Charles Dickens nu a locuit aici, de Laurentiu Budau


“Se dedică lui Cristi, prietenul cu care ucis-am lei.” 
 

PERSONAJELE:

- STURPIZENIA

- JOAQUIN, pe alocuri confundat cu KOSTAS

- GLASUL RÃGURŞIT

- LITERAŢII

- BLÂNDREŢEA

- GRANDLIOANA

- VURCOLUL

- RANDOSAM

- CÃLUGÃRIŢA MUTÃ

- DICKENS

- JUDELE 
 
 

ACTUL I 
 

Scena 1

(Sturpizenia, Joaquin
 

STUPIZENIA: Parcă te şi văd cum te foieşti dezbrăcat, prin jegul tău de cameră, ca un elefant cu trompa fluturândă prin savană... “Alimanule!” Da, da, te văd, obsedatule de nemernic, cum te scarpini în fund în faţa oglinzii fleşcăite şi cum îţi studiezi cu satisfacţie gonadele... Ai patruş’ patru de ani şi încă îţi mai foloseşti dreapta pe post de cadână... “Nesimţirule!” Gata, m-am săturat, mi-a ajuns cuţitul la os; eşti previzibil, Joaquine, ca pensia unui jandarm paşnic... ha-ha, te văd, te văd, te aud, te simt... ah... degeaba te mai închei grăbit la halatul tău împuţit, decolorat, cu ursuleţi acum gri, de la purtare... nu te mai holba ca un panda stresat pe sub pat, nu e nimeni sub prosoapele murdare aruncate acolo... ”Jergule”! Nimeni... Joaquin ! Îţi inchipui, flăcăule? Trezeşte-te, nu e decât un robot telefonic care te cicăleşte, marca Grant’32, pe care l-ai încuiat în dulap înainte de a goli sticla generoasă de gin. Nimic nu e real în afară de această informaţie, gratuită bineînţeles…

JOAQUIN: Ce mai vrei de la mine, sturpizenie?

STUPIZENIA: Kalimera! Binele cu forţa şi forţa cu binele... Anticipam întrebarea, să ştii. Ce-aş putea să-mi doresc de la un adevărat şi veritabil calic şi fost, fost amic? ...Absolut nimic în afara faptului de a-i dori să-şi introducă personal, în preţiosul fund, inelele de logodnă cu diamante sângerii pe care le sechestrează de douăzeci de ani de privirile mele dezinteresate, alături de proteza verde-mortuar-zombiac a străbunicii Scufiţei Roşii.

JOAQUIN: Luana, nu mă părăsi! ...Nu am găsit încă momentul oportun ca să-ţi ofer unul, nu am avut timp, vroiam să mai copilăresc; ştii doar ce mult ador pantalonii scurţi şi mingile grele, mirosind a bovină adevărată, ştii doar ce mult îmi place ceapa verde cu ridichi negre şi dulceaţă zaharisită de coacăze... Da, da, te-am recunoscut în sfârşit, deşi era cât pe ce să ratez la mustaţă. Pot să le schimb locul din colţul ăla întunecos, dacă doreşti, lângă pipe şi scalpuri. N-am crezut niciodată să te deranjeze alăturarea insuficient de dramatică... Până la urmă tot despre metale e vorba, jumătateo.

STUPIZENIA: “Artatule!” Jumătate ţi-e căţeaua aia cu care te întâlneşti vinerile la feribot, ca să vă giugiuliţi pe şestache şi să faceţi frichi-frichi, nu eu... N-ai înţeles nimic despre sufletul feminin, eternul. Râtule indefinibil! Numele meu e, începând de astăzi, Eleni.

JOAQUIN: “Mi-e lene”?! Ce nostim e când rostim nostim... Unde e cheia franceză?

STUPIZENIA: Anticipam şi întrebarea asta, decrepiţule, Perv... Bagă mâna în buzunarul halatului. Bagă adânc, nu cum faci tu de obicei. (geme lasciv) Adânc Kooostas, pardon Joaquin... Ai dat de ea, ai găsit firişoarele?

JOAQUIN: (alb) Da, Luanita, pardon “Mi-e-lene” şi în curând o să zdrobesc ca pe-o nucă drăcovenia aia drăguţă de aparat infernal, prin care te exprimi alambicat, de zidurile astea mucegăite... Revino-ţi, ce naiba!

STUPIZENIA: Te supără veritasul?! Nu-mi spune că nu te supără… Nu există fiinţă pe care să n-o supere veritasul... In gino vormitas, in cripto dormitas! Mda, mă mir... Nu te obosi, e o piesă drăguţă, vintage, ai putea să scoţi nişte piştari sănătoşi pe ea la iarmarocul profeţilor de pe 30 februarie, să ştii. E totuşi Grant’ 32, de ce să te răzbuni pe nişte obiecte paşnice, inofensive. Au şi ele un suflet acolo, o memorie colectivă, au şi ele o poveste neterminată, o istorie personală ori un scenariu apocaliptic interior. Dă-te mai bine cu capul de betonul acru, dacă vrei să faci ceva cu adevărat constructiv... “diohotule”. ”Diohotule”! (Mă bucur că mi-am făcut curaj şi ţi-am spus-o.) Apropo (şi cu asta chiar închei): nu te obosi să mă cauţi, nici măcar printre fotografiile alea de duzină, făcute la automatul ruginit de la metroul burghez, de suprafaţă. Mi-am găsit instantaneu un nabab simpatic, nepotul nelegitim al fiului ilegitim al lui Onasis, un grec perfect legitim, amator de simţuri descălţate şi deseară evadăm într-o interminabilă croazieră prin Blue Lagoon. M-am aprovizionat, deja, cu un bax de tanga multicolori şi trei borcănoaie cu miere de tei, nu mă, nu mă iei... O să locuim în aceeaşi cabină, bineînţeles, doar el a plătit biletele şi toaletele şi trebuie să contribui şi eu cu ceva, fizic vorbind… Pa, neisprăvitule, impotentule şi ce mai vrei tu pe deasupra. Mai vrei o tură – mai trage o dată. Kalispera! Poţi să pleci şi tu liniştit cu căţeaua aia jigărită de lesă; de acum înainte nu mai e nevoie să vă ascundeţi prin boscheţii ciuruiţi, încă mai sunt niste locuri nevândute la clasa a cincea, dacă-ţi permiţi bineînţeles... Să ştii că toate orgasmele mele alături de tine au fost simulate şi îndelung exersate după filmele de adulţi de pe canalele 666 şi 669. Absolut. Kalispera, kalispera! Toate călărelile şi inflexiunile mele erotice au fost copiate dupa Magda Tunn. (geme repetitiv, cu tente de grohăit)

JOAQUIN (roşu): Ai terminaaat ?

STUPIZENIA: Cu tine nu reuşesc să termin niciodată ceva, nici măcar o partidă… de bridge. O ai prea mică, ca umbrela de furnică. La conştiinţă mă refer, asinule... Scuze, a demarat sezonul sincerităţilor odată cu lecţia mirobolantă de sirtaki... Ştiai că nabab rimează cu prohab? Şi încă ceva, bebişor: mă puncte puncte pe dărăpănătura aia de cotineaţă a ta în care n-am fost niciun minuţel fericită, nicio secundă şi o undă… Salutări din partea lui Kostas Dotatos; şi el te iubeşte enorm, chiar dacă într-un mod diametral opus. Time out! ...Acum, chiar poţi să zdrobeşti cum se cuvine aparatul vetust de ebonită. Pulbere să-l faci... Oricum te-ar fi păcălit şmecherii ăia mieroşi de la anticariat. Nu mai am nimic de adăugat decât că eşti un mare... găseşte tu rima sublima. (tonul se întrerupe brusc şi total, ca la spital)

JOAQUIN: Complicat?! ...Asta e. (albastru) Nu putem fi chiar toţi simpli. Ar fi insuportabil de dureros. 
 

Scena 2

(Glasul răgurşit, Joaquin
 

GLASUL RĂGUȘIT: Ai ouă?

JOAQUIN: !!!

GLASUL RĂGUȘIT: Ai ouă, surdule?

JOAQUIN: Nu ştiu, să verific... Câte doreşti? (căzându-i fisa în drum spre frigider) Sigur că am ouă, dobitocule, sigur că am, nu sunt castratto.

GLASUL RĂGUȘIT: De ce?!

JOAQUIN: Ca să am pe ce pune mâna... (protocolar) Ce număr aţi format?

GLASUL RĂGUȘIT: Pe al dvs. Nu se vede?... (insidios) Hallo! Fabrica de ouă? Expediţia? Câte ouă pătrate ai? …Sunt ştampilate şi verificate?

JOAQUIN: Ne tutuim? Fie... să tot fie. Stai să număr în depozit... Fără număr, fără număr, poţi să pui şi tu un umăr.

GLASUL RĂGUȘIT: Bogatule! Poţi să te pui cloşcă la masa bogaţilor. (face ca o cloşcă electronică cu leduri, uşor derutată)

JOAQUIN: Sunteţi sigur că nu e o greşeală? Aici e un om.

GLASUL RĂGUȘIT: Bineînţeles. Nici nu m-am gândit la tine ca la o duşcă sau ca la un pampers.

JOAQUIN: Ce bineînţeles?

GLASUL RĂGUȘIT: Bineînţeles că bineînţeles e cu subînţeles... Şnaps? ...Whiskey?

