Copiii asasinați în decembrie 89 ne scuipă în ochi! sau Mă sinucid ca revoltă împotriva dumitale, popor român!, de Stefan Dumitrescu


PERSONAJE :

MIHAI RĂDĂCINĂ, tânăr profesor.

MAGNETOFONUL,

DUMNEZEU,

POPORUL ROMÂN, 

                                   

Un spaţiu nedefinit scufundat în penumbră. Pare un maidan, sau un pod. Câteva grinzi sugerează schelăria unei construcţii părăsite. Lângă una din grinzi vedem o mogâldeaţă aşezată în genunchi, de parcă s-ar ruga. Ca şi cum ar veni de undeva de departe, de sub pământ, se aude din când în când un vaiet jalnic. Brusc un fulger brăzdează cerul, astfel că pentru o fracţiune de secundă se vede foarte limpede silueta arcuită a unui tânăr care se roagă aşezat în genunchi. De undeva, dintr-o depărtare nedesluşită se aude sunetul unui bucium. Apoi un huruit surd îţi evocă un cutremur de pământ. Un nou fulger brăzdează cerul. Când tunetul se stinge se înalţă limpede, tragică şi măreaţă, vocea celui îngenuncheat. 
 
 

VOCEA: Vie Împărăţia Ta, Facă-se voia Ta, Precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, Dă-ne-o nouă astăzi. Şi nu ne duce pe noi în ispită. Şi ne izbăveşte de cel rău! Amin! (un moment se aude în depărtare sunetul tragic şi blând al buciumului)

VOCEA: (mai tare, mai dramatic, ca şi cum ar striga din toate puterile) Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău, Vie Împărăţia Ta, Facă-se voia Ta, Precum în cer aşa şi pe pământ!  Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, şi ne izbăveşte de cel rău! Căci a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava în veci! Amin! (ca şi cum ar fi obosit, vocea i se frânge brusc. Acelaşi  vuiet sinistru şi totodată misterios, care vine de peste tot)

VOCEA: Şi ne iartă nouă păcatele. (rar, trist) Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! (mică pauză) Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! (tare) Auzi, Doamne! Fie iertate toate păcatele greşiţilor noştri! (urlând) Fie iertate toate păcatele celor care ne-au călcat în picioare, celor care ne-au scuipat, celor care şi-au bătut joc de mine! Celor care (urlând dureros) m-au condamnat să fiu un gunoi pe lumea aceasta! (acum parcă se aude limpede susurul unui izvor) Fie iertate toate greşelile neamului meu, ale poporului meu, în mijlocul căruia am apărut! Şi, Doamne, îmi vine să zic, fie iertată şi greşeala Ta de a-l lăsa pe copilaşul Tău în deznădejde, de a-l fi părăsit cuprins de scârbă de tot ce-l înconjoară! (în momentul acesta îl vedem scoţând dintr-un rucsac un aparat, un obiect de o formă dreptunghiulară)

VOCEA: Acesta este un reportefon, Doamne, şi îl agăţ aici de bârna aceasta. Din această clipă va înregistra tot ce voi vorbi cu Tine. Cu Tine şi cu mine. El este memoria, el simbolizează memoria care va fi dovada grăitoare că gestul meu nu este unul  nebunesc sau prostesc, nu este gestul unui nevolnic, sau al unui inconştient. Ci este gestul unui om lucid şi disperat în acelaşi timp. Este gestul prin care vorbesc cu Tine, Doamne, cu Tine şi cu oamenii! Cu Tine şi cu neamul meu! (arătând către reportefonul pe care l-a agăţat deasupra capului) El, acest aparat, va vorbi în locul meu şi va acuza!  El, acest aparat, va fi dovada clară că un om, un român, a îndrăznit să-i vorbească poporului său în faţă...Un om, un român, a avut curajul să stea de vorbă, ca de la om la om, cu Dumnezeu, şi să-i spună tot ce are pe suflet. (respiră adânc) Acest aparat este dovada că eu, Mihai Rădăcină, aşa mă cheamă, Mihai Rădăcină, în certificatul de naştere, în buletin, şi pe Diploma de absolvent al Facultăţii de filologie …Mihai Rădăcină. Eu, fiinţa umană, cetăţeanul român  şi tânărul  Mihai Rădăcină, am urcat pe una din culmile munţilor, ca să stau de vorbă cu Dumnezeu, cu poporul meu, şi cu dumneata, cu dumneavoastră, generaţiile tinere, din care fac şi eu parte. (acelaşi huruit care vine din adânc şi pe care l-am mai auzit).

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Ascultaţi! (ascultă). Se surpă. Se surpă pământul. Este acelaşi cutremur care face ca zidul din legenda Mănăstirii Argeşului să se surpe de fiecare dată. Ce construia ziua noaptea se surpa. Până a venit Manole şi cei nouă meşteri ai săi. Cu Manole zece, care-i şi întrece. Şi care a jertfit-o pe  Ana, zidind-o în temelia Mănăstirii. De atunci zidurile nu s-au mai dărâmat, mănăstirea a putut fi construită. Şi tot de atunci marea creaţie, Mănăstirea Argeşului, dăinuie în istorie. (mică pauză).

