Feuergesicht, de Marius von Mayenburg


PERSONAJE:

TATĂL

MAMA

OLGA

KURT

PAUL 
 
 

KURT: Eu pot să-mi aduc aminte de naşterea mea.

OLGA: Ba nu poţi.

KURT: Ba pot.

OLGA: Nici măcar eu nu pot să-mi aduc aminte de naşterea ta.

KURT: Păi nici n-ai fost de faţă.

OLGA: De ce-a fost mai rău am scăpat deja: Ce-a fost mai rău a trecut. Acum e ultima oară că mă gândesc la asta, ca să fiu sigură că a trecut. Cel dintâi moment de umilinţă se uită, unitatea cu carnea maternă. Pe urmă vin celelalte înjosiri, există şi fotografii: un sugar, o fiinţă din bale. Într-una din deschizăturile corpului tău, mama îşi îndeasă ţâţele iar din toate celelalte ţâşneşte şi stropeşte şi supurează în acelaşi timp. Înfăşurat în plastic până la gât, iar la gât dă pe dinafară şi se scurge în şorţul pe care ţi l-au legat în jur, ca pe un steag, ca să te umilească. Şi atunci când ţipi, fiindcă vrei să ieşi din rahat, ei îţi îndeasă alt rând de bale în bot, până când în sfârşit te îneci şi ai în sfârşit linişte. Şi ăsta e doar începutul. De toate astea am scăpat deja.  
 

Familia mănâncă. 
 

KURT: S-a accidentat careva?

TATĂL: Nu. V-aţi accidentat voi cumva?

KURT: Closetul e plin de sânge. E întins pe gresie şi cineva a călcat deja în el cu un pantof cu talpă striată.

TATĂL: Ah.  
 

Lasă  să cadă cuţitul şi furculiţa
 

OLGA: N-am fost eu.

KURT: Ce anume?

TATĂL: Şi atunci de la cine e acum?

MAMA: E de la mine.

KURT: Eşti bolnavă? E bolnavă?

MAMA: E ceva normal.

KURT: Eu nu găsesc nimic normal la treaba asta.

MAMA: Bine, dar trebuie să ştii asta.

KURT: Ce trebuie să ştiu? 
 

Tatăl  îşi scoate şervetul de la gât
 

TATĂL: S-a terminat. Gata cu masa. Acum vorbim despre igienă.

MAMA: Dar trebuie să i se explice, dacă nu ştie.

KURT: Ce nu ştiu?

TATĂL: Dacă ai fi făcut curăţenie în urma ta, acum n-ar mai trebui să pună întrebări din astea tâmpite.

KURT: Acum nu mai vreau să ştiu nimic.

OLGA: Femeile sângerează o dată pe lună, doar ţi-am arătat deja. La ea tocmai se întâmplă asta.

MAMA: Tu nu ai absolut nimic de-a face cu asta.

OLGA: Lasă că ştie el despre ce e vorba. Numai că s-a speriat.

TATĂL: Păi ce altceva să facă? Se duce omul la closet, şi acolo domneşte o mică baie de sânge pe gresie.

KURT: Acum termină cu asta.

MAMA (în acelaşi timp, către TATĂ): Nu vorbi aşa. Se mai întâmplă.

TATĂL: Oare nouă ni se pare frumos? Ai crezut tu cumva că nouă ni se pare frumos?

MAMA (către KURT): Se poate să nu ştii asta, la vârsta ta.

TATĂL: De fapt, ar trebui să ştie, într-un menaj ca ăsta.

KURT: Nu mai vreau să ştiu nimic.  
 

Se ridică  şi pleacă
 

MAMA: Dar trebui să mănânci.

KURT: Nimic nu mai trebuie să fac aici.

OLGA: Sunteţi ultimii oameni.    
 

(Îl urmează pe Kurt.) 
 

MAMA: Ce i-o fi apucat iar.

TATĂL: Măcar acum du-te şi spală.

KURT: Am încercat absolut tot. Benzină, clei, terebentină, ulei. Am făcut experienţe cu salpetru, sulf şi zahăr. Pot să-ţi contruiesc o bombă dintr-o cutie de chibrituri. Există o mie de posibilităţi. Trebuie doar să fie împachetată strâns. Împachetată strâns.

OLGA: De ce-a fost mai rău am trecut, şi vreau să uit tot. La un moment dat ţi se face lumină în cap şi corpul devine uşor. Nu îi mai priveşti sub bărbie, ci în faţă. Şi dacă e cazul că trebuie să loveşti, atunci e foarte comod să loveşti feţele astea. 
 

Kurt lângă patul Olgăi. 
 

KURT: Olga. Acum am visat-o. E clară de tot, treaba cu naşterea. Am visat un tren-fantomă, eu stau jos într-un vagon şi deodată începe să se zbată, şi vagonul se repede tunând într-o uşă batantă, aia se dă în lături, şi totul se face negru, şi de jur împrejur luminează becurile colorate din ochii păpuşilor-fantomă, alea se mişcă pe motoarele lor şi e un miros închis. Dar acum nu mai ştiu.

OLGA: Ce anume. Nu-mi place chestia asta. Dorm.

KURT: Dacă naşterea e asta, acum, sau pe urmă, ia stai, când vagonul iese afară bubuind, şi e iar lumină şi eu sunt orbit de tot?

OLGA: Încă mai dormi. Vino, întinde-te aici. Kurt se întinde lângă Olga. Eşti ud leoarcă.

KURT: Ăsta-i lichidul amniotic. Tot timpul spun asta. Măi să fie. Da’ ştiu că le dormi.

OLGA: Mai termină acum cu naşterea aia a ta. E mult de atunci. Pe atunci eram încă toţi în epoca de piatră.  
 

Kurt se sperie. 
 

KURT: Ce burtă moale ai.

OLGA:  Da. Kurt plânge. Nu e cazul să plângi, micuţule. Toate burţile sunt moi.

KURT: Am uitat. Acum am uitat tot.

OLGA:  E totuna. Naşterea ta poţi s-o uiţi liniştit, de acum nu mai ai nevoie de ea.

MAMA: Ce voiam să-ţi spun.

OLGA:  Nu.

MAMA: Mai ai puţin şi eşti femeie în toată firea.

OLGA:  Mamă. Nu vreau să purtăm discuţia asta.

MAMA: Dar eu vreau să purtăm discuţia asta, e important pentru mine ca mamă, să-ţi spun asta, şi pentru tine ca fiică e şi mai important să asculţi asta. O spun doar o dată. De la femeie la femeie.

OLGA: O ştiu.

MAMA: Înainte de toate, bărbaţii vor un singur lucru.

OLGA: Da. Pe mine.

MAMA: Ce?

OLGA: Toţi bărbaţii mă vor doar pe mine. De aceea se cuvine să fiu atentă, fiindcă bărbatul, chiar când nu fac decât să mă uit la el, îşi şi dă pantalonii jos şi mă încalecă. Asta se petrece mai repede decât pot eu să văd. Eu am purtat deja această discuţie. Şi anume cu tata.

MAMA: Aşa. Dar eu am să-ţi spun altceva. În primul rând că eşti cam slabă, şi nici un bărbat n-o să te vrea. Dacă însă te laşi încălecată, şi sper că nu laşi să-ţi scape nimic, aşa slabă cum eşti, atunci trebuie să fii pregătită. Şi pentru asta e nevoie de o discuţie, de la femeie la femeie, fiindcă altfel de trezeşti în braţe cu un copil pe care nu şi-l doreşte nimeni, şi asta costă ceva, şi anume în cazul ăsta pe noi. 
 

În baie. 
 

OLGA: Ce te uiţi aşa?

KURT: Nu mă uit deloc.

OLGA: E nou, tricoul meu.

KURT: Da.

OLGA: E un tricou cu guler pe gât. Îţi place?

KURT: Nu ştiu.

OLGA: Atunci ce te uiţi aşa?

KURT: Nu ştiu ce am.

OLGA: Trebuie să te bărbiereşti şi tu o dată.

KURT: Nimic nu trebuie.

OLGA: Ai păr pe faţă. În mijlocul feţei îţi cresc fire de păr din cap. Uite-te-n oglindă.

KURT: Nu se vede aproape nimic.

OLGA: Ăsta e un moment important. Hai să-ţi săpunesc barba.

KURT: Nu vreu să încep cu chestia asta. Ca să miros pe urmă ca un tată, nu mersi.

OLGA: Tu miroşi ca un Kurt, dar pare bolnavă, o faţă din asta păroasă. Trebuia date jos firele astea de păr, care încet-încet şi-au croit drum afară. Ia aşază-te.  
 

Îl aşază pe un taburet şi începe să-l săpunească.  
 

KURT: Numai de data asta.

OLGA: Închide gura şi stai liniştit, altfel îţi săpunesc şi limba. Ce te-ai uitat aşa la mine?

KURT: Credeam că să nu zic nimic.

OLGA: Aşa-i. Eu vorbesc acum. Te-ai uitat aşa, fiindcă mai ai puţin şi te-ai prins. Fiindcă ai început să te gândeşti la ce poa’ să fie bun un corp din ăsta de femeie, ca al meu acum. Şi anume că e ceva aici, între picioarele tale, stai cuminte, care se potriveşte la ceva, care abia acum începe să se potrivească la ceva, care nu e: să stropească pişat în bazinul de la closet, ăsta e un sentiment nou în regiunea bazinului tău. Şi eu am declanşat asta, fiindcă mi-am tras pe mine bluza asta, care stă întinsă peste burtă. Cuminte. Asta ţi-a sărit în ochi şi prin ochi direct în pulă. Ăsta a fost evenimentul, şi de-aia e şi logic că eu, ca sora ta, stau acum peste tine şi-ţi tai barba de pe faţă, ăsta e începutul de la faptul că acum tu te faci bărbat.

KURT: S-a uscat spuma. Mă zgârii.

OLGA: Eşti gata.

MAMA: Iar eşti treaz?

TATĂL: Hm.

MAMA: Ce e?

TATĂL: Nimic.

MAMA: Atunci ce stai aşa în pat şi-mi bagi lumina în ochi?

TATĂL: M-am tot răsucit.

MAMA: Vrei să dormi puţin cu mine? Asta te linişteşte.

TATĂL: N-am terminat de citit asta aici.

MAMA: Ah.

TATĂL: Mai termin asta şi gata. Nu vreau să las să se rupă firul. Nu mai durează mult.

MAMA: Citeşte-o mâine.

TATĂL: Mâine este prea târziu. De fapt, deja acum este prea târziu.

MAMA: Pentru ce?

TATĂL: E deja trecut de douăsprezece. S-a făcut deja mâine. Data nu mai corespunde, iar afară ăştia au şi pornit la drum şi vând ziarul de mâine. În restaurante, lumea ştie deja. Numai eu stau în pat şi trebuie să mă prefac că toate astea nu mă interesează deloc.

MAMA: Păi ce mai e atât de important acum, încât să te mai intereseze în toiul nopţii?

TATĂL: Dagmar Es, douăzeci şi nouă de ani. A fost prostituată şi ucisă. Natura rănilor indică faptul că –

MAMA: Cine are nevoie să ştie asta, înainte de culcare?

TATĂL: Eu. Eu vreau să ştiu asta.

MAMA: Eşti scârbos. Un ochi n-aş mai fi în stare să-nchid.

TATĂL: Urmăresc cazul ăsta de trei săptămâni. Dagmar Es este deja cea de-a treia victimă.