JOAQUIN: Hai sictir! Am stil şi har… Gin cu muştar! Dacă ai fi în faţa mea aş arunca după tine cu receptorul si cu o va(r)ză.

GLASUL RĂGUȘIT: Aşa mai vii de-acasă. Ai o valiză coşcovită, de lemn? Da, uitasem că n-ai făcut armata din cauza platfusului de sub şold, răcane... La cât le întorci?

JOAQUIN: Ce?

GLASUL RĂGUȘIT: Ouăle ouălor ouălelelor!

JOAQUIN: Aha!

GLASUL RĂGUȘIT: Ce “aha”?

JOAQUIN: Păi nu ţi-am spus?

GLASUL RĂGUȘIT: Nu.

JOAQUIN: “Aha” e o zicere. Sigur nu ţi-am spus?

GLASUL RĂGUȘIT: Cât se poate!

JOAQUIN: Se întorc singure... ca floarea soarelui după lună. Scuze, altă comparaţie nu mi-a venit pe moment... stresul. Mai vorbim când ne-ntâlnim.

GLASUL RĂGUȘIT: Mai, iunie, iulie… Şmechere, lasă pupatul cu limba al sticlei. E prohibit. Facem pactul? 
 

Scena 3

(Blăndreţea, Joaquin
 

BLÂNDEȚEA: Credeai că n-am aflat?

JOAQUIN: Casa Perkins. Kostas... fir-ar să fii, Luanita, cu tot cu boşorogul ăla de grecotei chelios! Pardon, Joaquin Perkins la telefon. În persoană. Cu cine doriţi să vă ofiliţi?

BLÂNDEȚEA: Auzi, gagiule, nu mă lua pe mine cu d-astea. O fi pentru tine casa Perkins, pentru mine e sanctuar. Mecca, Fatima, Medina, Padova, Lourdes şi Medjugorje la pachet... Nativule. Credeai că... până la urmă... ca orice crimă care se respectă în definitiv.... adevărul nu iese ca motorina oleaginoasă la suprafaţă?

JOAQUIN (urlă portocaliu): Ce motorină cucoană?! Aici e casă particulară nu depozit de carburanţi şi uleiuri arse.

BLÂNDEȚEA: Trebuie, trebuie să mă primeşti. Calm. Clientul nostru – stăpânul vostru! Ai înţeles, Perkins? Vreau să fiu prima doamnă. Din orgoliu şi doliu. Îmi eşti dator Kostas Perkins.

JOAQUIN: Joaquin, Joaquin cucoană, numai Joaquin care rimează cu “chin” şi “venin”. Părinţii nu mi-au pus două nume, ca să nu mă deruteze când mă admir prin vitrine… Eşti virgină sau străină?! După vocea asta groasă, a la Dalida, sigur, sigur nu eşti virgină, poate cel mult fumătoare înrăită... Dacă vrei sa fii prima doamnă, aruncă-te cu paraşuta din dotare pe vreun preşedinte. Categoric... Ne cunoaştem?! Lucrezi la bancă, ai, de asta ai cioc?

BLÂNDEȚEA: Măi, fante alicante! Nu mă interesează serviciile tale sexuale mizerabile. Deocamdată pot să plătesc cash. Stăpânul e pe locul fruntaş. Maestrul! C.D. number one! Veneraţie! Reţine! Deocamdată, tu, nu eşti decât un amărât de custode al amintirilor blocate. Beneficiezi de o funcţie temporară, dacă n-ai aflat… La cât să vin?

JOAQUIN (mahmur): De-abia am primit papucii de la cineva cu care am concubinat ultimul deceniu dintre milenii. Nici nu s-a răcit bine locul… Nu, nu e moartă, dar aş fi preferat. Trebuie să scutur. Găurile inimii sunt greu de-astupat cu şerbet şi apoi tot coşmarul ăsta e prea rapid pentru mine. Mi se-nvârte bila... Mama era înrudită cu o ţestoasă iar tata cu un melc codobelc ochios, iar eu, progenitura fatală, aduc mai mult cu tata după câte îmi amintesc, mă rog cu unul dintre ei. (roşu, galben, albastru şi ceva maioneză extrem de sleită) Ştiu să gătesc, să spăl, să calc, să apretez, am două mâini sănătoase care fac cu rându’, îmi spun singur poveşti porcoase înainte de culcare (de care sincer mă minunez), de ce ar trebui să-mi recomplic existenţa? …Ai sida?

BLÂNDEȚEA: Si da, si nu. Fals! Batalule! Fals, fals! Mai rău … sunt o lesbiană poetică... Persoana dumitale, Perkins, nu mă pasionează, camera în care a locuit C.D. da... Plătesc! Toate economiile mele de-o viaţă pentru o juma de ceas petrecută în camera aceea divină... Să nu-mi spui că e puţin! Am tras din greu pentru banii ăştia împuţiţi. Am renunţat la silicoane XXL, la buze de râmă, la lipoabsorbţie, la chirurgie laparoscopică, estetică facială, chirurgie estetică, chirurgie plastică şi reparatorie. Totul pentru întălnirea divină cu El... Altceva nu mai am. Am să aduc eu şampania, dacă te zgârceşti… sper să găsesc niscaiva gheaţă pe la tine, fără urme de păr pubian blond în interior.

JOAQUIN: Casa Perkins. Joaquin Perkins la telefon... Sunteţi sigură că aţi sunat la casa Perkins?! Confirmaţi?

BLÂNDEȚEA: Birocratule! La cât să vin? Vreau sa fiu prima care îi atinge patul după atâta amar de timp. Mă îndoiesc că au mai rezistat cearceafurile originale, dar tăbliile pe care le-a atins trebuie să fie aceleaşi. Promit să nu depăşesc juma de ceas, nu am cu ce să platesc penalităţile tale lugubre. Jupuitorule!

JOAQUIN: Penalo!

BLÂNDEȚEA: Ooo?! Domnul custode îşi depăşeşte atribuţiunile… A greşi este omeneşte. N-am să fac niciun soi de reclamaţie mai sus, dacă asta te nelinişteşte... La cât să vin?

JOAQUIN: Fabulezi prea mult. Cumpără-ţi o bormaşină, un ciocan rotopercutor şi eliberează-ţi scăfărlia minusculă de presiune. Dacă n-ai douăzeci de parai ţi-i împrumut eu! Promit!

BLÂNDEȚEA: Plusez cu un ceas de aur, 42 de carate.

JOAQUIN: Ca-ra-te ! Ra-ca-te! Te-ca-ra! Ca-te-re!  
 

(răsună melancolic o lovitură de obuzieră la Mormântul Ostaşului Necunoscut şi un ţânţar anofel care cade lent în spirală
 

Scena 4

(Vurcolul, Joaquin
 

VURCOLUL: De ce nu răspunzi la uşă, pramatie? Ai lanţ, da? Crezi că e atât de facil să urc cu valiza de bani, cu purcoiul, până aici la mansardă?

JOAQUIN: Cârc! De ce forfotesc scorpionii sub parchet, de ce ţipă pescăruşii pe lustră?!

VURCOLUL: Stai într-un picior! ...Eşti beat! Clar!

JOAQUIN: Ne, ne, ne, ne... sunt ateu!

VURCOLUL: Ce-i cu întunecimea asta? Nu vreau să-mi bag degetele în ochi. Dă drumul la un bec!

JOAQUIN: (scoate un bec din pălărie şi-i dă drumu’) Un gentelman... nu bea... decât... pe... întuneric... ca să nu îşi dea seama cât se consumă... E târziu?! ...Centrala! Aeroportul Kennedy!

VURCOLUL: Încă nu ţipă lăptăreasa care alăptează pe uliţi... Lampagiul... Ciudatule! Ţine!

JOAQUIN: Ce?

VURCOLUL: Restul... Valiza... hai n-o fă pe prostul că rişti să rămâi neschimbat.

JOAQUIN: Cârc! Scuze, crac am vrut să exprim.

VURCOLUL: Aşa mai vii de-acasă. Ract şi pact! Semnează! ...Facem târgul?

JOAQUIN: Nu mă ocup de fotbal. Vecinul de la doi e interesat.Pe mine mă interesează doar mingile cu fermoar... Te bagi printre fitofagi, piranie drăgăstoasă?

VURCOLUL: Vai de steaua ta de mare, căluţule. Semnezi sau te resemnezi?

JOAQUIN: Descifrabil?

VURCOLUL: De data asta, da. Da, puişor. DA!!! Da, da, da, da... Vorbim o limbă comună? DA!!!

JOAQUIN: Nu striga. Desigur. Dacă ne înţelegem, nu.

VURCOLUL: Nu, nu, nu, nu... Şi dacă nu ne înţelegem, tot va trebui, din respect, să părăseşti casa asta în care a locuit un sfânt, babelitule... Nu e igienic cu comportamentul tău mânjitor şi iconoclast.

JOAQUIN: Sfinţii locuiesc în peşteri şi fac diete cu lăcuste tuciurii. Aici e un bunker contemporan, din 1913. Scrie şi pe frontispiciu (că a fost cândva ospiciu)... Dolfi, poate ar fi acceptat, Morfi, mă cam îndoiesc...

VURCOLUL: Vorbim de sfinţii moderni?

JOAQUIN: Absolut. Am studiat Patericul. (printre altele) Do, mi sol, dooo! Interesantă e scara pe care se urcă şi coboară îngerii... şi nu scârţăie absolut deloc.

VURCOLUL: Revino-ţi! Comunitatea arde şi gentelmanul guiţă.