MIHAI RĂDĂCINĂ:  În realitate lucrurile nu s-au întâmplat aşa. De atunci  zidurile acestui neam, eu la temelia acestui neam mă gândesc  acum, şi la temelia poporului român mă refer, temelia, zidurile acestui popor s-au tot dărâmat. Aceasta este Legenda Meşterului Manole, cel care şi-a zidit soţia şi care a făcut astfel ca pământul, temelia, să nu se mai surpe. Şi de atunci pământul nu s-a mai surpat,  şi Mănăstirea Argeşului, dar numai mănăstirea, a putut să dăinuie. Dar construcţia acestui neam, care este şi ea asemenea unei mănăstiri, a unei catedrale se tot dărâmă. Acum ar fi nevoie de o jertfă, de o jertfă de o mie de ori mai mare decât cea a soţiei meşterului Manole!  De o jertfă pe care s-o facă neamul acesta, şi această jertfă să fie pusă în temelia, în zidurile acestui neam, ca mănăstirea, catedrala construcţia acestui neam să nu se mai dărâme . (ascultă încordat). Ascultaţi, ascultaţi cum huruie, cum se surpă temelia, zidurile acestui neam. Pentru că sunt ziduri mucegăite, lipsite de viaţă, otrăvite. De aceea tot ce construieşte ziua acest popor noaptea se dărâmă. (îngrozit) Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de oameni!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (un fulger despică cerul) Dumnezeule! (rămâne gânditor. Emoţionat) Ce-a fost asta? Eu n-am gândit  niciodată ideea aceasta! Nici nu mi-am dat seama ce-am zis. A fost ca şi cum ar vorbi gura fără mine. Ca şi cum altcineva a vorbit prin mine. Apoi, după ce mi-am auzit vocea, şi după ce am auzit ce mare adevăr s-a rostit prin gura mea, mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui mare adevăr. A unui adevăr revelat. (mică pauză. Respiră adânc) Aşadar poporului acesta, neamului meu,  îi merge rău pentru că temelia lui este putredă. Pentru că el se găseşte exact ca mănăstirea Argeşului înainte de a fi ridicată. Ce se construieşte astăzi, se dărâmă la noapte. (începe să râdă  singur) Extraordinar! Ce descoperire  extraordinară! Am venit aici să mă sinucid, am căutat locul acesta două zile. Locul în care să mă spânzur. Până când am găsit acest adăpost turistic, această ruină care nu este bună de nimic, în afara faptului de a fi folosit ca loc de  spânzurătoare. (aprinde lanterna) Cândva  a fost un adăpost, un adăpost adevărat. A avut uşă, a avut acoperişul întreg (luminează acoperişul cu lanterna, stâlpii putreziţi), a avut stâlpi de susţinere (împinge unul din stâlpi). Aici, în timpul furtunilor s-au adăpostit oameni, familii cu copii, studenţi, veniţi în excursie pe munte. Acum , din adăpostul bun nu au mai rămas decât nişte stâlpi de susţinere, câteva scânduri , şi un acoperiş gata să se prăbuşească. (se lasă brusc liniştea. Din noapte vine stins lătratul unui câine răguşit.)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Culmea ar fi să mă urc pe vârful muntelui ca să mă sinucid, să am această revelaţie pe care am avut-o şi să mă întorc jos în lume, vindecat. (ascultă). Se aude lătratul unui câine, ceea ce înseamnă că undeva, nu departe, trebuie să fie o stână. Şi tot pe culmile acestea se aflau altarele preoţilor daci. (rar) Aici, pe temelia unui altar dac, peste mii de ani, avea să se sinucidă un tânăr, ca mod de a protesta împotriva poporului său, care se sinucide cu o sete şi inconştienţă ce te înspăimântă. (un fulger brăzdează văzduhul descoperind cerul albastru şi norii vineţi)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (gânditor) Exact ca fulgerul care luminează cerul este şi revelaţia. Biata minte omenească vede numai la doi paşi înaintea ei. Şi deodată i se deschide toată priveliştea, privirea i se duce avidă până în adâncul  zării, unde vede tot adevărul, în toată goliciunea lui. Aşa cum am văzut eu cerul acum şi norii grei de apă, vineţi şi negri şi albi, plini de grindină. (strigând) Doamne, Tată ceresc, revelează-mi adevărul! Vreau să mă salvez. De ani de zile sunt însetat după adevăr! De ani de zile mi-e silă, mi-e scârbă de lumea în care trăiesc! Mi-e silă şi mă revoltă oamenii, care s-au ticăloşit, care au devenit mai răi decât nişte fiare, mai vicleni şi mai cinici decât hienele, decât şacalii  şi decât viermii! (dramatic, gata să plângă) Doamne, ce se întâmplă cu lumea aceasta? Ce se întâmplă cu poporul meu, care a decăzut într-un hal fără de hal, de care mi-e ruşine? Ce se întâmplă cu noi, cu tinerii , cu voi, cu adolescenţii, care veniţi în urma noastră? De ce ne-am prăbuşit cu toţii, ţară, stat, economie, oameni, ne-am prăbuşit cu totul, toţii, ca o catedrală putredă? (urlând din toate puterile, cu mâinile pâlnie la gură). De ce, Doamne, de ceeee ?!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  De ce mi s-a făcut scârbă de tot şi de toate? (plânge) Am avut un prieten, Alexandru, Alexandru Mirescu, am fost cu el, atunci în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, să apărăm televiziunea, atunci, în noaptea în care Ana , sora mea mai mică , şi Laura, prietena mea, singura fată la părinţi, au fost împuşcate. După doi ani de la porcăria asta de lovitură de stat, care l-a răsturnat pe Ceauşescu, pentru că mai bine nu ar fi existat, mai bine nu l-ar fi răsturnat… după doi ani de zile, eram cu Alexandru într-un parc, când a început să vomeze. (gâfâie, plânge. Undeva departe se aude un clopot vuind)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (îngrozit, ca şi cum s-ar trezi dintr-un coşmar). Alexandru vomita şi plângea. Vomita numai venin verde şi sânge. Nu mai pot, Mihai, nu mai pot!  Nu mai poooot să mai trăiesc în ţara aceasta. Asta nu mai este ţara mea. Asta nu mai este ţară de oameni. Este ţară de porci. (respiră adânc) De ce zici aşa, Alexandre, de ce spui cuvinte aşa de grele? (plângând) Aceasta este ţara noastră, acesta este pământul nostru, este pământul pe care strămoşii noştri l-au apărat cu viaţa şi cu  sângele  lor. Este pământul pe care şi noi va trebui să-l apărăm. Este pământul care ne hrăneşte.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (tare) Nu, Mihai, acesta este pământ spurcat. Este pământ batjocorit, este pământ vândut. România  este vândută, România va fi decapitată şi masacrată, de nu se va alege nici praful de ea. România a fost decapitată când l-au răsturnat şi l-au împuşcat ca pe un câine  pe Ceauşescu! Ai văzut cum i-au împuşcat pe Ceauşeşti ? ca pe nişte câini  i-au împuşcat! Atunci a fost decapitată România, ca după aceea să fie măcelărită. Şi o dată cu ea şi noi o să fim  măcelăriţi, o să fim călcaţi în picioare. O să fim puşi să ne furăm unul pe altul şi să ne dăm unul la altul în cap! (sfâşietor). Mihai, pământul acesta este un cadavru, pute a hoit, tu nu simţi că pute a hoit!? Ţara asta a intrat în descompunere. Pământul românesc musteşte de sânge  criminal (priveşte în jur ca şi cum  ar vorbi cu cineva), Mihai, l-am auzit. Eu nu mai pot trăi în ţara asta…eu nu mai pot trăi în ţara asta. Copiii şi tinerii din decembrie au fost omorâţi de criminalii care aveau să-l omoare pe Ceauşescu, iar apoi să sfâşie cu colţii lor de hiene ţara, ca să se îmbogăţească ei. (tare) Mihai, în anii aceştia s-a săvârşit una dintre cele mai mari crime la adresa neamului românesc, a poporului român, a istoriei  româneşti, (sfâşietor) Mihai!  Pentru ce au murit copiii din decembrie, Mihai? Pentru ce a murit sora ta, Ana, pentru ce au murit colegii şi prietenii noştri? Pentru ce a murit fratele meu, prietena mea, şi prietena ta, ca să vină hoţii şi mafioţii să jefuiască economia ? Pentru a se îmbogăţii ei? (tare) Pentru asta au murit, Mihai, copiii şi adolescenţii din decembrie 1989!!!? Pentru asta, ca să le dea posibilitatea ticăloşilor să se îmbogăţească. (se lasă brusc tăcerea, o tăcere de piatră. O lumină roşietică inundă înserarea)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Brrrr, mi-e frig. Parcă ar veni iarna (priveşte atent cerul). Parcă ar  urma să se pună o ploaie, o ploaie ca în legenda Meşterului Manole. O ploaie cu spume, cu grindină, cu tunete şi cu fulgere, cu cutremure de pământ, ca s-o oprească pe Ana din drum... Brrrr! Cred că o să fac focul în adăpostul acesta în care lapoviţa bate din toate părţile. O să fac un fel de foc de tabără, o să-mi prăjesc mâinile la foc înainte de a mă sinucide. (se apucă să adune vreascuri. Caută cu privirea pe jos şi adună vreascuri. Plânge)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Înainte de a mă sinucide o să fac un foc grozav. De altfel mai este mult până  când  se va însera. Întunericul  ăsta este de la norii groşi care s-au lăsat peste munte (priveşte în sus). Da, s-ar putea să toarne cu găleata. (ca şi cum ar avea o revelaţie). Dar dacă acesta este semnul pe care  Dumnezeu mi-l trimite ca să nu mă sinucid? Sau mă pune la încercare. Să vadă cât de laş sunt. Şi meşterului Manole  i-a dat ploaie cu grindină, cu spume, doar, doar o va abate pe Ana din drum. Dar nimic n-a putut-o opri pe biata femeie din drumul ei... Pentru că acesta era rostul ei pe pământ, un rost suprem, un rost extraordinar, de a fi jertfă a mănăstirii. De a fi asemenea unui prunc în pântecele mamei care-l poartă şi care-l va naşte, aşa este ea în trupul, în corpul, în zidurile mănăstirii. (se lasă brusc liniştea. Lumina devine mai roşietică)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Poate că acum apune soarele, să te sinucizi la apusul soarelui. (jelind) Ca să mi-l omoare, la apus de soare, mândru ciobănel, tras ca prin inel. La apus de soare, ca să mi-l omoare. (se gândeşte)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Şi totuşi n-o să aprind focul decât mult mai târziu.(se aplecă asupra rucsacului rezemat de unul din  stâlpii  adăpostului). Întâi o să aprind focul, o să-l las să ardă, flacăra să se înalţe şi să joace, şi atunci, abia atunci o să-mi dau drumul în ştreang. O să mă leagăn ca într-un balansoar, în timp ce flăcările vor juca vesele. (acelaşi huruit care vine din adâncul  muntelui. Ascultă)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Alexandru, bunul meu prieten Alexandru, după ce a văzut cum s-a comportat poporul român după porcăria aceea de lovitură de stat mascată, din decembrie 1989, după ce a văzut cum societatea românească s-a prăbuşit ca o şandrama, după ce a văzut că poporul român i-a votat în alegeri pe asasinii copiilor din decembrie 1989, a zis, se uita în ochii mei liniştit: Mihai, Mihai, l-am auzit gemând , eu nu mai pot să trăiesc în această ţară. Eu nu mai am ţară, nu mai am pământ sub picioare. Eu nu mai aparţin acestei ţări.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (trist) Alexandru mă privea cu ochii mari, uimiţi. Din clipa aceea n-a mai vomitat. Din clipa aceea s-a liniştit. În zilele următoare l-am văzut pe Alexandru tăcut şi liniştit. Îşi recăpătase pacea. Mi-a spus într-un fel potolit, împăcat cu el: am  luat decizia de a părăsi ţara, Mihai. Din clipa în care am luat această decizie m-am liniştit, nu mai vomez. De luni de zile vomitam, vomitam să-mi dau şi maţele afară din mine. Acum, de când am luat decizia de a părăsi ţara pentru totdeauna, nu mai vomit. Voma a încetat brusc. Cauza vomei era deci una psihică.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Şi unde o să te duci, Alexandru? Unde o să te duci? Aici, de bine de rău, îi ai pe părinţii tăi. Ai mormântul fratelui tău şi al prietenei tale, omorâţi în pseudorevoluţia din decembrie 1989. Ai mormintele lor, Alexandre, ai mormintele strămoşilor tăi, ale bunicilor care te-au crescut şi ţi-au spus poveşti. Unde o să te duci de unul singur în lumea largă?  l-am întrebat.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (vorbeşte ca şi cum ar povesti întâmplările acestea cuiva care este de faţă)  Unde te duci, Alexandre, în lumea largă ? în America?! Tu crezi că americanilor o să le pese de un tânăr din România al cărui frate a fost împuşcat în revoluţia din decembrie 1989? A cărui prietenă a fost, la fel, omorâtă în porcăria asta de lovitură de stat, înscenată de mafia comunistă din nivelul doi al partidului, al securităţii şi al armatei, la ordin din afară, ca să-l răstoarne pe Ceauşescu de la putere, pentru că altfel nu puteau ei să jefuiască ţara. Nu? (tare) Şi atunci au înscenat chestia asta cu revoluţia!  Nemernicii, i-au chemat pe copii să apere revoluţia, să apere televiziunea, ca să-i împuşte. Şi i-au împuşcat, ca pe nişte copii nevinovaţi, ca pe nişte miei. Copiii împuşcaţi atunci în decembrie 1989 sunt mieii acestui neam, mieii acestui popor dus la tăiere. Sărmani mieluşei, sărmani mieluşei, sângele vostru s-a scurs în pământul dac, în pământul strămoşilor noştri şi s-a amestecat cu sângele celor care au murit în primul război mondial. Înţelegeţi? Sângele copiilor omorâţi în decembrie 1989 s-a scurs în pământ, în temelia acestui neam, şi acolo s-a amestecat cu sângele străbunilor noştri morţi în cel de-al doilea război mondial, morţi în primul război mondial, al morţilor căzuţi la Podul Înalt, la Călugăreni, în toate locurile şi-n toate bătăliile pe care acest neam le-a dus pentru apărarea fiinţei naţionale.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (privind către aparatul agăţat) Dumneata, domnule reportefon, înregistrezi tot, înregistrezi tot. Ai grijă să nu pierzi nimic din tot ce spun . De altfel, în dumneata am încredere! În oameni nu mai am demult încredere, în aparate am însă. Voi, aparatele , vă faceţi conştiincioase datoria. Oamenii sunt vicleni, sunt setoşi de putere, si ciudaţi, sunt de fapt nişte animale bolnave, animale anormale. Anormale în sus, după ce au devenit anormale în sus, s-au prăbuşit, căzând mai jos decât  animalele, comportându-se cu mult mai îngrozitor, mai inuman decât acestea. (se apleacă din nou şi scotoceşte în rucsacul  în  care de altfel s-a mai uitat)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  În dumneata, domnule casetofon, am încredere, şi în dumneata, draga mea sfoară, draga mea funie de mătase, pe care am cumpărat-o ca să mă sinucid. (se ridică, pipăie funia emoţionat) O săptămână am căutat prin dughenele de pe lângă Curtea Veche, până am găsit-o. Până când am găsit una de mătase foarte ieftină, de culoarea cerului, primăvara. (gânditor) Este o nuanţă rară, de o frumuseţe unică. (mângâie funia) Cu această funie de mătase, de culoarea cerului de primăvară, mă voi sinucide eu, deci, ca un mod de a protesta împotriva poporului meu. Împotriva neamului meu, împotriva ţării mele! (departe se aude cântecul ciudat al unei păsări, asemenea unei chemări în pustiu.)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Deci nodul se face aşa. (meştereşte nodul) Operaţia nu este deloc complicată, ba dimpotrivă, este foarte simplă. Am făcut laţul de zeci de ori până acum, şi de fiecare dată mi-a reuşit perfect. (concentrat) Adevărul este că dacă vrei să te sinucizi cu adevărat, dacă pentru tine gestul are o semnificaţie importantă, nu poţi să nu iei lucrurile în serios. Să nu le priveşti cu gravitate, să nu le dai o importanţă extraordinară. (Rar, apăsat) Pentru mine gestul acesta de a mă sinucide este cel mai mare şi cel mai important gest al vieţii mele. Cel mai important gest pe care l-ar  putea gândi o fiinţă omenească ce trăieşte pe acest pământ. Pe pământ românesc. (caută ceva în buzunar).

