Cǎprioara mecanicǎ, de Laurentiu Budau


Motto:
“Ce minunat orăşel e Toulouse-ul în mai!/ Încǎ mai poartǎ nostalgia umbreluţelor de dantelǎ şi a demodatelor pǎlǎrioare de pai...”


L A U R E N Ţ I U B U D Ă U

CĂPRIOARA MECANICĂ


Personajele:

Éloise – 43 de ani
Hubert – 34 de ani




- 2013 -



SCENA 1
(Éloise, Hubert)
O mansardă total atipică.

ÉLOISE (veselă): Salut, Hubert!
HUBERT: ...
ÉLOISE: Salut, salut, “frate” Hubert!
HUBERT (cu jumătate de gură): Salut!
ÉLOISE: Doamne! Iar ai privirea aceea... Mǎ termini! Ce-i cu schema asta de urs morocănos?! Surprinde-mǎ!
HUBERT (izbucnind): De ce-ai întârziat, iubito?... Éloise, mă auzi? Uitǎ-te-n ochii mei mari, încercănaţi, Éloise!
ÉLOISE: Ce-ai mai aflat?! Ce mai ştii?! Ce-ai mai descoperit?!... Cum, nu îţi aminteşti, Hubert?! Imposibil. Pe vremea asta chiar şi taxiurile Deluxe fac aproape dublu ca timp... Pariu? N-am întârziat deloc, tristule; chiar am venit mai devreme cu un sfert de ceas. (îşi scutură pelerina udă pe hol) Am venit mai devreme cu un sfert de ceas, exact, dar exact aşa cum ţi-am promis? (iritată) Am venit? Am venit! Pe bune! E un record notabil, nu? Să vii pe jos, tocmai de la Place de la Duchesse, în numai douăzeci şi trei de minute, e un adevărat record. Data trecută am făcut aproape douăzeci şi şapte de minute, cu toate că era o zi absolut remarcabilă, cu toate cǎ aş fi putut sǎ mǎ bucur mai mult, mult mai mult de prospeţimea ei nesperată. Crede-mǎ, nu sunt o plantǎ de serǎ, nu sunt o plantǎ de apartament!...
HUBERT: Sǎ zicem… Ce veşti proaspete ai adus? ...E vreo speranţă? Mai e loc pentru vreo speranţă?
ÉLOISE: Şi în groapǎ mai e loc pentru o speranţă, ba chiar pentru vreo două, gelosule. Spuneai cǎ ştii... “Sǎ vedem... Sǎ mai aşteptǎm.. Sǎ mai încercǎm....” Aceleaşi, aceleaşi rǎspunsuri seci, din păcate, iubi... Trebuie să avem răbdare, mult mai multă răbdare. Una infinită. Unele cupluri au avut de aşteptat şi câte zece, cincisprezece, douăzeci de ani... Nu te bosumfla. Trebuie să mai “lucrăm intens”... N-ai renunţat, sper, la tehnica tradiţionalǎ, la pescuitul cu râme şi vermişori, nu-i aşa?
HUBERT: Mda… Ce porcărie interminabilă! Sper că ginecologul ăla tembel, aiuritul ăla flocos, n-a mai încercat să întreprindă nimic din cǎcǎţeii lui roz în afara procedurii standard... Sper c-a folosit mǎnuşile lui sterilizate, sper că n-a mai încercat să te pipăie la nesfârşit...
ÉLOISE: De papă-lapte ăla de Antoine vorbeşti?! Ce irosire de imaginaţie! Lasǎ-l! E total inofensiv, iubitule. Crede-mă! Sǎ-l vezi cum se face ca un homar fiert când îmi spune, cu o voce extrem de sfâşiatǎ, sǎ mǎ pregǎtesc de consult şi eu mǎ prefac cǎ nu înţeleg absolut nimic... E plecat pentru câteva luni, pentru un schimb de experienţă la Tokyo. E dus. S-ar putea să rămână pe acolo. Definitiv.
HUBERT: Mare pagubǎ. Crezi cǎ ǎia n-au pǎmpǎlǎii lor permanenţi? Nu cred c-am să reuşesc să-i duc dorul. N-aş vrea sǎ ne întâlnim, vreodatǎ, pe stradǎ cu el şi sǎ trebuiascǎ sǎ-l salut respectuos ori sǎ-i strâng mâna aia... Mi-ai cumpărat ţigări?
ÉLOISE: Ţâfnoasa de Madeleine nu prea mai vrea să dea la bucată, zice că i-e frică de noile amenzi. S-au schimbat şi inspectorii pe care-i ştia...