MAMA: Eu nu vreau să aud nimic despre o oarecare Dagmar Es în patul nostru. Poftim. (Ea rupe ziarul.) Uite că acum am făcut eu să se rupă firul.

TATĂL: Oh. Asta a fost o imprudenţă din partea ta. O greşeală. (El adună bucăţelele.)

MAMA: Eşti bolnav.

TATĂL: Nu sunt obligat să mă cert cu tine în noaptea asta. (El pleacă cu bucăţelele de ziar.)

MAMA: Hans. Hans? Ce faci?

TATĂL: (De afară.)  Citesc ziarul. 
 

(Kurt se spală pe dinţi, mama se dezbracă şi se spală cu o cârpă. Kurt scuipă.) 
 

MAMA: Ce ai?

KURT: Nu-mi place să văd asta.

MAMA: Sunt mama ta.

KURT: Tocmai.

MAMA: Suntem o familie.

KURT: Poate tu. Eu nu.

MAMA: Te jenezi. Atunci n-ai decât să te uiţi în altă parte.

KURT: Chiar dacă mă uit în altă parte. Cu toate astea tu stai goală cu mine în baie şi ai cârpa aia de spălat între picioare.

MAMA: Păi mă spăl, e un lucru normal.

KURT: Tot ce faci tu e normal, tu poţi să spui ce e normal, tu eşti mama.

MAMA: Ce te ambalezi aşa. Nu-ţi fac nimic.

KURT: Ţie nu-ţi ajunge că eşti mama mea, mai trebuie să fii şi femeie.

MAMA: Naşterea lui: El a venit pe lume scoţând mai întâi piciorul stâng,cu ăla s-a repezit afară, dar cu mâinile amândouă s-a agăţat tare de burta mea. Am crezut că o să-mi rupă toate alea din mine, când or să-l tragă afară. Ăia îmi urlau tot timpu-n ureche, nu renunţa, să nu renunţi la copil, dar eu nu mai ştiam deja la care copil. Când l-am văzut, mai târziu, el închisese ochii strâns de tot, la fel şi gura. Eu am ştiut că nu doarme. În primele zile nu a deschis ochii. I-au tras în sus pleoapele şi i-au pus lanterna în pupile. Atunci, el doar s-a uitat în lumină cu o privire rece şi nu a plâns. La fel face şi acum.

KURT: Nu vreau să am de-a face cu toată mizeria asta.

OLGA: Da’ n-ai încotro. Nimeni nu scapă de asta. Nici eu.

KURT: Dar tu nu eşti aşa. Aşa de bolnavă.

OLGA: Aşa de bolnavi sunt numai bătrânii. Dar şi noi o să ajungem aşa, într-o bună zi. Nu poţi să împiedici chestia asta, fiecare ajunge adult, într-o bună zi.

KURT: Mai bine vreau să fiu mort sau beat.

OLGA: În loc să te bucuri. Nu e ăsta lucrul cel mai rău. Ia uite.  
 

Ea-şi bagă o mână la el în pantaloni. 
 

KURT: Ce faci?

OLGA: E rău?

KURT: Nu.

OLGA: Dacă nu mai poţi să stai în picioare, poţi să te rezemi aici. 
 

Tatăl citeşte ziarul. Olga priveşte în gol. 
 

TATĂL: Ia uite! Iar!

OLGA: Ce ţipi aşa?

TATĂL: E de necrezut. Nu-i aşa că-i de necrezut?

OLGA: Nu ştiu.

TATĂL: Iar au omorât-o pe una!

OLGA: Cum aşa, cine?

TATĂL: Olga. În oraşul ăsta, prostituatele sunt omorâte.

OLGA: Aha.

TATĂL: Nu te înspăimântă? Bărbaţii ăştia care umblă noaptea pe aici,  cu cuţite la ei, şi se-ntind cu femeile astea într-o prăpădită de maşină şi pe urmă le taie şi umblă cu degetele prin măruntaiele lor.

OLGA: Hm.

TATĂL: Nu te înspăimântă asta?

OLGA: Eu nu-s prostituată. 
 

OLGA:  Ce te holbezi aşa?

KURT: Nimic.

OLGA: Iar te-ai pus pe gândit. Se vede. Deja îţi fumegă ţeasta.

KURT:Iar tu tocmai că nu mai gândeşti deloc, la un moment dat te-ai dezvăţat, acum te-ai muiat la fel de mult ca şi ei. Or să te facă ei.

OLGA: Ce să mă facă? Iar trăncăneşti vrute şi nevrute.

KURT: Au ei ceva de gând cu tine.

OLGA: Şi tu ce faci. Tu nu realizezi nimic şi nici n-ai de gând să realizezi nimic. Nu faci decât să stai şi să te holbezi, dacă poţi să distingi ceva în colţul ăla. Şi, distingi ceva?

KURT: Tu te-ai obişnuit deja, de-aia or să te şi facă. Tu ai să ajungi ca ei, asta vor ei, ăsta e scopul, la asta lucrează ei. Lucrau deja la asta încă de când te-au făcut.

OLGA: Şi tu zici că dacă stai aici şi te holbezi şi te gândeşti, atunci ai să ajungi altfel decât ei.

KURT: Eu n-o să ajung ca ăştia. Niciodată.

OLGA:  Atunci, totul a început dintr-o dată să devină mult prea încet. Totul dura. Şi din cauza asta, totul se întinde şi e greu. Ca şi când ai avea nevoie de o oră, ca să cazi de la fereastră. Într-un fel, nu puteam să văd absolut nimic, aşa de încet mă uitam. Toate imaginile pătrundeau în creierul meu numai de foarte departe. 
 

OLGA: Iar ai venit.

KURT: Da.

OLGA: Vreau să dorm.

KURT: S-a terminat cu dormitul. Acuma trebuie să fim treji. Ne contopim unul cu altul şi ne detonăm aici peste marginea saltelei.

OLGA: Tu nu te saturi niciodată?

KURT: Şi cu săturatul s-a terminat. Trebuie să ardem şi să ne consumăm. Vreau să mă pulverizez de tine.

OLGA:  Dar pe urmă să nu adormi iar aici, ca să-mi umpli din nou perna de bale. 
 

OLGA: Ai spus că acum sunt femeie.

MAMA: Arăţi ca o femeie. Da.

OLGA: Ştiu şi eu.

MAMA: Tu m-ai întrebat.

OLGA: Dar atunci s-a terminat cu chestia asta, că încă mai sunt copil.

MAMA: Când vine clipa aia, s-a terminat.

OLGA:  Şi acum a venit, sau nu? Îmi vine să vărs pe voi, când sunteţi aşa.

MAMA: Cine să fie aşa?

OLGA: Păi, voi. Voi, ăştia marii, ăştia bătrânii, când vorbiţi aşa. Singurul lucru care iese la iveală cu ocazia asta, e duhoarea de la dinţii voştri puturoşi.

MAMA: Dar tu vrei să fii aşa de precisă, aşa ai spus, să nu mai fii copil, să nu mai miroşi a dinţi de lapte, ci să fii adultă. Ai probleme, Olga.

OLGA: Ştiu. Asta trebuie să se schimbe.

MAMA: Te-ai culcat cu un băiat?

OLGA: Nu ştiu.

MAMA: Dacă ai fi făcut-o, ai şti. Câtă vreme nu ai făcut-o, nu se schimbă nimic, şi tu rămâi doar un copil cu corpul prea mare.

OLGA: Ah. 
 

Mama îi prezintă Tatălui ceva care e înfăşurat în hârtie de ziar carbonizată. 
 

MAMA: Am găsit asta în spatele garajului.

TATĂL: Ce-ai căutat în spatele garajului?

MAMA: M-am minunat.

TATĂL: Asta-i hârtie de ziar.

MAMA: Arsă. Parţial arsă. Eu însă m-am uitat înăuntru. Şi înăuntru e o mierlă moartă care e şi ea pe jumătate arsă.

TATĂL: Ziarul e de-acum două săptămâni.

MAMA: Tot aşa şi mierla, precis. Dar ce trebuie să facem acum?

TATĂL: Arunc-o.

MAMA: Sigur c-o arunc. Dar cu Kurt?

TATĂL: De ce ar trebui să facem ceva cu el?

MAMA: Fiindcă el a fost ăla, în spatele garajului.

TATĂL: Dar Kurt nu e-n stare să-ţi împuşte o mierlă.

MAMA: Omule.

TATĂL: Da, ce ştiu eu, ce vrei tu în fond, femeie, femeie, femeie! O mierlă moartă pe jumătate arsă într-un ziar de acum două săptămâni.

MAMA: Nu facem nimic? Să nu facem nimic, când fiul nostru înfăşoară cadavre de păsări în ziare şi apoi flambează totul, fiindcă aşa ceva îl distrează, e normal aşa ceva, toţi băieţii fac asta, şi e de asemenea totuna, că în garaj stă o maşină, care e plină cu benzină şi care poate să-i zboare în cap, atunci când el, fiul tău, dă foc la păsări moarte?

TATĂL:   Fiul nostru e la pubertate, şi pasărea era moartă, şi ziarul e vechi de două săptămâni. Punct.

OLGA: Kurt.

KURT: Ce mai e. Iar eşti înceată?

OLGA: Nu ştiu ce să fac mai departe.

KURT: Şi ce să fac eu?

OLGA: Ajută-mă să ies din chestia asta.

KURT: Nu eşti băgată-n nimic. Doar că stai aici ca o vată de zahăr.

OLGA: Nu mai pot să fac nici un pas. M-am ghemotocit de tot.

KURT: Păi nu te obligă nimeni să faci paşi. N-ai decât să stai pe loc.

OLGA: Trebuie să m-ajuţi. Tu m-ai băgat în toată chestia asta.

KURT: Absolut nimic n-am făcut.

OLGA: Toată porcăria asta cu copilăria. M-am înecat cu totul în ea. Te tâmpeşti de la chestia asta, asta e, m-am tâmpit.

KURT: E numai rahat, ce spui tu aici, la mine nu s-a încetinit nimic, absolut nimic, în mine arde, tot timpul mă gândesc deja că ar trebui să-mi iasă fum pe urechi, şi când deschid gura, ar trebui să iasă un jet de foc.

OLGA: Tu. Ţie ţi-e bine în carnea ta şi ai o carapace dură. Tu ai devenit tare de tot, şi asta pe socoteala mea. Dar eu, eu m-am muiat. Alunec în mine însămi. Sunt putredă peste tot şi mă desfac în bucăţi. Du-te, adu făraşul şi adună-mă cu mătura. 
 

PAUL: Olga e o fată deosebită. Când a vrut să mă cunoască, mi s-a căţărat pe picior.

OLGA:  Nu vreau să mă căsătoresc cu tine. Nu vreau copii de la tine.

PAUL: Atunci nu ne căsătorim. Şi de ce nu?

OLGA: Fiindcă nu eşti decât primul tip care mi-a ieşit în cale.

PAUL: Aha.

OLGA: Cu copiii nu-i decât aceeaşi poveste scârboasă.

PAUL: Aha.

OLGA: Oamenii ăştia neterminaţi. Până când a ieşit din starea de aluat, sunt deja bătrână şi moartă.

PAUL: Aha.

OLGA: Pe jumătate, eu mai sunt încă împotmolită într-o familie. Asta nu poţi să ţi-o închipui decât atunci când ai fost mai mult timp copilul unor părinţi, dar asta nu i-aş dori-o nimănui.

