinar chinezesc în nişă, arde denii umplând camera cu rotocoale de fum.

AMETISTOV:  Nu exagera.

HERUVIM:   N-am să exagelez...  (Iese.)

Sonerie-semnal. Intră   Lizanka.

LIZANKA: Respectele mele administratorului acestei mânăstiri!

AMETISTOV:  Bon suar...

Lizanka iese.

Sonerie-semnal. Când o aude, Ametistov se repede la oglindă, se dichiseşte. Intră madam Ivanova. O femeie arogantă, foarte frumoasă.

AMETISTOV:    Bună seara, madam Ivanova!

MADAM  IVANOVA: Daţi-mi o ţigară.

AMETISTOV: Maniuşka! O ţigară!

Maniuşka intră în fugă, îi oferă ţigări doamnei Ivanova.

Pauză.

AMETISTOV:    E frig afară?

MADAM IVANOVA: Nu.

AMETISTOV:    Avem o surpriză: au sosit modelele de la Paris.

MADAM IVANOVA: Asta-i bine.

AMETISTOV:    O minunăţie!

MADAM IVANOVA: Ihâm.

AMETISTOV:    Aţi venit cu tramvaiul?

MADAM IVANOVA: Da.

AMETISTOV:    Şi pesemne că era multă lume în tramvai...

MADAM IVANOVA: Da.

Pauză.

AMETISTOV:   Vi s-a stins... un chibriţel...

MADAM IVANOVA: Mulţumesc. (Iese.)

AMETISTOV(către Maniuşka):  Asta  da  femeie,  zău!  Poţi trăi o viaţă cu ea şi tot nu te plictiseşti! Nu ca tine — trăncăneşti,   trăncăneşti,   fără-ncetare... Soneria  sună   insistent.

El e! Recunosc felul de a suna al directorului comercial! Sună superb! Deschide! Apoi fugi şi te schimbă. Mă ajută Heruvim.

HERUVIM (trecând în fugă): Vine Gus!

MANIUŞKA: Doamne Dumnezeule! Gus! (Iese în fugă.)

AMETISTOV: Zoia! Gus! Primeşte-1, eu dispar! (Dispare.)

ZOIA (în rochie de seară): Ce bine-mi pare, dragă Borij Semionovici!

GUS: Bună seara, Zoia Denisovna, bună seara!

ZOIA: Luaţi loc aici, aici e mai plăcut... Vai-vai. ce om rău! Suntem doar vecini, vechi cunoştinţe, măcar odată să fi  trecut...

GUS: Credeţi-mă, mi-ar fi făcut plăcere, dar...

ZOIA: Glumesc. Ştiu că nu vă vedeţi capul de treburi.

GUS: Ce să mai vorbim, am ajuns să am şi insomnii.

ZOIA:Sărăcuţul   de   dumneavoastră,   v-aţi   surmenaţi trebuie să vă distraţi.

GUS: De distracţie nici nu poate fi vorba. (Se uită prin cameră.) E foarte plăcut aici. Domniei voastre îşi datorează atelierul existenţa.

ZOIA: Ei, astea-s fleacuri.

GUS: Apropo de atelier. Într-un fel am venit la dumneavoastră cu afaceri. Dar asta rămâne între noi. Am nevoie de o toaletă pariziană. Ştiţi, ceva ultimul răcnet, de vreo treizeci de ruble.

ZOIA: Înţeleg. Cadou?

GUS: Rămâne între noi.

ZOIA: Ah, ce hoţoman. Sunteţi îndrăgostit.  Hai, recunoaşteţi!

GUS: Rămâne între noi.

ZOIA: Nu vă temeţi, n-am să-i spun soţiei. Ah, bărbaţii, bărbaţii! Ei bine, administratorul meu vă va prezenta modelele şi veţi alege tot ce vă place. Iar apoi vom cina. Astăzi sunteţi al meu şi n-am să vă las.

GUS: Mersi. Aveţi un administrator? Ia să-1 vedem la faţă!

ZOIA: Îl veţi vedea imediat. (Dispare).

AMETISTOV (apare brusc, îmbrăcat în frac): Can on parl din soleif, on vua se reion, ceea ce în traducere în seamnă:  Când vorbeşti despre soare, îi  şi vezi razele.

GUS: Mie-mi ziceţi de raze?

AMETISTOV: Dumneavoastră, mult stimate Boris Semionovici! Permiteţi-mi să mă prezint — Ametistov!

GUS: Gus.

AMETISTOV: Doriţi să luaţi o toaletă drăguţă? V-aţi gândit foarte bine, mult stimate Boris Semionovici. Vă asigur că un sortiment atât de bogat nu veţi mai găsi nicăieri în Moscova. Heruvim!

Heruvim  apare.

GUS: Ia staţi, păi ăsta-i un chinez!             

AMETISTOV: Chiar aşa, un chinez, cu binecuvântarea dumneavoastră! Nu-1 băgaţi în seamă, prea stimate Boris Semionovici. Nu-i decât un fiu obişnuit al Imperiului ceresc. Se distinge printr-o singură calitate — e de-o cinste exemplară.

GUS: Dar la ce vă trebuie chinezul?

AMETISTOV: E  bătrânul meu lacheu, prea scumpule Boris Semionovici.  L-am adus din  Şanhai, unde am călătorit mult, strângând materiale.

GUS: Asta-i minunat. Materiale pentru ce?

AMETISTOV: Pentru  o  mare lucrare  etnografică,  am  să vă povestesc   eu   odată   despre peregrinările mele, stimate Boris Semionovici. O să plângeţi în hohote. Heruvim, dă-ne  ceva răcoritor.

HERUVIM: Acuşica. (Dispare şi apare numaidecât cu şampanie).

GUS: Şampanie?! Excelent aţi organizat afacerea, cetăţene administrator.

AMETISTOV: Je pans ! Lucrând la Paquen la Paris, îţi formezi nişte obiceiuri, nu?!

GUS: Aţi lucrat la Paris?

AMETISTOV: Cinci ani, iubite Boris Semionovici! Heruvim, poţi pleca.

GUS: Ştiţi, dac-aş crede în viaţa de-apoi, aş jura că-i într-adevăr un heruvim.

AMETISTOV: Păi, privindu-1, cazi vrând-nevrând în misticism! În sănătatea dumneavoastră, mult stimate Boris Semionovici! Şi de asemenea în sănătatea trustului dumneavoastră de metale greu fuzibile! Ura! Ura! Ura ! Nu, nu! Până la fund! Nu jigniţi firma! 