HUBERT: Ce treabă am eu cu baborniţa, cu fornăita aia umflată de pe colţ? (agresiv) Mi-ai cumpărat sau nu ţigări?
ÉLOISE (îi aruncă pachetul de Gauloises): Eşti cam ciufut azi! Ce ai?! Ce dracu’ mai ai?! Să ştii că nu m-am tăvălit cu nimeni, nici măcar cu mine însămi... Clar?
HUBERT: Nici eu. N-am ieşit de aici de cinci sǎptǎmâni. Atât, atât de cuminte, de când te cunosc, n-am fost nici măcar în burta mamei.
ÉLOISE: Da, da! Fǎrǎ discuţii interminabile despre mame, despre bietele noastre mame pe post de capre ispǎşitoare. Clar? Mǎcar azi nu vreau sǎ sughiţe... Aşa îmi trebuie dacǎ m-am încurcat cu un puţoi, dacǎ l-am luat de crescut… Să nu îndrăzneşti să mă mai jigneşti, să nu îndrăzneşti să ne mai faci curve. Ai înţeles? (îl trage de păr)
HUBERT: Éloise, scumpo! Nu cunosc termenul. Defel. Îmi este complet străin. Ce sunt licenţele, ce sunt cuvintele astea buruienoase?
ÉLOISE: Hai, hai! Să nu îndrăzneşti să o negi! Chiar dacă n-ai îndrăznit s-o zici, ai gândit-o. Simplu. Nu-i aşa c-ai gândit-o? Să nu-mi spui că n-ai gândit-o!
HUBERT: Éloise!!!
ÉLOISE: Ce te macinǎ? Iar ai privirea aceea care prevesteşte ceva. Ai gândit-o sau nu, Hubert? (îl trage şi mai tare de păr)
HUBERT: Nu fi ridicolă! Ştii bine că parazitul tău preferat n-a avut cum să se gândeascǎ la aşa ceva. A avut mintea ocupată cu nişte lecturi foarte interesante.
ÉLOISE: Nu ştiu.
HUBERT: Crede-mă! Toată ziua am citit Goethe. Goethe, Goethe şi iar Goethe!
ÉLOISE: Ai trecut frontul de la ruşi la nemţi. Trădătorule… Ăsta da progres materializat!
HUBERT: Da’ de unde, în ultima perioadǎ am fost foarte preocupat de Linia Maginot, n-am avut cum să mă gândesc la ceea ce spui, la ceea ce insinuezi că m-am gândit, pentru că eram concentrat total asupra lecturii, asupra “eventualelor” sensuri… Da, da, absorbit. Total, înţelegi? Pentru mine eşti o sfântă. Una de top.
ÉLOISE (înmuiatǎ): Hai, hai! Pentru mine eşti un om, doar un bonom. Unul foarte special. Unul cu un milion de defecte şi cu o singurǎ calitate. Primul şi ultimul exemplar de Homo sapiens neanderthalensis din viaţa mea. Singurul care cred că mă interesează cu adevărat ca mascul alfa.
HUBERT (pluseazǎ): Şi tu pentru mine eşti la fel, Éloise. O sfântă foarte interesantă. Foarte exemplarǎ. Foarte complexǎ. Foarte, foarte darnicǎ.
ÉLOISE: Mai spune-o o datǎ!
HUBERT: O sfântă foarte, extrem de interesantă. Una foarte dulce. Da, Éloise. Una necanonizatǎ, desigur... "Verweille doch! Du bist so schön!"
ÉLOISE: Şi atunci, dacǎ vrem sǎ pǎstrǎm clipa asta care ni se pare frumoasǎ, de ce trebuie sǎ ne certăm tot timpul ca nişte tembeli, ca nişte muşte călăritoare lipsite de cap?! Ce rost?! De ce trebuie sǎ ne ştie toatǎ strada, tot cartierul?! Nu te înţeleg, Hubert! De ce arunci în stânga şi în dreapta cu scursuri fetide, cu mizerii care put, cu miasmele egoismului tǎu?
HUBERT: Aşa ţi se pare, ”dragă”, că fac, cǎ manevrez “împuţiciuni”?
ÉLOISE: Bineînţeles, iubitule, bineînţeles! Am un nas foarte fin, foarte la locul lui, care detecteazǎ foarte prompt “inutilitǎţile”... Şi apoi “nu mi se pare”, chiar o faci foarte demonstrativ, aproape studiat! Mai ales de când ai fost pus pe tuşǎ...