PAUL: Deci eu nu sunt decât primul tip care ţi-a ieşit în cale?

OLGA: Cum? (Râde.) Primul. Şi cel mai bun. (Îl sărută.) 
 

OLGA:  Cu Paul ăsta am fost la film. Filmul trecuse de jumătate, şi nu s-a întâmplat nimic, în afară de limba lui Paul la mine-n gură, şi atunci filmul a început să se bâlbâie şi a devenit tot mai lent, şi chestia asta trăgea de mine atât de ciudat, că n-am putut să nu chicotesc, de femeia aia în rochie albă, cum merge ea aşa pe plajă şi-şi ţine pălăria, ca să nu i-o ia vântul. Da’ nu bate nici un vânt. Totul se bâlbâie din ce în ce mai tare, până când femeia alunecă tot mereu peste ecran, tot mai încet, bineînţeles că mai încet, şi la urmă ea s-a oprit cu pălăria ei cretină. Nu mai poate să se mişte şi se holbează. Şi la iuţeală pe rochia ei albă se face o pată maro deschis care se lăţeşte tot mai tare şi se face neagră. Şi-n aceeaşi clipă din rochia ei ţâşneşte afară o flacără, şi fata se deformează până când pătrunde, albă, prin fata neagră maro şi s-a dus, carbonizată la marginea ecranului, într-o secundă. Pe urmă au aprins lumina, şi Paul şi-a mai luat o bere, şi eu şedeam acolo şi eram foarte liniştită. Ăsta a fost cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată la cinema.

KURT: Tipul are o motocicletă. Când îşi scoate casca, părul lui e turtit şi tipul arată ca un cretin. 
 

PAUL: Şi?

OLGA: Şi ce?

PAUL: Cum ţi s-a părut taică-meu?

OLGA: Nu ştiu.

PAUL: Nu-ţi place.

OLGA: Ba nu. Doar că pur şi simplu nu ştiu.

PAUL: Ţi se pare tâmpit.

OLGA: Nu. E taică-tu şi gata.

PAUL: Sigur.

OLGA: Un tată bătrân.

PAUL: Din păcate n-am altul. Nici mie nu-mi place cine ştie ce.

OLGA: Dar asta n-are nimic de-a face cu mine sau cu tine. Nu?

PAUL: Tu nu vrei să mi-i arăţi pe părinţii tăi?

OLGA: Nu există nimic de arătat. 
 

PAUL: Bună ziua.

TATĂL: Bună ziua.

MAMA: Bună ziua.

TATĂL: Şi Kurt nu vrea să-i spun nimic prietenului surorii lui?

KURT: Bună.

TATĂL: Deci, dumneavoastră sunteţi celebrul Paul.

PAUL: Da’ de unde celebru.

MAMA: Fiindcă Olga a vorbit tot timpul atât de mult despre dumneavoastră.

PAUL: Da?

KURT: Nu.

TATĂL: Poate vreţi să beţi ceva?

OLGA: Nu trebuie să-i vorbiţi cu dumneavoastră.

TATĂL: Oo. Ce preferaţi, Paul.

PAUL: Îmi place să merg cu ea cu motocicleta. E plăcut, fiindcă: Trebuie să se ţină strâns de mine. Când pornesc, se agaţă de mine şi atunci îşi apasă sânii de spatele meu. Asta se simte. Nici jacheta de piele nu-i împiedică. E bine să ai aşa o viteză între picioare. Şi ei place. 
 

PAUL: Olga.

OLGA: Ştiu deja.

PAUL: Ce ştii?

OLGA: Vrei să ne futem pe bune.

PAUL: Ce? Nu.

OLGA: Nu?

PAUL: Ba da. Bineînţeles.

OLGA: Atunci ce stai aşa ca prostu’.

PAUL: Mă gândeam –

OLGA: Acuma vrei sau nu? 
 

MAMA: Şi. Mai povesteşte şi tu ceva. 
 

Tatăl citeşte ziarul. 
 

TATĂL: Hm?

MAMA: Ce ţi s-a mai întâmplat azi.

TATĂL: Nimic.

MAMA: Cum nimic? Trebuie să ţi se fi întâmplat ceva.

TATĂL: Nu.

MAMA: Întotdeauna aveai ceva de povestit, înainte. Tu ieşi din casă, nu se poate să nu ţi se-ntâmple nimic.

TATĂL: De ce nu povesteşti tu ceva.

MAMA: Nu-ţi mai dai deloc silinţa. Consideri că nu mai merită deloc să-ţi dai silinţa.

TATĂL: Pur şi simplu nu mi s-a întâmplat nimic. A fost o zi de rahat. Oare e cazul să-ţi cer scuze pentru asta?

MAMA: Atunci inventează ceva!   (Ea plânge. Tăcere scurtă.)

TATĂL: Ia uite! Ai citit asta?

MAMA: (Disperată.)   Nu! Ce anume? 
 

KURT: Am încercat tot ce se poate. Cel mai bun lucru e întotdeauna, pur şi simplu: o sticlă. În ea pui benzină până la jumătate. În benzină, dizolvi stiropor sau bagi un tub de lipici. Deasupra torni ulei de păcură. Înmoi o cârpă-n benzină şi astupi sticla cu ea. Îi dai foc la capătul din afară şi o arunci printr-un ochi de geam în clădire. Şi atunci să vezi cum mai arde. 
 

PAUL: Ce urli aşa? Doar nu s-a-ntâmplat nimic rău.

OLGA: Tocmai. Eu am crezut întotdeauna că, într-un moment ca ăsta, când s-a-ntâmplat asta, atunci totul trebuie să se schimbe. Că mă uit în urmă, şi totul zace devastat, într-o mare de ruine, eu aşa mi-am închipuit c-o să fie. Dar nu s-a-ntâmplat nimic.

PAUL: Adică ce? Eu sunt sensibil. Ar fi trebuit să tabăr şi să devastez ceva?

OLGA: Ar trebui să simt că mă sfâşii în două, în interiorul meu, ca să pot să ies din mine. Dar totul e la fel ca-nainte, nimic nu s-a schimbat.

PAUL: Dacă te gândeşti la vreo chestie de-aia, cu bărbatul brutal sau aşa, să ştii că nu-i genul meu, eu am o motocicletă şi mi-ajunge.

OLGA: Taci o dată! Ce de tâmpenii mai dai din tine când trăncăneşti aşa. Tu n-ai absolut nimic de-a face cu toate astea. Absolut nimic. Pentru treaba asta, la care trebuie să mă gândesc eu acum, şi pentru tot ce se chirceşte în mine acum, şi de ce îmi ţâşneşte apa din ochi, toate astea nu au nimic de-a face cu tine şi cu pula aia a ta de organ masculin, şi nici cu vreo motocicletă – cu motocicleta nu are chiar nimic de-a face.

PAUL: Aşa. Păi atunci e bine. 
 

KURT: Îţi merge bine?

OLGA: Bineînţeles.

KURT: Nu cred.

OLGA: Ce?

KURT: Îţi merge de rahat.

OLGA: De unde poţi tu să ştii?

KURT: Poa’ să vadă oricine. Cum stai atârnată de hainele alea ale tale. Ca otrava de molii.

OLGA: Ţine-ţi fleanca.

KURT: Îţi merge de căcat. Asta e clar.

OLGA: Dacă ştii aşa de bine, atunci ce eşti aşa bulangiu să mă mai întrebi. 
 

TATĂL: Să facem totul ca lumea. Fără alcool nu se poate. Ţine-ţi paharul.    
 

Îi toarnă lui Paul în pahar şi îşi toarnă  şi lui. 
 

OLGA: Eu de ce nu am pahar?

TATĂL: Ne tutuim deja de mult. Asta, acum, e o treabă între bărbaţi. Tatăl şi Paul râd. Eu sunt Hans.

PAUL: Paul, dar asta o ştiţi deja. Tatăl ameninţă cu degetul, râd amândoi. Asta o ştii - ştii deja asta, Hans. 
 

Râd amândoi şi beau. Tăcere scurtă. 
 

TATĂL: E un lucru bun, că acum există şi un al doilea bărbat, aici în familie.

OLGA: Nu suntem căsătoriţi.

PAUL: În afară de asta îl mai aveţi şi pe Kurt.

TATĂL: Ăla e încă la pubertate. 
 

KURT: E deja un an de când spune asta. Pentru părinţi, pubertatea asta e un lucru foarte îngrozitor. Eu urmăresc chestia asta cu interes. Mama îşi trece mâna peste părul meu, cu capul aplecat într-o parte şi priviri compătimitoare, şi în timpul ăsta oftează, şi eu ştiu ce gândeşte ea: Săracul băiat. Pubertatea asta. 
 

OLGA: Ce ai?

KURT: Nimic.

OLGA: De cât timp stai aşa?

KURT: Nu ştiu.

OLGA: Te-ai aşezat aici când am plecat eu.

KURT: Îhâm.

OLGA: Ai stat aşa tot timpul?

KURT: Nu ştiu. Lasă-mă-n pace.

OLGA: Te gândeşti la ceva?

KURT: Nu cred.

OLGA: M-ai aşteptat pe mine.

KURT: Eşti bătută-n cap?

OLGA: Vii cu mine, să ne culcăm?

KURT: Da. 
 

OLGA: Nu din cauza motocicletei îmi place de el. Asta e ceea ce cred ceilalţi. Stătea acolo cu freza aia turtită a lui, şi atunci m-am gândit, acum e momentul, şi l-am călcat pe picior. Mă duc cu el cu motocicleta. Îmi place de el, când se umflă în pene. Ca un copil cu jucăria lui. Ştiu că, atunci când mă ţin strâns de el, îl ia cu călduri, şi sângele-i pulsează-n urechi, aşa de tare, că poate să şi-l audă sub cască. Asta îmi place. Efectul. Mai departe, nu are nici o legătură cu motocicleta.  
 

(Faţa lui Kurt e complet acoperită cu o alifie albă. Părul lui este parţial ars.) 
 

MAMA: Poftim. Uită-te la el.

TATĂL: Aha. Doare?

MAMA: Ce întrebări poţi să pui. Mai întâi că nici nu poate să-şi mişte obrazul. Aşa că nici n-are să-ţi răspundă.

TATĂL: Cum poţi să faci aşa o tâmpenie. De curând, un băiat a ars în întregime într-o casă. Incendiere. Aşa că tu ai avut noroc.

MAMA: Cum mai vorbeşti şi tu. (Îl îmbrăţişează pe Kurt,aşa mascat cum e.)   Chipul tău. Trebuie să ai grijă de el. El e cartea ta de vizită în viaţă. 
 

(Kurt nu se mişcă.) 
 

TATĂL: Lasă că trece. (Îi pune mamei un braţ pe după umeri.) E tânăr, are să se vindece. Ce zice doctorul, când poate să se ducă iar la şcoală?

MAMA: Şcoală? Ce fel de şcoală? S-a terminat cu asta, bineînţeles că va fi dat afară. 
 

(Ea plânge. Tatăl vrea din nou s-o îmbrăţişeze, dar se răzgândeşte.) 
 

PAUL: E comic, frate-tău.

OLGA: Nu cumva să spui ceva de frate-meu.

PAUL: N-am vrut decât să spun că mi se pare comic, cum stă el aşa, cu faţa aia albă a lui.

