Cerul si cartita, de Stefan Dumitrescu


PERONAJELE
REGELE CAROL ROBERT DE ANJOU
GENERALUL BELLA
GENERALUL ARPAD
GENERALUL GORY
GENERALUL BEY
CONSTANDIN
GHEORGHE
DUMITRU
ION
IOV
CRONICARUL
NEBUNUL REGELUI
ORFEU
OFIŢER 1
OŞTEANUL
OŞTENI



Acţiunea piesei se petrece în toamna anului 1330. Oastea maghiară, condusă de Carol Robert de Anjou, pătrunzând în viitoarea Ţară Românească pe la Severin, s-a îndreptat către Capitala Domnitorului Basarab I, Curtea de Argeş. Înţelept, Domnitorul Basarab I, Întemeietorul Ţării Româneşti, s-a tot retras necontenit din calea duşmanului, ale cărui oşti erau cu mult mai numeroase, pustiind totul în calea sa, otrăvind fântânile, dând foc fâneţelor şi satelor.



ACTUL I


TABLOUL 1


Scena 1


Peisaj de ţară pustiită. Pe fund se văd munţii pierduţi în pâcla depărtărilor. Locul, în care îşi va aşeza corturile Regele Carol Robert de Anjou cu generalii săi, e un fel de pajişte la marginea unei păduri. Bate un vânt molcuţ dinspre miazăzi stârnind foşnetul dulce al pădurilor. Se aude zgomot de care, de arme, nechezat de cai, tropote şi răcnete care vestesc apropierea unei oştiri. Pe fundal se văd cete de bărbaţi înarmate cu arcuri şi cu suliţe înconjurând pădurea. În scenă pătrunde, din dreapta, generalul Bella, comandantul Gărzii Regelui, însărcinat cu paza Regelui Carol Robert de Anjou, şi cu paza avutului Curţii Regelui. Este urmat de un grup de ofiţeri, îmbrăcaţi în straie militare înzorzonate, ţipătoare, şi de oşteni înarmaţi.


GENERALUL BELLA: (uitîndu-se mândru în jur) Acesta va fi un loc tocmai bun pentru odihna Maiestăţii sale.
OFIŢERUL 1: Într-adevăr, domnule general. Pădurea e bine păzită de oştenii noştri, iar locul este plăcut şi deschis.
GENERALUL BELLA: (privind cu atenţie în jur, dar şi în depărtare. Preocupat) Aşa pare să fie.
OFIŢERUL 1: Avangarda armatei noastre, Excelenţă, a cercetat şi a străbătut locul acesta acum două zile.
GENERALUL BELLA: (întorcându-se către ofiţeri şi oşteni) Descălecaţi!


(se aud zgomote de lucruri descărcate din carele de război. Un grup de oşteni apar în scenă ducând cortul Regelui, din mătase strălucitoare, pe care-l instalează în fundul scenei, în partea dreaptă. Aduc apoi tronul regal pe care-l aşează în faţa cortului. De asemenea sunt aduse toate acele lucruri pe care le întâlnim la Curtea unui rege. Care ţin de modul de viaţă al Curţii regale de la Budapesta. Generalul Bella şi Ofiţerul 1 urmăresc şi supraveghează cu mare atenţie instalarea corturilor. (se va mai instala încă un cort). După ce sunt terminate toate preparativele oştenii se vor retrage. În scenă rămân numai generalul Bella şi Ofiţerul 1. Prin codri se aud răgnete de lupte. Apoi...sunetul cornului care anunţă sosirea regelui. În scenă apare maiestuos şi solemn regele Carol Robert de Anjou, urmat de suita sa, de comandanţi ai armatei magheare.)


GENERALUL BELLA: Maiestate, acesta este locul ales pentru odihna maiestăţii voastre.
REGELE CAROL ROBER DE ANJOU: (ţeapăn, aruncând o privire dispreţuitoare peste locul ales) Da, generale, locul este bun. (în stânga se vede soarele lăsându-se peste păduri. Codrii vuiesc deodată ameninţători. Se aud frunze căzând, apoi cântecul unei ciocârlii)
GENERALUL BELLA: Mulţumesc, Maiestate. (înclinându-se) Care sunt dorinţele, Maistăţii voastre?
REGELE: (E trist. Vorbeşte rar, privind dispreţuitor în jurul lui) Aş voi să mă spăl...Apoi aş voi să mă odihnesc...La apus, anunţă-i pe generalii mei, că vom ţine consiliul de război...Atât!
GENERALUL BELLA: (salutând) Precum spuneţi, Maiestate.
OFIŢERUL 1: (se agită dând ordine. Din dreapta vor apare doi oşteni aducând un fel de butoi imens pentru baia Regelui. Regele se dezbracă fără grabă) Ţara asta pute numai a vulpi şi a urşi...Mirosul acesta mi-a intrat în haine şi în piele...În curând îmi va pătrunde şi în sânge.
GENERALUL BELLA: (gânditor) Nu trebuia să venim în ţara aceasta, Maiestate.
REGELE: (s-a spălat. I se aduce un prosop) În afară de şerpi, şobolani, de vulpi, de urşi şi de porci mistreţi în ţara aceasta nu mai întâlneşti nimic. (scrâşnind şi cutremurându-se) Ah, de voi da ochii cu fiara de Basarab, de barbă îl voi scoate din bârlogul lui în care pute a urs şi îl voi târî în faţa oştenilor ca să se urineze pe el.
GENERALUL BELLA: Dacă îmi permiteţi, Maiestate. (oftând) Eu zic că Basarab acesta, cu care am venit să ne batem, nici nu există, Înălţimea ta. (pauză. Se aude limpede vâjâitul unui râu de munte) Ţara asta e pustie, nu dai, zile întregi, săptămâni, luni de zile, de picior de om, dintr-o zare în alta.
REGELE: (oftând) Aşa s-ar părea. Aproape că aş jura că acesta este adevărul, dacă n-am fi văzut satele arse, dacă nu ne-ar fi murit oamenii otrăviţi de apa din fântâni...Dacă nu ne-ar dispărea în fiecare zi câte cincizeci sau o sută de oşteni.
GENERALUL BELLA: Ai dreptate, Măria ta.
REGELE: (făcând mişcări de înviorare) M-am rugat toată noaptea să dăm măcar azi ochii cu duşmanul... De trei luni hălăduim ca nişte bezmetici prin pustietăţile acestea şi-n afară de şerpi şi de nevăstuici nu dăm de nimic.
GENERALUL BELLA: (ajutându-l să se îmbrace) Aşa e, Maiestate. (Regele merge şi se aşează pe tron. Pare refăcut şi puţin înveselit)
REGELE: Mi-a mai trecut oboseala. (strângând din dinţi) Sunt tare furios şi amărât, generale. E cea mai umilitoare campanie militară pe care o poate trăi un cuceritor. (aproape urlând) Mă simt jicnit! Mă simt ofensat! Acest Basarab trebuie să fie un scelerat şi o bestie dacă a putut el să dea foc unei ţări întregi! (se sufocă. Urlând cu mâna ridicată) Simt cum mă apucă turbarea!


(din pădure vine lugubru, ca şi cum s-ar târî, urletul lung al unui lup)


GENERALUL BELLA: (care a ascultat îngrozit) Să chem Nebunul să vă distreze, Maiestate?
REGELE: (căzut pe gânduri) Nu, nu...M-am săturat de el până peste cap. (tare) Altceva vreau! De altceva am nevoie... (se gândeşte la ceva) Mai bine să-mi fie aduşi cei trei prinşi.


(un oştean îi aduce în scenă pe Ion, pe Constandin şi pe Gheorghe. Sunt oameni simpli, cu feţele nerase şi ascuţite. Sunt îmbrăcaţi în port popular)