HUBERT: Te înşeli groaznic! N-am fost pus pe tuşǎ, am renunţat singur la ceva ce nu-mi convenea, la ceva ce nu mi se potrivea deloc. Nu e cazul sǎ-mi reaminteşti. Ştii cǎ sunt deschis la orice provocǎri, la tot soiul de propuneri bizare. Cred cǎ sunt fǎcut pentru lucruri mai mǎreţe decât slujba aia de rahat la care trebuia sǎ stau drepţi toatǎ ziulica şi sǎ dau din cap ca un papagal cu cravatǎ... Ai fost, eşti singura femeie din viaţa mea. Înţelege-mǎ! Sunt dependent de pǎrul tǎu, de mirosul tǎu, de coapsele tale falnice, de banii pe care-i câştigi cu ţârâita din meditaţii; pânǎ şi de uzata poşeta ta aiuristicǎ cu ciulini verzi.
ÉLOISE: Gagiu’, nu sunt ciulini, sunt edelweiss!
HUBERT: Edelweiss?!
ÉLOISE: Flori de colţ, ignorantule, flori de colţ, nu flori care se pun la colţ!
HUBERT: Ha, ha! Şi atunci dacǎ sunt aşa cum spui tu, flori de colţ, de ce scrie pe ele edelweiss?!
ÉLOISE: Pentru cǎ aşa spun nemţii şi austriecii la floarea asta inaccesibilǎ: edelweiss. Pentru ei e simbolul iubirii neîntinate, simbolul puritǎţii veşnice. Cândva, din râvna neostoitǎ de a o culege pentru iubitele lor, piereau anual 20-30 din cei mai puternici şi chipeşi bǎrbaţi ai Austriei. Ăia, da, bǎrbaţi adevǎraţi nu ca refuzaţii la export ai noştri! Au un adevǎrat cult pentru floarea asta extrem de rarǎ.
HUBERT: Edelweiss, ne-edelweiss, dacă aş afla, Éloise, că te-a atins cineva, fie chiar şi cu un singur deget; că te-a mângâiat, chiar şi accidental, chiar şi numai pe obraz; aş fi în stare să omor într-un mod foarte spectaculos şi definitiv pe toţi bǎrbaţii adevǎraţi de care pomeneşti.
ÉLOISE: Idem. Şi eu sunt dependentǎ de cureaua ta plinǎ de capse şi sirene, de perciunii tǎi rǎvǎşiţi, de puerilele, crizele tale repetate... Jură pe Biblie că e exact, că e întocmai aşa cum o spui.
HUBERT: Éloise, doar ştii că sunt ateu, unul convins. Unul marxist... Ce folos?! De ce forţezi nota? Cum să jur pe ceva în care nu cred nicio iotă?!
ÉLOISE: Te-am prins! Doar n-ai vrea sǎ juri pe un pantof scâlciat sau pe robotul de bucǎtǎrie?! Cu atât mai mult... Juri odatǎ sau nu?
HUBERT: Mamǎǎǎ care faci gogoşi! Iartǎ-mǎ, prietene, iartǎ-mǎ Karl! Sper cǎ nu e un sacrilegiu, “Edelweiss”... Pe Biblie? ...Insişti? ...Chiar pe Biblie?!
ÉLOISE: Da, doar nu pe Capitalul prietenului tǎu imaginar, pe Mersul Trenurilor ori pe agenda mea cu reţete de sushi. Pentru tine nu e decât o simplă carte fǎcutǎ din celulozǎ reciclatǎ. Ca şi Marx, dealtfel, neamţul ǎla pe care-l consideri plictisitor şi din care, totuşi, citeşti foarte conştiincios de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, pân-se face primǎvarǎ... Pentru mine e totul, domnule Antifaust... Juri sau continui sǎ mǎ înjuri?
HUBERT: Bine, jur... Jur! Jur! JUR!!!... Te-ai calmat? Te-ai potolit? Eşti mulţumitǎ, acum?
ÉLOISE: Foarte. Pentru moment, da. Total. Existǎ numai un singur mod în care pot sǎ ţi-o demonstrez. Unul clasic.
HUBERT: De acord... Care spuneai cǎ e calitatea mea? Sper cǎ nu mi-e absenţa?
ÉLOISE: Acel lucru care mie îmi lipseşte total.
HUBERT: Ceee?! (aprinde o ţigarǎ invers)