OLGA: Asta găseşti tu comic. Şi-a ars faţa. Ai avut tu vreodată dureri aşa de mari, şi el nu zice nici pâs, nici măcar o grimasă nu face.

PAUL: Păi nici nu poate.

OLGA: Comic.

PAUL: Da. (Rânjeşte.) 
 

OLGA: Vrei să bei ceva? – Kurt, spune şi tu ceva. Mi-ar plăcea să fac ceva pentru tine. – De ce-ai făcut asta? Doar ştii să umbli cu focul, fiindcă te pricepi. Nimeni nu se pricepe mai bine ca tine.   (Ea plânge.)   Nu mă lăsa să stau aşa aici.

KURT: Tu îl ai pe Paul al tău. Lui poţi să-i duci ceva de băut.  
 

TATĂL: Uite că acuma l-au prins.

MAMA: Pe cine?

TATĂL: Pe ucigaşul de curve. Chestia asta n-o înţeleg.

MAMA: Ce nu-nţelegi? Doar de-aia citeşti toată ziua ziarul, ca să înţelegi totul.

TATĂL: Dar chestia asta tot n-o-nţeleg, că tipul era inginer. Ca şi mine. Un inginer autentic.

MAMA: Ca să vezi şi tu.

TATĂL: Ce să văd? (Mama ridică din umeri.) Absolut nimic nu mai văd aici. Mi se face negru înaintea ochilor. 
 

KURT: În pauză am rămas în clasă. Singur. M-am uitat în sus, la foc, cum se căţăra pe perdea în sus, jos cădea mizeria arsă şi fumega. A mers repede şi avea un parfum propriu. Mi-am lăsat capul să-mi cadă pe spate şi am lăsat să-mi cadă maxilarul şi am simţit o mare linişte în trosnetul ăla. Sus se desprinde din flăcări o bucată arzândă şi pluteşte în jos. Pe la colţuri se strecoară fumul, sus stă atârnat de flăcări. Totul vine mai aproape şi mi se aşează pe faţă. Mai întâi inspir adânc fumul verzui şi observ cum se contopeşte cu pielea mea. Nu mai apuc decât să-mi mătur scrumul de pe faţă. Durerea vine mai târziu. 
 

OLGA: Unde ţi-e motocicleta?

PAUL: E la reparat.

OLGA: S-a stricat?

PAUL: Pompa de benzină. Eşapamentul şi-aşa.

OLGA: Aha.

PAUL: O dată putem să mergem şi pe jos la plimbare.

OLGA: Ştiu şi eu.

PAUL: Acum nu-ţi mai place de mine, unde nu mai am motocicleta cu mine?

OLGA: Ba da. Bineînţeles.

PAUL: Unii spun că-ţi place de mine numai din cauza motocicletei.

OLGA: Un motiv trebuie să existe, atunci când îţi place de un bărbat. Nimic nu vine din nimic. Dar tu poţi să fii absolut liniştit. Doar ai motocicleta.   (Râde.)  
 

Mama îl unge pe Kurt cu alifie proaspătă  pe faţă. 
 

MAMA: Te mai doare? Ştiu eu că te mai doare. – Dar tu nu eşti un plângăcios.

KURT: Să nu uiţi urechea.

MAMA: După ce a trecut povestea asta, ne aşezăm amândoi şi ne gândim împreună ce-o să fie mai departe cu tine.

KURT: Nu.

MAMA: Să ne interesăm să găsim o şcoală care să te primească.

KURT: Nu.

MAMA: Cum aşa, nu?

KURT: Nu mai mă duc la nici o şcoală.

MAMA: Nu trebuie să vorbim acum despre asta. Poţi să te-apuci şi să-nveţi o meserie.

KURT: Nu.

MAMA: Dar ceva tot trebuie să faci.

KURT: Am să fac.

MAMA: Ce anume?

KURT: Să fac ceva.

MAMA: Bine, dar ce?

KURT: Ceva. 
 

Paul are un ochi vânăt. 
 

PAUL: Gata cu întrebările tâmpite. Am avut scandal cu taică-meu.

MAMA: Cu tatăl tău?

PAUL: Gata cu întrebările tâmpite. Şi şi cu şeful meu.

KURT: Dar de bătut te-a bătut numai tatăl.

PAUL: Ce?

KURT: Pot să-mi închipui foarte bine.

TATĂL: Ce poţi tu să-ţi închipui?

PAUL: Absolut nimic nu poţi să-ţi închipui. Ce-ar fi să iasă ăsta un pic?

OLGA: De ce?

KURT: Fiindcă îi e ruşine când stau aici şi mă holbez la ochiul lui aranjat.

TATĂL (spre KURT): Linişte acum. (Lui PAUL) Paul.

PAUL: Da.

TATĂL: Vrei să bei ceva?

PAUL: Da. 
 
 

KURT: Era clar că are să-ncerce să egaleze. A văzut chipul meu de foc şi s-a gândit, ce-ar fi să facă şi el ceva. Îl lasă pe taică-su să-i umfle ochiul.  Jalnică încercare. Jalnic. 
 

PAUL: Mai întâi a fost aşa, că seara am băut ceva şi a doua zi am întârziat. Kretschmer s-a înfuriat şi a spus că sunt o deziluzie pentru el şi că duhnesc ca un butoi de bere trezită. Aşa că s-a ajuns la scandal şi eu am plecat. – De fapt, el m-a dat afară. Şi acasă a mers imediat mai departe. Taică-meu a urlat la mine, şi acum îşi vrea banii înapoi. Mi i-a împrumutat atunci, când am început treaba la Kretschmer Electrice, aparate de ras şi electrice în general. Deci am dat patru mii cinci sute pe Yamaha, cinci sute de centimetri, revizie tehnică la zi şi aşa mai departe. Taică-meu a zis că puteam să i-i dau înapoi în rate, pe urmă, că acum aveam un venit regulat. Dar acum nu mai e regulat, aşa că a trebuit să vând motocicleta, şi am constatat că, pentru o Yamaha folosită, nu mai iei decât o mie cinci sute. Şi acum îi datorez lui taică-meu trei mii de mărci, şi asta-i problema acum.

TATĂL: Dacă vreodată nu vrei să dormi acasă, poţi să vii oricând la noi.

PAUL: Mulţumesc.  
 

OLGA: Şi cum mai merge cu pompa de benzină?

PAUL: Olga.

OLGA: Totul reparat ca lumea?

PAUL: Nu-i cinstit.

OLGA: Ieşim în weekendul ăsta la iarbă verde şi vedem cam ce mai poate rabla, tu ce zici?

PAUL: Termină o dată. Fiindcă nu s-a putut altfel.

OLGA: A avut nevoie de reparaţie. Aşa ceva, asta e exact ceea ce n-ar fi trebuit să faci niciodată, să-mi vii mie cu chestii de-astea. Din nimic iese doar nimic. Acum ai vândut-o. 
 

TATĂL: Am putea să ieşim noi cu trei mii.

MAMA: Nu ştiu de ce ar trebuie să facem una ca asta.

TATĂL: Unde a fost bătut în halul ăsta de taică-su.

MAMA: N-are decât să-l bată şi el.

TATĂL: Ar fi pur şi simplu frumos din partea noastră.

MAMA: Nu e însurat cu Olga. Şi cum are să ni-i dea înapoi. N-are un venit regulat.

TATĂL: Păcat. Oricum e păcat. 
 

PAUL: Cum îţi merge?

KURT: Ce?

PAUL: Am întrebat cum îţi mai merge. De exemplu, cu faţa.

KURT: Cum poţi să pui aşa nişte întrebări căcăcioase?

PAUL: Asta nu-i o întrebare căcăcioasă.

KURT: Vrei să faci conversaţie?

PAUL: De ce nu?

KURT: Nu cu mine. Nu tu cu mine.

PAUL: Şi tu mă găseşti acum de căcat.

KURT: Foarte inteligent. Întotdeauna te-am găsit aşa.

PAUL: Şi, există vreun motiv pentru asta?

KURT: E nevoie de unul?

PAUL: Nu. Atunci tu eşti bulangiul ăla cu care se-nrudeşte prietena mea.

KURT: Dintotdeauna am fost înrudit cu ea, pe atunci tu nici nu ştiai că fetele n-au pulă.

PAUL: În schimb, acum nimeni nu ştie mai bine decât mine că Olga n-are pulă.    
 

(Râde stupid.) 
 

KURT: Asta s-o crezi tu.

PAUL: Ce? 
 

KURT: Dintre bombele dificile, bomba cu bălegar e cea mai simplă. Îţi trebuie ziar, motorină şi vată sau cârpe de stofă. Şi bineînţeles bălegar. Se toarnă bălegarul într-o pungă din hârtie de ziar. Deasupra vata. Se-mpachetează bine. Strâns, asta e important, mai ales strâns. Vata se înmoaie cu motorină. Aprinzi un chibrit şi-l arunci înăuntru. O iei la goană şi te-arunci la pământ, cât mai departe cu putinţă.   (Imită o explozie.)   Buuumm! 
 

OLGA: Nu ţipa la mine.

PAUL: Dac-ai şti ce-a spus frate-tău.

OLGA: Ce-a spus?

PAUL: Sunt baliverne. Sunt baliverne, da?

OLGA: Da’ ce-a psus?

PAUL: Porcării. Despre voi. Chestii perverse.

OLGA: Suntem fraţi.

PAUL: Aha. Sunteţi fraţi. Asta nu-i o noutate şi nu-mi spune nimic în contextul ăsta.

OLGA: Asta face să existe o apropiere naturală. Suntem o familie.

PAUL: Nu puteţi să fiţi o familie aşa de strânsă, ca să devină naturală, o apropiere ca asta. Asta e monstruos. Pervers.

OLGA: Mai bine nu spune aşa ceva.

PAUL: Eşti o curvă, asta eşti. O curvă mică şi căcăcioasă. 
 

OLGA: Nu era nevoie să-i spui asta.

KURT: De ce?

OLGA: Acuma s-a dus.

KURT: Ei şi? Era şi timpul.

OLGA: Mi-e aşa de rău.

KURT: Niciodată n-am putut să mă uit la voi. Tu şi cu ăla.

OLGA: Acum s-a dus. Nu mai ştiu nimic.

KURT: Nici n-ai nevoie să ştii. Un lingău ca ăla. Ăla n-avea ce căuta lângă tine.

OLGA: Pe toate le ştii tu mai bine în locul meu?

KURT: Câteodată mi s-a părut că ştiu mai bine ca tine. Cum să-ţi bagi tu limba într-o faţă străină ca aia.

OLGA: Acum s-a terminat cu asta.

KURT: E bine aşa.

OLGA: Ştiu şi eu. Sunt terminată. Tu nici n-ai de unde să ştii cum e.

KURT: Ştiu, dar mi-e totuna. 
 

TATĂL: E rău pentru tine?

MAMA: Bineînţeles că e rău pentru ea. Ce-ntrebare.

TATĂL:   Lasă-mă. Vreau s-aud de la ea. Dacă e rău pentru ea. E rău?

MAMA: Nu vezi şi singur? O torturezi. E rău. Trebuie să poţi să-ţi închipui asta.

TATĂL: Pot să-mi închipui. Dar nu sunt femeie. N-am de unde să ştiu. Vreau să am voie să întreb.

MAMA: Câteodată nu e voie să-ntrebi. Scormoneşti în răni deschise.

OLGA: E-n regulă.