REGELE: (către cei trei) Ei, vitejilor, v-aţi adus aminte unde s-a ascuns Basarab al vostru?
ION: (mai îndrăzneţ) Nu ştim, Măria ta. Ce treabă avem noi cu el. Nu l-am văzut în viaţa noastră.
REGELE: (furios) Dar care e treaba voastră, mă, jivinelor? (către oşteni) Au fost biciuiţi cum se cuvine?
OŞTEANUL: Au fost, Măria ta.
REGELE: Şi?
OŞTEANUL: Nimic, Măria ta. Sunt prostănaci rău de tot.
GHEORGHE: (dând din cap) Ihî. Aşa e, Măria ta. Suntem tare prostănaci. Noi suntem cei mai...
REGELE: (spumegând) De ce mă, de ce sunteţi cei mai...?
GHEORGHE: Păi dacă eram deştepţi nu cădeam în mâinile tele, Măria ta.
REGELE: Îhî. Înţeleg...
GHEORGHE: De aia, ce să scoţi de la noi, Măria ta. Mai bine dă-ne drumul să ne găsim şi noi un bârlog...Să ne ascundem de ruşine.
OŞTEANUL 1: Oamenii ăştia trăiesc ca fiarele, Maiestate. Au vizuini şi bârloguri. Trebuie să băgăm câinii după ei, Măria ta, să-i scoatem afară.
REGELE: (cu mâna la bărbie, meditând) Nu e rea ideea. Generale! Să fie scotocite toate vizuinele şi bârlogurile!
OŞTEANUL 1: Măria ta, pe ăsta, (îl arată pe Gheorghe) pe prizonierul acesta l-am prins săpând gropi şi punând în ele pietre.
REGELE: (curios) A mărturisit de ce făcea lucrul acesta?
OŞTEANUL: Nu, Măria ta,oricât l-am bătut.
REGELE: (zâmbind) De ce făceai lucrul acesta, omule?
GHEORGHE: Măria ta, cum v-am spus şi ieri. Săpam gropi şi puneam în ele pietre ca să răsară munţi. Munţi, măria ta (arată munţii cu mâna), mari ca ăia. (tare) Eu mă ocup cu munţii, Măria ta. Asta e treaba mea...Altceva nu mai ştiu.
REGELE: (se încruntă) Te ocupi cu munţii?
GHEORGHE: (mirându-se sincer, uimit că Regele nu poate să creadă aşa ceva) Da, Măria ta.
REGELE: (nervos) Păi data trecută mi-ai spus altceva.
GHEORGHE: (sincer) Că sunt cântăreţ şi poet, Măria ta. Da e tot aia. (ridicându-şi sprâncenele) Că dacă n-aş fi poet şi cântăreţ nu aş semăna pietre să crească munţi, Măria ta.
CEI TREI: (sărindu-i în ajutor) Da, Măria ta. Aşe e! Gheorghe e poet şi cântâreţ şi el se ocupă cu munţii. Asta e treaba lui de când se ştie.
REGELE: (îşi mângâie barba. Se gândeşte) Mda...mda...
OŞTEANUL: Eu cred, Măria ta, că mai degrabă voia să lase semne în urma noastră, ca să ştie fiara de Basarab pe unde am trecut. Eu aşa zic.
GENERALUL BELLA: (care a urmărit atent scena) Şi eu la fel cred, Măria ta.
REGELE: (izbucneşte deodată într-un râs sănătos) Să semene munţi! Ha ha ha ha ha ha ha ha! (râde în hohote) ha ha ha ha ha ha ha! Să semene munţi? Ha ha ha ha ha! Nu că asta e bună! Să semene munţi pe lume! Ha ha ha ha!
OŞTEANUL: (furios) Măria ta, porunceşte să-i bat până-i omor! (tare) Să-i biciuiesc zi şi noapte, Măria ta.
REGELE: (care nu se poate opri din râs) Ha ha ha ha ha ha ha! Să-i biciuieşti! (serios deodată) Nu, nu. De oameni ca aceştia am mare nevoie. (ştergându-şi lacrimile de la râs) Niciodată, în viaţa mea nu am râs cu atâta poftă! (grav) Să fie păstraţi pe lângă mine. La orice oră din zi şi din noapte să-mi fie aduşi, să stau de vorbă cu ei... Sunt foarte nostimi. Ha ha ha ha! (începe din nou să râdă) Ha ha ha ha ha! (ţinându-se cu mâinile de burtă) Ha ha hahaha... Nu mai zic că pe el (arată cu mâna către Gheorghe) o să-l luăm cu noi, la Buda, şi o să-l punem să semene munţi în pusta maghiară. Că noi n-avem munţi. Ha ha ha ha ha ha ha! Ha ha ha ha!
GHEORGHE: (nedumerit, n-a înţeles bine) Ce, ce zice, Măria sa? (generalului Bella) Ce-a zis Măria sa, că n-am auzit bine?
GENERALUL: (cu fălcile încleştate, în timp ce Regele râde) Măria sa vrea să te luăm, după ce o să-l prindem pe Basarab, să te luăm acasă la noi, în Ţara Hungariei, unde e numai câmpie, numai pustă, să te punem să semeni munţi. Ca să avem şi noi munţii noştri.
GHEORGHE: (care l-a ascultat încruntându-se) Am înţeles, Măria ta. (clatină trist din cap) Nu merg, Măria ta. (Regelui) Puteţi să mă bateţi, să mă biciuiţi cât vreţi, dar eu treaba asta n-o fac.
REGELE: (care a auzit ceva) Ce este? Ce-ai zis?
GHEORGHE: (serios) Aşa e, Măria ta. Precum am zis. (Ion şi Constandin se uită la el îngroziţi. Generalul Bella priveşte absent în zare. Oşteanul spumegă de mânie)
OŞTEANUL: A zis că nu vrea să vină la noi, să semene munţi, Măria ta. Să n-aibă, Măria ta, grijă, că e după cum vrem noi nu după cum vor ei, Măria ta.
REGELE: (uitându-se la cei trei şi oftând) Deci, aşa?
CEI TREI: Aşa, Măria ta, Dumnezeu să ne ajute!
OŞTEANUL: Iar acesta, Măria ta, (îl arată pe Constantin) când l-am lăsat slobod, ca să-l urmărim, să vedem ce face, la ce bârlog se duce... Încotro o apucă, în ce vizuină intră, poate că se duce la vizuina ticălosului de Basarab...ştii ce-a făcut, Măria ta?
REGELE: (curios) E, ce-a făcut?
OŞTEANUL: În loc să plece sau să se ascundă undeva, Măria ta, s-a apucat să taie copacii, să-i facă pari şi să-i pună din nou în pământ.
REGELE: (râzând uşor) Cum îi punea? Culcaţi?
OŞTEANUL: În picioare, Maiestate. (gest cu mâna) Uite aşa îi punea.
GENERALUL BELLA: Să le dea de veste la ai lor despre trecerea noastră, pe unde a trecut oastea maghiară, Maiestate.
REGELE: Păi să ne spună chiar el cu gura lui. (către Constandin) Ia zii, isteţule?
CONSTANDIN: (pătimaş) Măria ta, îţi vorbesc din suflet. Domnia ta să nu râzi, rogu-te, de mine. Eu de când mă ştiu mi-a fost teamă să nu se dărâme cerul pe mine. (privire în sus) Există pericolul, Măria ta, să se dărâme cerul pe noi. (ezitând) Cel puţin în Ţara Românească. (îngrijorat) Şi atunci va fi vai de capul nostru, zob ne face. Aşa că, Măria ta, lasă-mă, rogu-te, să sap gropi şi să plantez pari în ele. Că apoi parii or să crească mari, Maiestate.
REGELE: (spumegând de furie) Oşteni, luaţi-i să nu-i mai văd. (urlând) O mie de bice de fiecare. (oşteanul îi ia. Dispare cu ei în partea dreaptă a scenei. Se lasă un moment de tăcere. Se aude vâjâitul unui râu de munte, foşnetul pădurii şi cântecul păsărilor)
REGELE: (furios, se plimbă cu mâinile la spate) Ai, ai, ai, ai!
GENERALUL BELLA: Liniştiţi-vă, Maiestate. Un popor de sărăntoci, de sălbatici şi de neciopliţi. Nu merită să vă stricaţi buna dispoziţie pentru nişte nespălaţi ca ăştia.
REGELE: (izbind cu pumnul în tron) Blestemată fie clipa când am hotărât să cuceresc această ţară! (urlând) Am pierdut jumătate din armată şi trei sferturi din cai! Şi nici măcar n-am văzut oastea lui Basarab!
GENERALUL BELLA: (cu fălcile încleştate) Porunciţi să ne întoarcem, Maiestate.
REGELE: (se aşează resemnat pe tron. Trist) Să ne întoarcem? Eşti nebun, generale! Aşa ceva e imposibil. Ar echivala cu o înfrângere. Ar râde toată Europa de noi. (pauză. Se dă jos de pe tron şi se plimbă nervos prin faţa cortului) Simt cum îmi pierd minţile. Cu fiecare zi. Cu fiecare ceas! (urlând) De o lună de zile n-am închis un ochi!
GENERALUL BELLA: Măria ta, până la urmă a noastră va fi victoria. (oftând) Din păcate acum nu ne mai putem retrage. Va trebui, de data ceasta, să luptăm până la capăt.
REGELE: (plimbîndu-se nervos, urmându-şi gândurile) Ah, de ar veni o dată ziua aceea! Atunci mă voi simţi liber şi fericit! (ridicând mâinile) Liber şi fericit! (către general) Ştie cineva ce înseamnă lucrul acesta? (mică pauză. Generalului Bella) Trimite, dragul meu, să fie chemaţi toţi generalii.


(Regele îşi vede de plimbarea lui cu mâinile la spate. Generalul Bella transmite ordinul Ofeţerului 1, iar acesta la rândul lui curierilor. Soarele s-a lăsat peste păduri gata să apună)


Scena 2


Apusul învăluie lumea într-o culoare sângerie. Generalii Armatei maghiare se prezintă unul câte unul. Se aud tropote şi nechezat de cai, ordine repezite în limba cotropitorului. In poiană intră ofiţeri care descalecă


GENERALUL ARPAD: (înclinându-se în faţa Regelui) La ordinele, Maiestăţii voastre!
REGELE: (salutându-l) Fii binevenit, generale Arpad. (ridicându-şi bărbia) Care sunt veştile pe care mi le aduci?
GENERALUL ARPAD: (trist, lăsându-şi capul în jos) Am scotocit toţi codrii, şi toate văgăunile, Măria ta, cale de două zile în jurul nostru…Nimic. Parc-ar fi intrat în gaură de şarpe.
REGELE: (oftând) Blestematul! (trist) Dar şi când voi pune mâna pe el... (apar încă doi generali) Fiţi bineveniţi, generale Gory şi generale Bey! Să dea Domnul să vă fi întors cu veşti bune.
GENERALUL GORY: (înclinându-se şi ducându-şi mâna la inimă) La ordinele, Maiestăţii voastre!
GENERALUL BEY: (acelaşi gest) La ordinele, maistăţii voastre!
REGELE: (încruntat) Vreau veşti bune!
GENERALUL BEY: (respectuos dar şi speriat) Măria ta, în afară de vulpi, de urşi şi de râşi n-am mai întâlnit altceva. Parcă ar fi un pământ sălbăticit şi blestemat, Maiestate! Colinzi toate pădurile şi văgăunile şi nu întâlneşti ţipenie de om.
REGELE: (pe gânduri) Generalii mei... (mică pauză) Oare nu mai am generali viteji şi iscusiţi?
GENERALUL GORY: Măria ta... Mai bine trimite-ne să luptăm împotriva Europei. (îngenunche) Simt că îmi pierd minţile, Maiestate! Acest Basarab îşi bate joc de noi! (respiră adânc) Mai bine slobozeşte-mă!
REGELE: (râs nervos) Ha ha ha ha ha! Ce aud? (fornăie pe nas) Ce-mi aud urechile? (se urcă pe tron. Coboară apoi şi se plimbă nervos prin faţa generalilor) Ce aud? Ne e teamă!? Generalii mei, după ce că nu sunt buni de nimic, mai vor să fie şi sloboziţi. Le e teamă. (se opreşte şi-i priveşte mândru în faţă) Nu suntem noi vitejii Europei, generalii mei? N-am obţinut noi împreună atâtea victorii? (pauză oratorică) Generalii mei, veniţi-vă în fire! (gest maiestuos) A noastră va fi victoria finală! Chiar de vom fi nevoiţi să-i scoatem pe aceşti viermi şi dihori, care îşi zic valahi, din fundul pământului. (fornăie pe nas, apoi se linişteşte)
GENERALII: (luând poziţie de drepţi) Trăiască, Maiestatea sa Carol Robert de Anjou, regele Ungariei! Aşa cum am cucerit Transilvania vom cuceri şi Valahia, Măria ta.
REGELE: (care i-a ascultat, vizibil satisfăcut) Generalii mei... De mâine veţi ucide toţi urşii şi lupii pe care-i întâlniţi prin păduri! Căci aceste fiare sunt oamenii lui Basarab îmbrăcaţi în piele de urşi şi de lupi. (gândindu-se) Este posibil ca şi vulpile, râşii şi viezurii să fie tot oamenii lui Basarab, care s-au făcut mai mici ca să încapă în pielea acestor animale. (mică pauză. Departe, abia auzindu-se, se tânguie dureros jeletul unui tulnic. Ascultă toţi înfioraţi) Deasemenea, oriunde veţi vedea o vizuină sau un bârlog puneţi oştenii şi câinii să pătrundă până în fundul vizuinii şi să mi-i scoată afară de barbă pe neciopliţii şi blestemaţii de valahi! (ridicând mâna, teatral) Care n-au nici măcar demnitatea de a da ochii cu duşmanul! (înroşindu-se) Ceea ce înseamnă, domnilor generali, lipsă totală de cavalerism! (se face deodată tăcere. Se aud codrii foşnind. Undeva departe se aude huhuitul prelung, înfricoşetor al unui huhurez. Ascultă toţi împietriţi)
GENERALUL BELLA: (cu scârbă) Nespălaţii de valahi îşi vorbesc ca păsările pădurii, prin semne, Măria ta.
GENERALUL ARPAD: (înclinându-se) Precum spui, Măria ta. Poate că astfel vom reuşi să-i scoatem la lumina zilei, dacă nu au curajul să dea ochii cu noi!
REGELE: (generalii se înclină) Vă doresc o noapte bună, plină de odihnă, generalii mei, fără atacuri din partea oamenilor lui Basarab. (mică pauză) Aveţi grijă şi întăriţi străjile. N-ar fi de mirare, la noapte, să ne pomenim cu ei în corturile noastre.
GENERALUL GORY: Am înţeles, Măria ta. (se înclină)
REGELE: Pe mâine, comandanţii mei!
GENERALII: Noapte bună, Maiestate! Vom veghea toată noaptea, ca somnul Măriei tale să nu fie zădărât de nimeni şi de nimic. (se retrag cu spatele)


Scena 3


Răsare luna. O lună uriaşă, de început de toamnă. Regele se plimbă gânditor, fără somn, prin faţa cortului. E o noapte cu lună ca ziua. În spatele cortului regesc se văd străjile. De undeva din luminiş apare Nebunul regelui


NEBUNUL: (înclinându-se) Bună seara, Măria ta. (râzând brusc) E cam mâhnită inima Măriei tale, văz bine. Ha ha ha ha ha! (face tumbe, se scălâmbăie, încercând să-l înveselească pe rege)
REGELE: (Părinteşte) Pe unde mi-ai umblat astăzi, Horaţius?
NEBUNUL: (gudurându-se ca un câine) Ha, ha, ha! (luând o mină de om umil şi bun) Am fost pe la prietenii noştri, jivinele şi scârbele, de valahi, Măria ta. Am vorbit cu Basarab. Ce e drept, n-am de ce mă plânge, m-a primit regeşte. M-a invitat la masă. Am luat deci masa împreună. Nu pot să nu recunosc, Maiestate, că are purtări foarte alese. De altfel m-a rugat să-ţi transmit că eşti invitatul Măriei sale oricând pofteşti la masă.
REGELE: (furios) În seara aceasta îmi faci greaţă, Horaţius. Voinţa mea este să nu te văd înaintea ochilor. (scârbit, gest) Când voi avea nevoie de tine te voi chema. (Nebunul se îndepărtează cu coada între picioare. Către căpitanul străjii) Să-mi fie aduşi cei trei valahi luaţi prizonieri!