GUS: E foarte bine organizată afacerea.

AMETISTOV: Mult mersi!Aşadar, e blondă? Brunetă?

GUS: Cine?

AMETISTOV: Pardon, pardon... Acea stimată doamnă, căreia îi este destinată toaleta?

GUS: Rămâne între noi, e o şatenă.

AMETISTOV: Aveţi gust. Vă rog încă o cupă şi, de asemenea, v-aş ruga să vă sculaţi un pic.  Acest  sacou de seară parcă cere o şatenă. Aveţi un gust desăvârșit Semionovici! Heruvim!

Heruvim apare.

AMETISTOV: Cheamă-1 pe maestru şi pe madmoazel Liza.

HERUVIM: Acuşica.   (Dispare.)

Obolianinov intră, se aşază la pian.

AMETISTOV: Făceţi-vă comod, dragă Boris Semionovici! Nişte migdale? (Bătând din palme.) Atelie ! Obolianinov începe să cânte. Cortina se ridică şi pe estrada luminată apare Lizanka  într-o   toaletă  fastuoasă  şi destul de sumară. Gus priveşte toate acestea cu mirare,  jenat.

LIZANKA (în şoaptă): Să mă volatilizez? Volatilizează-te, Lizanka!

Cortina se închide.

AMETISTOV:Ce ziceţi, nepreţuite Boris Semionovici?

GUS: M-da...

AMETISTOV: Mai doriţi o cupă?

GUS: Sunteţi un administrator de-a dreptul fermecător!

AMETISTOV: Da de unde, Boris Semionovici, m-am şleuit şi eu pe timpuri, m-am mai subţiat pe la curte...

GUS: Aţi fost la curte?...

AMETISTOV: Eh, Boris Semionovici! Am să vă dezvălui la un moment dat nişte secrete de o să vă apuce plânsul!...

Atelie! Cortina se dă în lături şi pe estradă apare, într-o rochie foarte decoltată, Maria Nikiforovna. Obolianinov , cântă. Maria Nikiforovna  se mişcă în  ritmul muzicii.

AMETISTOV:   Mai multă viaţă.  (Încet): Valea!

MARIA NIKIFOROVNA (încet): Bădăranule!

AMETISTOV:  Vuzet trezemabl!

Cortina se închide. Atelier. Obolianinov cântă melodia populară Luna luminează. Pe estradă dansează Maniuşka  într-un cât se poate de decoltat costum rusesc.

HERUVIM (scoate capul pe neaşteptate, spune în şoaptă) Mamuska, uită la mine când dansezi, la oaspet nu.

MANIUŞKA (în şoaptă): Pleacă, drac gelos!

OLIANINOV(brusc): Eu cânt, camerista dansează pe scenă,ce se petrece aici?

AMETISTOV: Ssst! (în şoaptă.)  Maniuşka,  şterge-o şi pune masa pentru cină. Hai, în doi timpi!

Cortina se închide.               

GUS (pe neaşteptate): Atelie!

AMETISTOV:   Absolut corect, Boris Semionovici. Atelie!

Cortina se deschide. Obolianinov cântă un vals sentimental. Pe estradă madam   Ivanova   într-un costum foarte decoltat, atât ciâ se poate admite pe o scenă. Ametistov sare pe estradă,  dansează cu  madam  Ivanova,  îi  vorbeşte  în şoaptă.

AMETISTOV: De fapt, sunt foarte nefericit, madam Ivanova... visul meu e să plec cu femeia iubită la Nisa...

MADAM  IVANOVA (în şoaptă): Flecarule!

Dansul   se   termină.

AMETISTOV: Madmuazel, arătaţi-i lui mosio rochia... (Dispare.) Madam Ivanova coboară de pe estradă ca o siluetă din ramă şi se întoarce în faţa lui Gus.

GUS (zăpăcit): Vă   sunt   foarte   recunoscător...   din adâncul sufletului...

MADAM IVANOVA: Nu vă mai uitaţi aşa la mine! Sunteţi un insolent.

GUS (zăpăcit): Cine v-a spus că mă uit la dumneavoastră ?

MADAM  IVANOVA: Nu negaţi, sunteţi un insolent, un sălbatic, un african. Îmi   plac   bărbaţii  ca   dumneavoastră. (Dispare după cortină.)

GUS (cu frenezie): Atelie!

AMETISTOV (apare brusc, becurile se aprind): Pardon, pauză!

CORTINA          

Actul al treilea

O zi  cenuşie. Ametistov, trist,  stă lângă telefonul din  salon.

AMETISTOV: (sughiţe): Fir-ar să fie! Ce s-a lipit de mine! Pauză.

Intră Obo1ianinov, plictisit.

OBOLIANINOV (Sughiţînd.) Pardon!

Sună telefonul.

AMETISTOV: Heruvim, telefonul!

HERUVIM (la telefon): Ascult... na... te cheamă Gus! (Iese.)

AMETISTOV (la telefon): Tovarăşul Gus? Să trăiţi. Boris Semionovici. Cum staţi cu sănătatea ?... Cum să nu, neapărat... Vă aşteptăm, vă aşteptăm... ore în şir! (Sughiţe brusc.) Pardon, mă pomeneşte cineva... cum? Secret, secret, vă aşteaptă o surpriză, Boris Semionovici. Am onoarea să vă salut. (Sughiţe.)

OBOLIANINOV : E nemaipomenit de vulgar acest Gus, nu găsiţi? 

AMETISTOV:Nu, nu găsesc. Un om care câştigă cinci sute de ruble pe lună nu poate fi vulgar. (Sughiţe.} Cine mă pomeneşte, aş vrea să ştiu? Cine draci are nevoie de mine? M-da, îl respect pe Gus că nu se târăşte pe jos prin Moscova, ca dumneavoastră.

OBOLIANINOV: Scuzaţi-mă, monsieur Ametistov, eu nu mă târăsc,eu merg.

AMETISTOV: De ce vă supăraţi? Ce om, zău aşa! Bine, mergeți şi dumneavoastră, merge şi el, dar cu maşina. Dumneavoastră şedeţi într-o cameră, pardon, pardon, poate expresia „şedeţi,, e indecentă în înalta societate, să zicem atunci „tronaţi", iar el în şapte. Dumneavoastră într-o lună pardon, cântaţi la pian de o sută de ruble, iar Gus — de cinci mii. Dumneavoastră cântaţi, iar Gus dansează!