JOAQUIN: Mai bine aşa decât invers. Avalea!

VURCOLUL: Ce avalea? Astăzi m-am hotărât să fac o pomană. Îţi cumpăr dărăpănătura, fără măcar s-o inspectez. Oricum nu îndeplineşte niciuna din norme. Gândeşte-te sau mai bine nu te gândi. E periculos. O ofertă, ca şi o nenorocire, nu vine niciodată singură. Dacă mă refuzi, te refulezi. E o afacere providenţială! Garantat!

JOAQUIN: Pentru cine, Vurcolule?! Ai grijă să nu te muşti de limbă că turbezi...

VURCOLUL: Exact! Asta am şi vrut să aud... Semnezi?!

JOAQUIN: Avalea!

VURCOLUL: Pune, măcar, degetul! Pune măcar o picătură din sângele tău turbat, din AB IV, pe pact.

JOAQUIN: Avalea, avalea! 
 

Scena 5

(Călugăriţa mută, Joaquin
 

JOAQUIN: Vrei să mă mântuiesc?! Cum? Cum? Cum? Dă-mi o reţetă... Apretato! Bagă! Crezi că mi-e ruşine de cum nu arăt când sprijin pereţii şi mi se rupe scoru’ în paişpe’? …Ai auzit-o pe aia dinainte cu pelerinaju’ şi ai venit şi tu repede, repede, repede, să nu pierzi vreun pârţ, să te conformezi interesului general, da, da, tocmai aici la grota minunilor, 812- 870 bis şi pis... Fii solemnă, sigur că sunt botezat dar nu e sigur dacă în apă! Dracu’ v-a pus pe toţi astăzi să mă scoateţi din minţi, dihorilor...

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: “Înceteaza să tot întrebi şi apoi să aştepţi să ţi se răspundă fără ocolişuri.”

JOAQUIN: Folosiţi tactici noi? Serios?! …Asta vă învaţă acolo, la mănăstire?! …Asta aprofundaţi? …Ai noroc că sunt umplut de dubii ca un curcan de Ziua Tatălui, altfel ţi-aş fi trântit uşa în nasul ăla pudrat, obraznicul… Grijă, grijă, nu-s dus de multe ori la biserică şi nici la scăldătoare prea des. Varsă, colindătoareo! Meditaţie! …Ce vinzi?

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: “Într-un cuvânt, am fost prea laş ca să fac ceea ce trebuia să fac şi suficient de laş să evit ceea ce era interzis.”

JOAQUIN: Ai vreun aparat, vreun prompter? De unde scoţi citatele astea pe bandă, că nu prea observ să te hărniceşti cu buzele? Maica voastră superioară vă preda des ventrilogia? ...Hai bagă, bagă repede, până nu mă scoţi de pe axă...

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: “Nu-ţi fereca buzele înainte de a-ţi desfereca inima…

Cel ce are clăpăuge de auzit să le-ndese cu câlţi... Nu-l cunosc pe cavalerul american, iartă-mă Doamne pentru că am pus alături aceste două cuvinte... Meditează la avantajele prezentului, din care fiecare om are cu ghiotura şi nu la năpastele trecutului, din care toţi oamenii au câte ceva.”

JOAQUIN: Din ce joben le scoţi, măiastro, din ce ciubăr?

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: “Dacă un râmător ar putea să-şi împrumute mintea cuiva, ar înceta subit să se mai numească astfel” - Marile speranţe, Virginienii, Casa umbrelor, Vechiul magazin de curiozităţi, Oliver Twist.

JOAQUIN: Precis că, înainte de asta, ai fost profesoară de literaturi... Nu ţi-au plăcut copiii, nu? Sau, te pomeneşti că te-ai îndrăgostit de vreun puştan pe care l-ai sedus între cataloage şi te-au mătrăşit ăia afară, ca pe-o viţică care s-a bălegat duios pe pianul pensionului macabru...

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: “Au fost cele mai bune vremuri, au fost vremurile cele mai jalnice, a fost vârsta înţelepciunii, a fost vârsta schizofreniei, a fost epoca credinţei, a fost epoca nihilismului, a fost sezonul Luminii, a fost sezonul Întunericului, a fost primăvara nădejdii, a fost iarna disperării, am avut totul în faţa noastră, am avut nimicul în faţa noastră, toţi mergeam direct în Rai, toţi făceam exact opusul - pe scurt perioada trecută a fost identică perioadei prezente, iar cele mai furibunde autorităţi au insistat sa fie acceptată, pentru binele sau răul ei, doar pentru gradul superlativ al comparaţiei…”

JOAQUIN: Aşa se întâmplă tot timpul cu ăştia cu două facultăţi, o dau în bară când nici nu te aştepţi. Spune, ai predat şi prostologia la vreun internat mixt unde duşurile sunt mai tot timpul ocupate de idioţi? Latră, latră… asta nu te-au învăţat încă acolo, la reeducare, să latri?

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: Muuu! “Accidente au loc şi în cele mai cumpătate familii.” Muuu! Muuu! “Orice ins poate fi într-o dispoziție perfectă când este bine acoperit… Cât de mult neadevăr se ascunde sub aceste cuvinte.” Muuu! Muuu! Muuu! Muuu! “Este un adevăr de netăgăduit că până şi oamenii importanţi au rude calice.”

JOAQUIN: Uşurel, să nu turbezi! Încetişor, rabie! …Cuminte! Cuminte!

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: (scoate un răget magistral şi bine exersat de măgar sur) “Un adevăr minunat, asupra căruia merită să zăbovim, este faptul că fiecare persoană este creată să reprezinte secretul profund şi misterul total pentru oricare alta…

O consideraţie solemnă, când pătrund pe înserat într-un oraş imens, este că fiecare dintre coşmeliile alea întunecate şi îngrămădite îşi închide propriul secret; că fiecare cameră din ele îşi zăvorăşte propriul mister, că fiecare inimă ce bate în sutele de mii de suflete de acolo este, în cel puţin câteva dintre propriile fantezii, o taină de nepătruns pentru inima cea mai apropiată de ea.”

JOAQUIN: Ţine zece cenţi, pentru trudă! Memorarea unor lucruri regurgitate de alţii reprezintă gestul extrem de abandonare a sinelui. Eşti destul de convingătoare pentru un comis-voiajor debutant.

CĂLUGĂRIȚA MUTĂ: Mac! 
 

Scena 6

(Literaţii, Vurcolul, Joaquin
 

JOAQUIN: Ce vreţi cu toţii azi de la mine?

LITERAȚII: Părăseşte, părăseşte casa! Renunţă! Părăseşte-o canalie!

JOAQUIN: Uşor de spus “părăseşte-o”! E ca şi cum ai părăsi burta mamei ca să te naşti. Nu cred că merită efortul… Părăsirea ei ar însemna ca să mor. Invers deci de cum mi-am propus. Definitiv şi definitoriu. Asta vreţi, nelegiuiţilor? ...Nu vă faceţi iluzii. Casa asta este purgatoriul, raiul şi iadul meu. Al meu şi numai al meu şi nu vreau să-l împart cu nimeni, nici măcar cu fantoma spălăcită a lui Dickens... Ce, credeaţi că nu mi-am dat seama că despre el era vorba, nenorociţilor? ...În casa asta m-am născut şi tot în ea am să şi crăp cu sau fără acordul vostru, de care mă doare fix undeva în faţă-centru. Nu vă las să vă aduceţi icoanele pupate de alţii în locul icoanelor mele. E totuşi casa mea şi cred că nu mă-ndoiesc.

LITERAȚII: Nu fi aşa sigur. Îndoieşte-te. Este a noastră, a comunităţii de literaţi şi face parte din memoria colectivă. Egoistule. Beţivanule. Nedemnule. Este casa în care Dickens, familistul convins, a trăit în 1857 cea mai frumoasă poveste de dragoste din viaţa lui cu misterioasa domnişoara B. şi a scris cele mai inspirate pagini din carieră... cum ar putea să-ţi aparţină ceea ce de fapt şi de drept nu poate aparţine nimănui.

JOAQUIN: Ete fâs! Debitaţi prostii, casa asta a fost ridicată în anul de graţie 1913 pe când Dickens ăsta al vostru şi-a dat duhul cam prin jurul lui 1870, dacă nu mă înşel şi apoi nici nu ştiu dacă până în 1870 clădirile se făceau din beton armat, ce dracului, nu gândiţi deloc cu rahatul vostru de creier?

LITERAȚII: Poţi dovedi?

JOAQUIN: Totul. Cu acte, nu cu închipuiri. Există arhive care să pălmuiască inexistenta voastră memorie... Voi?

LITERAȚII: Credinţa noastră e mai puternică decât actele tale măsluite, decât arhivele putrede. Avem mărturia olografă a domnişoarei B. În casa asta Dickens a trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste din viaţa lui şi a scris cele mai inspirate pagini...

JOAQUIN: Rahat. Dickens nu a locuit niciodată aici şi virtuoasa voastră domnişoară B. nu cred că i-a atins vreodată nici măcar unghia lipsă de la degetul mic. Niciodată. Niciodată. Să vă iasă bine din cap. E o minciună imperialistă sfruntată.

LITERAȚII: Asta este opinia unui şobolan mediocru, a unui comunist jalnic care sfidează clasicii şi tainele lor. Afară şobolanule! Roşule! Casa trebuie redată iubitorilor de literatură. Nu poţi să administrezi casa după bunul tău plac. Huo!