(Un oştean dispare ca să transmită ordinul)


Scena 4


Sunt aduşi cei trei valahi luaţi prizonieri. Sunt îmbrăcaţi în aceleaşi haine. În lumina lunii li se văd chipurile triste, spectrale.


OŞTEANUL: (care-i excortează) I-am adus, Măria ta. Precum aţi poruncit.
REGELE: (şi-a pus o hlamidă şi s-a urcat pe tron. Cei trei stau în faţa lui) Să iasă în faţă ăla care bate pari în pământ şi-i pune în gropi ca să crească mari, să nu se surpe cerul?
CONSTANDIN: (face un pas în faţă) Eu, Măria ta. (îşi ţine capul plecat)
REGELE: Auzi, tu ştii cu cine stai de vorbă?
CONSTANDIN: (fără să se piardă cu firea) Ştiu, Măria ta. (trist)
REGELE: Cu cine?
CONSTANDIN: Cu Regele ungurilor, Măria ta. (în momentul acesta apare Nebunul Regelui)
REGELE: (calm) Îţi voi spune că Regele ungurilor nu este un rege oarecare. E unul dintre cei mai mari filosofi ai Europei şi ai Lumii.
GHEORGHE: (uimit, şi bucuros) Eşti filosof, Măria ta?
CONSTANDIN: (bucuros) O, Măria ta, păi de ce nu spui aşa, Măria ta! (râzând) Atunci înseamnă că eşti de-al nostru, Măria ta. Că şi noi suntem tot un fel de...ăştia.
ION: Noi suntem poeţi, bă, Constandine, nărodule, nu filosofi.Vezi că le încurci.
REGELE: (bucuros) Tot aia e...
CONSTANDIN: (râzând ca prostul) Păi tot aia e...asta e.. Eşti de-al nostru, Măria ta. (Nebunul începe să schelălăie)
REGELE: M-am gândit mult la ce-ai zis. C-o să se surpe cerul. Acum patru zile, înainte de a vă prinde gărzile mele, am avut un vis. (se gândeşte) Se făcea că eram între doi munţi şi deodată cerul a început să bubuie şi să se surpe cu zgomot înfricoşetor... (pauză) Te întreb, de unde ştii că o să se surpe cerul?
CONSTANDIN: (fericit ca un copil) Ştiu, Măria ta,cum să nu ştiu.
REGELE: (tace gânditor. Din pădure vine cântecul ciudat al unei păsări de noapte) Cum ştii?
CONSTANDIN: (încurcat, sincer) Păi noi vedem, Măria ta. Vedem prin timp. Noi suntem acum în toamna anului ăsta, şi eu văd peste o mie de ani... Mă uuuuuit prin timp aşa cum te uiţi Înălţimea ta pe o câmpie şi vezi până în zare.
REGELE: (uimit şi puţin înfricoşat. Nu ştie dacă-şi bate joc de el sau este adevărat) Şi ce va fi peste 6OO de ani...? Dar exact peste 600 de ani!
CONSTANDIN: (oftând. Îşi pune palma streaşină la ochi şi se uită în depărtare. Ca şi cum ar vedea) Ce să fie, Măria ta... (oftează) Înălţime ta, cu toţi ghinăralii şi oştenii, nu veţi mai fi. Nici noi, amărâţii ăştia trei, nu vom mai fi. Pe locul acesta va fi un sat, iar pământul va fi tot pământ românesc. Cu sate, cu oraşe, cu oameni care muncesc câmpul, Măria ta. (gândindu-se) Va mai fi multă suferinţă şi va curge mult sânge, Măria ta, peste pământul acesta.
REGELE: (mângâindu-şi barba, trist, pe gânduri) Dar peste o mie de ani?
CONSTANDIN: (înfiorat, ca şi cum ar vedea) Peste o mie de ani, Măria ta...? A, peste o mie de ani, Măria ta, strănepoţii noştri vor avea case pe lună. Or să umble cu corăbiile lor printre stele cum umblăm noi cu căruţele pe pământ.
REGELE: (foarte trist. Către ceilalţi) Şi voi vedeţi prin timp?
ION ŞI GHEORGHE: Da, Măria ta...
REGELE: Şi aşa va fi cum zice el?
ION: (clătinând din cap) Aşa e,Măria ta. Aşa va fi...
REGELE: Puneţi mâna în foc?
GHEORGHE: (sincer) Punem, Măria ta, de ce să nu punem? Punem.
REGELE: Ei bine, poruncesc să vi se dea câte o mie de bice pe spinare la fiecare, iar mâine să vi se pună mâinile în foc. (oşteanului) Luaţi-i de aici.


(e o noapte cu lună ca ziua.Se vede marginea pădurii, zarea. Cântecul greierilor pare o apă subţire care curge peste tot. Ţipătul lugubru al unei păsări de noapte răsună în adâncul pădurii îngheţându-le inimile)


Scena 5


Cei trei prizonieri valahi sunt luaţi. Nebunul regelui a rămas într-o stare de prostraţie.


REGELE: Ei, ce zici, Horaţius? Cum îţi plac prietenii mei?
NEBUNUL: (oftează, gânditor) Măria ta, ce sunt eu nebun. Da ăştia sunt mai nebuni decât mine de o mie de ori. (comic) Aiurează, Măria ta. Nu sunt în toate minţile. De altfel cred că în ţara asta nu găseşti unul în toate minţile.
REGELE: Nu mai ştiu ce să mai cred...(gândindu-se) Acum, Horaţius, am nevoie mai mult de înţelepciunea ta decât de scălâmbăielile tale.
NEBUNUL: (de departe, din noaptea plină de vrajă, vine tropot de cal. Clopotele unei biserici se aud slab, ca de pe alt tărâm) Precum este voia Măriei tale. (viersul unui nai se aude straniu şi adormitor. Regele şi nebunul ascultă înfioraţi şi împietriţi)
REGELE: (după mult timp, oftează) Aud sau mi se pare, Horaţius? (amândoi par vrăjiţi) Într-o noaptea negrăit de frumoasă ca aceasta, cum n-am mai văzut în viaţa mea, să-ţi dăruiască Dumnezeu o astfel de cântare divină? Spune şi tu, nu e un miracol? Nu ne face Dumnezeu un dar prea mare? (mică pauză. Ascultă amândoi) Presupun că nu cântă vreun oştean de-al nostru.
NEBUNUL: (oftează înfiorat) Sigur, Măria ta. Ăsta e cântec de-al lor. Din timpuri străvechi. (mică pauză) Simt cum mi se rupe sufletul de jale. Ca şi cum s-ar desprinde o parte din fiinţa ta.
REGELE: (după un timp, transpus) Aşa e. E un cântec răscolitor. Parcă ţi-ar mângâia adâncurile sufletului. (tulburat) Zău, parcă ţi-ai lua...câmpii. Simţi cum îţi vine să urli.


(ţipete şi răgnete de luptă. Un corn se înalţă în noaptea tulburător de frumoasă. Zgomote înfricoşetoare de copaci prăbuşiţi. Gemete, urlete de durere. Soldaţii din Garda regelui se grupează imediat în jurul lui, cu lăncile, suliţele şi săbiile pregătite de luptă. Regele e îngrozit. A intrat brusc în panică. Îl vedem ţopăind comic, încercând să se ascundă sub tron. La fel de speriaţi sunt şi generalul Bella şi ofiţerii săi, care încearcă să se ascundă şi ei după nişte lăstari de un stat de om. Regele încearcă să se ascundă sub tron. Tremurând de spaimă, aleargă ca un titirez în jurul tronului. Generalul Bella a căzut în genunchi şi se roagă făcând sute de cruci pe minut, în timp ce loveşte pământul cu fruntea ca un pastolache...Apoi, treptat, ţipetele şi urletele se sting. O linişte stranie, de gheaţă, înfricoşetoare se instalează peste tot peste poiana în care regele maghiar şi-a aşezat tabăra.)


REGELE: (uluit şi îngrozit, îi clănţăne dinţii de frică) Ce-a fost asta, generale?
GENERALUL BELLA: (îngrozit şi el) Nu ştiu, Maiestate. Nu ştiu, Măria ta...Nu ştiu...Să trimit curierii să vadă ce-a fost.
REGELE: Sună adunarea pentru Consiliul de război, generale. (un oştean va suna prelung din corn. Ecoul se va auzi în noaptea plină de vrajă, ca şi cum ne-am afla pe alt tărâm, din ce în ce mai pierdut.)
GENERALUL BELLA: (înfricoşat, patetic) Măria ta! (căzându-i în genunchi) Aceasta e ţară blestemată, Măria ta, pământul acesta e blestemat. Simt cum urcă din pământ şi de peste tot o mireasmă a morţii, spiritele strămoşilor lor, cum ne înhaţă de gât şi ne otrăvesc.
REGELE: (înspăimântat şi el) Să rămânem, generale, până la capăt. (regăsindu-şi o parte din aroganţă) Sunt de acord că m-am băgat până la gât într-o porcărie fără seamăn, dar acum nu mai putem să dăm bir cu fugiţii ca nişte laşi.
GENERALUL BELLA: De trei luni, Maiestate, de când am călcat pământul acesta blestemat, care pute a urşi şi a lupi, noi nu mai suntem oameni. Nu am mai făcut o baie ca lumea, că am ajuns şi noi să puţim ca aceşti valahi nespălaţi. Nu am mai văzut un turnir, nu am mai ascultat o muzică şi nu am mai văzut un danţ! (tremură de indignare) Da, măria ta, în loc să ne veselim cu soţiile şi cu iubitele noastre, tremurăm de frică. Dormim ca vulpile cu ochii deschişi. Somnul nu mai e somn, Măria ta, masa nu mai e masă!
REGELE: (mai refăcut, mai stăpân pe el) Gata! de ajuns, generale! Ordonă să se mai sune adunarea încă o dată! Ce dracului, doar nu i-o fi mâncat pe toţi.


(cornul se înalţă lung, sfâşietor. Ecoul bântuie codrii şi pustietăţile în noaptea ca de pe alt tărâm.)


Scena 6


Se aud comenzi răstite, tropot de cai, nechezatul cailor, gemete şi înjurături. O ceată de oşteni pătrunde în poiana unde se află instalată tabăra Regelui Carol Robert de Anjou.