SCENA 2
(Éloise)
Un confesional cu elemente excesiv de gotice.

ÉLOISE (şoptit): Binecuvântează-mă... Tot eu! Da, tot eu sunt! Da, da, “nebuna aia rea de ieri”, “vorbăreaţa”, “mahalagioaica”; mai nou, din necunoştinţǎ de cauzǎ, mi se mai spune şi Edelweiss. “Nebuna de profesoară”, da!... Şi ce, ce dacă am fost şi ieri şi alaltăieri şi toată săptămâna trecută?! Asta-i bună!!! Doar nu e cu abonament… De ce să fiu scurtă, foarte scurtă când pot sǎ fiu lungǎ, foarte lungǎ, aproape interminabilǎ?! Nu pot sǎ vii cu un rezumat, cu un referat al pǎcatelor la duhovnic; totul trebuie depǎnat, despicat pe îndelete, pus cap la cap, dezbǎtut, analizat...
De ce, de ce să mă duc la un psiholog care, la rândul lui, se duce şi el să fie “pshihologit” la un alt psiholog? Doar nu sunt dusă cu pluta. Numai cei care simt că încep s-o ia razna se duc călare la psiholog. Eu nu fac parte, padre, din liga asta, nici nu simt c-o iau razna ori că-mi filează lampa de imagine sau de sunet; numai că vreau, odată şi odată, să mă lămuresc... Da, da, o lămurire definitivă asupra rostului acestei vieţi de mizerie, asupra acestei vieţi de cǎcat, asta caut. “Cǎcat” nu e un cuvânt prea frumos?! Scuze, sǎ-l înfrumuseţǎm atunci!
Nu ştiam cǎ la confesional nu trebuie sǎ exprimi, înainte de toate, adevǎrul. Şi, Adevǎrul, de cele mai multe ori, nu este taman unul tocmai frumos... Sunteţi duhovnic sau manager? N-aţi predicat la amvon că trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu doar în Biserică şi nicidecum în păduri, nu în prăpăstii, nu în lanurile de mac, de cânepă indiană ori de năut? De ce ar trebui să-L caut, musai, într-un cabinet psihologic? Ce interes aveţi? N-aveţi niciunul? Nu e rudă cu dumneavoastră, nu luaţi procente? Sigur? Bine, atunci am să vin de câte ori o să am eu chef şi o să mă simt cu sufletul încărcat. Da, da, ca un creştin regulamentar şi foarte pragmatic...
Şi ce?! Ce dacă mai sunt şi alte suflete care vor să se destăinuie? Treaba lor. Chestie de orar. Să aştepte cuviincios la rând. Dacă am învăţat ceva din viaţa asta de... până acum e că trebuie să-ţi aştepţi cuviincios rândul. La orice, chiar şi la fericire, chiar şi la amputare. Foarte cuviincios... Calm! N-am văzut încă pe nimeni îmbulzindu-se în spatele meu, în afara celor două babe de la lumânări care îşi fac veacul pe aici ca să mai facă niscaiva economie la facturile de încălzire de acasă... Ce vorbă e asta, tataie?! ...Da, încep! Încep!
Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit! Am spus odată că-mi pare rău. Sincer. Sigur, desigur că-mi pare rău. De ce sǎ nu-mi parǎ rǎu? Da, da, pânǎ la al şaptelea cer şi înapoi. Îmi pare foarte rǎu, dar nu prea regret... Am făcut de toate, cu mare bucurie şi osârdie, de nenumărate ori; numai două lucruri nu... Nu, nu. Categoric. Sincer. Sigur nu... Nu am ucis pe nimeni şi nu mi-am înşelat bărbatul. Punct. Crimǎ - nu, desfrânare – nici atât. De fapt, dacă mi-aş pune puţin capul la contribuţie, cred că aş fi în stare să şi ucid, numai ca să nu-mi înşel bărbatul. E atât de pârlit încât eu îi sunt singura bogǎţie. De altfel, o recunoaşte şi el, dar foarte rar, doar atunci când simte că mă pierde...
Nu-l cunoaşteţi, n-aveţi de unde să-l cunoaşteţi. A lucrat, acum nu mai lucrează nicăieri. Din principiu, pânǎ gâseşte ceva conform pregǎtirii sale aberante... De ce vreţi sǎ mǎ trageţi de limbǎ? De ce sǎ mǎ-ntrebaţi?! Care e rostul acestor “nevinovate” întrebǎri? Exclus. Nu, nu-l cunoaşteţi, n-aveţi de unde sǎ-l cunoaşteţi. În niciun caz. Nu, nu e de aici din oraş. Nu, nu e de nicǎieri. E atât de pur şi de bun încât, pe lângă el, mă simt numai vrednică de aruncat pe toboganul iadului, în flăcările lui cele mai înalte; acolo unde temperaturile depăşesc dupǎ aprecierile unora, în mod obişnuit, 2.000 de grade Celsius. Nici cele mai pure, nici cele mai speciale oţeluri nu le rezistă, nu au cum să reziste la această temperatură...
Nu, nu e soţul meu, conform canoanelor religioase; logic, n-are cum să fie bărbatul meu şi asta e mai tare decât a fi soţul meu cu acte şi cununie. Bunǎ, nu?! ...Alo! De ce să mă arătaţi cu degetul la predici?! Nu pot să-l târâi în faţa altarului pentru că e ateu. A-T-E-U! Foarte convins. Nu cunoaşteţi termenul?! Ce-i aşa greu de-nţeles? Aşa a fost crescut, aşa a fost educat. Aşa cum şi eu sunt o ultra-religioasă. Foarte convinsă. Foarte educată... Cum? Care e problema mea? Care e problema mea?! Na-ţi-o bunǎ! Pentru asta am venit aici, ca să aflu... Aţi adormit?! ...CARE E PROBLEMA MEA?!!! ...De fapt, care e problema dumneavoastrǎ?!