JOAQUIN: Mi se rupe de tot sentimentalismul vostru răsuflat. Morţii cu morţii, vii cu viile şi scriitorii cu muritorii şi cu uniunea lor de creaţie.  
 

(vocea stridentă a unui cronicar sud-american exaltat, vuvuzele
 

VURCOLUL: Mai am încă valiza la mine. Mi-a rupt degetele... De ce nu vrei să gândeşti rezonabil. Am acordul celorlalţi să dublez suma, cu condiţia să pleci cu mâinile goale. Mobilierul original din timpul şederii maestrului nu trebuie înstrăinat cu niciun chip.

JOAQUIN: Fără mănuşi? …Nu ştiam că în 1857 mobilele se făceau din ordinarele plăci aglomerate de lemn: mă rog, dacă vreţi să rescrieţi istoria literaturii vă priveşte, numai că nu o s-o faceţi pe spatele meu. Cu niciun chip.

VURCOLUL: Exista căi mai elaborate de a te convinge! Încearcă-ne dacă te mănăncă! Te mănăncă, nu-i aşa?

JOAQUIN: Mă ameninţaţi?

VURCOLUL: Da’ de unde, Doamne fereşte! Dacă noi spunem că Charles Dickens a locuit aici, înseamnă că Charles Dickens chiar a locuit aici. Cine eşti ca să-i împedici pe oameni sa viseze cum vor. Te rog, nu te pişa ca un aborigen contra vântului. Ascultă de un câine bătrân şi burduhănos. Părăseşte, te rog, clădirea. Pentru binele tuturor şi pentru liniştea ta. Raţionează, nu fi fraier... Uite, îţi ofer suplimentar un penthouse chiar în centrul New York-ului, în Manhattan, da, da, exact lângă bursă. Semnează nenică şi gata. Ce atâtea nazuri? Grijile tale (ca şi ale noastre de altfel) vor lua cu demnitate sfârşit. Joaquin! Eşti un băiat încă tânăr şi posibil inteligent. The end! Participă la curse, călătoreşte, fă baie în lapte imaculat de măgăriţă şi trăieşte-ţi şi tu povestea de dragoste în penthouse-ul renovat din Manhattan, alături de nişte gemene adolescente asiatice focoase. Sper că nu preferi băieţii, că mă întristezi cu deprinderile astea nonconforme, puştiule. Acceptă, nu fi căpos!

JOAQUIN: Mă confunzi cu un muţunache cu fes portocaliu de la hotelurile tale ciuruite. Casa Perkins n-a fost şi nu va deveni niciodată casa Dickens, să vă iasă bine, bine din cap.

Vurcolul: Nătărăule! Ne întălnim la tribunal!

JOAQUIN: Foarte, foarte romantic. 
 

Scena 7

(Joaquin, Joaquin) 
 

JOAQUIN: Ce vrei să demonstrezi?

JOAQUIN: Nimic. Îmi apăr drepturile cetăţeneşti stipulate de Constituţie. Nu se observă? ...Am paşaport american.

JOAQUIN: Şi? Întotdeauna te-ai crezut mai deştept decât se cuvenea. Mă mir că l-ai căpătat cu numele ăsta hispanic imposibil. Ia dă-mi să mă uit. Mda, nu poţi să programezi ploaia. Categoric.

JOAQUIN: Trebuie să fim uniţi. Disjuncţiile au dus întotdeauna la cruciade interminabile, tizule.

JOAQUIN: Poţi să demonstrezi că vulturii nu au dreptate?

JOAQUIN: La ce mi-ar folosi. E suficient că există. Ştii bine că povestea e cusută cu aţă albă. Seamănă mai mult a atac psihologic bine concertat.

JOAQUIN: Nu mai suport agitaţia asta sterilă. Simt că sunt pe cale să cedez în curând, să explodez. Dacă doi sau trei îţi spun că eşti beat, e bine să mergi să te culci chiar şi în şanţ. Culcă-te Joaquin!

JOAQUIN: În şanţ?! Cum... şi tu?! Cu cât te-au momit? Spune, fratele meu alb. Răcoreşte-te şi descarcă-ţi tomberonul din suflet. Nu, nu aici pe covor. De-abia mi l-au adus de la curăţătorie. Du-te în baie, sub duş. Canalizarea n-are memorie, o să-ţi ducă sârguincioasă dejecţiile conştiinţei până în mijlocul oceanului, să hrănească vreun handicapat de rechin respins de turmă.

JOAQUIN: Crezi ce doreşti. Nu am de gând să-mi consum energia contrazicându-te... Unde e baia?

JOAQUIN: Ai uitat? Data trecută ai nimerit-o singur. Vrei să te conduc?

JOAQUIN: Sunt pudic, foarte pudic. Spuneai doar că mă cunoşti... N-aş putea să vărs liniştit... Mă descurc, mă descurc... Voi supravieţui atacului. Am două infarcturi la activ, ai uitat?

JOAQUIN: Nu agreez numerele pare... N-ai plecat? La zece se întrerupe apa... Grăbeşte-te Joaquin, scapă de duhori. Ştii că aerisirea e dificilă în cloaca asta putredă. Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!

JOAQUIN: Lasă aiurelile, mi-e rău... Dă-mi o pastilă!

JOAQUIN: De ce?

JOAQUIN: De nervi. Mişcă-te odată, dacă nu vrei să rişti singur. Ştii cât costă şaizeci de minute, o oră la un psihiatru?

JOAQUIN: Habar n-am. Cât?

JOAQUIN: Peste sută.

JOAQUIN: Mda, nu-mi permit să te pierd. Du-te rapid la frigider şi caută pastilele alea verzi din cutiuţă.

JOAQUIN: Verzi? De ce verzi? Pastilele mele n-au fost niciodată verzi. Mă omori Joaquin.

JOAQUIN: Acum sunt verzi. Ce nu-ţi convine? Au stat prea mult lângă fardurile fistichii ale Luanei, în rest sunt în regulă. Mişcă-te!

JOAQUIN: Nu mai pot să mă ridic. Orbesc. Ajută-mă! Nu mă simt pregătit pentru călătorie. Nu mă simt pregătit să înfrunt Marele Necunoscut.  
 

(un trenuleţ miniatural şi plin de zgârieturi adânci traversează nonşalant încăperea printre picioarele lor
 

JOAQUIN: Întotdeauna moartea, hoaţa aia, reuşeşte să ne ia prin surprindere. Curaj, o să treci şi de cumpăna asta. Hoitule!

JOAQUIN: Vorbeşte frumos!

JOAQUIN: Rău cu rău dar mai rău fără rău... Cum te mai simţi?

JOAQUIN: Cred că a fost o alarmă falsă. Aprinde-mi un traduc. (trenuleţul şuieră melancolic de două ori şi revine tacticos cu un trabuc aprins in locul coşului de fum)

JOAQUIN: În definitiv e vorba despre organismul tău paradit. Doctorii ţi-au interzis.

JOAQUIN: Dă-i în mă-sa! Gata. Stinge lumina.

JOAQUIN: Ce, nu mai vrei să discutăm?

JOAQUIN: Sunt extenuat... Despre ce?

JOAQUIN: Cum despre ce. Despre Dickens, despre Charles Dickens şi toată tărăşenia asta de cacao. Trebuie să dai neapărat o dezminţire la un ziar.

JOAQUIN: Nu e o idee prea rea. Stinge odată lumina aia, nesimţitule! Când o să vină factura o să ni se facă părul măciucă. 
 

Scena 8

(Randosam, Joaquin
 

JOAQUIN: Ştii, bineînţeles, de ce te-am chemat...

RANDOSAM: Bănuiesc. Mama ştia să ghicească în ghioc, dar n-am apucat să deprind. Pentru orice bărbat, asta e o îndeletnicire cam naşpa, dacă înţelegeţi ce vreau să vă spun... Bănuiesc că aveţi ceva metale vechi prin casă de care vreţi să scăpaţi. Am nimerit?

JOAQUIN: Exact. Am o placă şi nişte şuruburi de argint la cap, da’ cred că nu merită osteneala.

RANDOSAM: Daţi-mi un pahar de apă cu bulbuci, să n-am impresia că am călărit degeaba tot New York-ul de la periferii până aici... 812- 870 bis?

JOAQUIN: Întocmai. Ce căţel mirobolant. N-am văzut de când sunt un exemplar atât de câinos. Trebuie să întreb, altfel risc să fac o pată de forma unei frunze de arţar pe creier... E de vânzare?

RANDOSAM: Chestionaţi-l! E stăpân peste destinele lui. Nu mă bag peste afacerile lui. Respect frate, respect!

JOAQUIN: Mai cuţulache, te vinzi?... Tace. Cred că vrea să se târguiască niţel. Materialistul. O fi înrudit cu Marx. Se gândeşte dacă am să fiu în stare să-i fac cuţodrom.

RANDOSAM: Probabil. Cugetă sărmanul. Nici eu nu m-aş vinde atât de uşor oricărui terchea-berchea.

JOAQUIN: Ai grijă cum vorbeşti, gitanule!