OBOLlANINOV: Fiindcă regimul ăsta a creat nişte condiţii în care un om cinstit nu poate trăi.

AMETISTOV: Pardon, pardon. Un om cinstit poate trăi în orice condiţii. Eu sunt un om cinstit şi uite că exist. Eu, tăticule, am venit la Moscova fără pantaloni, şi iată...

OBOLIANINOV: Iertaţi-mă, ce fel de tătic vă sunt eu?

AMETISTOV: Da nu mai fiţi aşa de supărăcios! Ce sunt fleacurile astea, între nobili!

OBOLIANINOV: Iertaţi-mă, dar chiar sunteţi nobil?

AMETISTOV: Frumoasă întrebare! Cum, dumneavoastră nu vedeţi? (Sughiţe.) A,drace...

OBOLIANINOV: Ştiţi, n-am întâlnit   niciodată numele  dumneavoastră...

AMETISTOV: Şi ce dacă nu l-aţi întâlnit!  E o  familie foarte cunoscută în Penza.  Ah, senior!   Dacă   aţi   şti cât am suferit eu de pe urma bolşevicilor...  eh, mi-au jefuit proprietatea, mi-au ars casa...

OBOLIANINOV: În ce gubernie aveaţi moşie?

AMETISTOV: Eu? La care dintre ele vă referiţi?

OBOLIANINOV: La asta pe care au ars-o...

AMETISTOV: Ah, asta... Nici nu vreau să-mi mai amintesc, fiindcă mă doare... Coloane albe, parcă ieri ar fi fost... şapte coloane, una mai frumoasă decât cealaltă... Eh, ce să mai vorbim! Vite de rasă... Fabrică de cărămizi...

OBOLIANINOV:

AMETISTOV: Mătuşa mea, Varvara Nikolaevna, avea o excelentă crescătorie de cai de rasă!

OBOLIANINOV: Ce mătuşă, ce Varvară! Eu personal am avut o crescătorie,  şi încă ce crescătorie! 

AMETISTOV:De ce v-aţi întristat aşa, veniţi-vă în fire, nenică!

OBOLIANINOV: Sunt  deprimat!

AMETISTOV : Culmea este că şi eu sunt. De ce oare? Habar n-am! O presimţire... ceva... cărţile de joc sunt bune contra deprimării...

OBOLIANINOV: Nu-mi plac cărţile, îmi plac caii. Am avut un cal, Faraon.

O  voce   cântă   înăbuşit:   „Ele  îmi  amintesc..."

OBOLIANINOV: Ce-mi mai plăcea să joc faraon!... ...haină roşie, mâneci galbene, brâu negru...  faraon... ...când se punea partenerul să îndoaie colţul te treceau toate sudorile! Dar şi pe urmă, când îi tăiai din mers o carte, poc, poc! Cădea ca secerată!... De ce m-oi fi indispus? Eh! De ne-am căra mai repede din Moscova! Da! Da! Mai repede! Eu nu mai pot să trăiesc aici!...

AMETISTOV: Nu te mai necăji, neică! încă trei luni — şi plecam la Nisa.

OBOLIANINOV: Aţi fost la Nisa, conte?

AMETISTOV: Am fost de multe ori.

OBOLIANINOV: Şi eu am fost, desigur, dar în frageda copilărie. Eee-eh!..... mă ducea răposata mea mamă, veneau şi două guvernante, bona. Eu, ştiţi, zulufi... Ce credeţi, or fi existând trişori la Monte Carlo ?

AMETISTOV: Nu ştiu... Ah, nu mai ştiu nimic... L-a  apucat!  Ce plantă exotică! 

AMETISTOV: Conte, colega! Până vine Zoecika, dăm o raită pe la „Bavaria"?

OBOLIANINOV: Mă uluiţi pur şi simplu, cu aceste cuvinte. În berării e atât de murdar, o porcărie...

AMETISTOV: Înseamnă că n-aţi văzut racii pe care i-au adus ieri la „Bavaria"! Fiecare rac e cât o... hai să nu vă mint — cât o ghitară! Heruvim!

Intră Heruvim.

AMETISTOV: Ascultă, dragă majordom de rasă galbenă, dacă vine Zoia Denisovna, spune-i că eu şi contele ne-am dus puţin până la Galeriile Tretiakov. Ne târâm, tăticule? Nişte raci clasa-ntâi! (Iese și Obolianinov.)

HERUVIM: Maniuska! Au plecat!

MANIUSKA (iese în fugă, îl sărută pe Heruvim): Ce mi-o fi plăcut la tine, nu pot să pricep! Eşti galben ca o lamâie dar tot îmi placi!

MANIUSKA: Voi chinezii sunteţi luterani ?

HERUVIM:Luterani, olecuţă, spălam lufe... asculta, Maniuska, e o tleaba impoltanta. Culând plecam, Maniuska! Te iau la Sanhai.

MANIUSKA:La Şanhai eu nu mă duc.

HERUVIM:Ba vii.

MANIUSKA: Ce-mi tot comanzi? Doar nu-ţi sunt nevastă?

HERUVIM: Io însol, Maniuska, la Sanhai.

HERUVIM:

MANIUSKA: Mai întâi să mă întrebi, dacă te iau eu. Ce, ţi-am semnat contract, şaşiule?

HERUVIM: Poate viei să însoli cu Gandzolini?

MANIUSKA: Şi dacă l-aş vrea pe Gazolin? Sunt fată liberă... ce-ţi holbezi ocheanele alea chinezeşti, nu mi-e frică de tine!

HERUVIM: (devine fioros): Gandzolini?

MANIUSKA: Hai lasă! Lasă!                       

HERUVIM (o apucă pe Maniiişka de gât. scoate cuţitul): Acum o să te tai. (O strânge de gât pe Maniuşka.) Spune, pupat Gandzolini?

MANIUSKA: Au,  lasă-mi  gâtul,   îngeraşule...  binecuvântează, Doamne, pe roaba Maria...

HERUVIM: Pupat? Pupat?

MANIUSKA: Heruvimaşule, cristalinule... nu l-am pupat... nu mă nenoroci că-s orfană... fie-ţi milă de tinereţea, mea...

HERUVIM (îşi ascunde cuţitul): Însoli cu Gandzolini?       

MANIUŞKA: Nu, nu, nu!...                                                                

GANDZALIN: Cu mine însoli?                                           

MANIUSKA:  Ce ai? Ce-i cu tine? Nu... însor, însor. Ce-i asta tovarăşi?          