UN OFIŢER: (înclinându-se) Măria ta, am prins o iscoadă. (împinge în faţa regelui un tânăr cu plete, care ţine în mâinile legate fedeleş un nai. Tânărul pare speriat, cu minţile rătăcite.)
TÂNĂRUL: (Uimit, nevenindu-i să creadă) Ce e...? Ce...? Ce aveţi cu mine..? Nu v-am făcut nimic.
REGELE: (pentru o clipă se lasă o linişte stranie.Toţi se uită parcă vrăjiţi la tânărul nespus de frumos. Deodată regele izbucneşte într-un râs nervos, demenţial) Ha ha ha ha ha ha ha ha! Ce-avem cu el? Auzi? (tare, teatral) Ce-avem cu el? Noi suntem în război de patru luni cu aceşti sălbateci şi nespălaţi de valahi, ne omoară în fiecare zi câte o sută de soldaţi, ne mor caii otrăviţi cu sutele şi el ne întreabă nevinovat, ce avem cu el? Ha ha ha ha ha ha! Unde e Cronicarul să consemneze scena aceasta? Când or citi-o, urmaşii noştri, şi peste o mie de ani or să râdă să se prăpădească. (a obosit.Tace brusc. In arborii din apropiere o privighetoare cântă să se omoare)
TÂNĂRUL: (dorind să plece, sincer, habar neavând de ce se întâmplă) Ci daţi-mi pace, rogu-vă, lăsaţi-mă să-mi văd de treburile mele. (ceva îl nedumereşte) Dar cine sunteţi,domniile voastre, că nu v-am mai întâlnit prin locurile aceste?
REGELE: (obosit de atâta râs) Ha ha ha ha...Dar tu tinere, cine eşti, şi ce faci pe lumea asta? Dacă ştii cumva pe ce lume te afli, pe asta, ori pe cealălaltă? Ha ha ha...
TÂNĂRUL: (sincer, de o naivitate şi puritate dezarmantă) Sunt cântăreţ. Poet. Cânt din nai şi fac versuri pe care le cânt. (îi priveşte mirat)
REGELE: (în băşcălie) Eşti poet? Eşti cântăreţ? Ha ha ha ha ha ha ha! La fel mi-au răspuns şi ăia trei pe care i-au prins oştenii mei.Umblau ca lunaticii prin codri, semănau pietre în gropi ca să răsară munţi sau arbori tăiaţi...şi ei erau poeţi. (ridicând arătătorul, tare) Poeţi, auzi? Nici mai mult nici mai puţin decât poeţi. Ha ha ha ha ha ha ha! Ha ha ha ha! (ceilalţi îl privesc pe rege îngroziţi)
TÂNĂRUL: (trezindu-se puţin la realitate) Dar domniile voastre cine sunteţi, că nu v-am mai văzut pe aici şi nu prea vă înţeleg nici limba? Nu ştiu cum vorbiţi... Am bătut multe ţări, dar limba aceasta parcă n-am auzit-o.
OFIŢERUL 1: (furios, jignit) Măria ta! La spânzurătoare cu ticălosul acesta, Maiestate! După ce că ne-a făcut foarte mult rău îşi mai bate şi joc de noi!
REGELE: (a obosit de atâta râs. Îşi şterge o lacrimă) Ha ha ha ha... (E o noapte cu lună de o frumuseţe sălbatică. În adâncul pădurii se aude cântecul huhurezului. Se lasă o tăcere de gheaţă.)
NEBUNUL: (îşi dă şi el drumul la râs) Ha ha ha ha ha! Sfântă prostie şi naivitate. I-auzi, nu prea înţelege limba. Ha ha ha ha ha! Că n-a auzit-o? Ha ha ha ha ha! Păi, cum s-o audă dacă noi venim tocmai din fundul Asiei! (tare, maimuţărindu-l pe Tânăr) Noi suntem huni, domnule poet şi cântăreţ! Noi nu suntem de pe aici, suntem tocmai din Asia, dacă ai auzit domnia ta de Asia?
REGELE: (trist, meditând. Privindu-l cu simpatie pe tânăr) La început am crezut că vă bateţi joc mine. De noi, de armata maghiară. Că faceţi pe proştii...(îşi scarpină barba. Către Ofiţer) Şi unde l-aţi prins? Şi ce făcea?
OFIŢERUL: (bătându-şi pintenii.) Măria ta, întâi am auzit un cântec...Era un cântec nespus de frumos şi de dulce, care parcă te adormea. Ne-am luat după cântec, că altfel nici gând să dai de el. Umbla de unul singur prin păduri şi pe coclauri. Părea cam nebun, ce e drept, şi cânta din instrumentul ăla pe care-l are în mână. (râzând forţat, ca să-i facă regelui pe plac) Ha ha ha ha! Aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea, să umbli de unul singur prin păduri, noaptea pe lună. (mică pauză) Întâi am crezut că e cercetaş, Măria ta. Da de unde, mergea ca un somnambul prin pădure, fără să ştie de el. Habar n-avea nici pe unde calcă. Mergea aşa, ca şi cum ar călca din pod, ca şi cum ar fi fost somnambul, Măria ta.
REGELE: (privindu-l cu milă) Da, văd şi eu că e nebun. Nu e în toate minţile. Are minţile rătăcite. (pauză) Blestemată fie clipa când am pus piciorul pe pământul acesta afurisit. Care miroase a piele de oaie şi a brânză. (spumegând de furie) Am crezut şi eu că venim să ne batem cu oameni ca lumea. Serioşi. Cu oameni demni, viteji, educaţi. Care ştiu ce este aceea onoarea! (spumegând) Şi când colo am dat peste nişte sălbatici şi peste nişte nespălaţi care trăiesc ca fiarele prin vizuinele şi hăţişurile pădurilor. Prin văgăunile cele mai întunecoase. (urlând de furie) Şi după ce că sunt nişte sălbatici, mai sunt şi nebuni. Lunatici, somnambuli cu minţile rătăcite! (urlând cu o octavă mai sus) Şi după ce că sunt nebuni, îşi mai bat şi joc de tine!
GENERALUL BELLA: Aşa e, Maiestate. (încercând să-l liniştească) Nişte nespălaţi şi nişte sălbatici. Şi după ce că sunt aşa cum sunt, mai sunt şi nebuni, cu minţile rătăcite.
REGELE: (către ceruri, urlând) Doamneee! Doamneee! de-ajuns! Bunule Părinte ceresc, cât ţi-ai bătut joc de noi! Pune capăt suferinţelor noastre! Şi scoate-mi-i pe viermii şi pe nevăstuicile de valahi de prin găurile pământului şi de prin vizuine să-i fac chisăliţă!


(Regele se opreşte brusc, ca şi cum ar fi obosit. Işi duce mâna la gât şi tuşeşte de câteva ori. Luna poleieşte pădurile, poiana, depărtările cu un voal de aur. Parcă ne-am afla pe un alt tărâm.Toţi cei de faţă se uită la rege împietriţi)


Scena 7


Se aud tropote de cai, comenzi şi voci răstite. În scenă pătrund unul după altul cei trei mari Comnadanţi ai armatei maghiare, condusă de Regele Carol Robert de Anjou. Toşi sunt înzorzonaţi în fireturi de aur, care strălucesc în lumina lunii, şi păşesc ţanţoşi.


GENERALUL ARPAD: (îşi bate pintenii şi salută milităreşte. Se vede că este înfricoşat, în acelaşi timp spumegă de furie) La ordinele, Maiestăţii voastre!
GENERALII BEY ŞI GORY: La ordinele, Măriei voastre. (tremură din tot corpul) Măria ta, aşa nu se mai poate!
GENERALUL ARPAD: Măria ta, suntem furioşi şi îngroziţi, Maiestate! Jumătate din corpul de armată pe care-l conduc a fost decimat. Dacă nu-i distrugem pe blestemaţii de valahi în trei zile, simt cum eu, ofiţerii şi oştenii mei ne vom pierde minţile, Maiestate! (se înclină, acum pare cu adevărat îngrozit.)
REGELE: (întristându-se) Dar ce s-a întâmplat, generale Arpad?
GENERALUL ARPAD: (bătându-şi pintenii) Maiestate! Pe la miezul nopţii s-a auzit un cântec ciudat, nespus de dulce, adormitor. La început soldaţii mei s-au bucurat şi s-au veselit. Dar cântecul ăsta i-a adormit, Măria ta. A adormit străjile şi oştenii într-un somn atât de greu, că atunci când a dat năvală o turmă de urşi nici unul nu s-a mai putut scula.
REGELE: (uimit şi îngrijorat) O turmă de urşi, zici?
GENERALUL ARPAD: Da, Măria ta. O turmă de urşi mi-a sfâşiat jumătate din corpul de armată pe care-l conduc! (spumegă)
REGELE: (arătând către tânăr) Aşadar tânărul acesta nu e nebun! (către generalul Bella) Şi zici că urşii erau chiar urşi, generale?
GENERALUL ARPAD: (oftând) Erau urşi, Măria ta...Chiar eu am omorât doi. Nu erau oameni ascunşi în piei de urşi, aşa cum am crezut cu toţii. (din codrii poleiţi de lumina lunii se aude cântecul unui huhurez. Un alt huhurez îi răspunde la rândul lui)
GENERALUL BEY: Vorbesc ca huhurezii între ei ca să nu înţelegem noi, Maiestate.
REGELE: (către tânăr) Ai avut noroc că că erau urşi. Cu mâna mea îţi despicam ţeasta, nebunule.
TÂNĂRUL: (senin) Ce se întâmplă oare aici? Nu înţeleg nimic.
REGELE: Lasă că ai să vezi tu acum pe dracu. (Ofiţerului) Să fie adus unul dintre prizonieri. (unul dintre oştenii din gardă dispare şi se întoarce cu unul dintre prizonieri)
OŞTEANUL: L-am adus, Măria ta.
REGELE: Tu care eşti, omule, că nici nu vă pot deosebi unul de altul?
CONSTANDIN: Eu sunt Constandin, Măria ta, ăla care înfig pari în pământ.
REGELE: (ca şi cum şi-ar fi adus aminte) Aşa e. (către tânăr) Îl cunoşti pe ăsta?
CONSTANDIN: (luându-i-o înainte) Ahă, hăă! Să fii, Măria ta, sănătos de când îl ştiu eu pe ăsta! (mică pauză, trist) Cum să nu, Maiestate. E poet ca şi noi... Îl cheamă Orfeu, şi este al lu unu Dumitru Orfu de peste Olt, cântăreţ vestit din nai şi din frunză. Şi bunicu-su şi străbunicu-su şi stră-stră-străbunicu-su au fost toţi cântăreţi vestiţi de la începutul lumii.
REGELE: (scrâşnind) E nebun sau nu? Eu asta vreau să ştiu.
CONSTANDIN: (nelămurit, privind când la Orfeu când la Rege) Nebun, Măria ta? Cum să fie nebun, Măria ta? Nu se există aşa ceva. E un băiat cât se poate de bun, Înălţimea ta. Cuminte, ascultător, la locul lui. De treabă. Om ca el mai rar.
REGELE: (muşcându-şi buza de jos) Are el un beteşug, nu se poate.
CONSTANDIN: A, da, Măria ta, are. Acum vreo cinci sau şase ani a păţit un necaz. Era în vorbă cu o fată, se iubeau şi ei ca tinerii, de. Cum v-aţi iubit şi Măria voastră cu fetele când eraţi tânăr.
NEBUNUL: (făcând tumbe) Ha ha ha ha ha ha ha! Cum se iubea el cu tinerele, auzi!?
CONSTANDIN: (uimit, curios) Da ăsta, zăpăcitul ăsta, ce are, Măria ta? Parcă l-a apucat. A dat strechea în el.
NEBUNUL: (făcând tumbe) Ha ha ha ha ha ha ha ha ha!
REGELE: Horaţius, Horaţius! (pauză) Da, şi?
CONSTANDIN: Aşa, şi cum vă spusăi. Băiatul ăsta, pe care domniile vostre îl ţineţi legat, deşi eu zic că e mai bine să-i daţi drumu, că e nevinovat, săracu, era în vorbă cu o fată. Şi când să se ia şi ei, Măria ta, să vezi nenorocire ce s-a întâmplat. (comic) Şi-a vârât dracu coada şi i-a murit fata, logodnica, Măria ta, că se logodiseră. Făcuseră logodna şi îşi juraseră unul altuia, ştii Măria ta, ce...Că şi Măria ta…
REGELE: (curios, interesat să afle) Da, şi?
CONSTANDIN: (încurcat, trist) Păi...ce să fie, Măria ta... De atunci umblă aşa, săracul, ca lunaticul pe lume. O ia pe coclauri, pe dealuri, prin păduri, de la munte la mare. De aici o ia înapoi şi suie la munte. De vreo şapte ani tot aşa, fie zloată, fie ploaie, fie soare, vânt, arşiţă...
REGELE: (impresionat, compătimindu-l sincer) Sărmanul. Îmi pare rău de el. Voiam să-l omor. (către strajă) Să fie lăsat liber, să plece unde vede cu ochii.
CONSTANDIN: Aşa, Măria ta.
REGELE: (cu un semn discret îl cheamă pe unul dintre ofiţeri la el. Îi şopteşte ceva. Acesta se înclină şi pleacă.) Şi mai aveţi mulţi din ăştia?
CONSTANTIN: (cu o mină tristă) Mulţi, Măria ta. În fiecare sat e câte unul. De, cum are fiecare, norocul să-i moară logodnica. (mică pauză) Da ăştia ai lu Orfu aşa au fost ei blestemaţi de când se ştiu. Că şi lui taică-su, şi lu moşu-su, le-au murit fetele cu care voiau să se însoare.
REGELE: Luaţi-l. (se răzgândeşte) Numai o clipă. Şi de unde venea tânărul acesta?
CONSTANDIN: (cu o expresie de mirare dar şi de teamă pe chip) A, nu ştiu, Măria ta. (mică pauză) Ba nu, Măria ta. Cred că ştiu. Venea din lumea ailaltă. (toţi îl privesc îngroziţi, încep să se închine) Se duce pe lumea ailaltă la logodnica aia a lui, care-a murit. Cu cântecul lor măiestrit ai lu Orfu au adurmit paznicii de la poarta iadului şi a raiului şi au intrat înăuntru şi şi-au luat miresele. Le-au adus acasă, au făcut nuntă cu ele, apoi au făcut copii. (către tânăr) De aia părea băiatul ăsta aşa pierdut, cu minţile rătăcite, că venea din lumea ailaltă, Măria ta.
REGELE: (puţin îngrozit, începe să sughită) Din lumea morţilor?
CONSTANDIN: Da, Măria ta. Tomnai de acolo.Tocmai din lumea morţilor, din fundul lumii ăleilalte venea. Nu l-aţi văzut? E galbin ca ceara la faţă.