RANDOSAM: Da sensibilos mai sunteţi, de parcă aţi fi jucat în Tristan şi Isolda până la brâu... Coate şi genunchi! Mă exprimam din punctul lui de vedere, nu din al meu. Structural, sunt o persoană foarte respectuoasă iar exprimarea mea, desăvârşită... Aţi observat că, în dialogul nostru ad-hoc, folosesc doar pronumele personal de politeţe? Sunt un artist complet, ce aia a mea! Nerecunoscut, din păcate... Randosam, specialist în turnarea metalelor moi! Ştiu că numele meu nu vă spune nimic. Societatea capitalist-împuţită are grijă să-şi uniformizeze constant geniile. Dacă vreţi să vă torn un ochi de metal, vi-l torn. Foarte realist, fără interpretări personale. Vreţi să vă torn o mână cu degetele într-o atitudine relaxată? O torn, nicio problemă. Şezi, Pandora, fetiţo. Intuiesc că e rost de-o comandă babană şi barosană... Randosam!

JOAQUIN: Joaquin, un client virtual şi externat de curând din spital... Credeam că ne-am prezentat la telefon.

RANDOSAM: Nu se pune. V-a pervertit şi pe dvs. societatea asta alienată? Comunicarea directă este lucrul care ne lipseşte cel mai mult... Pandora, şezi ţi-am spus!

JOAQUIN: Uite de ce te-am chemat, Randosam. Aş vrea să fac o placă memorială.

RANDOSAM: Pentru cimitir? O fac, o fac fără probleme, da să ştiţi că costă. Concepţia, manopera, mâna de lucru, uzura sculelor, materia primă folosită, turnătoria, energia, transportul, instalarea la faţa locului, T.V.A- ul, totul costă... Nemernicii! Nu mai poţi să te mai hrăneşti cu aer!

JOAQUIN: Manopera şi mâna de lucru nu e cumva acelaşi lucru?

RANDOSAM: M-aţi prins. Ba da, numai că le spun şi eu aşa, pentru ageamii, ca să pară operaţiile cât mai complicate şi fără număr.

JOAQUIN: O.k.! Când o termini?

RANDOSAM: După ce o încep. Cât de mare o doriţi? Vă place mai largă?

JOAQUIN: Dimensiunile uzuale. Poftim textul.

RANDOSAM: “Charles Dickens nu a locuit niciodată aici.”... Şi a locuit? A locuit, gagiule, nu-i aşa?

JOAQUIN: Din câte ştiu eu, nu. Ascultă Randosame, am să fiu cât se poate de cinstit cu tine... n-am niciun ban să-ţi dau pentru asta. Alaltăieri mi-a fugit iubita cu periuţa de dinţi şi cu toate economiile de la ciorap. Dacă aveam, rezolvam prin bancă şi nu te mai chemam până aici.

RANDOSAM: Să-mi trag una! Ipocritule! Pandora, ridică-te! Oribil!

JOAQUIN: Ce ne-am face dacă nu s-ar fi inventat calmul. Nu mai trage de clanţă. Facem un troc. Uite ai aici două inele de logodnă cu diamante, fac pe puţin treizeci de mii, la negru. Te prinzi?

RANDOSAM: Şezi, Pandora. Avem un obiect de discuţie. Am să-ţi iau o pastramă de gazelă, pentru că mi-ai purtat noroc. Ne-am înţeles? ...Joaquin, dragă, nu e cumva vorba de tipul ăla englez care a scris povestioara aia cu maţe-fripte ăla de Scrooge?

JOAQUIN: Tu ai zis-o, el a scris-o.  
 

(de afară se aud două maşini negre, absolut noi, care se buşesc vesel şi cu patimă
 

RANDOSAM: Mai citim şi noi, ne mai cultivăm sufletele candrii... Ce naiba să caute el prin dărăpănătura asta, căci mă îndoiesc că zidurile astea să fi arătat cândva bine. M-ai convins, frate, te cred. O fac, o fac pentru tine, Joaquin. Chiar am să-i aduc comenzii şi unele îmbunătăţiri care nu presupun nicio plată suplimentară. Relaxează-te. Când e vorba de artă, Randosam e în stare să-şi amaneteze ultima cămaşă de mătase. Cred că am pe undeva, pe acasă, o cărticică cu fotografia lui Dickens. Trântesc şi efigia lui sub propoziţia asta, ca să fie cât mai edificatoare. Realist, super realist. Dublez şi dimensiunile ca să atragă atenţia... O sută patruzeci pe o sută patruzeci! Maxim. Litere de-o şchiopa, în relief şi material de calitate. Bronz, nu fontă. Prestanţa bronzului e universal recunoscută.

JOAQUIN: Avalea! Avalea!

RANDOSAM: ...Despre care cimitir este vorba?

JOAQUIN: Casa asta, exact la intrarea dinspre strada 212.

RANDOSAM: (notează mecanic) Deci cimitirul “Casa asta”... Ce vad grozav! Pot să mă semnez şi eu acolo, umil, într-un colţ. Ar putea să fie opera mea de căpătâi.

JOAQUIN: Semnează-te unde vrei, doar e lucrarea ta. În cât timp o montezi la intrare?

RANDOSAM: Dacă lucrez zi şi noapte, în două-trei săptămâni s-a rezolvat.

JOAQUIN: Şi... mai stai?

RANDOSAM: Meditam dacă să vă las şi căţelul drept mulţumire sau nu.

JOAQUIN: Nu mi se mai pare atât de frumos. E o javră mizerabilă. Are nişte vânturi apreciabile care te fac să lăcrimezi ca la un parastas de familie.

RANDOSAM: Pandora, acum chiar că plecăm! 
 
 

ACTUL II 
 

Scena 1

(Grandlioana, Joaquin) 
 

GRANDLIOANA: Ce-ai urmărit?

JOAQUIN: Contează?

GRANDLIOANA: Eu te întreb. Răspunde! Ce-ai urmărit? ...Ai urmărit ceva?

JOAQUIN: Mamă!

GRANDLIOANA: Nicio “mamă”. De-acu’ poţi să mă numeşti Grandlioana. Nu mai sunt mamă pentru tine până nu te redresezi, până nu-ţi revii la linia de plutire.

JOAQUIN: Ce sunt eu, plută?! ...Chiar beau atât de mult?!

GRANDLIOANA: Mai rău, ai încurcat toate capacele şi discurile de vinil. Nici nu se mai pomeneşte la ştiri despre succesele glorioasei noastre armate invadatoare, despre încântător-costisitorul program spaţial, despre genialul scut antirachetă, despre gafele şi despre potăile distinsului nostru preşedinte, ci numai despre năzbâtia asta de casă a ta în care s-ar fi pripăşit, cică, pentru o vară, Dickens cu nu ştiu ce bubulină ieftină. I-ai anulat pe toţi prin negaţiile tale. Bravo! Belitu’ de fiu-meu i-a făcut muci pe toţi ăştia care se ţin scorţoşi! (un claxon firav)

JOAQUIN: Ce palmă grea ai!

GRANDLIOANA: Ţi-ai amintit?! Îndărătnicule! (Încă de mic, de când scoteai limba ascuţită la tac-tu, am ştiut c-ai să fi îndărătnic.) A fost cu o răsucire a corpului de o sută optzeci de grade. Mă bucur că te-a durut. Poate asta o să te trezească la realitate. Dacă eşti un bun creştin poţi să întorci şi obrazul celălalt... De ce nu mai frecventezi Alcoolicii anonimi, ai? Răspunde!

JOAQUIN: Pentru că monotonia îmi provoacă somnolenţă. D-aia. Toţi sunt nişte mincinoşi ordinari. Dacă respiri un minut pe acolo intri în comă etilică.

GRANDLIOANA: Redresează-te, ţi-am spus!

JOAQUIN: Ce sunt eu, redresor?!

GRANDLIOANA: Cine te crezi, buricul pământului? Fă-le pe plac!

JOAQUIN: Palma asta a fost mai reuşită, poate pentru că a fost prin surprindere. Merită să mai încerci... Profiţi din plin de faptul că legea morală mă împiedică să reacţionez... Tot la o sută optzeci de grade? (un set de claxoane moderate)

GRANDLIOANA: Adu-mi un scaun, goangă, am obosit. Ai apă la frigider?

JOAQUIN: Doar supă de acum două luni. Nu vreau să ruginesc prematur. Un măr, ceva?

GRANDLIOANA: Este impudic ca o mamă să primească fructul păcatului de la fiul ei… Alte fructe nu ai?

JOAQUIN: Nişte cartofi cruzi... fructele unei legume.

GRANDLIOANA: Ai plătit lumina şi gazele? Telefonul? Ţi-ai dus încălţămintea la reparat? ...Bănuiam. Trebuie să mergi neapărat la spital, nu eşti întreg. Internează-te! ...Ce băieţel dulce erai când ai împlinit patru ani... şi sfios. O dulceaţă de latin cu părul creţ, ochii negrii şi frumuşel foc de toţi săreau, pe capete, să te mănânce. Am avut mult de luptat cu pedofilii, mult, mult... Bine că ai rămas întreg şi nevătămat.

JOAQUIN: Mamă!

GRANDLIOANA: Fiule! De ce vrei să mă bagi în mormânt? Fă-le pe plac! Nu te contra! O să-ţi retragă cetăţenia. Ştii cât de mult ne-am chinuit.

JOAQUIN: Eh!

GRANDLIOANA: N-aş suporta să te văd cum te frământă cu bocancii… Vameşii! Eşti carne din carnea mea, sânge din sângele meu. Tare mult m-am chinuit să te cresc, Juaquin Armando. Armandito! De ce nu mai treci pe la mine? Ţi-e ruşine de mama ta? ...Femeia asta lugubră cu care trăieşti te-a prostit de tot…

JOAQUIN: Nu mai plânge. Şterge-ţi ochii de cămaşa mea indigo. Nu pot să-mi facă nimic, cu toate balivernele lor. Datoria lor e să încerce, a mea să rezist. Potoleşte-te Grandlioană! ...Mamă! Semeni cu o adevărată leoaică care a sărit să-şi apere puiul de şacali. Ce răget!