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Aşa cum am spus şi în Scrisoarea deschisă pe care am trimis-o ziarelor înainte de a pleca de jos, din Bucureşti. (a găsit scrisoarea) Aceasta este scrisoarea pe care am trimis-o presei. (citeşte rar şi apăsat cu faţa către reportefonul care atârnă). “Scrisoare deschisă adresată poporului român, generaţiilor de astăzi, în primul rând generaţiilor tinere care trăiesc în România, la sfârşitul secolului XX, şi la sfârşitul mileniului doi”. Dragii mei contemporani, români! Sunt profesorul de limbă şi literatură română, Mihai Rădăcină, născut în Bucureşti, la data de 17 August 1970. Am terminat liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, şi facultatea de Filologie tot din Bucureşti. (tare) Atunci, când ne-au împuşcat ca pe şobolani, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, când ne-au chemat să apărăm televiziunea, eram în clasa a unsprezecea. Din clasa noastră au murit trei colegi de-ai noştri. Toţi nişte copii. Tot atunci a murit  şi sora mea, Ana, un copil dumnezeiesc, şi prietena mea. Cea care trebuia să fie viitoarea mea soţie, mama copiilor mei. Tot atunci a murit şi fratele celui mai bun prieten al meu, Alexandru! În urma lor, în urma tuturor copiilor omorâţi atunci, în decembrie 89, au rămas mii de părinţi cu casele pustii, cu inimile frânte. În mii de case şi în mii de inimi s-a lăsat un pustiu şi o deznădejde fără margini! Copiii care au fost omorâţi atunci, în decembrie, au sărit în faţa tancurilor şi a puştilor mitraliere cu piepturile deschise. Ei au crezut, în mintea lor şi în inima lor, atunci, în clipele acelea, înainte de a fi seceraţi de gloanţe, că luptă pentru a doborî tirania. Că tirania va cădea, iar oamenii, părinţii lor, prietenii lor, noi, toţi românii, o vom duce mai bine! Vom fi liberi şi fericiţi! Pentru libertatea şi fericirea noastră au murit ei! Ei nu şi-au dat viaţa ca ţiganul şi  agentul KGB, Ion Iliescu,  să ajungă preşedinte sau ca francmasonul Petre Roman, fiul unuia dintre călăii României, mă gândesc la  tatăl lui, Walter Roman, să ajungă prim ministru. Ei nu şi-au dat viaţa ca mafioţii, jigodiile, hoţii şi bandiţii acestui neam, ca şi aventurierii veniţi de aiurea, ca acest miliardar, Zaher Kandarani, şi alţii ca el, să-şi împartă ţara, economia românească, aşa cum ai smulge hălcile  de carne dintr-un cadavru!

Ei, copii din decembrie, copiii şi tinerii, care au fost împuşcaţi în decembrie, copiii şi tinerii care în decembrie au fost masă de manevră într-o lovitură de stat ordinară, nu au murit ca hoţii din această ţară să se îmbuibe cu o neruşinare fără seamăn, iar oamenii cinstiţi şi muncitori să ajungă într-un hal de sărăcie şi de nimicnicie fără margini. Ei nu au murit ca tinerii români, care termină o facultate sau nu, să ajungă să-şi blesteme zilele şi să-şi ia lumea-n cap, aşa cum a făcut prietenul meu, să se ducă unde văd cu ochii, pentru că în ţara lor nu mai pot rămâne,  pentru că nu au nici un rost!  Pentru că sunt călcaţi în picioare, sunt umiliţi, sunt marginalizaţi, ajung muritori de foame! (respiră adânc)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Dumneata, popor român, pentru că eu cu dumneata am ce am, cu dumneata mă iau eu acum de piept, înainte de a mă sinucide... dumneata ştii ce înseamnă, poporul meu, dumneavoastră, oamenii care locuiţi prin oraşe şi prin sate, laşi şi indiferenţi ca nişte şobolani, dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să fii tânăr, să termini o facultate, să te pregăteşti pentru a fi de folos ţării tale, şi după ce termini facultatea eşti aruncat ca o măsea stricată, şi ţi se râde-n nas ?!  Îţi spun eu ce simţi: întâi îţi vine să urli de durere şi de ruşine! Să urli, dar ştii cum, ca o fiară din aia înjunghiată, ca o vită din aia măcelărită!  
 

(respiră adânc, gata să izbucnească în plâns) 
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Aşa ne-a venit şi nouă să urlăm, nouă copiilor şi tinerilor, care am fost chemaţi să apărăm televiziunea, ca să fim apoi împuşcaţi, vânaţi ca nişte iepuri! Aşa ne-a venit nouă, copiilor şi tinerilor, care atunci, în decembrie, am sărit cu piepturile goale în faţa tancurilor, ca să-l dăm jos pe Ceauşescu, pentru că nu se mai putea nici cu el! Şi care, după ce am fost folosiţi în loc de carne de tun, după ce am fost manipulaţi ca o turmă de mieluşei proşti, şi asmuţiţi asupra lui Ceauşescu, şi a câinilor lui de pază, câini care trădaseră de mult, am fost aruncaţi ca nişte cârpe la lada de gunoi a istoriei! (tare, urlând) Acesta este adevărul, gol goluţ, popor român! Acesta este adevărul cu A mare!  
 