MAMA: Poftim?

OLGA: E-n regulă, papa. E-n regulă.

TATĂL: Vezi, asta am vrut să aud.

MAMA: Ca să poţi tu să dormi liniştit, totul e-n regulă la masa familiei, daţi-mi ziarul.

TATĂL: Am vrut să spun că am vrut să aud aşa ceva cum vine de la ea, că vine de la ea, nu de la tine.

MAMA: Dar în felul ăsta vine de la tine.

TATĂL: De la mine?

MAMA: Fiindcă vrei tu să fii liniştit. Nici o problemă în familie. Şi aici şade fiica ta şi e un focar de infecţie, cu faţa aia a ei, răvăşită, părăsită, un bacil, asta e ea în ochii tăi. O chestie ca asta te deranjează la cină. De aia trebuie să se lase ea torturată, cu faţa asta a ei, până când ajunge să zică: E-n regulă. Nimic nu e-n regulă. Nu-l minţi, Olga! Spune-i cât eşti de devastată, pe dinăuntru, spune-i cât de mult te dor întrebările lui!

KURT: Hai, Olga, să mergem.

OLGA: Da.

MAMA: Iar ai reuşit. Copiii noştri nu mai vor să mănânce cu noi. 
 

(Kurt citeşte o carte. Olga îl priveşte mult timp.) 
 

OLGA:  Ce citeşti? (Kurt citeşte.) Ce citeşti?  
 

(Kurt ţine o clipă cartea în sus, apoi o coboară imediat din nou. Olga nu a putut să vadă nimic.) 
 

OLGA: E bună?

KURT: Linişte. Nu vreau să aud nimic. Trebuie să citesc.

OLGA: Măcar pot să mă uit şi eu?

KURT: Nu-i nimic de văzut. 
 

MAMA: O dată şi-o dată trebuie să se fi întâmplat. E drept că nu mai ştiu exact când a fost asta, dar ştiu că nu s-a-ntâmplat treptat. Mai degrabă, ca şi când deodată ar fi căzut un capac. În ochii lui, acolo se putea vedea schimbarea asta. Deodată acolo s-a închis ceva. S-a-nchis capacul. 
 

TATĂL: Iar şade ăsta aşa.

MAMA: N-ai ce să-i faci. Când i se năzare lui aşa.

TATĂL: Kurt. Ia mişcă-te.

KURT: Nu.

TATĂL: Un pic trebuie totuşi să te mişti şi tu.

KURT: Absolut nimic nu trebuie să fac.

TATĂL: Toţi flăcăii de vârsta ta joacă fotbal.

KURT: Să nu mai zici flăcăi.

TATĂL: Luăm o minge, şi –

KURT: Nu luăm nici o minge. Şi nici nu mergem pe nici o pajişte ca să dăm acolo cu picioru-n mingea aia, încolo şi-ncoace, ca doi idioţi.

TATĂL: Eu nu sunt idiot. (Tăcere scurtă.) Putem să facem şi altceva.

KURT: Da. Eu rămân aşezat aici şi tu te duci într-altă parte. Asta ar fi  altceva.

MAMA: Îţi iroseşti toate calităţile tale de tată pe ăsta.

KURT: De ce nu te duci tu să joci fotbal cu el.

TATĂL: Nu mai vorbi aşa obraznic cu maică-ta. Ca şi când aş avea nevoie de cineva cu care să joc fotbal. Ca şi când ar fi o favoare din partea ta, dacă ai juca cu mine. În privinţa asta te înşeli, însă, dragul meu. A fost ultima oară că ţi-am făcut o asemenea ofertă.

KURT: Atunci pe viitor ai să joci singur fotbal. Ca şi ceilalţi flăcăi de vârsta ta. 
 

OLGA: Acum e din nou în mine, senzaţia asta, ca şi când ar zăcea ghemuit acolo un animal mort. Ca un cadavru rece a zăcut peste mine mereu şi m-a făcut grea. Paul avea totuşi altă viteză. Dar asta o gândesc numai acum, unde a venit iar paralizia asta peste mine grămadă. 
 

KURT: (Citează, pe dinafară sau din carte.) Lumea se naşte din foc şi se dizolvă la loc în foc, la anumite intervale de timp, într-o permanentă alternanţă, în vecii vecilor. 
 

KURT: Nu mai boci.

OLGA: Mă simt atât de singură.

KURT: Mă ai pe mine. Eu pot să-ţi dau totul.

OLGA: Nici tu nu eşti altceva decât un mic trup de bărbat.

KURT: (Arată o sticlă cu tărie.) Uite ce-am adus aici. Ca să facem schimb de creiere.

OLGA: Nu. Nu mai vreau.

KURT: Am crampa aia în cap. Trebuie s-o dizolv. În alcool. Bea tu prima.

OLGA: Dar nu simt nevoia.

KURT: Ba ai nevoie. Eşti bolnavă.

OLGA: Nu.

KURT: Ba da. Tu eşti la fel ca mine.

OLGA: Tu nu eşti bolnav. (Kurt râde.) Nu mai râde aşa. (Kurt râde.) Faci o faţă ca un animal, când râzi aşa. (Ea bea.) 
 

(Tata, Mama, Kurt şi Olga la masă.) 
 

TATĂL: Spune şi tu ceva, Kurt. De ce nu spune nimic?

MAMA: Nu mai înţeleg absolut nimic când e vorba de el. Nu spune nimic cât e ziua de lungă.

TATĂL: Eşti bolnav?

MAMA: Nici Olga nu mai spune nimic.

TATĂL: S-a întâmplat ceva? E cazul să ne facem griji?

MAMA: Au ajuns acasă împreună şi pe urmă au urcat în camerele lor. Şi când i-am strigat, nici un răspuns. M-am dus sus şi am intrat mai întâi la el în cameră, şi şedeau amândoi pe covor. Fiecare în alt loc, şi se uitau.

TATĂL: Şi?

MAMA: Şi nimic. I-am lăsat.

TATĂL: Poate-s bolnavi.

MAMA: Da. Poate.

TATĂL: Sunteţi bolnavi? S-a-ntâmplat ceva?

MAMA: Nu te mai osteni degeaba, eu una am renunţat, ăştia nu mai spun nimic pe ziua de azi.

TATĂL: Frumoasă masă. 
 

(Olga strigă  în somn.)  
 

KURT: Olga. Ce ai?

OLGA: Să nu m-atingi.

KURT: Ce s-a-ntâmplat? Ai visat?

OLGA: Da.

KURT: Linişteşte-te.      
 

(O ia-n braţe.) 
 

OLGA: Cum mai miroşi.

KURT: Cum miros?

OLGA: La fel ca mine. Să verşi nu alta. (Plânge. Te-am visat. Am văzut faţa ta, cu alifie pe ea, doar te uitai cu ochii ăia ai tăi şi nu spuneai nimic, aproape de tot de faţa mea, poate că erai deja mort.

KURT: Nu-mi mai povesti visele tale scârboase. Dormi acum. Am eu grijă.

OLGA: Mai bine nu. Dă-mi drumul.

KURT: Nu fii tâmpită.

OLGA: Nu sunt tâmpită. Mi-e frică. 
 

(Tăcere. Se uită unul la altul prin întuneric.)  
 

KURT: Eu mă culc pe covor.  
 

(Se întinde pe jos.) 
 

OLGA:  Kurt.

KURT: Ce vrei?

OLGA:  Nimic.

KURT: Acum dormi.

OLGA:  Da. 
 

PAUL: Vreau să vorbesc cu Olga.

TATĂL: Asta vrem şi noi.

MAMA: Ce-ai putut să faci din ea, e distrusă de tot, din cauză c-ai plecat.

PAUL: Nu spune asta aşa în direcţia mea, mai bine uite-te la Kurt, la mândreţea aia de fiu al vostru. Ăla-i bolnav. Îl lăsaţi aşa să umble liber, şi pe urmă vă miraţi până vă ies ochii din cap, de cât de ciudată poate să se facă Olga.

MAMA: La el nu-i decât pubertatea cea mai normală din lume, dar tu, tu i-ai zdrobit ei inima, aşa să ştii, inima i-ai zdrobit-o.

TATĂL: Lasă asta.

PAUL: Locul lui e la balamuc, cu pubertatea aia normală a lui cu tot, la balamuc, sub cheie şi lacăt, fiindcă e nebun de legat, după părerea mea. 
 

OLGA: Ce mai cauţi aici?

PAUL: Să vorbim. Vreau să stau de vorbă cu tine.

OLGA: Cu curva aia mică şi căcăcioasă.

PAUL: Asta-i doar doar aşa, o vorbă, pe care o spui când ţi se suie sângele la cap.

OLGA: Eu n-am spus-o încă: curvă mică şi căcăcioasă.

PAUL: Păi tu eşti femeie.

OLGA: Aha.

PAUL: Şi în general. Eu am venit să-mi cer scuze. Tocmai de-aia am mai venit o dată aici. Am vrut să spun că totuşi nu-i vina mea. Că ăla m-a înfuriat în halul ăsta, eu n-am mai spus niciodată aşa ceva, dar labagiu ăla micu –

OLGA: Aha.

PAUL: Lasă că un pic tot e el un labagiu mic, Kurt al tău, aşa invidios cum e, a făcut-o intenţionat, fiindcă voia să ne despartă, m-am prins eu, acum, şi de-aia vreau eu să spun, fiindcă nu-i o treabă-ntre noi, ci fiindcă un al treilea s-a băgat aici, aşa că de-aia –

OLGA: Şi nu mai sunt perversă?

PAUL: Asta trece. Un timp aşa eşti perversă la-nceput. Asta trece, şi pe urmă totul o să fie aşa cum trebuie.

OLGA: Cum mai poate să fie ceva aici? Cum îţi închipui tu treaba asta?

PAUL: Olga, eu unul îmi dau toată silinţa. Noi doi ne potrivim, toată lumea spune asta. Eu zic să mai facem o încercare, noi doi, ce zici? (Tăcere.) Nu-mi răspunde dacă n-ai chef. Îţi las timp.

OLGA: N-am nevoie. Toate câte le-ai spus acum poţi să le strângi cu mătura la un loc şi să te caci pe ele, ăsta-i răspunsul pe care ţi-l dă curva mică şi căcăcioasă. 
 

TATĂL: Iar n-au venit. Ăştia chiar nu mai mănâncă nimic?

MAMA: Le pun mâncarea pe scară.

TATĂL: Te duci cu mâncarea după ei, să mi se fi întâmplat mie una ca asta. Măcar mănâncă, ce le duci tu acolo?

MAMA: Aşează farfuriile goale lângă scară. Dar poate că o aruncă-n  closet.

TATĂL: În curând or s-ajungă ca nişte animale, acolo sus.

MAMA: Numai că mi-ar plăcea să ştiu ce fel de animale sunt ei.

TATĂL: Animale împăiate. Ăştia sunt împăiaţi.  
 

(Mama râde scurt.) 
 

MAMA: Ăştia nu ne plac. Ăştia ne plac pe noi mai puţin chiar decât ne plăcem noi singuri pe noi. Ar prefera să moară de foame, decât să mănânce cu noi.

TATĂL: Dar nouă ne place de noi. Chiar adineaori ai râs. (Mama nu spune nimic.) Orişicât, încă mai mâncăm împreună.

MAMA: Orişicât. 
 