(între timp cântăreţul s-a înclinat luându-şi rămas bun şi s-a îndepărtat. Cântecul lor vrăjit, adormitor, se va auzi apoi din ce în ce mai stins.)


REGELE: (simţind că îşi pierde minţile) Hai, duceţi-l de aici, iar începe să aiureze. (Oşteanul îl ia şi-l duce pe Constandin) Generale Bey, dumneata de ce eşti trist?
GENERALUL BEY: Măria ta, n-am mai putut să închid ochii toată noaptea. Am pus soldaţii să caute în toate vizuinile şi bârlogurile. Le-am poruncit să se bage în toate râpile, poate că avem norocul să-l scoatem afară chiar pe fiara de Basarab.
REGELE: (cu răsuflarea întretăiată) Da, şi?
GENERALUL BEY: A intra unul, Măria ta, au intrat doi soldaţi, au intrat trei în, vizuini, au intrat zece, au intrat o sută. Dar n-au mai ieşit. (spaima i se citeşte pe chip)
Când am văzut eu că nu mai ies am ordonat să mai intre încă trei. (îl priveşte îngrozit pe rege) Dar nu s-au mai intors nici aceştia, Maiestate. (răsuflă greu) Am pierdut astfel 847 de soldaţi, Maiestate. (urlând, tremurând) De aceea îmi vine să turbez, Măria ta. Simt că-mi pierd minţile! (ceilalţi au rămas împietriţi. Li se aud respiraţiile şi le se citeşte spaima pe chip. Sunt îngroziţi. Cântecul lugubru al unei cucuvăi spintecă noaptea)
REGELE: (tremurând, respiră greu) Asta e semn bun, generale Bey. Înseamnă că acolo, în vizuinile alea, se află diavolul de Basarab şi oamenii lui, căpeteniile lui. Să aşteptăm să se lumineze de ziuă. Mâine voi conduce chiar eu operaţiunile de luptă împotriva nespălatului de Basarab.Vom săpa galerii până în bârlogul în care se ascund. Sunt convins că vizuinile şi bârlogurile au legături între ele pe sub pământ, ca nişte galerii.
GENERALUL BEY: Cred că au săpate pe sub pămâmt adevărate peşteri şi cetăţi, Măria ta.
REGELE: (destinzându-se, teatral) Mi-ai adus o mare bucurie, generale Bey. (mică pauză) Generale Gory, dumneata ce ţi s-a întâmplat în noaptea aceasta?
GENERALUL GORY: Nimic, Măria ta. Numai că mi-au dispărut 3OO de soldaţi
REGELE: (burzuluindu-se) Nu e o veste tocmai bună, generale. Dar, în sfârşit, presimt că mâine se va da bătălia finală! (scrâşnind, gest de satisfacţie) Îi vom prinde în peşterile lor ca într-un cleşte.
GENERALUL BELLA: Aşa e, Maiestate! Sunt convins că în două zile praful şi pulberea se va alege de ticăloşii ăştia. O să teminăm pentru totdeauna cu acest neam de sălbatici.
REGELE: (se plimbă câteva momente gânditor, cu mâinile la spate) Iată care sunt ordinele mele pentru mâine. (răspicat) Cele trei corpuri de armată conduse de generalii Arpad, Gory şi generalul Bey, care până acum au înaintat pe un front larg, se vor regrupa în jurul bârlogului subteran în care dezmăţatul de Basarab şi-a ascuns oastea.
GENERALUL ARPAD: Am înţeles, Măria ta.
REGELE: (gest hotărât) Voi conduce chiar eu operaţiunile de luptă.
GENERALII BEY ŞI GORY: Da, maiestate. În câteva zile ţara
aceasta blestemată va fi a noastră.
REGELE: Încheiem consiliul de război aici. Peste puţin timp se va lumina de ziuă. Mergeţi să vă pregătiţi oştile, vitejii mei generali.
GENERALII: (salută milităreşte, apoi părăsesc scena) Noapte bună, Maiestate. Să prindeţi măcar un ceas bun de somn, Excelenţă!
REGELE: (salutîndu-i) Vă doresc o mare izbândă, generalii mei!


Scena 8


Regele a rămas singur. În preajma lui, generalul Bella, Ofiţerii din Garda regală, Garda regelui, care nu se îndură să-l lase singur. Nu departe de tronul regelui, Nebunul, a întins pe iarbă nişte piei şi s-a culcat. E o noapte cu lună ca ziua.


REGELE: (plimbându-se trist, cu mâinile la spate) Cred că aceasta e cea mai frumeasă noapte pe care am trăit-o vreodată. E o noapte de basm, plină de vrajă. (către general) Parcă ar fi lumină ca ziua, generale.Te uiţi şi vezi până departre!
GENERALUL BELLA: (obligat să-i ţină Regelui de urât) Aşa e, Măria ta. E o noapte divină. Ca-n basme, Maiestate.
REGELE: (meditativ, zâmbind uşor) Ştii la ce mă gândesc, generale? (mică pauză, în pădure se aud privighetorile cântând.) Ei, comedie ca asta! E o ideea genială. (mică pauză. Regele se plimbă meditând) Dacă ar fi să le iau ceva nespălaţilor ăştia de valahi... numai luna le-aş lua-o. Are ţara aceasta o lună ca în basme.
GENERALUL BELLA: Le-o luăm, Maiestate, de ce să nu le-o luăm. Că doar al nostru o să fie şi pământul acesta. Aşa cum le-am luat Transilvania le vom lua şi Valahia. De ce să nu le-o luăm. Apoi vom şti noi să punem biciul pe sălbaticii aceştia. O să facem din ei nişte mieluşei de n-or să zică pâs. (respiră adânc) Îi vom pune să ne ridice cetăţi, Maiestate, să construiască drumuri pietruite, (oftând) vom ridica apoi oraşe şi târguri, Excelenţă.
REGELE: (oftând fericit şi privind în depărtare) Hei, hei, hei, frumos este să visezi, generale! Bine că am dat de urma lor. Parcă mi s-a risipit starea aceea de nelinişte şi groază, care ne-a intrat la toţi în suflet.
GENERALUL BELLA: Aşa e, Măria ta...
NEBUNUL: (începe să se agite în somn, se zbate vorbind şi urlând în somn. Spectacolul acesta capătă note dramatice)
REGELE: (îl priveşte speriat. In noapte ţipătul unei păsări sfâşie văzduhul. Un zgomot înfundat pare că vine din adâncul pământului.) Ia, ce-a fost asta?
NEBUNUL: (zbătându-se) Aaaa! Aaaiiiiii!
GENERALUL BELLA: (îl priveşte îngrozit) S-a cutremurat pământul, Maiestate! (încercând să-l trezească pe Nebunul regelui) Horaţius, Horaţius! (se dă înapoi speriat)
REGELE: (mai calm) Lasă-l, generale, lasă-l. Poate că e un vis prevestitor. Poate că visează chiar lupta finală.
NEBUNUL: (zbătându-se, urlând în somn. Cei doi îl privesc îngroziţi)
GENERALUL BELLA: (înspăimântat) Măria ta...Măria ta... să-l...Simt...
REGELE: (priveşte şi el hipnotizat spectacolul)
GENERALUL BELLA: (se apropie totuşi şi-l zgâlţâie) Horaţius, Horaţius..
NEBUNUL: (care s-a trezit, buimac. Priveşte îngrozit la cei doi, ca şi cum n-ar şti pe ce lume se află) Măria ta...Măria ta...
REGELE: (apropiindu-se de el) Am văzut, Horaţius...Ai avut un vis...
NEBUNUL: Da, da...Da, Măria ta...(e îngrozit, tremură din tot trupul. De departe vine stins şi dule sunetul unui tulnic. Regele tresare, ascultă îngrozit)
GENERALUL BELLA: Spune-ne ce-ai visat, dragă Horaţius.
REGELE: (oftează, priveşte cerul spuzit de stele) Mai e puţin şi se va lumina, Generale. Iar ne-a mai trecut o noapte fără să închidem un ochi.
NEBUNUL: (îngrozit deodată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte) Măria ta, Măria ta!
REGELE: (căscând) Haaai. Povesteşte-ne, Horaţius, ce-ai visat...
NEBUNUL: (agitat) Măria ta, am avut un vis groaznic. Un vis înspăimântător, Maiestate. (respiră adânc, se ridică tremurănd în picioare) Se făcea că eram cu oastea între doi munţi. Şi deodată cerul a început să se crape, troznind şi pârâind asurzitor, şi să se prăbuşească peste noi...Curgeau stânci, ape clocotite, buşteni, pietre, foc şi zmoală, apă şi flăcări peste capul nostru...Iar noi eram îngroziţi şi nu ştiam în ce gaură de şarpe să ne adăpostim. În ce gaură de şoarece să ne băgăm, Maiestate. (respiră uşurat) Uff…Îţi mulţumesc nespus, generale, că m-ai trezit. Putea să-mi crape inima în somn, atât de îngrozitor a fost visul acesta. (privind la rege) Puteam să mor, Măria ta. A fost groaznic, îngrozitor. Doamne apără şi fereşte. (tremură, îi clănţăne dinţii în gură de spaimă) Uf... Bine că s-a terminat.
REGELE: (îl priveşte mut, îngrozit)
NEBUNUL: (priveşte la Regele care a rămas împietrit de groază) Măria ta. Ce s-a întâmplat, de ce te uiţi aşa? Să nu damblageşti, Maiestate.
REGELE: (clătinându-se, cu privirile pierdute) Ni nimic. Mă..mă gândeam. (i se face rău)
GENERALUL BELLA: (sare să-l sprijine) Maiestate! Maiestate! (îl ajută să se menţină pe picioare)
REGELE: (revenindu-şi) Lăsaţi-mă...mă (respiră adânc, mai este încă speriat) Mă..mă simt mai bi bine. Trebuie să fie oboseala...n-am închis un ochi de trei zile...de nu mai ştiu când... (respiră adânc. Generalul Bella îi aduce un vas cu apă)
GENERALUL BELLA: Luaţi câteva înghiţituri de apă, Maiestate… (Regele întinde mâna, bea cu sete) E o campanie obositoare, Măria ta. (din adâncul pădurii se aude cântecul unei cucuvăi)
REGELE: (care şi-a mai revenit. Ecoul cântecului cucuvelei se aude amplificat de zări şi de munţi, prevestitor de mari nenorociri. Ascultă toţi înlemniţi de spaimă)
REGELE: (într-un târziu. Ştergându-şi transpiraţia de pe frunte) Ce pa...pasăre e a aceasta?
NEBUNUL: (îngrozit, ca de pe altă lume) Aceasta e pasărea prevestitore de moarte, Măria ta.
GENERALUL BELLA: (atmosfera e lugubră, plină de prevestiri rele) Maiestate... (cade în genunchi. Spaima îl face să tremure din tot corpul.) Să, să părăsim pământul acesta blestemat, Măria ta…Simt..simt groaza cum mă împietreşte. Vă, vă rog în genunchi, Maiestate.
REGELE: (împietrit şi el de groază. Într-un târziu. Rar, îngrozitor de trist) Interesele Coroanei...sunt mai, mai presus de dorinţele noastre, generale. (pare că şi-a pierdut minţile. Rar, sacadat) La Budapesta nu ne putem întoarce decât eroi. (respiră adânc, gata să plângă) Te rog..să te..să te ridici. (către unul din Ofiţeri) Doresc să fie aduşi prizonierii… (priveşte în depărtare, ca şi cum ar urmări ceva care-l îngrozeşte. Un huhurez cântă foarte aproape)