GRANDLIOANA: Nu-ţi bate joc, Armandito. Unde e Luana? N-o văd.

JOAQUIN: S-a dus să-şi scoată o măsea de minte, de sub buric, la doctorul Kostas. Minte... minte... minte...

GRANDLIOANA: Ştie să aibă pramatia grijă de trupul ei... Panarama… Şi tu trebuie să mergi la dentist, o să-ţi trimit jumătate din pensie, să nu zică lumea că arăţi mai bătrân decât mine... Gata, condu-mă până la uşă ca să fii sigur că plec!

JOAQUIN: Poţi să rămâi peste noapte în camera pe care am pregătit-o pentru copil.

GRANDLIOANA: Nu-mi aminti. Ah, junghiul ăsta din nou… Subiectul ăsta mă răneşte frontal. Gata, plec!

JOAQUIN: Să chem un taxi?

GRANDLIOANA: Nu te obosi. M-aşteaptă primarul jos, cu şoferul, motocicliştii şi limuzina lui. Tot el m-a şi adus cu sirenele până aici… Gata, ţi-am spus, n-am vrut să afli de la alţii ori din vreun tabloid.

JOAQUIN: Giuliani, în persoană?! Rudy?!!!

GRANDLIOANA: Eşti depăşit politic, fiule. N-ai cablu? Giulliani nu mai este primarul nostru de câţiva ani buni, din 2001 cred... Joaquin, Joaquin! (un claxon foarte, foarte insistent) Cobor hienelor, cobor! Imediat! ...Sunt nerăbdători să vadă ce-am rezolvat. Mi-au promis o reducere de treizeci la sută la impozit şi că-mi renovează pe gratis faţada... Ai grijă!

JOAQUIN: Ce să fac mamă, ce să fac?

GRANDLIOANA: Ai grijă! Altădată ne înţelegeam din priviri…Vrei să-ţi traduc?! 
 

Scena 2

(Dickens, Joaquin) 
 

DICKENS: Trezeşte-te, Joaquin. Trezeşte-te, chiar acum...

JOAQUIN: C.D.?! Dă laba! Ce faci, omule? Mă aşteptam să apari. Asta dovedeşte cât eşti de bărbat... Tu îi întărâţi, da?

DICKENS: Crezi că am nevoie de aşa ceva? Se mobilizează şi singuri. Naţiunea asta tânără încă îşi mai caută, cu fervenţă, templele pentru zeii ei inventaţi ori reali.

JOAQUIN: Cred că eşti cam nesătul, Dicky... (Nu te supăra că-ţi spun aşa, dar întotdeauna am considerat că umbrele sunt egalele noastre.) Nu-ţi ajunge enormitatea aia de Gad’s Hill, de ce te bucuri să-mi invadezi şi bucăţica? Am suferit până am achitat-o, să ştii. N-a fost chiar un plocon.

DICKENS: America, America… Mi-a plăcut enorm de America, chiar am adorat-o o vreme. Oamenii de aici sunt parcă mai generoşi şi mai trepidanţi decât la mine acasă, poate şi mai naivi (dacă nu consideri asta ca pe-un defect)... şi apoi Colţul Poeţilor din Mănăstirea Westminster mi se pare destul de plicticos şi de rece, nemaivorbind de politeţea exagerată a concetăţenilor mei. Întotdeauna am agreat călătoriile de afaceri sau de plăcere. Mă simt încă util, încă tânăr. Îmi clocoteşte…

JOAQUIN: Ha! După 140 de ani de la deces, mi se pare o senzaţie destul de corectă, vânosule. Lasă introducerile. Ai un păianjen uscat în barbă.

DICKENS: Insolentul. E autohton, să ştii. Mai autohton decât tine.

JOAQUIN: Eşti destul de acid, pentru un oaspete nepoftit. Realistule... Socialistule.

DICKENS: Chiar aşa, pofteşte-mă să mă aşez. Nu, nu vreau ceai. Să nu exagerăm. Nu vreau să mă pătez inutil. Am făcut un drum lung până aici.

JOAQUIN: Fără tertipuri C.D. Te urmăresc, să ştii... Rămâi acolo unde eşti, cât încă pot să afirm cu certitudine că eşti o nălucire simpatică. Dacă te aşezi, n-am să mai pot nega asta la tribunal când mă vor pune să jur pe ceaslov, dacă am ştiinţă de vreo posibilă vizită de-a ta pe aici… Dacă vrei să discutăm cald, calm, serios, ca de la om la amintire… (sau, mă rog, defineşte-te singur) putem să ne întâlnim pe un teren neutru, să zicem pe o bancă din Vendome Parc, unde cred c-ai mai fost... Să-ţi ridice literaţii, lângă banca aia din Vendome Parc, un chioşc reprezentativ şi să-ţi facă acolo statuie, domnule. Acolo. Cunosc un tânăr artist destul de talentat, dar cam fără noroc. Randosam îl cheamă. Are mână, să ştii. Acceptă şi tarife mai mici, pentru început... Poţi să îl recomanzi fanaticilor tăi cu lovele?

DICKENS: Potoleşte-te, Joaquin, n-am nici un amestec. Jur. Trecusem doar ca să-mi cer iertare pentru inexplicabilul exces de zel al lor.

JOAQUIN: Şi călugăriţa aia mută care îmi arunca azi dimineaţă citatele tale peste figură, ca pe nişte mingi de ping pong, cine, cine era C.D.?

DICKENS: Preşedinta fan clubului local. Destiny. Are nişte forme demne de invidiat. Păcat că mă deranjează permanent cu şedinţele ei tâmpe, de spiritism. E obsedată, frate, pur şi simplu obsedată de moştenirea mea spirituală. Dac-aş putea să mai ating… (tremură lustrele) N-am niciun amestec, să ştii... Crede- mă!

JOAQUIN: Te cred, totuşi, sugerează-le politicos, cu toată autoritatea de care mai eşti în stare, altă locaţie - undeva la un hotel central în care ai stat, cât mai departe de locul acesta părăginit... Promite- mi!

DICKENS: Aş vrea, dar se pare că nimic din construcţiile acelea vetuste n-a mai rămas în picioare. Ştii cât costă un metru pătrat în centrul New York-ului?... Cred că n-ai vrea să ştii. Enorm, foarte enorm de enorm. Faptul că s-au dărămat “gemenele” a însemnat, pentru unii, o adevărată binecuvântare.

JOAQUIN: Ştiam… Ce cu anecdota asta cu presupusa idilă cu o anumită domnişoară B.? Pun pariu că a mai existat şi o domnişoară A şi una C şi câte una pentru literele întregului alfabet…

DICKENS: Folclor! Cea mai dragă mi-a fost litera E.

JOAQUIN: Ellen Ternan, actriţa. Notoriu, foarte notoriu, craiule.

DICKENS: Credeam că n-a aflat nimeni despre relaţia asta. M-am străduit din răsputeri.

JOAQUIN: Nimeni şi toată lumea de fapt. Ai o legiune de biografi. Cred că, după Willy, eşti cel mai bogat în biografi competenţi şi ageamii.

DICKENS: Şi Catherine, mama copiilor mei, Catherine Hogarth ştia ceva despre asta? A aflat!!! Ce penibil... Nu mi-a dat, săraca, niciodată de înţeles.

JOAQUIN: Mai ales ea, în primul rând ea. Avea un nivel de inteligenţă peste medie.

DICKENS: Înseamnă că m-a iubit enorm. Bănuiam de altfel. Era o femeie curată. Nu degeaba mi-a dăruit cei zece copii… Charles, Mary, Kate, Walter, Francis, Alfred, Sydney, Henry, Dora şi micuţul Edward... O, Cathy, cât trebuie să te fi chinuit când le ştergeai năsucurile!

JOAQUIN: Cam tardive remuşcările, nu crezi? Lămureşte-mă, discretule, cu ce le ademeneai pe june, de se strângeau ca muştele în jurul tău? M-am uitat cu foarte multă atenţie la fotografiile care s-au mai păstrat, arătai destul de modest pentru un amant de răsunet al epocii. Pariez că aveai o gură plină de carii dificile. Fă-mă să înţeleg; lasă-mi o formulă viabilă, demnă de aplicat…

DICKENS: Geniul, gloria, banii, sunt un atractiv destul de puternic. N-ai încercat?

JOAQUIN: Am fost ferit de năpastele astea trei, deocamdată.

DICKENS: Ce e prea mult, prisoseşte. De ceea ce ţi-e frică nu scapi. Rămâi aşa! Eşti un inconştient fericit!

JOAQUIN: Mulţumesc, nu mi-am dat seama până acum. Prea multă fericire pe capul meu. Trebuie să mai dau, din când în când, câte un anunţ ca să fiu prădat de surplusul ăsta... Apropo, cred că eşti un scriitor grozav pentru perioada ta. Încă nu ţi s-a evaporat ironia, geniule?

DICKENS: Dacă aş putea să mai scriu. Mi-e dor de... Am atâtea acumulări... “Prietenul nostru comun” ar trebui neapărat refăcut... Clocotesc. Sunt plin de idei efervescente.

JOAQUIN: Dar ai scris destul. Hooo! Odihneşte-te, o meriţi din plin... mai lasă-i şi pe alţii să se afirme, să mai mănânce şi alţii o pâine din meseria asta cumplită.