HERUVIM: Ţi-am făcut o ţelele in casatolie.

MANIUSKA: Frumoasă cerere!  Ăsta  da logodnic, cu cuţitaşul... Dar eşti un bandit, Heruvim! Niu... niu sânt bandit, am fost tlist... toţi mă gonesc...  voi  să badze la  închisoale  pe  chinez pentlu cocaină... Gandzolini mă tilaniza olecuţă... spălam lufe toată noaptea... el lua banii, mie-mi dădea  patluzeţi  de  copieiţi...  am  sufelit  flig... chinezul nu poate tlăi Moscova leţe... chinezul e sănătos să tlăiască la Sanhai... ascultă Maniuska, plegăteşte-te   acum,   în   culând   plecam,   m-am gândit sa fac lost de mulţi galbeni...

MANIUŞKA: Vai, Heruvim, la ce te-ai gândit? Mi-e frică pentru tine! Soneria. Şterge-o la   bucătărie! (Deschizând   uşa.)  O, Doamne sfinte!

GANDZALIN: Bine găsit, Maniuska!

MANIUSKA: Au!  Pleacat,  Gazolin...                                     

GANDZALIN: Nu! De ţe sa pleţi? Eu nu pleţi. Eşti singulă, Maniuska? Am venit să te ţel în căsătolie.

MANIUŞKA: Pleacă Gazolin!

GANDZALIN: Nu, de ţe? Tu ţe mi-ai zis, ai? Spuneai că iubești. L-ai minţit pe Gandzalin? MANIUŞKA: De ce minţi? Nu ţi-am spus nimic. Uite, o chem pe Zoia Denisovna.

GANDZALIN:  Minţi.  Nu acasă. Tu, Maniuska, minţi mult! Te iubesc!

MANIUŞKA: Eşti cu cuţitul? Zi de la-nceput, că dacă eşti cu cuţitul...

GANDZALIN:  Sunt cu cuţitul. Să te ţel în casatolie.           

HERUVIM (apare pe neaşteptate): Ţine ţele?                 

GANDZALIN:  A-a-a! Uite-l pe azutol! Ah,tu...

HERUVIM:   Tu du-te din apaltament, du-te! E casa mea asta. E a Zoikăi, a mea, al meu!                               

MANIUŞKA: Aoleu, ce-o să fie aici!

GANDZALIN: A ta? Banditule! Ai luat casa?! Elai ca un elinei lai tu... am să-i fac o ţelele in casatolie la Maniuska!

HERUVIM:   Io făcut deza. E soţia mea. Mă iubeşte.

GANDZALIN:  Ba nu! E soţia mea. La mine iubeşte!             

MANIUŞKA: Minte, Heruvimaşule, minte!                

HERUVIM:   Pleacă din casa meu!                              

GANDZALIN:Pleacă tu! La miliţie povestesc tot, ţe tip chinez eşti!                   

HERUVIM:   Miliţie...   (Mârâie.)                           

Gandzalin mârâie.

MANIUŞKA: Iepuraşilor, dragii mei! Numai să nu vă tăiaţi, diavolilor.

HERUVIM: A-a-a! (Scoate pe neaşteptate cuţitul, se aruncă asupra lui Gandzalin.)                                    

MANIUŞKA: Ajutor! Ajutor! Ajutor! Gandzalin sare în şifonierul cu oglinzi, închide după sine ușa. Soneria. Ajutor! Azvârle cuţitul, drac împieliţat!      

Soneria.                                          

HERUVIM: Îl tai pe ulmă. (Încuie dulapul, cheia şi-o pune în buzunar. Dispare.)

Maniuska deschide uşa şi în antreu   intră   doi   necunoscuţi    în   civil,   amindoi   cu  serviete. PRIMUL NECUNOSCUT: Bună ziua   tovarăşi! Nu la voi s-a strigat după ajutor?                                

MANIUŞKA: Doamne fereşte   ce ajutor? Cântam şi eu...

AL DOILEA NECUNOSCUT: A-a-a...

MANIUŞKA: Dar dumneavoastră ce vreţi   tovarăşi?

PRIMUL NECUNOSCUT: Noi tovarăşă sântem comisia. Am venit să vedem atelierul.

MANIUŞKA: Păi responsabila nu-i aici... astăzi nu-s cursuri...

PRIMUL NECUNOSCUT: Dumneata cine eşti?

MANIUŞKA: Sânt elevă-manechină.

AL DOILEA NECUNOSCUT: Atunci arată-ni-l dumneata. Ce rost are să venim de două ori.

MANIUŞKA: Bine, poftiţi...

PRIMUL NECUNOSCUT: Aici ce-i?

MANIUŞKA: În camera asta se fac probele.

PRIMUL NECUNOSCUT: Bună cameră. Şi cum se face, se probează pe astea? (Arată manechinele.)

MANIUŞKA: Păi cum, sigur, pe manechine...

PRIMUL NECUNOSCUT: Şi elevele-manechine pentru ce sunt?

MANIUŞKA:Când se probează o rochie în mers, o îmbracă o elevă.

PRIMUL NECUNOSCUT: Aha.

AL DOILEA NECUNOSCUT (dă la o parte draperia. În spatele draperiei apare Heruvim cu un fier de călcat în mină): Hm. Un chinez!

MANIUŞKA: Ăsta vine de la spălătorie, calcă fustele...

PRIMUL NECUNOSCUT: Aha.

Heruvim scuipă pe fier, iese.

PRIMUL NECUNOSCUT: Bine, să mergem mai departe.   (Iese. urmat  de Maniuska.)

AL DOILEA NECUNOSCUT (rămas singur, scoate repede cheile, deschide un dulap, îl cercetează, îl închide, deschide altul, sare înapoi. În dulap, ghemuit, stă Gandzalin cu un cuţit în mină.) Ia te uită... altul! Sst... Şezi?

GANDZALIN:   Sez.

AL DOILEA NECUNOSCUT (în şoaptă); Şi ce faci aici?

GANDZALIN (plângâreţ): Eu olecuţă ascuns... să nu taie Heluvim-banditul... salvaţi-ma olecuţă...

AL DOILEA NECUNOSCUT: Zi-i mai încet! Te salvăm, te salvăm, da tu cine eşti ?

GANDZALIN:  Sunt Gandzalin, chinez cinstit.  Am celut cafl lista în casatolia, ial el ela  sa  mg  taie!  El  cală aici opiu, în casa asta.