Scena 9


Cei trei prizonieri sunt aduşi în scenă. Sunt abătuţi şi înfricoşaţi. În adâncul pădurii se aude cântecul cocoşilor sălbatici, ridicâmdu-se ca dintr-un străfund de vremuri.


REGELE: (străveziu, clătinându-se. Are în el ceva straniu, de personaj donquijotesc) Generale Bella, ofiţerii mei, puteţi să mergeţi la culcare, până la ziuă mai e un ceas bun de odihnă. (căscând) Mie mi-a fugit somnul.
GENERALUL BELLA: (căscând) Mulţumim, Maiestate, dar nici de noi nu se prinde somnul acum.
REGELE: (plictisit) Cum doriţi... (către Constantin) Cu tine vreau să stau de vorbă. (aspru) Dacă nu îmi spui de unde ştii că se va dărâma cerul, că se va prăbuşi bolta huruind peste mine şi peste armata mea, te voi spinteca personal cu sabia! (gest cu mâna pe mânerul săbiei) Unde-ţi stau picioarele acolo îţi va sta capul, ticălosule.
CONSTANDIN: (trezindu-se. Chipul i s-a alungit de nesomn) Cum să nu, Măria ta, cum să nu-i spun eu Măriei tele! Păi s-ar putea altfel.
REGELE: (demn) Te ascult…
CONSTANDIN: Măria ta, cerul se va prăbuşi peste Măria ta şi peste oştenii Măriei tale...pentru că aşa se va întâmpla, Măria ta. (sincer) Dacă aşa se va întâmpla. Uite, văd lucrul acesta cu ochii mei. (cu palma streaşină la ochi, arătând cu mâna undeva pe zare) Uite, privesc prin timp... (arătând) Uite-te şi Măria ta… (mică pauză. Cântecul cocoşilor se aude parcă de pe alt tărâm) Aşa e, mă uit prin timp şi văd cum se va surupa cerul, şi numai foc şi piatră curge peste noi, Măria ta. (clătinând capul) Va fi vai şi amar de Măria ta şi de oştenii Măriei tale. (oftează) Of, Doamne! Şi de noi, sărmanii, de toţi va fi, Măria ta, vai de noi şi de noi!
REGELE: (privindu-l înfricoşat dar şi cu ură) Nu mă convinge ce-ai spus! Sărmane om, habar nu aveţi ce spuneţi, toţi sunteţi nişte aiuriţi. (departe se aud stins clopotele unei biserici)
CONSTANDIN: (foarte trist, absent) Se va surupa, Măria ta, se va surupa. (oftează trist)
REGELE: (cu mâna pe mânerul spadei, scrâşnind) Cum aşa, trebuie!? Nu înţeleg, nenorocitule! de ce trebuie?
CONSTANDIN: (se gândeşte un timp) Uite, Măria ta... Dacă iau o piatră (se apleacă şi ia o piatră, pe care o aruncă în sus)... şi o arunc în sus. Piatra cade jos. Pentru că aşa trebuie ea să cadă. (dând din umeri) E lege, Măria ta. Unde-i lege nu-i tocmeală!
REGELE: (e totuşi un om profund) Aha, înţeleg. Generale Bella, unde este cronicarul meu?
GENERALUL BELLA: (apropiindu-se) A rămas în Cetatea de scaun a lui Basarab, Măria ta. Voia să cerceteze nişte înscrisuri.
REGELE: (calm) Mâine să fie adus la mine. (către cei trei, către Ion) Tu nu mi-ai spus cu ce te ocupi...? Pritenii tăi ştiu cu ce se ocupă. (mică pauză, cercetându-l) Pari mai tăcut, mai înţelept.
ION: (oftând, ca un om amărât) Cu ce să mă ocup, Măria ta, păcatele mele.. Cânt din frunză şi eu, şi fac versuri populare. (ridicând din umeri) Sunt cântăreţ şi poet, cum suntem toţi în ţara aceasta...Şi amărât, că toţi suntem amărâţi, Doamne. (oftează) Şi aşa o să fim toată istoria.
REGELE: (abia stăpânindu-se) Îhî! Deci eşti şi tu tot ca ei?
ION: (trist, obosit) Da, Măria ta. (pauză, oftează) Aş avea o mare rugăminte la Măria ta. (privindu-l în ochi pe Rege) De mâine să ne laşi să cântăm, Măria ta. Că dacă nu cântăm va fi vai şi amar de noi.
REGELE: (uimit) Ce va fi?
ION: (foarte trist) Se va surupa cerul peste noi, Măria ta, mai degrabă decât ne aşteptăm. (privindu-l cu jale) Şi nu va fi bine deloc, Măria ta.
REGELE: (a devenit atent, îngrijorat) Fă-mă, te rog să înţeleg! Nu pricep.
ION: (gata să plângă) Măria ta...noi când cântăm, sunetele cântecelor noastre, ori ale doinelor noastre, se înalţă ca păsărelele la cer... (gest cu mâna) Şi astfel îl susţin, ţin cerul să nu se lase în jos. Să nu cadă, Măria ta, să nu crape şi să se prăbuşească. (Regele îl urmăreşte cu mare atenţie) Ori în ţara asta, Măria ta, de când ai venit cu oastea asupra ei, n-a mai cântat nimeni...şi sunetele care să se ridice la cer şi să-l susţină, nu mai există acum. (oftând şi privindu-l pe Rege) Şi acum, de, poate să se prăbuşească cerul, şi va fi vai şi amar de noi. Va fi mare nenorocire, Măria ta! (este şi el îngrozit)
REGELE: (speriat, meditând. Din adâncul codrilor vin ecouri ciudate şi înfricoşetoare) Da, înţeleg… (mică pauză) Voi aveţi un singur noroc. Că eu, Regele Ungariei, Măritul Carol Robert de Anjou, sunt filosof...Şi deşi, ce-mi spuneţi voi sunt bazaconii de oameni cu minţile rătăcite, de sălbatici care trăiţi prin păduri, care habar nu aveţi pe ce lume sunteţi...mărturisesc că au în ele un sâmbure de adevăr...şi de poezie. (oftând, dar şi emoţionat) De aceea vă las în viaţă. (mică pauză) Mărturisesc că dacă nu m-aţi distra cu, cu închipuirile voastre de copii bătrâni, demult vă stăteau capetele unde vă sunt picioarele.
ION: (îngrijorat, oftând) Mult te rog, Măria ta, mâine să-mi dai voie să cânt, că mi s-a uscat sufletul şi beregata de când n-am mai cântat.
REGELE: (surprins de cererea prizonierului, căzut pe gânduri) Hmmmmî! Hmmmî! (mică pauză) Vă las...Da cu o singură condiţie
ION: (bucuros, înclinându-se în faţa regelui) Mulţam, Măria ta. Mulţam mult de tot, Înălţimea ta! Acum nu ne mai trebuie nimic. (se lasă o linişte de gheaţă. Regele se gândeşte.) Spune-mi unde e Basarab?
ION: (blând şi trist) Iţi spun, Măria ta, îţi spun. (în păduri se aud cocoşii sălbatici cântând. Oftând)
Tii, Măria ta, i-auzi cocoşii! Ce frumos cântă, Luminăţia ta!
REGELE: (furios, scoţând spada) Unde e Basarab, nenorocitule! Spune-mi o dată unde este ticălosul de Basarab?
ION: (speriindu-se) Îţi spui, Măria ta, îţi spui.
REGELE: (rânjind, furios, cu mâna pe mânerul spadei) Atunci spune o dată, ţărănoi împuţit! (şuierând) Popor de ţărani şi de ciobani nespălaţi şi sălbatici! (Scrâşnind) De şarlatani!
ION: (ca un om amărât ce este) E dus, Măria ta, e dus.
REGELE: (scrâşnind, ameninţător) Unde e dus, mişălule,unde e dus?
ION: (privindu-l pe rege în ochi) E plecat în excursie, Măria ta...În excursie.
REGELE: (urmărindu-l) Unde? (gâfâie) Spune unde, ticălosule?
ION: (o ţine pe-a lui) În excursie, Înălţimea ta
REGELE: Ce e aia excursie, şarlatane?
ION: (retrăgându-se din faţa lui) Păi, ziceai că eşti filfizon de-al nostru, Măria ta. N-ai zis, Înălţimea ta, că eşti filfizon?
REGELE: (jicnit, înfuriindu-se şi mai rău) Ce zici că sunt, mă, ticălosule?
ION: (oprindu-se în loc, sincer) N-ai zis,Măria ta, că eşti filfizon, iar noi suntem poeţi? Eşti filfizon de-al nostru, Măria ta.
REGELE: (s-a oprit în loc. Pare mai liniştit) E, nu că asta e culmea! (calm) Fifizon zici?
NEBUNUL REGELUI: (se apropie pe la spate şi-l loveşte pe Ion cu sabia peste scăfârlie) Filozof, bă, nespălatule, nu filfizon, e Măria sa. (ca să fie mai convingător, îi mai dă una) Filosof, bă, sălbaticilor! Filozof, a zis Măria sa, nu filfizon, bădăranule, care înseamnă cu totul altceva.
ION: (mirându-se) Filozof zici, domnia ta? (se ţine cu mâna de cap) Aşa e, băi, fratele meu, că uitasem... Filosof a zis,Măria sa, nu filfizon. (regelui) Filozof, Măria ta, asta eşti, Înălţimea ta, nu filfizon... Fi-mi-ar capul al dracului să fie, că nu ţine minte deloc!
REGELE: (uitându-se la el cu milă) Şi unde ziceai,cântăreţule şi poetule, că e fiara de Basarab, cu oastea lui?
ION: (care îl priveşte în faţă, înfruntându-l) Te rog să mă ierţi, Măria ta, că am încurcat filosof cu filfizon. Cât despre Măria sa, Basarab întâi, e plecat în excursie.
REGELE: (scrâşnind) Unde,mă, ticălosule, unde?
ION: (calm) În excursie, Măria ta.
REGELE: (ironic) Şi de unde ştie un nespălat ca tine termenul ăsta? De excursie?
ION: (uimit şi jicnit totdată) Ei nu, că asta e bună, Măria ta! Păi eu n-am fost în excursie? C-am fost şi eu în excursie, Măria ta.
REGELE: (devenind deodată grav) Ce înseamnă cuvântul acesta la voi?
ION: (ca şi cum şi-ar fi adus aminte. Scărpinându-se în cap) A, uitai să-i spui Măriei tale. (crezând în ce spune) Noi suntem daci şi latini, Înălţimea ta. Şi noi suntem aici de când ne ştim, nu ca Măria ta, care ai venit în excursie călare, tomnai din deşerturile Mongoliei. Şi pe limba noastră, latinească, ex curs înseamnă (accentuând) călătorie în afară. (foarte serios) Au plecat în afară, Măria ta. Acesta este adevărul. (mică pauză) Dacă vrei mă crezi, dacă nu, nu!