DICKENS: E clar, nu eşti nici pe departe un fan de-al meu... Lasă-mă să mă aşez pe fotoliul ăsta prăpădit. Scârţâi!

JOAQUIN: Nema şi canci. Prea te întinzi, spiritualule, Clocotel... Dacă te aşezi mi-e teamă că te lăţeşti şi are să-ţi placă şi n-ai să mai vrei, cu niciun chip, să mai pleci... Nu pot să risc C.D. Cu niciun chip, crede-mă! Sprijină-te, uşor, de tocul tocit al uşii şi leagănă-te nocturn ca un elefant pe o pănză de mătase. Mişcarea înseamnă viaţă, banu-nseamnă piaţă!

DICKENS: Celălalt Joaquin m-ar fi înţeles, tu nu. Ce încurcătură groaznică... Trezeşte-l, te rog!

JOAQUIN: Ce faci, dai ordine în casa mea? Vrei să fentezi?! Ia vezi că mă superi, gelatinosule... Gata, Dicky, am încheiat discuţia. Mi-e somn. Du-te în drumul tău, fumule... Dispari!

DICKENS: (din ce în ce mai slăbit) Celălalt Joaquin m-ar fi înţeles, tu nu... Trezeşte-l, te rog!

JOAQUIN: Celălalt Joaquin trebuie să se odihnească pentru că l-aţi hăituit destul. Tu şi cu ciracii tăi tembeloşi… Dacă vrei, pot s-o convoc pe Grandlioana, pe mama lui. Vine imediat, stă doar la câteva străzi de aici.

DICKENS: Mulţumesc, nu. Nu. NU... Simt că devin de un transparent absolut... o aură sârguincioasă.

JOAQUIN: E o senzaţie firească pentru o fantomă. De ce te miri?

DICKENS: Nu sunt o fantomă. Sunt un spirit.

JOAQUIN: Charles, dragă, pentru o concluzie demnă a acestui virtual dialog, a existat totuşi o idilă cu duduia B. americanca? …Spulberă ceaţa! Lămureşte-ne odată!

DICKENS: Da’ de unde! Am alergat tot timpul turneului meu american să adun nişte bani pentru datoriile mele. Cred că, în afară de vapor şi de trenuri, nici n-am apucat să mai dorm pe undeva. De scris, nici vorbă... Fabulaţii, fabulaţii şi radiaţii. Realitatea a fost cu mult mai frustă. Întâlnirile nenumărate cu cititorii zeloşi de aici m-au istovit şi cred că, de la efortul ăsta prea mare, mi s-a tras şi sfârşitul... Da, sunt complet transparent. Mă mai vezi? Mă mai auzi? Heeei! Nu trebuia să-ţi fi spus. Cine ştie câte aberaţii majore o să mai toarne biografii ăia nesimţiţi peste mine… Joaquin, Joaquin copilule, de ce nu mă iubeşti? Trezeşte-te Joaquin... Trebuie să ajungem la un pact, doar facem parte din aceeaşi branşă… De asta am venit, să clarificăm... Joaquin!!!  
 

(o dâră murdară de apă se prelinge din colţul de sus, de deasupra patului lui Joaquin, fix ca o lacrimă de păcură fără răspuns
 

Scena 3

(Sturpizenia, Joaquin) 
 

STUPIZENIA: Cătinel! Ghici ce se unduieşte, miroase a iasomie şi scorţişoară, are alge în păr, tremură şi are numai cu şase picioare mai puţin decât caracatiţa?

JOAQUIN: Luana?! Cum ai intrat?! De-abia am schimbat yala.

STUPIZENIA: Era deschis. Eşti lac de sudoare... Ai visat ceva frumos, în lipsa mea, spune-mi răule, nu-i aşa?

JOAQUIN: (se cutremură fără să vrea şi cercetează, de-a fir a păr, toată odaia nudă scăldată în soarele generos al dimineţii, descoperind autograful viguros al lui Dickens pe uşa plină de praf) Luana, Luanita mea dragă, ce dor uriaş şi incomensurabil mi-a fost de tine.

STUPIZENIA: Observ Joaquin, observ, ai consumat toată naveta de băuturi de unul singur. Răule... Chiar că ţi-a fost dor cumplit, dublat de o arşiţă pe măsură, dar nu mai mult decât mi-a fost mie de tine, purceluşule cu cercei.

JOAQUIN: Scrofiţă de lapte şi fiere! Adu-mi turbanul şi un prosop rece să mă-nfăşor! Nu-mi vine să cred că mi-ai nimerit din prima numele... Chiar mi-ai spus Joaquin? Extraordinar, Sturpizenie! Nu mă mai confunzi cu ilegitimii tăi, nu mai poceşti cuvintele?

STUPIZENIA: Mi-am revenit. Tenie-vedenie, felicită-mă! Am înotat, necontenit şi fără oprire, din mijlocul oceanului planetar pân-aici, până la adresa 812- 870 bis, până la cuibuşorul nostru de nebunii, din clipa binecuvântată în care mi-am dat seama că nu pot trăi nicio fracţiune de secundă fără tine.

JOAQUIN: Fluture alb al verzei corcit cu un scaiete vameş! Vierme prins în cârligul dihotomiei empirice! În sfârşit, ai reuşit să atingi absolutul fundamental al căinţei... Interesant, cum de ţi-ai dat seama de necesitatea mea necesară?

STUPIZENIA: Am recepţionat, întâmplător, în timp ce-mi făceau pedichiura cu tridentul trei handralăi întărătaţi cu slipuri minuscule, un comunicat la radio despre cotaţia fenomenală la bursă a casei noastre.

JOAQUIN: A casei mele ai vrut să zici. Caseta de pe robot cu declaraţiile şi opiniile tale personale despre această locuinţă încă există, Magda Tunn. Vrei o copie sau doar s-o asculţi?

STUPIZENIA: Mai târziu, nu vreau să-mi ofilesc instantaneu bucuria revederii domestice. Ulterior şi după aceea... (Desigur, a casei tale am vrut să zic, dacă aşa vrei tu, pentru că eu întotdeauna am fost la cheremul dorinţelor tale nemărturisite.) E cotată pe locul doisprezece, după Google… N-ai ştiut??? Trebuie să sărbătorim. Cin-cin! Chemăm prietenii care ne-au mai rămas. Fără mama ta, ştii că nu ne suportăm reciproc… O să fie multe locuri goale, te asigur. Ai ştiut să exploatezi situaţia, ca un adevărat om de afaceri, ca un strateg; ai ştiut să exploatezi hazardul, oportunităţile, întrun cuvânt totul. TOTUL. Sunt mândră de tine. Vulpoiule.

JOAQUIN: Eu nu sunt deloc mândru de tine (urmează numele unui animal cu copite, coarne şi coadă şi care, uzual, are şi uger), absolut niciun milimetru. Nu mai am încredere nici măcar întrun oftat sincer de-al tău, în momentul în care te înţepi, accidental, cu fusul, ca Frumoasa din Pădurea Adormită, iar în prezenţa ta nici atât... Ştiu că te gândeşti, în permanenţă, la “futevânt”, la Kostas Panaramas al tău, “Mi-e-lene” dragă.

STUPIZENIA: Nu moartea păcătoasei Eleni, ci îndreptarea ei către 812- 870 bis. Cu gândul ăsta sublim m-am îndreptat spre tine, din mijlocul oceanului învolburat şi al piraţilor somalezi lipsiţi de scrupule. Bras, crawl, fluture, spate, toate stilurile le-am pus în slujba acestei revederi, Joaquin. Între mine şi Kostas n-a fost decât... nimic. Nici măcar n-am auzit vreodată de numele lui… Îţi vine să crezi, iubitule?

JOAQUIN: Nu… Am transpirat degeaba sub limbă aşteptând să fii sinceră. (urlă) Nu!!!

STUPIZENIA: Nici mie nu-mi vine să mă cred, dar n-are a face. Ştergem totul cu buretele de sârmă şi o luăm de la capăt... Asta a fost greşeala fatală a Evei şi a lui Adam, că n-au luat-o conştiincioşi de la capăt, ca şi cum nici nu s-ar fi inventat şerpii ăştia încurcă-lume de aramă, care se moleşesc când ti-e lumea mai dragă... Intoleranţă, prea multă intoleranţă.

JOAQUIN: Şi de ce noi am fi mai cu moţ?

STUPIZENIA: Pentru că port în pântec copilul tău, al nostru, fructul pasiunii...

JOAQUIN: Ai mâncat prea mult pepene, dragă. Cu al cui şarpe l-ai făcut? Eşti constipată, te asigur. Fă-ţi băgăjelul.

STUPIZENIA: Putea să funcţioneze...Nu mai am ce să mai iau. L-am făcut data trecută... Pot să te iau pe tine?

JOAQUIN: Nu mai poţi să mă iei pentru că m-ai dus prea mult şi trebuie să mă mai şi laşi.

STUPIZENIA: Dă-mi măcar cele două inele cu diamante sângerii, de dragul trecutului... Ştii doar cât le-am căutat data trecută. Simbolic, acolo.

JOAQUIN: Aş fi vrut dar le-am montat, tot simbolic, pe peretele exterior, să vadă tot New York-ul, toată lumea, cât de gânsac cu ochelari cât un fund de sifon am putut ca să fiu.

STUPIZENIA: Glumeşti, nu-i aşa? Spune-mi că toată discuţia noastră cu privire la ele n-a fost decât o glumă.