KURT: O şcoală e un loc bun. Sau un supermagazin. Dificil – dar mai bun – e un bloc de parcare. Bubuie ca lumea, dacă o faci cum trebuie. În orice caz o biserică e şi ea potrivită. 
 

OLGA: Nu vrei să ştii de ce sunt cu tine acum şi de ce nu mai sunt cu ceilalţi?

KURT: Nu. Mi-e totuna, şi oricum ştiu.

OLGA: Nu ţi-am spus niciodată, de unde poţi să ştii?

KURT: Nu vreau deloc să ştiu. Dar tu vrei s-o spui aşa că dă-i drumul.

OLGA: Nici nu vreau să-ţi spun.

KURT: Atunci nu-mi spune.  
 

OLGA: Nu ştiu unde să mă duc. Ore întregi stau în faţa oglinzii şi-mi vine să-mi smulg faţa, fiindcă nu pot să mă văd întreagă. Bărbia mea de jos, în spate, locul din cap de unde-mi creşte coada. Mă răsucesc şi mă strâmb şi-mi mai iau o oglindă, dar nu mă văd decât pe bucăţi. Câteodată mă recunosc în mijlocul intersecţiei. Cineva, o femeie care arată exact ca mine. Mă holbez la mine, cu ochi tulburi, până când aproape că mă sufoc. Câteodată îmi fac cu mâna şi mă uit în privirea aia străină, care mă fixează înspăimântată. Arăt la fel ca toţi oamenii. Exist cel puţin în dublu exemplar în oraşul ăsta. 
 

OLGA: Unde te duci?

KURT: Plec.

OLGA: Nu-mi spui unde te duci?

KURT: Nu.

OLGA: Te mai întorci?

KURT: Da.

OLGA: Ia-mă şi pe mine.

KURT: Nu. 
 

TATĂL: N-ai voie s-o iei în tragic. Are să treacă. E doar o fază. Fiindcă noi am stat de vorbă cu un doctor, există faze din astea.

PAUL: În orice caz, pentru mine nu e loc, în faza asta.

MAMA: Tu singur eşti de vină, tu ai adus-o în starea asta, să bată câmpii-n asemenea hal, şi acum stai aici şi te văicăreşti în faţa noastră.

TATĂL: Lasă asta. Acum că tot e aici. Şi doar ai avut o influenţă bună asupra ei, până acum.

PAUL: Ştiu şi eu.

TATĂL: Vino în continuare pe aici, tot timpul, şi-atunci o să se-nmoaie ea.

PAUL: Deloc nu se-nmoaie, vă spun eu, cât timp stă acolo sus cu Kurt ăsta, deloc nu se-nmoaie. Din contră, totul se face tare, şi anume ca betonul de tare, asta se vede de la distanţă. 
 

MAMA: Ăsta-i un tolomac.

TATĂL: Şi ce dacă-i tolomac. Dacă vrei să reuşeşti în vreun fel să-i desparţi pe ăştia doi, atunci poţi să iei şi un tolomac la nevoie. Şi chiar aşa de tolomac nu e el.

MAMA: Ăsta nu reuşeşte să-i despartă.

TATĂL: Atunci cine? (Mama ridică din umeri.) Iar în timp, un bărbat ca ăsta e altceva decât un frate care nu mai iese din pubertate.

MAMA: Ştiu şi eu. Absolut nimic nu mai ştiu, am obosit. 
 

KURT: Voi toţi aveţi o imagine greşită despre viaţă. Omul este un instrument. Se consumă un combustibil, şi el se pune-n mişcare. Asta generează căldură. Câtă vreme mai arde încă, omul trăieşte. Un mort e rece, acolo nu mai arde nimic. Căldură, foc, ăsta-i principiul, e o chestie biologică. Nu e cum gândiţi voi. Voi vă vedeţi doar în raport cu alţii, altfel nu vă vedeţi. Voi vreţi să vă vedeţi oglindiţi în ceilalţi şi credeţi că atunci vă alegeţi cu ceva din voi înşivă, şi că atunci chiar existaţi. Ceea ce este în întregime rahat. Dispăreţi. Vă subţiaţi, până când aţi dispărut, nu mai puteţi să deosebiţi absolut nimic, cine sunteţi voi şi cine sunt ceilalţi. Asta e greşeală, că credeţi că aşa trebuie să stea lucrurile. Trebuie să te eliberezi din legătură şi să devii de sine stătător, afară cu gândurile străine şi totul închis etanş, nici o antenă să nu mai scoţi în afară, doar arme, ca o meduză, oarbă şi loveşte, şi cine se apropie este ars, fără furie. Închide gura, închide urechile şi la fapte! 
 

OLGA: Ştiu că tu ai fost ăla.

KURT: Ce am fost eu?

OLGA: Că a ars biserica. Tu ai fost ăla.

KURT: De ce?

OLGA: Şi  magazia aia acum două săptămâni tot aşa. Sunt absolut sigură. Observ asta, cum stai întins lângă mine toată noaptea şi nu dormi. Asta e atunci când ai mai dat foc la ceva.

KURT: Nu poţi să dovedeşti nimic.

OLGA: Ba da. În pivniţă ai tot ce-ţi trebuie, m-am uitat la tot, în toată liniştea, în noaptea aia când ai dat foc la biserică. Şi pe urmă pielea ta miroase a benzină.

KURT: Ei şi. Acum ce faci?

OLGA: Le spun la părinţi, poate, sau direct la poliţie.

KURT: Ştiu că n-ai să faci asta.

OLGA: Ba da.

KURT: Deci e un joc. Ce trebuie să fac, ca să renunţi?

OLGA: Să mă iei cu tine, data viitoare. 
 

MAMA: Du-te-acasă, eşti beat.

PAUL: Nu se poate, taică-meu a luat puşca din cui.

TATĂL: Lasă-l să intre.

PAUL: Salut, Kurt, căcăcios mic ce eşti, Paul e beat, nu e cazul să faci ochii ăştia.

TATĂL: Încet. Îţi aduc un pahar cu apă.

PAUL: N-am nevoie de apă. Vreau să fut. Nu aveţi nimic de futut prin casă?

MAMA: (Spre Kurt şi Olga.) Ia duceţi-vă voi doi sus acuma, mâine are să se simtă iarăşi bine.

PAUL: Aşa o casă mare şi nimic de futut. Ce zici de asta, Olga, surioară. Tu te-ai futut vreodată?

OLGA: Da.

KURT: Asta nu-i sora ta.

TATĂL: Ţi-am adus apa. Şi ţine-ţi gura. Eşti beat.

PAUL: Mai spune o dată. Beat. Mai am mult până să fiu beat. Tu nu mă cunoşti deloc.

KURT: Eşti un beţivan ordinar.

MAMA: Linişte.

PAUL: (Lui Kurt.) Mai spune o dată. Am să-ţi zdrobesc capul de perete.

KURT: Eşti un beţivan ordinar.  
 

(Paul râde.) 
 

PAUL: Aşa de mic şi de căcăcios. Pe-ăsta ar trebui să-l bateţi o dată la cur până-i ţâşneşte sângele. Da?

TATĂL: Poţi să rămâi liniştit aici peste noapte. Poţi să dormi pe canapea.

PAUL: Pe canapea.

MAMA: Îţi aducem şi-o găleată la-ndeamnă.

PAUL: Eu nu borăsc. Fir-ar să fie. Am să dorm sus. La Olga.

KURT: Nu mai dormi acolo.

TATĂL: Bea puţină apă şi pe urmă culcă-te.

PAUL: Mă cac pe apa ta. (Bea.) Ce vă uitaţi aşa la mine? Căcăcioşilor. (Vomită.)

OLGA: Acum devine scârbos.

KURT: Şi nu-i nici o găleată aici.

TATĂL: Poftim. Aşa ne trebuie.

MAMA: Du-te la wc, dacă vrei să vomiţi.

PAUL: Ah. Covorul. Îmi pare rău, de treaba cu covorul.

TATĂL: Ceva de curăţat.

PAUL: Ah.

OLGA: Mai vine-o repriză. 
 

(Paul vomită.). 
 

TATĂL: Acum nu mai staţi aşa ca proştii! Găleata! Cârpa de şters! Faceţi curat aici. Du-l la wc. Acolo n-are decât să-şi borască şi maţele.

KURT: Eu nu pun mâna pe ăsta.

PAUL: Ah. 
 

(Mama vine cu ustensilele de curăţat.) 
 

OLGA:  Să mergem la culcare. Vino.

KURT: Somn uşor, căcăciosule.

PAUL: Ah. 
 

MAMA: Mai avem un an, doi, şi ei pleacă din casă, atunci suntem din nou doar noi doi.

TATĂL: Îhâm.

MAMA: Atunci avem din nou timp pentru noi. Şi toată tevatura cu ăştia doi s-a sfârşit.

TATĂL: Atunci avem tot timpul din lume să ne tâmpim în linişte şi să ne boşorogim.

MAMA: Încă de pe acum suntem prea bătrâni pentru agitaţia asta cu copiii. La un moment dat vine vremea să se termine cu toate astea.

TATĂL: Şi pe urmă?

MAMA: Despre altceva nu mai avem de vorbit?

TATĂL: Ba da. Dar de când au luat-o razna ăştia doi, noi ne-nţelegem mai bine, ai băgat de seamă? Vorbim mai mult ca-nainte.

MAMA: Te pomeneşti că numai pentru noi fac ei asta. Ne fac nouă o bucurie, ca doi copii cu adevărat buni. Fac toată maimuţăreala şi tot teatrul ăsta pentru noi, fac pe tâmpiţii, transformă casa în balamuc, îl mai invită şi pe prietenul lor Paul, ca să joace şi el, şi numai pentru ca noi doi, bătrânii, să avem ceva de făcut. Şi cum am ieşit noi din cameră, cum încep să umble drepţi, îşi fac treaba lor şi sunt nişte oameni normali. Se sacrifică pentru noi.

TATĂL: Câteodată mă întreb dacă ei aud ce vorbim. 
 

KURT: (Citează.) Există forţe opuse. Acelea care contribuie la naşterea lucrurilor, ele se numesc tensiune şi luptă, în vreme ce acelea, care duc la incendiul mondial, se numesc armonie şi pace. 
 

(Olga şi Kurt stau în întuneric în faţa lui Paul.) 
 

PAUL: Ce vreţi de la mine?

OLGA: Ţi-o spunem o dată cu frumosul. Cară-te. Împachetează-ţi tot calabalâcul şi cară-te.

PAUL: Altfel ce? Altfel îl aduci pe fratele tău mai mare? Rămân aici, părinţii tăi m-au invitat.

OLGA: Poţi să te caci pe invitaţia asta. Noi nu te vrem aici, aşa că valea.

PAUL: Nu.

OLGA: Ţi-am spus-o o dată cu frumosul. Dacă mâine mai eşti aici, trecem la fapte. 
 

MAMA: Ei, voi doi, bărbaţii.

TATĂL: Ne aduci ceva de băut? Te rog. (Mama aduce două pahare, tatăl şi Paul beau.) Să ştii că joacă bine, Paul.

MAMA: Da?

TATĂL: Nu pot să-i fac faţă, cu oasele mele bătrâne.

PAUL: E drept că eu sunt mai iute, dar Hans are un mai bun simţ al mingii.

MAMA: Asta a fost întotdeauna aşa, nu-i de vină vârsta.

PAUL: Mă duc să fac un duş. (Se duce.)