(gâfâie, îşi ia capul în palme
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (undeva departe se aude un tunet prelung, stingându-se) Acesta este adevărul! Şi după ce am fost şi noi aruncaţi ca nişte bulendre, ca nişte cârpe, noi, adică cei care au participat la revoluţie, noi, cei care au fost împuşcaţi şi fugăriţi , atunci în decembrie 1989 , a venit rândul dumitale, societate românească, să se aleagă praful de dumneata. A venit rândul dumitale, popor român, să ajungi la sapă de lemn, să fii călcat în picioare, să fii otrăvit, intoxicat, manipulat. A venit rândul dumitale, neam al meu, să se aleagă praful de dumneata...Şi s-a ales! Suntem un popor al disperării şi al mizeriei. Înotăm în mizerie şi în ruşine până la gât! (urlând) Pentru lucrul acesta mie mi-e ruşine de îmi crapă obrazul, mie mi-e silă de mine, de îmi vine să vomit! Dumneata nu-ţi este ruşine, popor român? Dumneata nu-ţi este ruşine, neam al meu, nu-ţi este silă de dumneata? (priveşte trist, undeva jos în lume. Departe se aude sunetul stins al unui bucium)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (privind funia de mătase pe care o ţine în mână) Dumneata, nu-ţi este ruşine, popor român? Nu-ţi este ruşine de halul în care ai ajuns? Nu-ţi este ruşine că eşti la ora actuală poporul cel mai sărac al Europei? Nu îţi este ruşine că eşti de râsul Europei, că eşti râsul  celor care au vrut să te distrugă, şi te-au distrus?  Nu îţi este ruşine că hoţii şi jigodiile cele mai mari, pe care dumneata le-ai dat, popor român, că nu le-am dat eu, au jefuit ţara asta de s-a ales praful de ea?  Iar marea majoritate a românilor se zbat în cele mai cumplite nevoi, înotăm cu toţii ca nişte şobolani în mizeria sărăciei şi a promiscuităţii? (priveşte un loc de pe bârna de deasupra capului său, de care ar putea atârna funia. Hm! zice încet , ca pentru el)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (continuând să privească bârna de deasupra ) Cred că am găsit…De acolo voi lega funia. Acela este cel mai bun loc, de care voi lega funia. Este şi la centru, este şi puţin în afară. Mâine când voi atârna în ştreang , vântul când va bate mă va legăna uşor…ca atunci când te leagănă cineva să adormi. (aruncă frânghia pe  după bârnă o dată şi încă odată)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (foarte concentrat) Ce naiba se-ntâmplă? Nu reuşesc deloc. Cred că va trebui să mă caţăr, apoi să mă urc pe bârnă…(concentrat, mai aruncă o dată funia) în sfârşit, acum am reuşit! (respiră adânc. Îşi şterge transpiraţia de pe frunte. Apoi se uită la ceas.) Până deseară mai am destul timp.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (îngândurat) Şi totuşi, de ce sunt atât de indiferent? Atât de neutru? Atât de depărtat faţă de mine, şi faţă de neamul meu? Jos eram o fiinţă dramatică, nefericită, derutată. (rar) Eu pot să spun cu toată sinceritatea, cel puţin începând cu prima jumătate a anului 1990, începând cu porcăria aceea din 15 martie 1990, de la Târgul Mureş, când românii au fost încăieraţi cu ungurii, apoi culminând cu mineriada din 13-15 iunie 1990, când peste 20 de mii de mineri au venit în Bucureşti, unde au făcut praf şi pulbere tot ce au întâlnit în cale. Unde au bătut oameni, copii, femei, tineri, unde au omorât, au torturat şi au distrus Universitatea, au urinat în laboratoare. Din acel moment am fost îngrozit, speriat, umilit, revoltat, bolnav. Am fost un om bolnav. Un revoltat. Sila, scârba de tot ceea se întâmplă în tara aceasta a venit mai târziu. (potriveşte capătul funiei prin laţul cel mic de sus. Este foarte atent, absorbit.) Aşa, acum este bine. Acum este perfect.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (priveşte cu atenţie funia care atârnă de sus) Rezistenţa funiei am verificat-o de mai multe ori, jos, acasă. (se agaţă cu amândouă mâinile de funie şi trage de ea în jos, opintindu-se) Ţine! Este rezistentă!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (uitându-se la reportefonul agăţat) Dumneata înregistrezi tot, bătrâne, nu-i aşa, dumneata înregistrezi tot ? Cred că dintre noi toţi, dumneata eşti singurul care-şi face datoria! Când or să mă găsească mort, atârnând în ştreang, legănat încolo şi-ncoace de bătaia vântului, şi după ce or să citească scrisoarea pe care o am în rucsac, or să te ia pe dumneata şi or să te întoarcă pe toate părţile. Dumneata, bunul meu reportefon, eşti asemenea cutiei negre a unui avion care s-a prăbuşit. Aţi văzut, după ce se prăbuşeste un avion, întâi îi caută cutia neagră. (arătând către reportefon) Aceasta este cutia neagră a vieţii mele, şi a porcăriei numită revoluţia română. Aceasta este cutia neagră a tragediei poporului român. Aceasta  este cutia neagră a izbândei poporului român. Cutia neagră a demnităţi neamului românesc .

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (ascultă. Din adâncul muntelui se aude huruitul pe care l-am auzit la început.) Auziţi, auziţi! Înregistrează şi tu, bătrâne, înregistrează şi dumneata, dragul meu reportefon, draga mea sculă cinstită. Tu eşti într-adevăr o sculă cinstită a omului. Spre deosebire de tine omul nu a fost o sculă cinstită a lui Dumnezeu. Înregistrează şi tu, bătrâne prieten, cutie neagră a prăbuşirii mele! Tu vei depune mărturie despre curajul meu. Despre cinstea mea, despre disperarea şi despre seninătatea mea în faţa Universului şi a lui Dumnezeu! (tare, urlând de durere) Da, Doamne, sunt o fiinţă disperată în lumea pe care Tu ai construit-o, Tu ai făcut-o, pentru că n-am făcut-o eu, şi în acelaşi timp sunt o fiinţă senină în faţa Ta. Ţi le voi spune deschis în faţă pe toate, aşa cum le voi spune şi poporului meu senin în faţă. Aşa cum îi voi spune neamului tot adevărul în faţă. Chiar dacă acest adevăr îl va jigni, pentru că să-l doară nu-mi imaginez acest lucru.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (ducându-şi mâinile pâlnie la gură) Heeeei, popor al meu, popor al lui Decebal, al lui Ştefan cel Mare, popor al lui Horea şi al lui Tudor Vladimirescu, al lui Bălcescu şi al lui Mihai Eminescu, pentru tine mă sinucid. Mă sinucid pentru că mi-e ruşine cu un popor ca tine! Mi-e ruşine ca fiinţă umană că am un popor ca tine! Un popor care şi-a batjocorit eroii, un popor care şi-a batjocorit geniile şi valorile! Un popor asasin al valorilor tale, a tot ce ai avut tu mai bun, a tot ce ai dat mai bun! Un popor care şi-a lins tiranii, care şi-a înălţat în funcţii înalte asasinii, hoţii, lichelele, jigodiile, tot ce ai avut mai ticălos şi mai perfid în dumneata! Credeai că nu am curajul să-ţi spun adevărul în faţă?! Aşa credeai, neam românesc ? Aşa credeai, popor român ? Toţi politicienii şi toţi demagogii, toţi cei pe care i-ai votat şi i-ai pus în slujbe, te numeau în cuvântările  lor demagogice, popor minunat, popor de eroi, popor  viteaz şi demn sub soare!  Pe de o parte te laudă, prin faţă te lăudau, iar în spate îşi băteau joc de dumneata, popor român! Toţi au făcut aşa, inclusiv Ceauşescu, singurul conducător din istorie care te-a pus la muncă, şi care a făcut din dumneata, poporul meu, un popor  constructor. Este meritul lui însă, al marelui Dictator care te-a pus la muncă, dar care te-a pus şi la o grea încercare. Şi dumneata, popor român , nu ai mai făcut faţă acestei încercări! În perioada comunistă, sub Gheorghiu Dej şi sub Ceauşescu, te-ai stricat şi mai mult. Te-ai învăţat viclean, parşiv! Ai trecut în primii  zece ani de dictatură comunistă, anii 1948 –1960 şi în ultimii zece ani ai lui Ceauşescu, prin două mari tragedii. Dar în loc să înveţi ceva din tragediile prin care ai trecut, dumneata, popor român, te-ai parşivit şi mai mult, te-ai stricat şi mai mult. În străfundul dumitale, popor al meu, stricăciunea s-a întins, asemenea unei metastaze. Astfel că atunci când  te-ai văzut liber, după ce l-au izgonit pe Ceauşescu, după ce l-au omorât, cum te-ai văzut liber ţi-ai dat arama pe faţă. Acesta este adevărul: ţi-l spun în faţă! Acum ai arătat cine eşti dumneata cu adevărat! Acum, când te-ai văzut liber, te-ai comportat exact cum erai. Exact cum erai dumneata, cel adevărat! Acum am avut eu, ca fiinţă umană, care fac parte din dumneata, care sunt celula dumitale, şi dumneata, ai avut posibilitatea să te cunoşti, să te cunoşti cine eşti cu adevărat! Ai avut această posibilitate, ai văzut cine eşti dumneata ca popor, te-ai cunoscut cine eşti, dar nu s-a întâmplat nimic. Ţi-ai văzut mai departe de treburile dumitale. Te-ai comportat exact cum eşti, exact cum erai, şi atâta  tot!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (urlând  în pâlnia  imaginară pe care o ţine în mâini , în palmele făcute pâlnie) Și cum eşti dumneata, popor  român, aşa îţi este şi viaţa. Dumneata singur te-ai condamnat la sărăcie, la umilinţă. Dumneata singur te-ai condamnat! Dar din păcate dumneata nu suferi, poporul meu sărman, dumneata nu suferi pentru că eşti o realitate macroindividuală. Eşti un grup uman, ca să nu spun turmă, care nu suferi. Cel care suferă este individul, suferinţa se manifestă la nivel individual, la nivelul organismului biologic şi al sufletului uman. Grupurile umane nu suferă, popoarele nu suferă, din păcate! Suferim noi, bieţii indivizi. (tare, urlând) Eu sufăr, popor român, eu sufăr, dumneata nu suferi! Noi, săracii, amărâţii acestei ţări suferim, plângem, ne zbatem, ne chinuim, urlăm de durere, ne blestemăm soarta, bocim, înjurăm, hohotim! Dumneavoastră, voi popoarele, nu suferiţi! Ceea ce este foarte grav, este foarte rău, pentru că dacă dumneavoastră, popoarele, aţi suferi, aţi avea conştiinţă, alta ar fi situaţia omenirii şi a noastră, a fiinţelor umane. (mică pauză. Respiră adânc, ca şi cum şi-ar aduna forţele) Iată de ce sunt eu revoltat împotriva dumitale, neam al meu! Iată de ce îmi vine să urlu ca o vită înjunghiată, popor al meu! Pentru că datorită ţie, datorită dumitale, neam românesc, suntem nefericiţi. Datorită dumitale tinerii părăsesc ţara pentru a se stabili în alte ţări, unde sunt mai bine primiţi, unde pot să-şi facă un rost! Aici nu se poate împlini nimic! Nimeni şi nimic nu se poate împlini pe acest pământ românesc! Nimic nu se leagă!  
 