AL DOILEA NECUNOSCUT: Aha, aşa deci... marş afară din dulap. Du-teH secţia de miliţie şi aşteaptă-mă acolo. Dar a nu-ţi treacă prin cap s-o ştergi, că te găsesc şi în gaură de şarpe!

GANDZALIN:    Nu fug, numai să-1 iei pe Heluvim, e un bandit! (Sare din dulap, iese în antreu, dispare.) Al doilea necunoscut iese după Maniuşka şi Primul   necunoscut.   Peste   câtva   timp   toţi   trei   se   întorc.

PRIMUL NECUNOSCUT: Păi atunci... Totul este minunat, luminos şi foarte   clar.   Atelierul   este   excelent   organizat.

AL DOILEA NECUNOSCUT: Nimic de zis!

PRIMUL NECUNOSCUT (Către Maniuşka): Ei, uite ce-i tovarăşă, transmite-i responsabilei că a fost comisia şi a găsit atelierul într-o ordine exemplară. O să vă trimitem şi o hârtie.

AL DOILEA NECUNOSCUT: Transmiteţi-i salutări.

Ies amândoi prin antreu. Maniuşka închide uşa după ei.

HERUVIM (apare ca o furtună, cu cuţitul în mină): A-a, a plecat? Spui la miliţie? Las că-ţi alăt  eu să nfl spui. (Se repede la şifonier.)

MANIUŞKA: Diavole! Ajutor! Ajutor! Ajutor!

HERUVIM (deschide dulapul şi încremeneşte): Canalia! Chei avut!

CORTINA 

Actul al patrulea

Noapte. Salonul Zoiei luminat de lămpi cu abajur. În nişă arde un felinar chinezesc. Heruvim, în costumul său exotic, stă în nişă — seamănă cu. o mică zeitate. Dincolo de uşi se aud două ghitare şi câteva voci care intonează uşor: „Eh raz, eşcio raz!..." Manechinele zâmbesc, nu-ţi dai seama dacă sunt vii sau neînsufleţite. Multe flori in vaze.

AMETISTOV (apare în uşă): Heruvim! Şampanie!

HERUVIM:  Acuşica! (Iese. Peste câtva timp se întoarce şi se aşează din nou în nişă.)

Sunetele de  ghitară sunt  înlocuite  de  un  foxtrot   cântat  la pian. Din uşă apare Corp de  Mort, se uită în jur cu tristeţe, se îndreaptă spre Heruvim.

CORP DE MORT: Permiteţi-mi să vă invit, madam!

HERUVIM:   Nu madama sânt...

CORP DE MORT: Ce dracu!... (Se apropie de unul din manechine.) Un tur, madam... Nu doriţi? Cum vreţi... N-aveţi decât să zâmbiţi. Numai vedeţi să nu plângeţi mai târziu... (Se apropie de al doilea manechin.) Madam... (Cuprinde manechinul de după talie, dansează cu el.) în viaţa mea n-am îmbrăţişat o asemenea talie... (Se uită mai bine la manechin, îl respinge, plânge amarnic.)

AMETISTOV(intră valvârtej): IvanVasiiievici! Pardon, pardon... de ce v-aţi întristat? Ce vă lipseşte în viaţă?

CORP DE MORT: Ticălosule! Tu!

AMETISTOV: Ivan Vasiiievici, vă dau nişte picături de amoniac.

CORP DE MORT: Altă jignire!... Toată lumea şampanie, iar eu... amoniac.

AMETISTOV:  Ivan Vasilievici, dragul meu...

În timpul acestei scene se deschide uşa din fund şi în dormitorul Zoiei, luminat discret, apare  fără   gornse ascunde după o draperie şi priveşte cele ce se întâmplă. Pe uşă intră Robber.

ROBBER:  Ivan Vasilievici, ce-i cu tine?

CORP DE MORT: Ai auzit cu ce vor să mă trateze? Cu  amoniac!

MARIA NIKIFOROVNA (apare in salon): Ivan Vasilievici, dragul meu!

CORP DE MORT: Lăsaţi-mă cu toţii în pace!...

În salon intră  Zoia.

ROBBER: Zoia Denisovna, primiţi scuzele mele  şi   ale lui Ivan Vasilievici.

ZOIA:  Astea-s fleacuri. Se mai întâmplă.

AMETISTOV:  Acţionaţi, luaţi-1 la dans.

Maria Nikiforovna îl trage după ea pe Corp  de Mort, care plânge. Ies prin uşa dublă, după ei Ametistov.

ROBBER:  Zoia Denisovna, serata dumneavoastră e splendidă! Da, apropo, să nu uit pe urmă, la despărţire...  cât  vă datorez?

ZOIA:   Organizăm   aceste   seri   prin   contribuţie...   două sute de ruble.

ROBBER:  Am înţeles... Am să plătesc şi pentru Ivan Vasilievici. Deci, două sute şi cu două sute... ZOIA:   Patru   sute...

ROBBER:   Am înţeles...  (îi înmânează banii.) Mersi. Zoia Denisovna, un tur?

ZOIA:  A nu, eu nu dansez.

ROBBER:  Vai, Zoia Denisovna, dar de ce?  (Iese.)

Deodată Heruvim se foieşte neliniştit, se uită spre antreu. Acolo apare Maniuşka, face semne.   Zoia dă din cap și  pe  uşă  intră, fără   zgomot  Alia  Vădimovda în palton   şi  voaletă.

ZOIA (în şoaptă): Bună seara Allocika! (Către Maniuşka.) Du-o pe Alia Vadimovna la tine in cameră şi îmbrac-o în toaleta ei. Maniuşka şi Alia ies prin dormitor.

Heruvim dispare fără zgomot.  Portupeia dă la o parte draperia şi  intră.

ZOIA(tresare uimită, se dă un pas înapoi): Ce înseamnă asta, Portupeia? Cum ai ajuns aici?

PORTUPEIA (în şoaptă): Prin intrarea din dos.  Am cheile de la toate apartamentele. Halal atelier, Zoia Denisovna! Acum totul mi-e clar!

ZOIA (îi dă bani):  Dispari şi nici un cuvânt!  Când pleacă toţi, să vii iar!

PORTUPEIA: Zoia Denisovna. mai cu atenţie...

ZOIA:   Du-te...

Portupeia iese prin dormitor, Zoia după el. Se aude un foxtrot stins în spatele uşilor. Prin uşa dublă   intră   Gus. E posomorit.