TATĂL: Paul e un om cu care poţi să stai de vorbă. Ăsta-i un bărbat adevărat.

MAMA: Şi e un semn bun. Când Paul a vomitat, ei au vorbit. Asta înseamnă că are o influenţă bună.

TATĂL: Nici măcar nu mă mai gândeam la ei acum. 
 

(Paul e-n pielea goală şi are un sac plin de cenuşă.) 
 

PAUL: Poftim.

MAMA: Pune ceva pe tine.

PAUL: Poftim.

TATĂL: Ce poftim? Mai întâi pune ceva pe tine.

PAUL: Poftim. Astea sunt hainele mele. Ăsta-i rucsacul meu. Toate arse.

TATĂL: Acum ce s-a mai întâmplat?

PAUL: Au luat-o razna. Sunt nebuni de legat. Amândoi. Trebuie duşi la ospiciu. Imediat.

TATĂL: Ţine-ţi gura. Ce s-a-ntâmplat aici? Un bărbat în pielea goală stă în faţa mea şi zice că copiii mei trebuie internaţi în ospiciu. Ce-nseamnă asta?

MAMA: Linişteşte-te. I-au ars lucrurile, asta-i tot.

TATĂL: Asta-i tot?

PAUL: Da.

TATĂL: Asta-i tot. Ce fel de stare mai e şi asta? O stare de asediu, asta e. Teroare în propria mea casă. Nu am de gând să mă las provocat de voi. Avortonilor! Nu mă faceţi voi pe mine să-mi ies din minţi, cine crede asta, ăla s-a ars!

MAMA: Păi, deja ţi-ai ieşit din minţi. 
 
 

OLGA: Dacă cunoşti clădirea, e foarte uşor. Prima mea casă nu o cunoşteam nici unul. Noaptea, orice zgomot devine enorm de mare, şi eu deschid ochii mari, atât de mari, că-mi dau lacrimile şi-mi curg pe obraji în jos. Kurt ridică o piatră, pe-acolo trebuie să intrăm acum, zice el, şi piatra zboară spre o clădire de cărămidă. Mie mi se pare că a dărâmat întreaga clădire, fiindcă zgomotul sfâşie noaptea toată, dar nu-s decât cioburile care cad în jos. Kurt a intrat deja în casă prin geamul spart, şi eu tot mai stau pe loc încremenită, dacă nu cumva se mişcă ceva. Kurt mă trage în casă peste zidul de cărămidă şi înăuntru nu-mi mai dă deloc drumul la mână. Eu trag iarăşi aer în piept, tremur toată, şi nu ştiu, poate că mi-e şi frig, dar capul mi-e limpede şi uşor, îmi vine să chicotesc într-una. Stăm în loc, ochii se obişnuiesc cu întunericul, şi luna face dungi albe pe podea. Peste tot stau maşini de cusut cu lucruri pe jumătate cusute. Pe mese sunt întinse stofe, şi lângă unii pereţi sunt suporturi înalte, pe care sunt aşezaţi baloţii. Şi afară a trebuit să fac, fiindcă sunt aşa de agitată. Poţi să te pişi aici undeva, pe o maşină de-asta de cusut, zice el, şi-aşa în două ore nu mai rămâne nimic din tot ce-i aici. Iar îmi vine să chicotesc, dar mă las pe vine chiar în locul în care sunt, pe covor, şi-n timpu-ăsta mă uit la un model de stofă, cu flori şi cu animale, alea se uită la mine ciudat, cum se holbează ele aşa rulate şi singure de pe baloturile lor de stofă în întuneric. Kurt mai ţine încă mâna mea într-a lui şi e foarte serios. El îşi ţine bricheta la balotul care atârnă de pe masă în jos şi imediat e lumină, şi animalele se răsucesc şi dispar, şi eu văd umbrele cum dansează pe faţa lui Kurt. Pe urmă suntem amândoi într-o uşă, în spatele nostru trosneşte deja, şi pute, şi-n faţa noastră e o sală cu multe locuri pentru cusut. Acum începe, zice el, şi eu ştiu că trebuie să deschid geamurile. El ia sticlele din sacoşă şi deşurubează capacele. Le miroase şi le îndeasă cârpe în gât. Eu mă uit la el dintr-o parte, cum respiră agitat şi e concentrat, ca un meseriaş care repară un instrument complicat. Acum sticlele stau înşirate la rând pe podea. Kurt o ia pe prima, o întoarce de câteva ori scurt cu fundu-n sus şi ţine bricheta lângă cârpă. El îmi întinde obiectul şi acum îl am în mână şi fumul în faţă şi scutur din cap şi-l arunc de perete. Imediat se face lumină şi cald, merge repede de tot, tapetul arde, focul stropeşte baloţii de stofă, eu stau şi mă uit, dar Kurt a aruncat deja sticla următoare, aia se sparge peste o masă, şi focul se-ntinde bubuind, şi eu trebuie deja să iau sticla următoare, şi acum îşi dă drumul aerul pe care l-am ţinut tot timpul în mine şi strig în urma sticlei care se zdrobeşte într-o maşină de cusut, scaunul arde şi stă într-o baltă de flăcări, şi Kurt aruncă, şi eu mă uit cum sar scânteile şi cum plesneşte, atunci când sticlele se izbesc, şi norii de foc urlă în sus, şi un vânt fierbine îmi trece peste ochi, şi nu mai vreau să plec, aud că încă mai strig, şi, fără să mai văd ceva, mai arunc o sticlă şi râd şi simt arşiţa pe obrazul meu şi în păr, atunci el îmi ia capul între mâinile lui şi se uită înfricoşător în ochii mei şi mă muşcă de gură şi peste tot pe piele şi eu mai chicotesc o dată încet şi mă gândesc, acum sunt aici, în sfârşit aici. Nu ştiu cu am ieşit din clădire. Afară m-am aşezat undeva în iarbă şi am văzut cum se luminează în spatele geamurilor. El mi-a luat din nou mâna şi ne-am dus acasă, deloc grăbiţi, şi n-am mai spus un cuvânt toată seara. 
 

TATĂL: Tu ai să pleci la Anna la ţară. Poţi să stai toată vara la ea şi s-o ajuţi. Ăia au nevoie de oameni tineri şi puternici. Şi ţie îţi face bine să munceşti un pic. E mai bine decât să stai pe-aici degeaba. (Kurt se uită.) Nu trebuie să spui nimic. Totul e deja aranjat pentru tine. Ai să primeşti camera de la mansardă, pe-aia o s-o ai numai pentru tine. (Kurt ia un pahar şi-l sparge.) Ce vrea să fie asta? (Kurt începe să distrugă. Fără furie, sistematic.) Termină cu prostiile. Lasă lucrurile-n pace. Nu foloseşte la nimic. Ai să mergi la mătuşă-ta, chiar dacă faci praf tot-tot-tot. 
 

(Kurt continuă să spargă obiecte şi să le-arunce prin casă, în timp ce tatăl încearcă să-l împiedice.) 
 

MAMA: Aha.

TATĂL: Rămâi afară, ăsta e pus pe spart. Adu-l încoace pe Paul.

MAMA: Da.

TATĂL: Termină. Mai bine spune ceva. Dacă nu-ţi convine ceva, mai bine spune ceva, înainte să mai spargi ceva.

PAUL: E nebun. (Din câteva mişcări l-a pus pe Kurt la podea, îi pune un genunchi pe şale şi-i răsuceşte un braţ la spate. Kurt urlă de durere.)La asta te pricepi: Să faci praf tot ce-ţi iese-n cale.

MAMA: Nu-l mai chinui, ai să-i scrânteşti toate alea.

PAUL: La balamuc trebuie să-l duceţi. V-aţi prins şi voi acum, în sfârşit?

TATĂL: Nu ştiu ce-nseamnă asta.

PAUL: Mai întâi trebuie să vă distrugă toată locuinţa, până când vă prindeţi şi voi.

MAMA: Acum termină. S-a liniştit.

PAUL: Eu l-am liniştit. Ar avea nevoie de asta mai des.

TATĂL: Dă-i drumul. Acum nu mai face nimic.

PAUL: Cum crezi. (Se ridică. Kurt rămâne pe jos nemişcat, cu ochii închişi.) Hai o dată. Ridică-te. Şi nu mai face pe mortul.

TATĂL:   Kurt. Ridică-te. Trebuie să strângi pe-aici. 
 

(Kurt nu se urneşte. Paul îi dă un şut.) 
 

PAUL: Fă ce ţi se spune.

MAMA: Nu aşa. În casa asta oamenii nu sunt loviţi cu piciorul. (Îngenunchiază lângă Kurt.) Kurt. De ce faci asta? Nici nu ştii cât ne doare. (Plânge.)

PAUL: Eu nu vreau să văd aşa ceva.

TATĂL: Mă duc după mătură.  
 

OLGA: Dragă Kurt. Totul e altfel, când tu nu eşti aici. Cu timpul se face foarte frig şi întuneric. Mă lipesc tare de tot de mobile şi noaptea mă înghite salteaua. Ăia de afară fac tot felul de chestii. Dau buzna într-una. Eu mă retrag atât cât pot, dar nu merge prea bine. Ieri au reuşit chiar să mă târască până în faţa uşii. N-am văzut aproape nimic. Până la maşină aproape c-au trebuit să mă ducă pe sus. Nici nu ştiu dacă la o adică chiar aş fi avut picioare. M-au dus până la un lac şi ei s-au udat în apă. N-am putut să văd nimic de atâta clipit. Cred că ei s-ar fi bucurat dacă m-aş fi dus în apă sau dacă aş fi râs. Azi am rămas toată ziua în pat, cred că am făcut o febră împotriva muririi, ţi-am fost tare recunoscătoare. Olga. 
 

KURT: Dragă Olga. Deci aşa e la ţară. Bun. Trebuie să-ţi scriu despre asta. Când dormi în iarbă, ţi se târăsc gândacii pe mână. Nu este la fel de rău ca acasă, ci mai rău. Mătuşa. Când crede ea că dorm, se caţără pe scară până la mansardă şi stă în faţa patului meu şi se uită cum dorm. Eu sunt treaz şi aproape că încetez să respir. Stă mult timp aşa, până când oftează puţin, pe urmă coboară scara înapoi. Sunt abia la început, dar o dată şi-o dată vara a trecut şi vin eu acasă. Am să am grijă să nu ne mai despartă nimic. Am vrut s-o şterg de-aici, dar m-am gândit bine iar acuma am chiar un plan. Nu ar fi bine s-o şterg acum. Am să ne prind unul de altul în nituri, că nici o bombă n-are să poată să ne mai despartă. Într-o bună zi totul se transformă în foc. Kurt. 
 

MAMA: E bine că eşti din nou aici. Când am văzut asta, am ştiut imediat că trebuie să te întorci acasă, aici, la părinţii tăi.

TATĂL: Nici nu ştiu ce să spun.

MAMA: Kurt. De ce a fost nevoie de asta? Te-am ţinut pe genunchi, şi mâna ta abia dacă putea să-mi ţină degetul. Când au intrat toate astea în tine? Cine te-a adus până aici? Nu se poate să fi fost noi aceia. Ce să facem noi cu tine acum? Acum trebuie să te predăm la poliţie. Trebuie să te protejăm de tine însuţi. Şi pe Olga la fel. Altfel ai să te distrugi. Măcar acum spune-i şi tu ceva mamei tale. Nu se poate să fii atât de dur. Un strigăt de ajutor, asta e, toată povestea asta cu aprinsul, şi eu vreau să te-ajut. Dar trebuie totuşi să vrei şi tu să te-ajuţi. Noi în orice caz avem bunăvoinţă.