(un fulger brăzdează din nou cerul. Tunetul prelung face să se cutremure munţii)  
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  La anul Domnului 1918, prin jertfa zecilor de mii de ţărani, care au murit la Mărăşeşti şi la Oituz am realizat, cu mila  lui Dumnezeu, unirea cea mare a ţării, unirea pământului şi a neamului românesc  într-un trup. N-au trecut decât  20 de ani şi ce-am ridicat la 1918 s-a surpat, ne-au luat ruşii Basarabia şi Bucovina, bulgarii, judeţele din sudul  Dobrogei, ungurii, Ardealul de Nord, şi s-a ales praful de România. După 1965, sub Ceauşescu, am construit o economie gigantică. Ceauşescu a avut un tupeu formidabil. Trebuia şi noi să avem o economie extraordinară. După căderea lui au sărit cu toţii şi au jefuit economia românească de n-a mai rămas nimic din ea.  
 

(un sunet cavernos îl face să-şi pună mâinile  la urechi). 
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (strigând) Doamneee! Opreşte huruitul ăsta o dată! Auzi ce îţi spun, măcar să putem să stăm de vorbă, acum înainte de a veni la Tine!  
 

(huruitul s-a oprit. Se lasă o linişte dureroasă). 
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Aşa cum spuneam…Toată truda poporului român, de un sfert de veac, cât a trudit acest popor sub Nicolae Ceauşescu, s-a surpat, s-a dus de râpă, în numai doi, trei ani. Această ţară se surpă, se surpă periodic, ca zidul din Legenda Mănăstirii Argeşului. (îşi duce mâinile  pâlnie  la gură) De ce, Doamne, de ce??! De ce, Doamnee, de ceee?

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (încet, meditativ) De ce?  De cee? De ce tocmai neamul meu să trăiască aceasta dramă ? Să trăiască aceasta mare tragedie? De ce suntem un neam, un popor care ne surpăm?  Zidul care se dărâmă, zidul Mănăstirii Argeşului, care se tot dărâmă, ca o inimă care se umflă, apoi se dezumflă, este metafora, este esenţa istoriei acestui neam! (tare) De cee? De cee Legea noastră este surparea? (urlând) Din cauza unui blestem de bună seamă! Bine, dar care este acel blestem? (ca şi cum şi-ar fi adus aminte ceva)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Blestemul acesta, dacă există, trebuie să fie între neamul meu şi Dumnezeu. Blestemul este forma de a ne iubi a lui Dumnezeu. (trist, meditativ) Ştiu de ce Dumnezeu ne iubeşte aşa, bătându-ne cu parul, bătându-ne an de an, veac de veac, că ne-a deşelat. (rar) Pentru că suntem un popor care ne-am distrus valorile. Asta este! Nici un popor nu şi-a distrus valorile aşa cum am făcut-o noi. De la începutul istoriei! Primul pe care l-am omorât a fost chiar regele Burebista, întemeietorul marelui stat al tracilor. Ne-am omorât  Întemeietorul, pe primul strămoş al nostru! Pe cel care ne-a pus şi ne-a legat asemenea unor cărămizi într-un templu. Căci ce este un stat, un popor, decât un mare Templu? O mare Construcţie? Iar noi l-am asasinat. (urlând) De ce? De ceee? De ce ne-am asasinat întemeietorul, pe cel care ne-a întemeiat, adică ne-a dat un temei în istorie, un mare temei în istorie? Şi ne-a aşezat pe acest temei ca pe o temelie, şi ne-a făcut să fim în istorie temei al celor care vor să existe de aici înainte, pururea în vecii vecilor?! Amin! Popor care-şi omoară conducătorii şi valorile! (mica pauză) Am început cu Burebista şi am terminat cu Ceauşescu. Pe Decebal, pe Mihai Viteazul, pe Tudor  Vladimirescu i-am trădat, pe Bălcescu l-am omorât, pe Cuza l-am trădat, pe Antonescu l-am trădat şi l-am dat pe  mâna  ruşilor, pe Gheorghiu-Dej , noroc că l-au  omorât  ruşii, dacă nu cumva tot unul  din preajma lui l-a omorât  şi pe el, pe Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu i-am omorât, pe copiii din decembrie 89 tot noi  i-am omorât! (mică pauză, clipocitul unui pârâiaş se aude nespus de limpede şi de dulce) Înţelegi acum, dumneata, popor român, de ce îţi merge prost? (rar, tragic) De ce ţi-a mers prost, de ce îţi merge prost, de ce îţi va merge prost, dar nu-ţi va mai merge mult pentru că vei dispare în curând!? Pentru că eşti un popor de asasini! Un popor care îţi asasinezi valorile. Până  şi pe Mihai Eminescu, geniul şi sfântul  cel mai mare pe care l-ai dat, l-ai asasinat! (rânjind) Valorile şi geniile ţi le asasinezi, iar pe jigodii nu ştii cum să le pupi în fund ca să le urci mai sus! Nu ştii cum să le votezi, să le urci cât  mai sus pe scara ierarhiei, să te conducă! Bravo! popor al lui Decebal şi al lui Traian! Bravo, nu am ce zice!  
 

(se lasă o tăcere grea. Huruitul acela care vine din adâncul pământului, cutremurând muntele se aude din nou
 

MIHAI RĂDĂCINĂ: Dacă am ceva pe lumea asta cu cineva nu am cu jigodiile de politicieni, pe care scuip, cu jigodiile din parlament, pe care le blestem şi cu jigodiile care ajung să treacă şi ei prin guvernele acestea de amatori! (mică pauză) Nu am nimic cu ăştia, săracii. Sunt şi ei victime ale poporului care i-a dat. (departe sună jalnic un bucium)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Toţi îi înjurăm în stânga şi-n dreapta pe politicieni, din jigodii şi din curve, din lichele nu-i scoatem. Si într-adevăr, observăm şi noi, şi asta la noi, la români, a fost dintotdeauna, cum se văd în parlament  sau în guvern uită de unde au plecat şi de ce au promis. N-au nici ţară, jigodiile blestemate, nu au nici popor, au numai şi numai interese personale, nenorociţii!  
 

(mică pauză. Departe se aude sunetul unei tălăngi
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Păi te întreb eu pe dumneata, popor român, cum vrei să-ţi fie politicienii, decât tot nişte jigodii, adică aşa cum eşti dumneata? Ce poate să răsară din fasole decât tot boabe de fasole? Ce poate să răsară din pir decât  tot pir? Ce politicieni pot să iasă din poporul român ?  
 