REGELE: (strângând mânerul sabiei) Unde adică au plecat, mujic nespălat, (tare) unde? (se apropie ameninţător)
ION: Păi, Măria ta… Măria ta a venit aici, iar Basarab şi-a luat oamenii lui şi a plecat în afară.
NEBUNUL: (îngrozit, are o revelaţie. Îl vedem deodată pălind) Măria ta... (e îngrozit) Măria ta, s-a întâmplat o nenorocire...
REGELE: (realizând, îngheaţă) Doamne Dumnezeule!
NEBUNUL: (îngrozit, tremurând) Măria ta...ţine mine. Că pe când noi am năvălit cu oastea în Ţara Românească, ticălosul de Basarab, viclean cum este, cu oastea lui, a năvălit în ţara noastră. Şi acum fac prăpăd în avutul şi în femeile noastre. (se lasă o tăcere de gheaţă.Toţi sunt îngroziţi) Cu siguranţă că în clipa aceasta ne ucid femeile şi copiii!
REGELE: (spontan) Să le ucidă n-ar fi nimic, să nu le facă altceva.
GENERALUL BELLA: (îngrozit că s-ar putea să fie adevărat) Doamne Dumnezeule Mare, apără-ne şi fereşte-ne! Noi ne pierdem vremea pe aici şi ei acum...ne violează femeile, se distrează cu ele. Se distrează cu femeile noastre, Măria ta!
REGELE: (a împietrit într-o poziţie comică, cu mâna ridicată şi cu gura întredeschisă)
NEBUNUL: (care nu şi-a pierdut capul de tot, tremurând.) Măria ta, de la nebunii ăştia te poţi aştepta la orice.
REGELE: (parcă şi-a mai revenit) Unde s-au dus? În excursie? (prizonierilor) Făceţi-vă cruce, neam blestemat...că vă căsăpesc de tot.
ION: (oftând, ridică din umeri) S-au dus, Măria ta...Ce putem noi face acum?
CONSTANDIN: (sărind şi el cu gura) Aşa e, Măria ta. S-au dus! (mică pauză) Basarab nu ne ascultă pe noi. Au plecat în excursie...Şi dacă s-au dus duşi sunt. Nu mai putem să facem nimic.
REGELE: (bănuitor) Şi unde s-au dus? Dacă s-au dus, acum ne interesează unde s-au dus?
GHEORGHE: (ridicând din umeri) S-au dus,Măria ta. Nu mai putem să mai facem nimic!
REGELE: (tremurâmd de furie, cu sabia ridicată) Unde, ticăloşilor, s-au dus? Că s-au dus, am văzut şi noi că s-au dus. Dar unde s-au dus, bestiilor, unde (urlând) s-au dus?
ION ŞI CONSTANDIN: (se privesc temători) S-au dus, Înălţimea ta. (ridicând din umeri) Acum sunt duşi.
REGELE: (urlând din toţi răruchii) Spuneţi mai repede unde s-au dus, blestemaţilor!
ION: (sincer) Sub pământ, unde să se ducă, Măria ta, sub pământ. (se lasă o linişte de gheaţă. Li se aude respiraţia)
NEBUNUL: (are o idee) Asta trebuie să fie...Măria ta.
REGELE: (le pune sabia în piept) Unde s-au dus, nenorociţilor,că vă spintec... Spuneţi repede că vă spintec!
ION: (sincer) În lumea morţilor, Măria ta. Sub pământ. (Regele şi generalul Bella se privesc, ca şi cum ar fi înţeles)
NEBUNUL: (fericit că a aflat în sfârşit adevărul) Asta trebuie să fie, Măria ta, cum de nu ne-a dat în minte? Fi-ne-ar capetele ale dracului să ne fie, că degeaba le ţinem pe umeri. (mică pauză.) Vizuinile şi bârlogurile, prin ele a intrat Basarab cu oştenii lui sub pământ.
OŞTEANUL: (îngrijorat) Şi dacă s-au dus pe sub pământ la muierile noastre, Măria ta?
GENERALUL BELLA: (luminat şi el) Asta trebuie să fie, Măria ta. Basarab şi oastea lui se află sub pământ, în lumea subterană.
REGELE: (respiră adânc, chipul i se luminează încet) Aţi avut noroc, nefericiţilor că ne-aţi spus adevărul. Altfel vă retezam la toţi gâturile ca la găini. (oşteanului însărcinat cu paza lor) Luaţi-i! Să nu-i mai văd în faţa ochilor!
GENERALUL BELLA: (satisfăcut) Acum că ştim unde sunt, Maiestate, îi vom scoate şi din gaură de şarpe!
REGELE: (privind tăcut cerul, care începe să se rumenească) Bine că am aflat unde sunt. Nu sunt numai sălbatici şi rătăciţi la minte. (mică pauză) Au şi un fel de şiretenie diavolească.
GENERALUL BELLA: (bănuitor) Şi dacă totuşi, Măria ta, pe sub pământ, vorba soldatului, s-au dus la muierile noastre? În cazul acesta ce ne facem?
REGELE: (se gândeşte, nu-l aude)
NEBUNUL: (ca pentru el) S-au dus, s-au dus, să le fie de bine!
OŞTEANUL: (apare aducându-l pe Gheorghe) Măria ta, Măria ta, pe ăsta l-am prins săpând gropi în pământ şi suflând în ele, Maiestate. (mică pauză) Eu zic că ticălosul făcea o vrajă. O fi vreo taină, Înălţimea ta.
REGELE: (privindu-l cu interes) Ţărani vicleni, primitivi şi nespălaţi! (îi pune sabia în gâtlej) De ce sapi gropi şi sufli în ele, mă, ticălosule?
GHEORGHE: (speriat, cade în genunchi.) Iertare, Măria ta, iertare!
REGELE: (scrâşnind) Numai adevărul te mai poate salva, ticălosule...(urlând) Vreau Adevărul şi numai adevărul!
GHEORGHE: (purtându-se firesc) Spun, Măria ta..Spun..Cum să nu. (mică pauză) Când i-am ascuns eu Maiestăţii sale adevărul?
REGELE: (şuierând, tremurând din tot trupul) Atunci spune! Spune adevărul, ticălosule!
GHEORGHE: (respiră adânc.) Măria ta... Ai noştri au plecat toţi în excursie pe lumea ailaltă. Prin vizuini, prin bârloguri şi prin peşteri, aşa au ajuns în Împărăţia lui Zamolxe. Adică în lumea subtpământeană, în lumea morţilor. (mică pauză. Ca şi cum ar povesti) S-au îngrămădit cu toţii acolo, morţii şi vii, Măria ta, claie peste grămadă. Nici nu pot să răsufle, (tare) n-au aer, Măria ta. De aceea făceam găuri în pământ şi suflam în ele. (se lasă o tăcere de gheaţă..Aproape, se aude o privighetoare cântând nespus de dulce)
REGELE: (se plimbă cu mâinile la spate, trist şi gânditor) Mda...Înţeleg. (deodată izbucneşte într-un hohot de râs nervos, de nestăvilit) Ha ha ha ha ha ha ha ha! Să sufli printr-o gaură, printr-o groapă, sau printr-o vizuină în lumea ailaltă! Ha ha ha ha ha ha ha! (râde ţinându-se cu mâinile de burtă. A obosit de atâta râs, nu mai poate să râdă) Ha ha ha ha! ha ha ha ha! Sărmanii de voi…Ţărănoi nespălaţi, care suflaţi toată ziua în găuri săpate în pământ..
NEBUNUL: (care s-a prins, izbucneşte în râs) Ha ha ha ha ha ha ha! (face câteva tumbe) Au imaginaţie ţărănoii ăştia, Excelenţă! Au imaginaţie!
REGELE: (a obosit de atâta râs) Ha ha ha ha ha! O să mai vorbim noi mâine. (privind spre răsărit unde zarea şi pădurile se înroşesc de focul răsăritului) Generale, pune să sune cornul. În curând va răsări soarele. (tare) Aceasta va fi ziua izbânzii noastre!
GENERALUL BELLA: (transmite ordinul Ofiţerului 1. Acesta transmite ordinul mai departe. Sunetul cornului se va înălţa peste păduri ca un vaiet sinistru) Măria ta... Tot ce aţi spus e foarte adevărat.
REGELE: (cu mâna pe mânerul spadei) Sigur că e adevărat. (mică pauză) În curând vom porni să scotocim toate vizuinele şi bârlogurile, vom intra prin toate gurile de peşteri care duc în adânc, în lumea subterană. Nu ne va scăpa nici o gaură de guştere sau de şobolan.
NEBUNUL: (făcând tumbe şi scamatorii) Da, Măria ta, trăiască Maiestatea sa! (cu patimă) O să-i prindem ca pe şoareci în găurile lor! (face tumbe, se scălâmbăie)
REGELE: (privind către răsăritul care se petrece în toată măreţia lui. Rămâne extaziat, mut de admiraţie. Într-un târziu.) Fantastic, generale! Un asemenea răsărit n-am mai văzut în viaţa mea.
GENERALUL BELLA: (melancolic) Aşa e, maiestate. La sălbaticii şi la nespălaţii ăştia toate lucrurile sunt frumoase.
REGELE: (căzând pe gânduri) Aşa ziceam şi eu, la asta mă gândeam...În ţara aceasta totul este ireal de frumos.Râurile, codrii, nopţile cu lună, cântecul privighetorilor. Cântecele din nai, din frunză.. Toate au o frumuseţe stranie şi dureroasă în ele. (nostalgic, trist) În ţara aceasta parcă-ţi vine să ţipi de atâta frumuseţe.
NEBUNUL: (face câteva tumbe, apoi se opreşte în faţa regelui) Ha ha ha ha ha... (nu poate să râdă, îl priveşte trist pe rege. Gânditor) Poate că de asta şi sunt aşa, maiestate...Cu minţile şui. De atâta frumuseţe. (priveşte în gol, gata să plângă) Că nici atâta frumuseţe nu e bună.
REGELE: (surprins şi emoţionat) Ce face nebunul meu, plânge? (respiră adânc) N-am mai văzut niciun nebun care să plângă... (se plimbă cu mâinile la spate. Trist) Da, Horaţiu..S-ar putea să fi spus un mare adevăr. (repetă gânditor) Un foarte mare adevăr... (din pădure apare Cronicarul regelui Carol Robert de Anjou, însoţit de unul din Ofiţerii Maiestăţii sale şi de câţiva oşteni)
NEBUNUL: (oftînd, ca pentru el) Aşa este, din păcate...La noi toate sunt urâte, pe când la sărăntocii ăştia toate sunt nespus de frumoase! (mică pauză) Să nu-ţi vină să înebuneşti?