TATĂL: Pe Paul de exemplu l-am trimis imediat la plimbare.

MAMA: Poate poţi să-mi explice, şi atunci eu am să înţeleg. Vreau aşa de mult să înţeleg de ce faci asta. Eu sunt de partea ta, doar eşti copilul meu.

KURT: Nu pune mâna pe mine.

MAMA: Atunci nu pun mâna pe tine. Măcar acum ai spus şi tu ceva. Ai să vezi că totul are să fie bine. Mâine mergem la poliţie. Ăia or să te-ajute. Toată lumea vrea să te ajute. 
 

OLGA: Nu am putut să fac nimic. S-au dus în pivniţă în timp ce dormeam. Nu ştiu cum de s-au prins.

KURT: Nu-i nimic.

OLGA:  Mâine ajungi la poliţie. Or să te-nchidă, asta nu se poate.

KURT: Nu-i nimic. Eu am trecut deja mai departe. Adu ciocanul. 
 

MAMA: Hans? Hans, scoală-te!

TATĂL: Ce mai e?

MAMA: E cineva în cameră.

TATĂL: Hm?

MAMA: E cineva aici.

TATĂL: Prostii.

MAMA: Ba da. Aprinde lumina.

TATĂL: Hm. (Aprinde lumina.) Ce-i cu voi aici?

MAMA: Voi eraţi?

TATĂL: Vreţi să vorbiţi? E târziu.

MAMA: Ăştia nu vor să vorbească. Se uită numai.

TATĂL: Să mergem la bucătărie.

MAMA: Ca nişte păpuşi de ceară.

TATĂL: Să-mi iau halatul de baie pe mine.

KURT:Ţine-l bine. 
 

KURT: (Citează.) Va avea loc o judecată prin foc, o să se judece lumea şi toate lucrurile care sunt în ea. Focul are raţiune şi domneşte peste toate lucrurile. Focul va veni încoace şi va cuprinde şi va judeca totul. Vreau să stau jos. 
 

PAUL: Despre incendieri am auzit vorbindu-se şi s-a şi văzut şi chiar s-a simţit mirosul, de la fum. Atunci mi-am dat seama imediat, cum stăteam aşa cu sacul pentru gunoi plin cu cenuşă, şi alea fuseseră lucrurile mele, atunci mi-am dat seama, casele, tot Kurt şi Olga fuseseră şi acolo. Şi le-am spus părinţilor, miroase a benzină la voi sau ce, nimic mai mult, restul s-a-ntâmplat de la sine. Şi am ştiut şi că tot împreună au dat foc şi la case. Aşa de tare îi sclipeau şi-i tremurau ochii lui Olga, cel mai tare i-ar fi plăcut să-mi strige în faţă că ea fusese aia. Eu am ştiut că şi ea a fost de faţă, nu numai Kurt. Dar de spus n-am spus nimic. 
 

OLGA: Zi ceva.

KURT: Nu-mi place să vorbesc.

OLGA: E atâta linişte.

KURT: Trebuie să înduri asta. 
 

OLGA: Atunci e cel mai rău: când dorm cu toţii. Atunci îmi aud propriul meu sânge cum îmi foşneşte în cap. Mai mult îmi place să vorbească. Când se ceartă e bine. Acum, unde e atâta linişte, mi se face frică să dorm. Ei ar putea să fie-n cameră atunci. Închid ochii: pac în stânga, pac în dreapta, se deschid uşile la dulap, şi ei sunt înăuntru, în dreapta şi-n stânga în hainele noastre, în întuneric, cu ochi albi, şi se uită de aproape de tot. 
 

OLGA: Acum ce facem?

KURT: Nimic. Închidem uşa.

OLGA: E atâta linişte în casă.

KURT: Nu e altfel decât era înainte.

OLGA: Ceva e totuşi altfel.

KURT: Erau morţi încă dinainte. Acum rămân întinşi şi se preling în saltelele lor. Aproape nici o diferenţă.

OLGA:  Nu mai e scârţâitul gresiei, când se strecoară la wc, noaptea.

KURT: Asta n-a existat niciodată.

OLGA:  Şi vorbăria lor, când mănâncă, atunci când încearcă să ne spună ceva. Nici asta nu mai e acum.

KURT: Nu a existat niciodată. De mult nu mai exista, şi eu o şi uitasem. Curând, nici tu n-o să mai ştii nimic despre asta. 
 

OLGA: (Vorbeşte în somn.) Ea n-a murit de tot. N-ai lovit-o ca lumea. Nu poţi să te opreşti acum, trebuie s-o omori de tot. Să termine o dată cu ţipetele. Dă-i drumul. Nu reuşeşti s-o omori. Încă mai mişcă. Încă mai palpită. O dată-ncet şi de două ori tare. 
 

(Sună.) 
 

PAUL: Alo.

OLGA: Ăsta-i Paul.

KURT: Nu deschide.

OLGA: Poate ne-ajută.

KURT: N-am nevoie de nici un ajutor.

OLGA: Dar poate că eu am nevoie de ajutor.

KURT: Nimeni nu mai poate să ne ajute. Aici nu mai e nimic de salvat.

PAUL: Olga?

OLGA: Da.

KURT: Taci.

PAUL: L-au luat pe Kurt?

KURT: Spune da.

OLGA: Da.

PAUL: Eşti singură?

KURT: Spune da.

OLGA: Da.

PAUL: Mă laşi să intru?

KURT: Aici nu intră nimeni. Spune-i asta.

OLGA: Ştiu şi singură ce vreau să-i spun.

PAUL: Ai spus ceva?

OLGA: Nu.

PAUL: Pot să intru?

KURT: Dacă-l laşi înăuntru, arunc totul în aer aici.

OLGA: Nu.

PAUL: Cu mine vorbeşti? Mai e cineva înăuntru?

OLGA: Nu.

PAUL: Atunci ce-i? Pot să intru?

OLGA: Nu.

PAUL: Pot să mai trec o dată, mai târziu?

OLGA: Da.

KURT: Nu. De ce ai spus da?

OLGA: Nu ştiu. Mi-e rău. A plecat acum?

KURT: Da. 
 

KURT: Când un om moare, atunci el e mort. Rece. Iar ceilalţi ştiu că cel mai bun lucru e să-l ia şi să-l bage-ntr-un foc, unde arde. Cine nu mai mănâncă singur, e mâncat, cine nu mai arde singur, e ars. 
 

OLGA: Kurt.

KURT: Da.

OLGA: Mi-e foame.

KURT: Uite-te-n cămară.

OLGA: Nu mai e nimic acolo.

KURT: Bea apă. Eu fac asta de ieri.

OLGA: Mult timp nu poţi să faci asta. Pe urmă te-neci.

KURT: Păi nici nu mai trebuie să dureze mult.

OLGA: Aici e un aer rău. Mă îmbolnăvesc de la el.

KURT: Trebuie să suporţi asta. Şi eu trebuie să te suport pe tine.

OLGA: Dar nu pentru mult. Pe urmă o să ne mâncăm unul pe altul. 
 

KURT: Ce caută ăsta aici?

OLGA: Eu i-am dat drumul. Credeam că dormi.

PAUL: Unde sunt părinţii voştri?

KURT: Au plecat.

OLGA: (Simultan.) În dormitor.

PAUL: Dorm deja?

OLGA: Nu.

KURT: (Simultan.) Da.

PAUL: Cum aşa? Pot să vorbesc cu ei?

KURT: Nu.

PAUL: (Strigă.)  Hans? Unde s-au dus?

OLGA:  S-au dus.

KURT: (Simultan.) Nimeni nu-i mai trezeşte acum.

OLGA: Mi-e aşa de rău.

PAUL: Cum poţi să arătaţi. Şi ce mai pute. Nu deschideţi geamul?

KURT: Aici nu intră nimic. Totul e închis aici.

OLGA: Scoate-mă de-aici.

PAUL: Da. Dar de ce? Ce s-a-ntâmplat?

KURT: Acum au pus mâna pe tine.

PAUL: Cine?

OLGA: Ia-mă cu tine, nu mai e nimic sănătos aici.

KURT: Acum au pus mâna pe tine.

PAUL: Vreau să vorbesc cu părinţii tăi acum, imediat.

KURT: Du-te-n dormitor şi trezeşte-i.

PAUL: Asta am să şi fac acum, voi doi sunteţi duşi.

OLGA:  Kurt.

KURT: Ţine-ţi fleanca. Dacă eşti prea slabă, atunci ţine-ţi fleanca şi cară-te cu ăla. Eu mă descurc şi singur. 
 

(Paul se întoarce palid din dormitor.) 
 

OLGA: El i-a omorât. El i-a pândit cu ciocanul în mâna şi i-a omorât pe-amândoi. Fiindcă nu voia la poliţie. N-am putut să-l împiedic, pe mine m-a-nchis în camera mea, i-am auzit de la distanţă cum strigau, n-am putut să fac nimic, am lovit într-una cu pumnii în uşă şi am strigat, pe urmă a venit el şi m-a bătut, m-a ţinut ostatică, n-am mai mâncat nimic de câteva zile, trebuie să mă scoţi de-aici şi totul are să fie iarăşi bine, trebuie să fie iarăşi bine, sunt foarte foarte bolnavă.

PAUL: Vino.    (O ia şi pleacă.)

KURT: Plecaţi o dată, voi. Chemaţi o dată poliţia aia a voastră. (Strigă.) A fost o greşeală, Olga, tu ai fost o greşeală. Să nu mai depinzi de nimic, să te extragi din toate legăturile şi să închizi totul etanş, totul etanş şi strâns împachetat. (În continuare, el duce mai multe canistre cu benzină în faţă şi stropeşte scena cu ele.) Deci, naşterea mea: Între picioarele ei, maică-mea m-a văzut cum mă bălăbănesc într-o parte, mai întâi lateral, pe urmă cu nasul îndreptat spre ţelul meu. Brusc, a devenit cu patru tone mai uşoară, şi atunci a fost trasă cu putere în sus. Ea a ştiut că durează patruzeci şi trei de secunde, de-aia a numărat, mama mea. La patruzeci şi trei s-a oprit. O bombă neexplodată, a gândit ea. În clipa aia era deodată acolo o lumină care glisa, şi mama mea a văzut o uriaşă masă de aer în formă de cerc, care se repede mai întâi în sus şi apoi dispare-ntr-o parte, ca şi când s-ar fi desprins inelul de la o planetă, şi ăsta venea acum, de jos, înspre ea. O undă de şoc a aruncat-o în sus, apoi la scurt timp după asta şi un al doilea şoc puternic, unda de şoc reflectată, s-a gândit ea. Acum nu mai vine nimic, păstrează-ţi calmul. Pretutindeni au izbucnit incendii, prea multe, nici nu mai reuşea să le numere. O coloană de fum s-a ridicat repede, roşie ca focul la mijloc, şi s-a-ndoit în partea de sus, ca şi când s-ar fi lovit de un tavan. Asta fost naşterea mea. Am reţinut absolut tot. 
 

(A turnat benzină pe sine însuşi, acum ia un băţ de chibrit din cutie şi-l aprinde.) 
 

SFÂRȘIT

  Aminteste-ti datele mele