(acelaşi huruit îngrozitor care urcă de peste tot îl face să-şi pună mâinile  la urechi
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (speriat, trist) Doamneee! Opreşte huruitul ăsta o dată! Lasă-mă măcar să-ţi spun tot ce am pe suflet înainte de a-mi pune ştreangul de gât! (plângând) Lasă-mă măcar să-mi adun gândurile! Lasă-mă măcar să-mi pun ordine în gânduri! Vreau să mă spovedesc, Doamne! Pentru că după aceea o să vin la Tine! Iar înainte de a veni la Tine vreau să stau drept în faţa Ta! Vreau să fiu cinstit cu mine şi cu Tine! (plânge)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (cu mâna întinsă) Mă sinucid pentru că mi-e silă de tine , generaţie tânără! Sau generaţii tinere, ori ce dracului aţi mai fi! Noi, cei care am luptat pe baricade atunci, pe 21 decembrie la Inter, sau am fost împuşcaţi pe 22 decembrie 1989, când ne-au chemat să apărăm televiziunea, iar ei ne-au chemat de fapt ca să ne împuşte, ticăloşii, noi am ieşit să luptăm cu gândul  la toate generaţiile tinere care aveau să vină după noi! (respiră adânc) Am zis, acolo în subconştientul nostru, mai bine să murim decât să mai trăim cum am trăit în minciună şi duplicitate, în mizerie morală! Să ne sacrificăm noi, ca generaţiile de adolescenţi şi de tineri, care vor veni după noi, să poată să trăiască în demnitate! (tare) Şi generaţiile tinere care au venit după 89 în istorie ce-au făcut?! (rar, apăsat) Le-a durut în fund, le-a durut în cot de copiii şi de tinerii morţi în revoluţie! Asta au făcut!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (cu palmele făcute pâlnie  la gură) Auziţi, generaţii tinere! Vă doare-n cot, vă doare-nfund, la fel ca pe porcii de politicieni, de copiii morţi în revoluţie! Ceea ce este echivalent cu a face pipi pe mormintele lor! (plângând) Pentru că asta au făcut românii (tare), mai precis poporul român, cu copiii morţi în revoluţie! Şi-au bătut joc de ei, le-au călcat mormintele în picioare, s-au urinat pe mormintele lor! (plânge  în hohote)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (apăsat, dramatic) Ei au murit ca noi, românii, să scăpăm de tirani, de hoţi, de ticăloşi, ca generaţiilor tinere, copiilor noştri să le fie bine...Da? Aşa este sau nu? şi în locul ticăloşilor au venit la conducerea ţării mai ticăloşii. Au venit mai hoţii, care au jefuit economia românească! Să adune ei cu japca! Să se îmbogăţească ei şi numai ei! Hoţii s-au îmbogăţit, iar oamenii cinstiţi şi muncitori au sărăcit! (mică pauză) Adică ei, copiii care au ieşit să lupte în decembrie 1989, au murit ca să vină Gigi Kent, Cataramă, Kandaranii, Fane Spoitoru, Sever Mureşan, să vină hoţii şi  jigodiile neamului  românesc să se îmbogăţească ? Pentru asta au murit ei?! (acuzator)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Da, pentru asta! Căci aşa am hotărât noi! Pentru că aşa am vrut noi! (arătând cu degetul) Pentru că aşa aţi vrut voi, tinerele generaţii, voi, cei care sunteţi astăzi în licee, în facultăţi, voi care sunteţi tinerii de azi! (pauză. Se aude cântând o privighetoare, apoi susurul cristalin al unui pârâiaş) Asasinii copiilor şi tinerilor din decembrie 1989 sunt astăzi milionari şi miliardari! (urlând) Iar voi, tinerii de astăzi, ce-aţi făcut? I-aţi lăsat pe asasinii copiilor din decembrie 89 să ajungă miliardari, i-aţi lăsat pe Iliescu şi pe Petre Roman, pe Constantinescu, i-aţi lăsat pe neocomunişti să distrugă ţara şi să-şi bată joc de amărâţii acestui neam! Pentru că pe voi nu v-au interesat decât barurile, rokul, sexul şi drogurile, nu-i aşa? Fetele merg astăzi la şcoală cu fusta până  la fund, pe culoarele liceelor se fumează, discotecile sunt pline, ne-am dedat acum la droguri! (respiră adânc) Iar pe ei, pe copiii morţi în revoluţie, în revoluţia lui Iliescu şi a lui Brucan, i-am uitat. (trist) Nu-şi mai aduce  aminte  nimeni de ei! (urlând) Nu mai vrea să mai ştie nimeni de ei ?! Pentru că pe toţi ne interesează cum putem să ne îmbogăţim mai rapid! In afară de îmbogăţirea prin orice mijloace nu ne mai interesează nimic, nu mai ştim de nimic! Am ajuns un fel de hiene, de viermi ai banului! Ne-am dezumanizat până la a deveni viermi. (plânge) Asta am ajuns. Unii au ajuns şacali ai banului, alţii au ajuns nişte viermi, care ne hrănim din gunoaie! (tragic) Bravo, neam al lui Decebal! Bravo, popor al lui Stefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul! O bătaie de joc mai mare ca aceasta nici nu se putea! (plânge. Departe se aude sunetul unei tălăngi)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Dar ceea ce mă înspăimântă cel mai mult este că voi, tinerele generaţii de astăzi, sunteţi total inconştiente. Habar nu aveţi că nici peste 20 de ani acest popor nenorocit va dispare! Nici nu vă pasă! Fiecare se gândeşte  numai la el. Cum să se îmbogăţească el, cum să-şi satisfacă el plăcerile, cum să-şi satisfacă el interesele lui şi numai ale lui! Ceilalţi, ducă-se în mă-sa! Poporul, naţiunea, neamul românesc nici nu există. (tare, urlând, cu palmele pâlnie  la gură)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Pentru 90 la sută dintre voi, pentru 90 la sută dintre români, neamul românesc, ţara, poporul, naţiunea română nici nu există! Există numai interesele lor egoiste, există ei şi numai ei! Cum să fure, cum să înşele, ca să parvină, să se îmbogăţească, să adune ca nişte şacali cât mai mult!  
 

(un bucium sună departe, apoi se aude huruitul care urca din adâncul  pământului
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Peste o jumătate de oră sau peste 10 minute voi atârna în ştreang. Mă va dălnăi vântul, îmi vor cânta păsărelele, mă va adormi susurul izvoarelor. Dar eu plec foarte trist, profund îndurerat, scârbit, jignit, revoltat din lumea aceasta! (tare) Mă uit în urma mea şi-mi vine să scuip pe lumea din care plec. Ptiu!  Du-te dracului de societate românească, nu ai fost decât  o adunătură de şacali, de parveniţi, de jigodii, de lichele…şi de amărâţi. De  amărâţi că n-am avut nici ce să mâncăm , că n-am avut şi noi o zi când  am fi putut şi noi să spunem, în ziua aceasta am fost şi noi fericiţi. In sfârşit,  a existat o zi din viaţa mea când  pot să spun că sufletul meu a fost fericit!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Dacă am ceva pe lumea aceasta cu cineva, am cu Dumnezeu şi cu poporul meu, cu neamul meu. (vântul  aduce viersul unui caval) Cu Dumnezeu nu prea am, ne-a dat cea mai frumoasă şi cea mai bogată ţară de pe lume. Iar noi ne-am bătut joc şi de asta. Suntem ţara cu cele mai mari bogăţii şi poporul cel mai sărac din lume. (meditând) Japonezilor le-a dat Dumnezeu un pietroi, o insulă de piatră, şi ce bogaţi sunt! Sunt a doua putere economică a lumii!  Nouă ne-a dat bărăganul, pământ să-l pui pe pâine şi să-l mănânci în loc de unt, ne-a dat munţii şi dealurile frumoase ca un rai, cu subsolul plin de bogăţii, ne-a dat râurile, delta Dunării...Ne-a dat Dumnezeu bogăţii extraordinare, iar noi mergem să cerşim împrumuturi la băncile străine că murim de foame (tare). Ce ruşine! Ce lucru oribil! (acum se aud clopotele bătând triste, ca de pe altă lume) De aceea am ce am cu poporul  român! De aceea mă iau cu el de piept. (arătând către reportefon) De aceea îţi spun în faţă, poporul meu, eşti un ticălos, un popor de nimic! Şi-ţi strig acest adevăr în faţă! (urlând) Nu ca să te jignesc, sau hai, şi ca să te jignesc, ci ca să te schimbi! Să te schimbi dracului o dată, sau mai bine să dispari o dată de pe faţa pământului!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (tragic) Pentru că ce a fost istoria acestui popor? Un chin, o umilinţă continuă, o călcare în picioare care a durat două mii de ani! Ne-au călcat în picioare romanii, care ne-au omorât  bărbaţii  şi i-au dus la Roma în lanţuri. Aici în Dacia au violat femeile şi fiicele dacilor, s-au însurat cu ele şi aşa a apărut noul popor român! (mică pauză) Din cine a apărut noul popor? Din femeile îngrozite şi victimizate ale dacilor şi din scursorile Imperiului Latin. Din elementul genetic masculin cel mai stricat al Imperiului roman, aventurieri veniţi să se îmbogăţească aici. Element genetic stricat, care prin împerecherea cu elementul genetic feminin dac, l-a stricat şi pe acesta! De aici, din acest moment începe stricarea noastră ca popor! Din chiar momentul  genezei noastre! (respiră adânc)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Suntem un popor născut dintr-o crimă, dintr-una dintre cele mai mari crime ale istoriei umanităţii, crima, asasinatul unui popor asupra altui popor! (tare, plângând) Crima, asasinatul poporului roman, sau mai bine zis a adunăturii, a scursorii Imperiului Roman , adunate din toate provinciile şi aduse în Dacia să făptuiască distrugerea şi asasinarea poporului dac. (urlând de durere) Acum aţi înţeles de ce suntem noi un popor de asasini, care ne asasinăm geniile şi valorile ?! Pentru că suntem născuţi din asasini, pentru că suntem născuţi dintr-o mare crimă! Crima Imperiului roman asupra Daciei!  
 