GUS: Gus, eşti beat!... E de nedescris cât eşti de beat la ora asta, directore comercial al metalelor greu fuzibile... Numai tu ştii de ce eşti beat... Dar n-o va afla nimeni, fiindcă eşti mândru!... În jurul tău se învârt femei care încearcă să-1 distreze pe director, dar tu nu eşti vesel... Sufletul tău e posomorât... (Către manechin.) Ah, manechinule! Zoia a apărut fără zgomot în dormitor.

Numai ţie, manechin tăcut, îţi voi dezvălui marea mea taină: sunt...

ZOIA:   îndrăgostit!

GUS: A, Zoika. Ai tras cu urechea? Păi atunci...  Zoia! Şarpele mi-a încolăcit inima... Ah, Zoia, îmi  dau seama că-i o otreapă... însă m-a învins.

ZOIA: Crezi oare că merită să te chinui, dragă Gus! Vei găsi alta!

GUS: O nu, niciodată! Dar nu contează, Zoia, arată-mi pe cineva, s-o uit măcar pentru o clipă, s-o gonesc din inima mea... Zoia, ea nu mă iubeşte.

ZOIA: O, dragul meu Gus, vechiul meu prieten, aşteaptă câteva minute şi o vei vedea pe femeia care te va face să uiţi totul pe lumea asta! Şi va fi a ta, fiindcă ce femeie îţi rezistă ţie, Gus?

GUS:  Mulţumesc,   Zoika,   pentru   cuvintele    tale   cele bune!

Intră Obolianinov şi  Ametistov,   amândoi  în frac.

GUS: Vreau să te răsplătesc. Cât îţi datorez?

ZOIA:  Gus, de la tine nu vreau să iau bani.

GUS:  Tu nu vrei să iei, dar eu vreau să dau. Ia cinci sute de ruble.

ZOIA:  Mersi.

GUS (către Ametistov): A-a! Administratorul! A organizat acest rai pentru odihna sufletelor chinuite!Primeşte!                                  

AMETISTOV: Danke zer.                                   

GUS (către  Obolianinov):   Conte!  Cântaţi grozav lapian! Vă rog! (îi dă bani.)

OBOLIANINOV: Mersi. Când se vor schimba timpurile vă voi trimite secundanţii mei.

GUS: Le dau! Le dau şi lor!

ROBBER: Bravo!   Boris   Semionovici!   Boris    Semionovicj

Atenţie! Schimbare de decor! Acum vom lansa, nouă toaletă! Lumina! (Se stinge lumina.)

Tot apartamentul rămâne câteva clipe în întuneric, apoi lămpile se aprind răspândind o lumină difuză. În salon stau pe scaune Zoia, Gus, Robber, Corp de Mort, Maria Nikiforovna, Lizanka şi madam Ivanova. Obolianinov e la pian. Lângă draperia care acoperă nişa, apare Ametistov.

AMETISTOV: Atenţie! Toaleta mov! A fost prezentată în acest sezon la Paris! Preţul — şase mii de franci: Atelie! Obolianinov începe să cânte un vals.  Pe scenă Alia  se mişcă în   ritmul   muzicii.                  

TOŢI: Bravo!!!                                                     

GUS: Ce-i asta?                                                   

ALLA: Ah, dumneata? Cum ai nimerit aici?        

GUS:Ei poftim, ce părere aveţi? Ea mă întreabă cum am nimerit aici! Când, de fapt, eu ar  trebui să o întreb pe ea cum de a nimerit aici?

ALLA: M-am angajat ca manechin.

GUS: Manechin! Femeia pe care o iubesc eu! Femeia cu care vreau să mă-nsor, lăsându-mi nevasta şi pe cei doi micuţi, se face manechin! Ştii tu oare nenorocito, unde ai nimerit?

ALLA: Într-un atelier.

GUS: Păi da, de scris, se scrie atelier, dar ele pronunţă, se pronunţă casă de toleranţă!

Cum, cum?

Aţi mai văzut, dragi tovarăşi, asemenea atelier!!! Toaletele se prezintă noaptea, şi cu muzică!

Aşa e!... Pe ce bază se dă muzica!  Fiţi amabil!

AMETISTOV: Pardon,  pardon...

ZOIA:Aha, acum am înţeles! (O imită pe Alia.) „De când mi-a murit soţul, Zoia Denisovna, n-am pe nimeni...". Ah, prefăcuto, mofturoaso! Şi doar te-am întrebat, te-am prevenit! Mulţumesc, Allocika, pentru scandal!

GUS: Zoia Denisovna,  mi-aţi prezentat   ca  manechin chiar pe logodnica mea.

ALLA: Nu-ţi sunt logodnică!

GUS: Între noi fie vorba, mi-e amantă!

CORP DE MORT: Slavă Domnului,  s-a mai   înveselit atmosfera...                

OBOLIANINOV:  Vă rog să nu jigniţi o femeie!

GUS: Lasă-mă, pianistule!

ZOIA:Domnilor, aici e o mică neînţelegere, care se va clarifica imediat. Vă rog, domnilor, să poftiţi în salon... Ametistov, fii bun, te rog!

AMETISTOV: Pardon, pardon, vă rog, domnilor, vă rog! Un foxtrot general, grandios! Iar aici — o mică discuţie intimă... Asemenea întâmplări sunt frecvente în înalta societate... Ivan Vasilievici! Lizanka, luaţi măsuri!

Femeile îi conduc pe bărbaţi spre uşa dublă, după ele ies Ametistov şi Obolianinov. Zoia rămâne în nişă   şi ascultă discuţia.

GUS:  Tu la atelier?

ALLA: Dar dumneata cum ai ajuns în acest atelier?

GUS: Eu? Eu sunt bărbat! Eu umblu în pantaloni! Şi nu într-o rochie crăpată până la brâu! Vin aici pentru că mi-ai supt tot sângele.   Dar tu? Tu — de ce?

ALLA: Eu pentru bani.

GUS: De ce îţi trebuie bani?

ALLA: Vreau să plec în străinătate.

GUS: Pentru asta nu-ţi dau. Iar străinătatea asta blestemată !

ALLA: Întocmai. Aşa că m-am gândit să iau de aici.

GUS: Tu ai avut totul la Moscova, până şi lapte de pasăre! Te-am cerut de şapte ori în  căsătorie! în străinătate... La Paris toţi sunt disperaţi  că nu mai soseşti  odată.  Preşedintele e de-a dreptul neliniştit: de ce nu vine odată Alia Vadimovna!