Scena 10


CRONICARUL: (îngenunchind) M-am prezentat la ordinele maiestăţii sale. Am auzit că Maiestatea sa a întrebat de mine?
REGELE: (extaziat, cu mâna întinsă) Vreau să consemnezi în Cronica mea măreţia şi frumuseţea acestui răsărit de soare. (mică pauză) Dacă Dumnezeu ţi-a dat har destul, pe măsura frumuseţii acestui răsărit magnific. (poruncitor) Tototodată doresc să rămâi în preajma mea, căci astăzi vei avea fericitul prilej de a asista la una dintre mai mari victorii ale istoriei.
CRONICARUL: (înclinându-se) Să dea Dumnezeu, Măria ta. (se înclină, ducându-şi mâna la inimă) Preaumilul Maiestăţii sale slujitor.
REGELE: (mândru) Aş mai dori deasemenea să descrii bătălia în pagini memorabile. (tare) Să vuiască toată Europa, iar generaţiile viitoare să se minuneze de vitejia Maiestăţii mele, Regele Carol Robert de Anjou, şi a soldaţilor mei.
CRONICARUL: (înclinându-se, se retrage cu spatele) Precum este voia Mărieie sale, aşa va fi, Înălţimea ta. (retras în marginea poenei cronicarul se apucă de scris)


Scena 11


Câţiva oşteni maghiari aduc un nou prizonier. Îl îmbrâncesc şi îl împing cu suliţele de la spate.


OFIŢERUL: (înclinându-se) Maiestate...Avem cinstea şi onoarea de a vă aduce o altă iscoadă a şarlatanului şi a netrebnicului de Basarab.
REGELE: (bucuros, minunându-se) În sfârşit..Avem onoarea a mai cunoaşte încă un om de-al prietenului nostru Basarab. (mică pauză) Unde l-aţi prins?
OFIŢERUL: Era pe vârful unui deal, Măria ta, în pădure..Făcuse focul şi se uita pierdut cum urcă fumul la cer.
REGELE: (ironic) Aşa este, prietene?
PRIZONIERUL: (cuminte) Aşa este, Măria ta...Voiam să mă urc pe fum în sus.
REGELE: (şocat pur şi simplu) Ce să faaaci?
PRIZONIERUL: Să mă urc pe fum în sus... (temător) Înălţimea ta.
REGELE: (După câteva momente de gândire) Fii bun şi spune-mi ce eşti?
OFIŢERUL: (neliniştit) Sunt cântăreţ din frunză şi din fluier, Înălţimea ta..
REGELE: (izbucneşte în râs, râde cu poftă dându-şi capul pe spate) Ha ha ha ha ha ha ha! Ha ha ha ha ha ha ha! (râde cu lacrimi) Mi-am închipuit eu... Popor de gură cască şi de nespălaţi pe coclauri! Fluieră trestie şi taie frunză la câini! (căinându-se) Cu un asemenea popor mi-a fost dat mie, Marelui rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou, să mă lupt!
PRIZONIERUL: Da, Măria ta..
GENERALUL BELLA: Maiestate, dacă îmi permiteţi...fumul nu era altceva decât un semnal pentru ai lui, ticălosul! (mică pauză) Le comunica astfel locul în care ne găsim, Măria ta.
REGELE: (prizonierului) E adevărat? (îl priveşte cu milă) Cum te cheamă?
PRIZONIERUL: (respectuos şi demn) Dumitru, Măria ta. (soarele s-a înălţat pe cer de o palmă, imens,ca o roată înroşiră în foc)
REGELE: (îl priveşte cu ură. Ca şi cum i-ar fi silă de el) Dacă este adevărat, Dumitre, voi da ordin să ţi se taie capul.
DUMITRU: (uimit) Dar cine sunteţi domniile voastre de îmi vorbiţi aşa?
REGELE: (râde cu poftă) Ha ha ha ha ha ha ha! Astăzi o să am onoarea să dau ochii cu Basarab. (privindu-l chiorâş) Şi chiar nu ştii cine suntem?
DUMITRU: (sincer) Nici prin gând nu-mi trece, pentru că nu v-am mai văzut pe-aici. (mică pauză) Ba, dacă stau să mă gândesc bine..
REGELE: (către generalul Bella) De ce întârzie generalii?
GENERALUL BELLA: (oftând) O să trimit curierul după ei, Măria ta.
DUMITRU: (cască ochii mari) Măria taa?
REGELE: Ei, acum ai aflat cine suntem, Dumitre?
DUMITRU: (socotind) Cred că sunteţi huni..sau avari mai degrabă.
REGELE: (îşi dă capul pe spate şi râde cu poftă) Ha ha ha ha ha ha ha!
NEBUNUL: (făcând tumbe) Ha ha ha ha ha ha! (îl loveşte cu sabia peste scăfârlie) Suntem unguri, bă, prostănacule! Suntem maghiari, dacă ai auzit cumva cuvântul acesta!? (îl mai loveşte încă o dată.) Da de unde dracului să auziţi voi de maghiari dacă staţi toată ziua în vizuini şi în găuri de şerpi. Mai na una, ca să ţii minte! (Dumitru încearcă să se ferească)
DUMITRU: (sincer mirat) Unguri? (mică pauză) Hmm! Huni, avari, gepizi, goţi, vizigoţi, de ăştia am auzit.. (ca şi cum şi-ar fi adus aminte) Aaaa! Acum înţeleg.
REGELE: Parcă ştiam că voi vedeţi prin timp?
DUMITRU: Văd, Măria ta, văd...E adevărat..Dar ochii mei văd mai bine în depărtare decât aproape. De aia nu ştiu cine sunteţi.
REGELE: Şi de ce făceai focul?
DUMITRU: Măria ta. (respiră adânc) Întâi că eu sunt pus, asta e treaba mea, altă treabă nu am, să răspund de cer, Înălţimea ta. Şi eu, de când mă ştiu, asta fac, fac focul ca să iasă fum. (mică pauză) Că dacă nu faci focul nu iese fum, Măria ta. (gest) Fumul se înalţă la cer şi susţine cerul, Înălţimea ta. Că dacă fumurile care se înalţă la cer n-ar susţine bolta cerească ar fi vai şi amar de noi. (privindu-i în ochi) S-ar surupa cerul peste capetele noastre şi ar fi vai şi amar de scăfârlia noastră, Înălţimile voastre.
REGELE: (îl priveşte îngrozit) Cum, şi tu faci tot lucrul acesta? (în depărtare se aude melancolic un sunet de corn)
GENERALUL BELLA: (frecându-şi mâinile bucuros) În curând vor sosi generalii, Maiestate.
REGELE: (uitându-se la soarele care s-a înălţat deasupra codrilor) Sunt nerăbdător să-i văd, generale Bella. Nu peste mult timp vom porni atacul. (lui Dumitru) Şi te ocupi şi tu cu acelaşi lucru, ai?
DUMITRU: Care lucru, Măria ta?
REGELE: (ironic) Te ocupi cu susţinerea cerului.
DUMITRU: (firesc) Da, Măria ta. Că vezi, Înălţimera ta, cum devine situaţia? Acum câteva zile am avut o presimţire, care apoi mi s-a adeverit în vis...Se făcea, Măria ta, că mulţi oameni, cu cai şi cu care treceau printre două dealuri. Sau, mai bine zis, printre doi munţi, că erau măi înalţi. Ştii, Măria ta. (gest, îngroşându-şi glasul) Şi deodată, Maiestate, deodată, aud un bubuit, Măria ta, înspăimântător. Dar ştii ce e aia înspăimântător? Înspăimântător rău de tot, Maiestate. (mică pauză) Şi unde începe pămâmtul să se cutremure şi să se despice. Şi cerul să se crape... (gest halucinant) Curgeau, Măria ta, bucăţi de cer, întregi, mari cât o pădure, Înălţimea ta. Că ştie Măria ta că cerul este de sticlă, de piatră albastră… Şi fulgere, şi zmoală topită, şi şerpi şi trunchiuri de copaci, şi stânci şi ape, Luminăţia ta. Vai, şi se auzeau de peste tot pământul gemete şi urlete, Măria ta...Şi se vedeau râuri de sânge, şi fluvii de sânge (crescendo, ca o jelanie, Dumitru este acum un povestitor îngrozit, care suferă), mări de sânge spumegând, luând leşurile, coastele, râpile la vale. (urlând, înfiorător, regele şi generalul Bella îl privesc îngroziţi) Urgie mare şi vaier cum nu s-a mai pomenit pe pământ, de când este pământul, Măria ta. (se lasă o tăcere de gheaţă.Toţi au rămas înlemniţi)
REGELE: (se reculege) Ai visat tu asta, omule?
DUMITRU: (îşi face cruce.Redevenind omul care era) Jur...Măria ta. Pe ce am mai sfânt!
CEILALŢI: (sunt încă îngroziţi, sub efectul celor povestite de Dumitru) Măria ta...
GENERALUL BELLA: (înspăimântat) Să părăsim acest pământ blestemat, de lunatici şi de sălbatici, Măria ta. Acasă ne aşteaptă cetăţile şi palatele noastre, danţurile şi femeile, Maiestate. Jocul, petrecerile...
REGELE: (încruntându-se) Să fie luat şi dus la ceilalţi prizonieri. Acum avem alte treburi. (către generalul Bella. Mândru, cu mâna ridicată) Din clipa aceasta consideraţi-vă învingători, generalii mei! Să sune cornul!


Scena 12


În scenă au intrat generalii Arpad, Gory şi Bey, urrmaţi de gărzile şi ofiţerii lor.


GENERALUL ARPAD: (înclinându-se) La ordinele, maiestăţii sale. (raportând) Aşa cum aţi ordonat, Înălţimea voastră, armata mea a ocupat poziţiile de luptă. Suntem pregătiţi pentru începerea atacului.
GENERALII GORY ŞI BEY: (milităreşte) Maiestate! Oştile noastre sunt gata de luptă...Au înconjurat bârlogurile şi vizuinele sălbătăciunilor lui Basarab şi acum aşteaptă numai ordinul de atac al Maiestăţii sale.
REGELE: (cu mâna ridicată) Prea bine, generalii mei. Ştiam eu că am cei mai viteji generali şi ofiţeri..(mică pauză, priveşte mândru în zare) Atunci dacă toate preparativele de luptă sunt gata să începem atacul! (sună trâmbiţele. Din codri se aud răgnete de asalt, urlete, schelălăituri de lupi şi de vulpi, trâmbiţe, nechezat de cai)
GENERALUL ARPAD: (plecând la luptă) Să fii binecuvântat, Măria ta!
REGELE: (mândru, viteaz) Atunci să ridicăm tabăra, generalii mei! Să mi se aducă Ducipal, viteazul meu cal! (regele urmat de generalii săi va ieşi prin partea dreaptă a scenei...Un timp se va mai auzi freamătul bătăliei şi al codrilor, urlete, gemete, schelălăituri de vulpi, scârţâit de care, tropot de cai)

  Aminteste-ti datele mele