SCENA 3
(Éloise, Hubert)
Aceeaşi mansardă atipică.

HUBERT: Liberation?!
ÉLOISE: Da. Ce e cu faţa asta lungǎ de berbec? Ăsta e ziarul pe care mi l-ai cerut atât de insistent, nu-i aşa?
HUBERT: Nu mai contează... Tot o fiţuică abjectă până la urmă.
ÉLOISE: Ce, voiai să-ţi iau Pif sau Internaţionala Socialistǎ, puiule?! Prrr! Să ştii că şi Liberation are Mică publicitate, să ştii că şi în Liberation se găsesc gârlă anunţuri cu oferte de muncă pentru disperaţi...
HUBERT: Serios? Ce ignorant... N-am ştiut!
ÉLOISE: Am spus ceva nepotrivit, ceva nepoliticos, Hubert?
HUBERT: Da’ de unde! Tu vorbeşti în ode şi eu trebuie să-mi muşc până la sânge limba... Tu scoţi numai perle standard pe gură, numai vorbe de duh; tu scoţi numai mărgăritare... Tu niciodată nu eşti în stare, nu poţi să spui ceva nepotrivit, tu eşti perfecţiunea întruchipată, “Edelweiss”! Tu...
ÉLOISE: Éloise!
HUBERT: Da.
ÉLOISE: Da, ce?
HUBERT: Da, adică da. Adicǎ tu.
ÉLOISE: Înceteazǎ. Nu mă mai lua la mişto. Mǎ simt. Să ştii că proasta din faţa ta ar face tot ce-i stă în putinţă ca să te facǎ nefericit, dacǎ asta te-ar putea face cu adevărat fericit, dar trebuie să-ţi aduci şi tu partea de contribuţie. Aia minimală, aia nasoală. Nu putem sta zilnic în colivia asta ca o pereche de peruşi şi să divagăm interminabil despre capse ori şireturi.
HUBERT: Ale cui? Eu unul port fără!
ÉLOISE: Hubert! Faptul că te-au dat afară cretinii ăia n-a fost decât o simplă întâmplare, o combinaţie nenorocită de factori. Crede-mă. O iei prea, prea personal. Oricând poţi să ţi-o demonstrezi, să le-o demonstrezi tuturor că s-au înşelat, cǎ eşti foarte bun, cǎ eşti extrem de capabil. Oricând poţi s-o iei, fǎrǎ remuşcǎri, de la capăt. Eşti un adevǎrat vulcan.
HUBERT: Da. Unul stins.
ÉLOISE: Ai doar treizeci şi patru de ani, cu nouǎ mai puţin decât mine... Poţi sǎ recuperezi, sǎ te reîntorci la start cu chiloţii schimbaţi. I se poate întâmpla oricui. Nu e absolut nicio ruşine. N-ar trebui sâ-ţi faci inutile procese de conştiinţǎ. N-ai depăşit decât cu un an vârsta cristică.
HUBERT: Cea cristică, da; cea critică, nu, încă nu... Eşti tare bună la teorie, madam Furlifus. Imbatabilǎ chiar. As. De ce doreşti cu atâta asiduitate să mă schimbi? Credeam că-ţi plac aşa cum sunt.
ÉLOISE: Nu suntem îngeri, chiar dacă, din când în când, ne place s-o credem. Din când în când, trebuie să ne mai şi hrănim, şi nu doar spiritual, înţelegi?
HUBERT: Câtă dreptate ai, muzo. Până şi minunaţii porumbei ai pǎcii se hrănesc, până şi minunaţii porumbeii ai pǎcii se găinăţează. Puah! Până şi porumbeii ai pǎcii fac ouă, iar din ouţele porumbeilor pǎcii ies puii vii ai porumbeilor pǎcii care, la rândul lor, trebuie sǎ fie hrǎniţi sistematic... Ce prozaic, Edelweiis a mea, ce prozaic! Total prozaic!
ÉLOISE: Eşti cinic!
HUBERT: Nu sunt cinic. Sunt exact! Sunt idealist! Sunt clinic! Sunt francez! (patetic) “C'est la lutte finale/ Groupons-nous, et demain/ L'Internationale/ Sera le genre humain..”
ÉLOISE: De ce interpretezi Internaţionala? De ce o reinterpretezi?
HUBERT: Aşa ţi se pare, cǎ am faţǎ de interpret?!
ÉLOISE: Ce facem, o luăm de la capăt?
HUBERT: Continuăm. (imitǎ un gong) Actul al doilea!