ALLA: Da, e neliniştit, dar nu preşedintele, ci logodnicul meu!

GUS: Cine? Logodnicul? Logodnicul? Păi, ştii ceva,? ai un logodnic, eşti... eşti... o otreapă!

ALLA:Nu-ţi îngădui să mă insulţi. Am ascuns acest lucru, e adevărat. Dar nu mi-am închipuit o clipă că o să te îndrăgosteşti de mine! Am vrut să-ţi iau banii şi s-o şterg în străinătate!...

GUS :Ia-i pe toţi, dar ramâi aici!

ALLA:Nu, pentru nimic în lume!

GUS:A-a, da!... Acum, când porţi inelele mele,  pentru nimic în lume!... Uită-te la degetele tale!

ALLA (îşi smulge  inelele, le  aruncă pe jos):   Poftim Poftim!

GUS:Dă-le dracului de inele! Răspunde, vii  cu mine sau nu?

ALLA:Nu, nu vin.

GUS:Număr până la trei. Unu! Doi!... Număr  până la zece!

ALLA:Lasă asta, Boris Semionovici, nu mai număra că tot nu vin. Nu te iubesc!

GUS:Dezmăţato!

ALLA:Cum îţi per...

ZOIA(în nişă): Uf, proastă afurisită!

AMETISTOV:(apare pe  neaşteptate):  Pardon,  pardon,   Boris Semionovici!

GUS :Afară!

AMETISTOV:Pardon, pardon, Boris Semionovici!... Alia Vădimovna,  poftiţi,  trebuie să vă odihniţi...   să va liniştiţi...

ALLA (plecând): Zoia Denisovna, îmi pare foarte rău că am fost cauza scandalului... Toaleta am să v-o înapoiez...

ZOIA:Ţi-o dăruiesc  pentru prostie, făptură idioată!

GUS:Stai! Unde pleci în străinătate?

ALLA:De-ar fi să crăp şi tot fug!

Ametistov îi pune Allei pe umeri un palton şi ea pleacă.

GUS: N-am să te las s-o faci.

ZOIA: Linişteşte-1, linişteşte-1.

AMETISTOV: Bine, lasă că-1 liniştesc eu. Du-te la masă. Zoia iese, închizând uşa.

GUS:(in gol): Ai să vinzi lucruri în piaţa Smolet. Să ajungi în spital! Atunci aş vrea să te văd cu toaleta ta mov...  (Cade îndurerat pe covor)

AMETISTOV: Boris Semionovici, covoraşul e murdar!... Lăsaţi că se aranjează toate. Doar n-o   fi  singura   din lume! Mai daţi-o-ncolo! Nici măcar nu-i  frumoasă, antr nu sua, aşa, ordiner.

GUS: Pleacă, sunt îndurerat...

AMETISTOV:  Foarte bine!  Eu zicsă suferiţi   puţin... Uitaţi nişte lichioraş şi ţigări... (dispare.)

Din   culise  se  aude   un  foxtrot.

GUS (îndurerat): Gus e îndurerat... De ce eşti îndurerat, sărmane? Fiindcă ceea ce ţi s-a întâmplat e ireparabil... Ah, nefericitul de mine! Am obţinut tot ce se poate obţine, dar dragostea veninoasă m-a răpus şi iată-mă pe covor. Şi unde? într-un bordel!... Alia! întoarce-te! (Cu voce tare.) Alia!  întoarce-te!

AMETISTOV(intrând): Încetişor,Boris Semionovici, că vă aude  proletariatul de jos.  (Dispare,   închizând uşa.)

Heruvim  apare  fără zgomot şi se  apropie  de Gus.

GUS: Pleacă, sunt îndurerat...

HERUVIM:   De ţe eşti îndulelat olecuţă?

GUS: Nu vreau să văd nici o faţă omenească, numai tu îmi eşti simpatic...  Heruvim, chinezuţule...   Mă sfâşie tristeţea şi de aceea mă aflu pe covor...

HERUVIM:   Tli'steţe... Şi eiî sunt întlistat...

GUS:  Ah, chinezule! De ce să fii trist? Tu ai totul înnainte...

HERUVIM: Madama minţit? Toate madamele rele olecuţă... Ei si ţe! Alta madama iei... Multe madame Moscova...

GUS:  Nu pot lua altă madamă!

HERUVIM:   N-ai bani?

GUS: Ah, dragă chinezule! Se poate să nu fac eu rost de bani? Un singur lucru nu poate inventa capul meu: cum să transformi banii în dragoste! Uite! (Aruncă din buzunar pachete groase de ruble). Azi-dimineaţă am primit cinci mii! Iar acum — o lovitură care m-a doborât! Şi iată-mă zăcând la drumul mare, şi oricine vrea n-are decât să-1 scuipe pe Gus cel învins, cum scuip eu pe bani!

HERUVIM:Scuipi pe bani? Calaghios! Tu bani ai, madama n-ai!... Eu am madama, dar banii unde-s? Lasă sa mângâi banii...

GUS: Mângiie-i...

HERUVIM:Ah, bănuţi, bănuţi dladzi... (Brusc îl înjunghie pe Gus sub omoplat cu un cuţit finlandez. Gus se şfârșeşte fără să scoată un sunet.) Banii... si ţel cald! (Ascunde banii şi-i smulge lui Gus ceasul cu lanţ, inelele de pe degete, şterge cuţitul de sacoul lui Gus, îl ridică, îl aşază în fotoliu, micşorează lumina şi cheamă în şoaptă.) Maniuska!

MANIUŞKA (apare în uşă): Ce vrei?

HERUVIM: Sst... Acum fudzim Sanhai... gară...

MANIUŞKA: Ce-ai făcut, diavole?

HERUVIM: Am tăiat pe Gus...

MANIUŞKA: A... Diavole!... Diavole!...

HERUVIM: Vedzi ca tai si pe tine acum! Şi se lasă cu male.

MANIUŞKA: Doamne! Doamne!  (Dispare împreună cu   Heruvim.)