JOAQUIN: Nu, nu. Deschide geamul să te convingi.

STUPIZENIA: L-am deschis. Nu văd nimic. Nu-ţi bate joc de mine, Joaquine!

JOAQUIN: Apleacă-te!

STUPIZENIA: Ce e cu fierătania asta hidoasă?! (silabisind) “Charles Dickens nu a locuit niciodată aici!”... Ce prostie, de ce ar trebui să subliniezi o evidenţă? ...Nu te juca cu mintea mea, spune-mi unde ai ascuns inelele şi te las definitiv şi irevocabil. Promit... Uite, sunt sinceră, pentru prima oară în viaţa mea. Kostas mă aşteaptă la terasa din colţ cu două pahare neatinse pe masă… îl vezi? Ăla e, ăla cu cămaşa descheiată, urangutanul… Spune-mi, iubitule, ce-ai făcut cu ineluşele?

JOAQUIN: Forţează-ţi imaginaţia, gâsculiţă... Păi, cu ce crezi c-am achitat “opera aia de artă” de sub nasul tău marca Gepetto?

  

(pick-up-ul porneşte singur cu o melodie celebră graseiată ridicol de Edith Piaf
 

Scena 4

(Judele, Joaquin) 
 

JUDELE: Mda.

JOAQUIN: O, da desigur...

JUDELE: Ai văzut că nu am spus nu.

JOAQUIN: O, da desigur...

JUDELE: Dar puteam să spun nu.

JOAQUIN: O, da desigur...

JUDELE: Ai văzut că nu am spus nici da.

JOAQUIN: O, da desigur, desigur... Aveţi un cap rotund, frumos...

JUDELE: O, da desigur... Îl lustruiesc zdravăn, cu polish, în fiecare dimineaţă. Ţi-ai pus toată lumea în cap.

JOAQUIN: O, da desigur...

JUDELE: Dacă îţi dau dreptate mi-o pun şi eu.

JOAQUIN: Dar o aveţi deja, dacă n-aţi remarcat. Aveţi un spate lat, plin de cuţite profesionale. Singurul lucru viabil care v-a rămas e să vă puneţi şi o perucă violet şi să daţi din cap până ameţiţi.

JUDELE: Tiii! O, da desigur... de asta nu-mi venea costumul… Bine că m-ai lămurit, credeam că am o cocoaşă. Îmi place că ne înţelegem atât de bine. Nici cu soţia mea nu mă înţeleg atât de bine, pârâtule Joaquin.

JOAQUIN: O, da desigur...

JUDELE: Sper să nu te superi dacă nu o să-ţi dau dreptate, asta e conjunctura internaţională. Istoria va decide.

JOAQUIN: Da, bineînţeles. Să ne lăsăm pe umerii ei dezgoliţi. Macii sunt roşii, crizantemele galbene iar cadavrele de sub ele, fetide... Am cunoscut odată pe cineva pe care o chema Crizantema.

JUDELE: Ai mirosit-o desigur... fără premeditare.

JOAQUIN: Desigur că... nu. Brr! Nu era genul meu. Cred că încă mai trăieşte.

JUDELE: Soţia mea e moartă... de asta avem o căsnicie aproape perfectă.

JOAQUIN: Felicitări. Dacă v-aţi duce şi dvs. ar fi cu siguranţă o relaţie perfectă.

JUDELE: Nu sunt un perfecţionist. M-a ferit Cel-de- Sus… Mai degrabă percuţionist ori protecţionist.

JOAQUIN: Mă mir că aţi avansat în carieră… N-ar fi trebuit să discutăm totuşi despre caz?

JUDELE: O, da, desigur, numai cei cu adevărat pricepuţi nu avansează... Nu ştiu cum am ajuns să discut aceste intimităţi drăgăstoase cu tine.

JOAQUIN: Mai bine că nu ştiţi. Discuţia asta se potriveşte mai bine peronului unei halte.

JUDELE: Nu mă dau în vânt după despărţiri. Specialitatea mea o reprezintă, totuşi, împărţirile.

JOAQUIN: O, da, desigur, desigur împărţitorule.

JUDELE: Dă jos şi tabla aia monstruoasă, reclama aia negativă de pe faţadă. E un kitsch jalnic. Întinează memoria răposatului… nu e frumos.

JOAQUIN: Toate coşurile de gunoi ale trecutului au devenit între timp artă şi apoi arta modernă trebuie musai reinterpretată. Aduceţi un interpret lămuritor…

JUDELE: Nu îmi pot permite. Reducerile bugetare mă obligă.

JOAQUIN: Nu vă simţiţi obligat. Ignoranţa ca şi încremenirea nu doare.

JUDELE: Ce boală e asta?

JOAQUIN: Nu e o boală, ci o stare eternă de graţie, înstăritule.

JUDELE: Trebuia s-o pun şi pe asta la declaraţia de avere cumva?

JOAQUIN: Mă îndoiesc. E greu depistabilă de majoritatea experţilor... Fii, fiţi liniştit.

JUDELE: O da, desigur, foarte desigur... Am o colecţie de portofele de colecţie.

JOAQUIN: Câţi au contribuit la întemeierea ei?

JUDELE: Nu le-am inventariat încă, dar cred că sunt tot atâtea ca şi numărul dosarelor soluţionate favorabil, cu o mică marjă de eroare bineînţeles. Sunt o fire uşor impresionabila în fata hârţoagelor lipsite de consistenţă. N-ai cumva o batistă sterilă?

JOAQUIN: Ştergeţi-vă cu dosul palmei. Eu aşa procedez.

JUDELE: Arată-mi... Cum de nu m-am gândit. Felicitări, ar trebui să-ţi iei un brevet pentru şmecheria asta. Lasă-te de scris, nu e rentabil.

JOAQUIN: Mai bine folosiţi un pampers violet, extensibil... Se cere.

JUDELE: Îmi eşti foarte, foarte simpatic Joaquin. Am să amân procesul tău până la nesfârşit. Poate o să scrii o piesă despre asta.

JOAQUIN: Aşa mă gândeam şi eu. Am să păstrez situaţiile, o să schimb doar numele. Nu-mi pot permite să afle toată ţara ce beţivan ratat am ajuns… C.D. o să fie foarte, foarte supărat, dealtfel ca şi tot fan-clubul şi uniunea. Ştiai că, acum, America nu mai e denumită în lume ca America ci ca “Cealaltă Uniune Sovietică”?

JUDELE: Stai, nu te mai răţoi, beţivanule, n-am zis că-ţi dau dreptate.

JOAQUIN: Câţi ani de trăit ţi-au dat cei de la asigurări, specialistule în tărăgănări?

JUDELE: Dacă nu mă reapuc de băut, cel puţin treizeci, treizecişicinci pe muchie. Ştii doar că orice proprietate aflată în litigiu nu poate fi înstrăinată în timpul desfăşurării convenţionale a procesului.

JOAQUIN: Suficient, arhisuficient. Dau de băut! 
 

Scena 5

(Dickens, Joaquin) 
 

JOAQUIN: Iar ai venit să mă bântui?

DICKENS: Pace, pace între două dobitoace. Grea intrebare. Eram doar în trecere. Când, când termini dracului piesa aia sfântă? Lasă-mă să mă uit. Aha! Bine că măcar tu, poţi. Nu e rău, puişor... Mulţumesc de-ntrebare. Bine. Mi s-au înmulţit păianjenii în barbă, în rest sunt încă actual, era să zic “clasic în viaţă”... ah, cât urăsc formularea asta tâmpă. Numele tău real e chiar Joaquin? Bine, bine, nu mă bag. Ai grijă, omule, s-ar putea să-ţi plictiseşti cititorii... prea multe invective, puţin cam suprarealistă, dar în rest e bine. Se simte o oarecare creştere. Atenţie la gramatică. Chiar e bine că nu eşti prea cunoscut. Dacă participi la vreun concurs de gen şi e cu adevărat pe bune, sigur, sigur ai dat lovitura. Ai stil, i-ai pus şi un nume care intrigă, nu că ar fi şi numele meu pe acolo. Eşti tare şi viu. Ţi-o garantează Dickens, Charles Dickens nu fitecine. Să nu uiţi. Să le spui şi lor asta... Nu mă pricep doar la literatură ci şi la oameni. Îmi plac personajele tale, sunt viabile... Am fler, da. Poţi să te lauzi, tuturor, că eşti descoperirea mea. Da, ai această permisiune. Cum să nu te creadă nimeni? E important să fii susţinut, la început de carieră, de un nume puternic, sonor. O să se bată directorii de teatru din capitală care s-o monteze primul şi editorii, da. Serios... Punem pariu? Nu, nu e de rău. Poţi şi mai mult, nu te împăuna, puştiule, cu toate că te iei cam tare de America, ar putea să-ţi facă ceva greutăţi la ambasadă, deşi mă îndoiesc că cei de acolo citesc prea mult teatru. Pe vremea mea nu citeau... Riscurile meseriei. Nu eşti chiar întrutotul lipsit de talent. Să nu crezi că eu am început altfel, dar parcă atunci era ceva mai uşor să te-afirmi. Şi încă ceva, când te hotărăşti s-o închei cu paharul? Nu poţi sluji la doi zei... Când te hotărăşti să-i pui punct?

JOAQUIN: Chiar acum. (punct hotărât)

DICKENS: …Cui?! 
 

CORTINA

  Aminteste-ti datele mele