ÉLOISE: Scena întâi: “Un copil nu se creşte cu teze şi antiteze!”
HUBERT: Dar cu ce?! Cu piuneze, asta vrei sǎ insinuezi??
ÉLOISE: Cu pâine albă ori neagră. Simplu.
HUBERT: Touché, Pussy Cat! Touché! Extraordinar! N-am ştiut, CMSS-istule! Da, da, faci parte din Consiliul Marelui Sistem al Supravieţuirii. Eşti un adevǎrat ghid al medierii crizelor domestice în evoluţie. Eşti o adevǎratǎ institutoare. Una de rasǎ. Ai o bulinǎ albǎ! Poţi sǎ ţi-o pui cu mândrie la reverul tǎu generos. Cu adevǎrat faci parte din Sistem, din Marele Sistem Centralizator.
ÉLOISE: Gârlǎ, frate, gârlǎ! Curg, curg! Uită-te şi tu câte anunţuri de angajare. Maximum trei. Uită-te şi tu câte oferte tentante. Maximum una. Ah, ce zile frumoase am apucat! Calm! Ar fi putut să fie şi mai rău.
HUBERT: N-am de gând să mă specializez în ştersul babalâcilor la fund.
ÉLOISE: Curaj! Trebuie sǎ începi de undeva. Doar n-ai vrea sǎ trişezi, sǎ-i speli doar pe faţǎ.
HUBERT: Nu mă dau în vânt după cei atinşi de aripile duhului Alzheimer... Ai înţeles?
ÉLOISE: Ia-o uşor. Uite, ăsta din josul paginii chiar sună tentant: “Căutăm tânăr ambiţios, inteligent şi prezentabil pentru manevrarea Iepurelui Mecanic pe domeniul Krauss. Se cere seriozitate şi discreţie.”... Ce naiba e Iepurele Mecanic ăsta?
HUBERT: Imposibil să nu fi văzut vreodată chestia asta la televizor. O bucată de blană trasă cu repeziciune de un fir lung de patru-cinci sute de metri, la capătul căruia se află un motor. E folosit la concursuri şi antrenamentele ogarilor. O momeală sintetică, mai bine zis.
ÉLOISE: Nu pare ceva greu. Stai pe scaun şi apeşi pe un buton, maximum două.
HUBERT: Alo! Nu ştiam că trebuie să fii terminat un doctorat în psihologie ca să ajungi maestru căţelar.
ÉLOISE: Nu dramatiza! Îţi plac animǎluţele, Hubert! Sunt convinsǎ! Ştiu cǎ-ţi plac enorm, dar nu-ţi place s-o arǎţi defel. De asta şi convieţuim împreună. Şi apoi, ia-o ca pe ceva foarte pasager. Mai ales că, până la sfârşit, s-ar putea să-ţi şi placă cu adevǎrat încât sǎ faci şi o pasiune de-o viaţǎ pentru chestia asta bizarǎ. O ieşire temporarǎ din situaţie. O să te învârţi, totuşi, printre nobili cufuriţi, printre marchizi, printre lorzi, duci, baroni şi conţi.
HUBERT: Mai precis, printre javrele lor supraapreciate.
ÉLOISE: Animǎluţe, da. Mare scofală. Pot să pun pariu că “potăile” alea sunt mai bine, mult mai bine hrănite decât mine şi tine la un loc. Pot să pun pariu că fiecare dintre ele are un medic, un bucătar şi un coafor personal, plus unul cu papion care le scoate la plimbare... Tu ai un medic, un coafor şi un bucătar personal? Ai? N-ai! De pe urma “javrelor” ălora de lux o să-ţi câştigi existenţa... Nu e ceva minunat?
HUBERT: Absolut. E chiar sublim. Vrei să mă vezi cât mai departe de tine ca să-ţi poţi face de cap.
ÉLOISE: Desigur... Da, am o preferinţă acerbǎ pentru instalatorii care adoră lintea, varza murată şi fasolea mexicană cu cârnaţi afumaţi. Lasă-mă, Hubert! Devii chiar previzibil de plictisitor. Unul extrem de acru. Şi apoi nu uita: sfântul Hubert este patronul vânătorii şi protector împotriva cănilor turbaţi… Ham-ham!
HUBERT: Unu la zero. N-am remarcat aspectul religios al problemei... Ce număr de telefon ziceai că scrie sub anunţ?