AMETISTOV (a intrat încetişor): Boris Semionovki, am venit numai pentru un moment, să văd ce faceţi... Ei, cum vă mai simţiţi? Vai, ce v-aţi mai tulburat! Toată mânuţa vă e rece... (Se uită mai bine.) Cum? Javra râioasă! Banditul! Ne-a băgat doliu-n casă! Asta, cetăţeni, nu era prevăzut în program! Şi acum ce-i de făcut? Am păţit-o. Ăsta-i finalul! Heruvim! Da... păi sigur, 1-a jefuit şi a şters-o... A! Şi eu ce idiot sunt! Poftim Nisa! Poftim străinătate! (Pauză. Mecanic.) „Era seară, stelele străluceau..." Ce stau? Tuleo! (îşi scoate fracul, cravata, intră în fugă în dormitorul Zoikăi, ia dintr-un sertar al biroului nişte hârtii şi nişte bani, ascunde totul în buzunar, scoate de sub pat un geamantănaş vechi şi din el un trenci, îl îmbracă, îşi pune o şapcă.) Geamantan iubit, tovarăş credincios, iată-ne din nou împreună. Dar încotro s-o iau acum? Spuneţi-mi, tovarăşi, încotro s-o şterg? Ah, soartă, soarta mea zbuciumată!... Ah, steaua mea! Adio, Zoia, iartă-mă! N-aveam de ales! Adio, casa Zoikăi! (Dispare cu geamantanul)

Pauză.

Uşa spre dormitor se deschide încetişor,  intră primul necunoscut şi al doilea necunoscut, iar după ei,  încă doi necunoscuţi.

ZOIA  (apare în salon):  Boris  Semionovici, sunteţi singur? Dar unde-i Ametistov? (Se uită mai bine. O, Doamne, Doamne! Suntem distruşi! O, Doamne! (încetişor, spre uşa dublă): Pavel Feodorovici! Intră Obolianinov.

ZOIA:   Pavlik, s-a întâmplat o nenoroc;re! Uită-te!  (îl arată pe Gus.)

OBOLIANINOV:  (se uită cu atenţie): Ce-i?

ZOIA:  Nenorocire, Pavlik! Chinezul! El şi cu Ametistov! Să fugim, Pavlik, să fugim imediat! OBOLIANINOV:  Cum să fugim?

ZOIA: Pavlik, vino-ţi în fire, înţelege odată, în apartament s-a comis o crimă! Ce să mai... Da, banii sunt în dormitor! Să fugim...

PRIMUL NECUNOSCUT (ieşind): Staţi liniştită, cetăţeano, nu aveţi cum sa fugiţi.

ZOIA:   Cine sunteţi?

PRIMUL NECUNOSCUT:Linişte, cetăţeano, avem mandate.

OBOLIANINOV: Zoia, ce se petrece în casă?

ZOIA:  Ah, înţeleg! Pavlik, ăsta-i sfârşitul! Fii bărbat. Aveţi în vedere, nu suntem vinovaţi!

AL DOILEA NECUNOSCUT:Acolo cine dansează?

ZOIA:  Musafirii mei. Ţineţi cont, nu suntem complici la crimă. Chinezul şi cu Ametistov au făcut-o.

PRIMUL NECUNOSCUT:Calm, cetăţeano,calm.(Se duce la uşa dublă, o deschide.)Actele  dumneavoastră,  cetăţeni!

Întuneric.

Se face lumină. Primul necunoscut stă la o măsuţă, al doilea necunoscut cercetează camera, al treilea necunoscut stă la uşă şi fumează, Din uşa care dă în dormitor apare încetişor Portupeia, intră în salon, e mirat.

PRIMUL NECUNOSCUT: Ce doriţi, cetăţene?

PORTUPEIA: Ciudată întrebare. Eu ar trebui să vă întreb ce căutaţi aici, în apartamentul ăsta? Sânt reprezentantul comitetului de bloc.

PRIMUL NECUNOSCUT: A-a-a, ne pare bine.

PORTUPEIA: O caut pe Zoia Denisovna.

AL DOILEA NECUNOSCUT: Imediat.(Iese, apoi se întoarce cu Zoia şi Obolianinov. Amândoi sunt palizi,  tăcuţi, Zoia îl ţine de braţ pe Obolianinov.)

Portupeia e  uluit.

AL DOILEA NECUNOSCUT: Ei, ce voiai să-i spui Zoiei Denisovna?

PORTUPEIA(simţind că ceva nu-i în ordine): Dar dumneavoastră cine sunteţi?

PRIMUL NECUNOSCUT: Pe Gus l-ai cunoscut?

PORTUPEIA:Cum să nu, stă la noi în bloc.

AL DOILEA NECUNOSCUT: A stat.

PORTUPEIA (tresare): Tovarăşi, de mult am observat că apartamentul ăsta e dubios... Mâine voiam să vă anunţ...

ZOIA:  Canalie! I-am dat bani! Are şi acuma banii mei în buzunar!

Portupeia încearcă să înghită o bancnotă.

AL DOILEA NECUNOSCUT (luându-i bancnota): Doar n-oi fi debil mintal să mesteci bani?

PRIMUL NECUNOSCUT: Sub nasul tău este tăiat Gus, iar tu înghiţi bancnote!

PORTUPEIA (cade în genunchi): Tovarăşi, sunt un om  cu o conştiinţă slab dezvoltată. (Cu patos.) Tovarăşi, având în vedere obscurantismul, moştenire a regimului ţarist, vă rog să consideraţi condamnarea, mea convenţională!... Nici eu nu mai ştiu ce toţi spun...

PRIMUL NECUNOSCUT: Hai, gata,   scoală-te.   (Către   Zoia.)   Puneţi-vă haina, madam, e timpul să mergem. Portupeia  plânge în hohote.

PRIMUL NECUNOSCUT: Nu plânge, că doar plecaţi împreună.

ZOIA (arătând spre Obolianinov): Aveţi în  vedere soţul meu e bolnav! Vă rog să nu-l supăraţi..

PRIMUL NECUNOSCUT: Lăsaţi că-l internăm  noi...

ZOIA: Adio, adio căsuţa mea!...

OBOLIANINOV:  Mi se tulbură mintea... Smoking... sânge... (Către al doilea necunoscut): Iertaţi-mă, vă rog, aş vrea să vă întreb de ce sunteţi în smokinguri?

AL DOILEA NECUNOSCUT: Voiam să venim la dumneavoastră ca  musafiri.

OBOLIANINOV:  Nu vă supăraţi, dar smokingul nu merge în nici un caz cu ghete galbene.

AL DOILEA NECUNOSCUT(către primul necunoscut): Nu ţi-am spus eu!

CORTINA

SFÂRȘIT

  Aminteste-ti datele mele