(în momentul acesta pământul începe să huruie din nou
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (respirând adânc, are o expresie demenţială pe chip) Aţi auzit? Huruitul care pe mine mă înnebuneşte! Se surpă temeliile neamului. Mereu se surpă temelia neamului acesta. Pentru că a fost zidită pe locul unui omor. Pentru că este îmbibată de sângele dacilor ucişi, trădaţi până şi de nevestele lor, care s-au culcat cu romanii, ca apoi să dea naştere unui popor! (pare îngrozit)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Ascultaţi! Ascultaţi! In fiecare dintre noi, acolo, în adâncul  nostru, se aud temeliile surpându-se. Ele sunt înlăuntrul nostru, în adâncul, în subconştientul nostru. (tare, plângând) Şi până când n-o să facem ceva să ne purificăm, până când  n-o să ne schimbăm, aceste temelii se vor tot surpa. Până când  vom dispărea ca popor, dacă nu cumva clipa aceea este aproape! (tare) Dacă nu cumva ceasul acela a şi venit! (respiră adânc, gâfâie. Îi auzim plânsul  prelung, înăbuşit)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Acum înţelegeţi de ce am ceva cu poporul meu? De ce mă iau de piept cu el, ca atunci  când vrei să-l iei de piept să dai cu el de pământ? (către cer) Iată, Doamne, eu mă iau cu poporul meu de piept. Mă iau cu el la trântă , şi mai bine mor cu el de gât , decât să trăiesc aşa mai departe. Aşa, ca un laş, ca un amărât, ca o jigodie!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (cu degetul întins către sală) Hei, hei, generaţie tânără , generaţii tinere, care aţi fost lovite! După 1990, cei care termină o facultate sau un liceu nu au locuri de muncă, nu au o casă ca să se poată căsători. Sunteţi o generaţie lovită, trădată. Până şi ţiganii trăiesc mai bine în România decât noi, românii! (tare) Sunteţi generaţii trădate şi cei care v-au trădat şi care v-au condamnat au fost…părinţii voştri! (respiră adânc) şi părinţii voştri au fost o generaţie trădată, trădată de generaţia părinţilor, părinţilor voştri, cei care au pus bazele, premizele, cum se zicea atunci, ale comunismului în România! Şi părinţii părinţilor voştri au fost o generaţie trădată de părinţii lor! Şi uite aşa, până la începutul lumii! Amin!  
 

(huruitul se aude acum crescând  încet, atinge un punct culminant, apoi începe să descrească
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (mângâie  cu o dragoste nespusă funia, şi-o trece apoi pe după gât) Peste zece minute sau un sfert de oră mă voi sinucide. (se uită la ceas) Ce mă uimeşte în clipa aceasta este că nu simt nimic. (trist) Nu sunt nici emoţionat, nici speriat, nici îngrozit, nici fericit.

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Este ca şi cum actul acesta (trage de funie) nu ar avea nici o semnificaţie pentru mine. Ca şi cum m-aş duce undeva unde am mai fost şi unde nu mă aştept să găsesc nimic.  
 

(un bucium sună departe
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Si totuşi mă sinucid ca mod de a mă revolta împotriva poporului meu. Ca mod de a protesta împotriva nesimţirii, a inconştienţei şi a vinei lui în istorie! 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Dacă dumneata, dumneata care mergi în clipa aceasta pe stradă, sau priveşti la televizor, gândindu-te numai cum să te îmbogăţeşti şi nepăsându-ţi de nimic altceva, m-ai întreba de ce fac lucrul acesta, ţi-aş răspunde că-l fac cu speranţa că poporul acesta se va trezi dracului o dată în istorie! Că va avea şi el o zvâcnire  o dată în istorie, şi va avea şi el un pic de demnitate în istorie!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (mângâind funia) Constat că funia cu care o să mă sinucid este gingaş catifelată. Mângâind-o cu degetele  ai o senzaţie dulce plăcută. (către sală) Iar dacă cineva dintre dumneavoastră mi-ar spune aşa: domnule sinucigaş, dumneata confunzi noţiunea de societate românească cu cea de popor român . Societatea românească este societatea care există astăzi, în acest moment istoric. Este constituită de românii care trăim pe acest pământ, acum, în perioada aceasta de după căderea comunismului. Când societatea românească şi-a jefuit industria, economia, când ne-am făcut de râs în istorie. (mică pauză) Da, domnule sinucigaş, despre această societate românească poţi să spui că e o societate de hoţi şi de jigodii. (respiră adânc) Atenţiune! Eu spun despre societatea românească aflata în ultimii ani ai veacului XX că este o societate de hoţi şi de amărâţi. Pe de o parte hoţii care au jefuit economia şi s-au îmbogăţit, pe de alta amărâţii! Corect, nu ?! Da, dumneata, cel care mi-ai spune acest lucru, ţi-aş răspunde şi eu că este într-adevăr corect să afirmăm despre societatea românească actuală că este o societate de hoţi, pentru că peste 60 sau 70 la sută din cei care o formează sunt hoţi! Corect!? Precum la fel de corect este că mie mi-e silă de o asemenea societate. Că scuip pe o asemenea  societate. (respiră adânc) Ştiu, ştiu că nu toţi în această societate sunt hoţi, că mai sunt  10 sau 20 la sută din români  care sunt cinstiţi. Cu atât mai rău pentru ei. Aceştia sunt amărâţii şi săracii, sărăntocii societăţii! Ei, şi! Îşi merită soarta!  
 

(departe se aude dangătul unui clopot
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Bat clopotele. Acestea sunt clopotele care bat la înmormântarea mea. La moartea mea! (mică pauză) Sora mea şi prietenul ei, şi iubita mea şi fratele ei, au fost omorâţi la televiziune, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, de asasinii care ne-au chemat ca să ne împuşte. Iar dumneata, popor român, i-ai votat în alegerile din mai 1990 pe aceşti asasini, apoi i-ai mai votat încă o dată în septembrie 1992. Apoi încă o dată în noiembrie 1996, când, chipurile, a venit la putere Convenţia Democratică.  Nenorociţii, care s-au dovedit şi mai hoţi, şi mai nesătui! Şi îi vei mai vota încă o dată, şi încă o dată! Şi aceşti asasini, după ce au fost asasinii copiilor din decembrie  1989, au fost şi asasinii cuplului Ceauşescu, în ziua sfântă de Crăciun, tocmai ca să pângărească această zi. Tocmai ca să abată blestemul Lui Dumnezeu pe capul tău, popor de care-şi bat toţi joc! Şi călăii aceştia, după ce i-au omorât pe Ceauşeşti, au pus mâna, votaţi de dumneata, popor român, pe conducerea ţării. Şi după ce au pus mâna  pe conducerea ţării s-au apucat să omoare şi ţara aceasta! (tare, cu degetul întins, acuzator) Călăii aceştia au distrus economia românească, au distrus România împreună cu dumneata, popor român! Amândoi, dumneata şi călăii ţării, v-aţi coalizat ca să distrugeţi ţara!  
 

(clopotele se aud acum mai tare, mai aproape
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Auziţi clopotele ?! Eu sunt un sinucigaş. Uitaţi-vă, priviţi-mă! Sunt cu gâtul  în ştreang, în curând  voi atârna  în ştreang. (către sală) Să ştii, popor român, că-mi pare rău că m-am născut în dumneata! De mai multe ori m-am gândit  la lucrul acesta. Îmi pare rău că m-am născut în dumneata! (plânge) Aş fi vrut să mă nasc în alt popor, indiferent în care. Să mă fi născut în poporul ţiganilor, un popor de peste 400 milioane de oameni, întins pe suprafaţa întregii lumi. Sau să mă fi născut în poporul lui Izrael,  sau în poporul german, ori în poporul japonez. Numai în dumneata, popor român , pe pământul acesta blestemat, să nu mă fi născut!  
 

(se aude încet cum începe să crească huruitul care vine din adâncul  pământului
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (din ce în ce mai tare) Auzi, ţi se surpă temelia, popor român! Auzi zidul mănăstirii Argeşului cum se surpă!  De două mii de ani se surpă istoria poporului român şi el nu zice nimic. S-a învăţat ca un câine bătut de soartă să se târască prin istorie, bătut de toţi, scuipat  de toţi, călcat de toţi în picioare, cel mai rău şi cel mai oribil de politicienii lui, de aceste scârnăvii  blestemate! (tragic) Eu nu vreau să fiu fiul unui asemenea popor! Mi-e ruşine de ruşinea lui! (ascultă) Auziţi, ascultaţi! Huruie! Se surpă temelia în noi, temelia acestui neam, continuu, ceas cu ceas, de la începutul lumii!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Am citit cu câtva  timp în urmă cartea unui critic literar, Nicolae Georgescu, intitulată “A doua viaţă a lui Mihai Eminescu”, în care autorul demonstra cu argumente arhisuficiente că Eminescu a fost asasinat. (repetă) Asasinat! Aa-sa-si-nat! Marginalizat şi asasinat la indicaţia francmasonilor Titu Maiorescu, Petre Carp şi alţii, ca Eminescu să nu afle de Pactul secret încheiat de Carol I cu Germania şi Austroungaria. Ei bine, deci s-a aflat că Eminescu, sfântul şi geniul  acestui  neam, a fost asasinat în cel mai murdar mod! în cel mai oribil mod!  
 

(mică pauză, clopotele se aud acum mai slab) 
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (este foarte tulburat, îşi duce mâna la inimă) Să vă spun ceva. Eu după ce am citit  această carte n-am mai fost om o săptămână. Pentru că Mihai Eminescu simbolizează însuşi poporul român. Cine l-a asasinat, batjocorindu-l pe Mihai Eminescu, şi-a bătut joc şi a asasinat însuşi poporul român. (tare) A scuipat pe poporul român . (tace)

MIHAI RĂDĂCINĂ: (tare, plângând) Ei, bine, popor român, eu dacă aş fi fost poporul român , după ce aş fi  aflat cum a fost scuipat şi asasinat Mihai Eminescu , aş fi urlat de durere o lună de zile. (urlând) Aş fi plâns  în hohote! Aş fi urlat de durere! (respiră adânc) Or, dumitale, nici nu ţi-a păsat,  popor român! Te-a durut în fund, popor român, că geniul şi  martirul dumitale a fost asasinat! (se lasă un moment lung de tăcere) Iată de ce mi-a fost ruşine de dumneata, popor român! (apăsat) Iată de ce mă sinucid. (plânge)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Dacă dumneata, omule de pe stradă, muncitorule, ţăranule, dascălule, ori care ai fi, m-ai întreba dacă eu am dreptul să-i spun ce i-am spus poporului român? (mică pauză) In fond eu nu sunt decât o celulă a marelui organism care este poporul român. Are ea o celulă dreptul să-i reproşeze organismului din care face parte că este un organism stricat, bolnav? Că este revoltată împotriva lui, a organismului, pentru că ea, celula, este nefericită din pricina lui? Am eu dreptul să-i spun în faţă aceste lucruri poporului român? (meditează) Sigur că am. Ba mai mult, îi spun aceste adevăruri în faţă. (urlând) Da, popor român, sunt revoltat pe dumneata, pentru că din cauza dumitale sunt eu fiinţă nefericită! Pentru că din cauza dumitale viaţa mea nu a fost viaţă! A fost un chin. O umilinţă! (tace brusc, plânge)

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Sub Ceauşescu auzeai la cozi, vorbeam în şoaptă, toţi vorbeam: suntem un popor de hoţi, suntem un popor de jigodii, suntem un popor de laşi. Dar am eu sau dumneata, avem noi voie să spunem despre poporul din care facem parte şi care pe lângă noi este un uriaş, că este un popor laş? Că este un popor de jigodii? (mică pauză. Se gândeşte). Păi dacă acesta este adevărul, dacă acesta este Adevărul, nu numai că am voie să-i spun poporului meu în faţă că este un popor laş sau un popor perfid, (apăsat, tare) ci este de datoria mea ca fiinţă umană să-i spun acest adevăr în faţă! Pentru că spunându-i  adevărul în faţă eu îl ajut astfel să se îndrepte. Pe când dacă îi ascund adevărul îi fac rău, nu-l voi ajuta câtuşi de puţin să se îndrepte!  
 

(sirena unei salvări se aude din ce în ce mai tare, ca şi cum salvarea chiar s-ar apropia
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Îmi pun această problemă, omule de pe stradă, nu că mi-e frică, deşi este foarte adevărat, îmi este frică să nu greşesc. Înainte de a muri îmi este foarte frică să nu greşesc. Vreau să trec dincolo cu inima curată. (respiră adânc) Într-adevăr societatea românească din cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost o societate de hoţi, pentru că hoţii au fost mereu peste jumătate din populaţia matură. Acesta este adevărul! A fost şi este o societate coruptă, meschină, o societate de curve caracteriale, de lichele. (respiră) Oamenii cinstiţi, pentru că au fost şi din aceştia, au fost 10, 15, 20 la sută, nu au fost mai mulţi de 25, 30 la sută în nici un caz. (se gândeşte) Da, dar poporul român nu este societatea românească de astăzi sau de ieri. (tare) El este societatea de astăzi plus toţi strămoşii noştri până la începutul istoriei noastre.  
 

(sirena salvării se îndepărtează acum, dangătul unui clopot se aude din ce în ce mai aproape
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Pot eu să spun despre societatea de azi şi despre strămoşii noştri, atât de chinuiţi, că au fost hoţi ?! (respiră adânc) Da, partea de sus, stratul de sus al societăţii, politicienii, negustorii, boierii, despre aceştia pot să spun. ”I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”, spunea Eminescu despre clasa de sus a societăţii. Da, dar ţărănimea, clasa bazală, a fost o clasă de oameni cinstiţi. Deci nu pot să spun despre poporul român  că a fost un popor de hoţi. Şi nici că este un popor de hoţi. Hoţii au fost pe parcursul istoriei lui 10-20 sau 30 la sută. In veacul XX raportul s-a inversat, acum cei cinstiţi sunt 10-20 la sută.  
 

(acum clopotele bat tare, încep să vuiască
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  Eu mă voi sinucide, oameni buni. Vă las dumneavoastră această sarcină, să vă gândiţi dacă suntem sau nu  un popor de hoţi. Eu zic că suntem unul dintre cele mai triste popoare din istorie, unul dintre cele mai jalnice. Unul dintre popoarele cele mai călcate în picioare, batjocorite! (tare) Da, dar noi, noi suntem în primul rând vinovaţi de lucrul acesta! Noi am fost cei care i-am invitat pe alţii să ne batjocorească, să ne fure, să ne calce în picioare. Iar atunci când aceştia nu au venit, ne-am călcat noi singuri în picioare, ne-am jefuit noi singuri. Aşa cum ne-am jefuit economia după căderea lui Ceauşescu de n-a mai rămas nimic din ea! (urlând  de durere) De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că avem în noi morbul autodistrugerii, sămânţa sinuciderii, avem în noi gena aceea  care ne determină să ne facem rău singuri. Şi de-a lungul istoriei ne-am făcut îngrozitor de mult rău. Atât de mult rău încât eu sunt îngrozit de dumneata , popor român!

MIHAI RĂDĂCINĂ: (ridică ştreangul mai sus, după ce se urcă pe o trupină) Eu sunt un om îngrozit şi scârbit de poporul meu. Poporul meu  este un popor sinucigaş. El nu ştie cum să se sinucidă în istorie şi atunci începe să-şi facă singur rău. Dar îşi face rău într-un mod murdar! (oftând) Asta este, dragă tânără generaţie, care îţi petreci viaţa prin baruri, prin discoteci, care ai prins gustul drogurilor!

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (priveşte trist înainte. Nu se uită, de fapt, la nimic. Poate se gândeşte la ceva) Aşa a fost să fie! Aşa a fost să fie şi destinul poporului român. Aşa a fost să fie şi destinul meu. Să-mi pun capăt zilelor, undeva pe un pisc, în munţi. (clopotele se aud mai clar şi mai aproape) După ce voi muri, voi sta probabil un timp până mă va găsi cineva atârnând  în ştreang.  
 

(buciumul se aude şi el jalnic
 

MIHAI RĂDĂCINĂ:  (trist, meditând) Nu cumva destinul meu seamănă cu destinul poporului român?  (respiră adânc, tragic) Adevărul este, poporul meu, că te-am iubit extraordinar  şi profund, îngrozitor de profund. Mă sinucid ca protest împotriva dumitale, popor al meu! Îmi este milă de dumneata, dar şi de mine de mi se rupe inima! (tulnicul se aude când  mai aproape, când mai departe. Cu mâna întinsă înainte) Pe dumneata, societate românească ,  te detest!  (tare, ca şi cum i-ar striga  cuiva în faţă) Societate de hoţi şi de amărâţi! Societate de călăi şi de victime! Societate murdară! (urlând  de durere) Te scuip în faţă! (scuipă) Ptiu! Ptiu! Du-te-n mă-ta! Du-te-n mă-ta de societate cinică şi inconştientă! De societate bolnavă! Te scuip în faţă şi te blestem! Alege-s-ar praful de tine! Alege-s-ar praful de tine, Curvo, ce eşti!  
 

(clopotele şi buciumul se aud  mai aproape, mai tare. În momentul acesta îl vedem cum trage de funie ca să se urce mai sus. Se urcă în vârful  picioarelor pe trupină, îşi face vânt , după care împinge trupina cu piciorul drept. Aceasta se rostogoleşte încet. Acum trupul îi atârnă în ştreang, cu chipul împăcat. Vedem trupul cum se dălnăie înainte şi înapoi. Clopotele se aud mai tare. Tot mai tare. Acum vuiesc, dramatic, asurzitor. Acum trupul i se leagănă mai încet. Pare că s-a oprit. În timp ce cortina coboară încet, încet, clopotele vuiesc asurzitor
 

 

SFÂRŞIT  

  Aminteste-ti datele mele