SCENA 4
(Éloise)
Acelaşi confesional cu aceleaşi elemente excesiv de gotice.

ÉLOISE: Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit! Da, tot eu, tot eu sunt. Edelweiss, da, cea care dă meditaţii copiilor născuţi plictisiţi... De unde ştiţi cum mă cheamă?! De pe poşetă?! Tot de la mine? Aha, de data trecută! Desigur, tot de la mine, sparta de mine... Scuze. Nu, nu, azi; cu părere de bine, nu stau mult, nu stau prea mult, am treabă, am foarte multe de isprăvit, am foartă multă treabă; înţelegeţi-mă, monseniore, am o groază, o grămadă de treabă. Trebuie să alerg aiurea ca să simt că trăiesc. Trebuie să dau din mâini, din fund şi din picioare, ca să simt că iubesc. Trebuie să cumpăr o cămaşă XXXXXXL pentru ca eu şi iubitul meu să putem dormi la viaţă împreună în ea... Trebuie să sar cu o paraşută din turnul de televiziune ca să ştiu cum trebuie să nu cazi în genunchi când ai aripi de mătase...
Da, da, cred că antrenamentul de bună calitate e totul. Viaţa, dincolo de zidurile astea întunecoase şi reci, poate fi uneori şi minunată, înţelegeţi? Auziţi cum susură şopârlele pe garguii încinşi? Chiar mă înţelegeţi?! Chiar le auziţi? Sincer, nu mă aşteptam, nu de alta, dar dupǎ o vârstǎ... Sincer?! Întotdeauna când îmi aplecam capul ca să vorbesc prin viziera asta aveam impresia că, în secunda imediat următoare, trebuia să urmeze lovitura îndelung exersată a halebardei unui călău...
O prostie imensǎ, nu? Jugulara mea, biata mea jugulară înspăimântată, începea să bată cu 370 de bătăi de minut de parcă ar fi vrut să-mi explodeze creierii... Ce proastă! Uneori, tare mă mir de mine cât de credulă, cât de proastă pot să fiu! Ar putea sǎ mǎ pǎcǎleascǎ, sǎ mǎ tragǎ pe sfoarǎ chiar şi un ţânc de trei-patru ani! (murmurǎ) “Sunt îndrăgostită ca o noră de-un nor/ Sunt îndrăgostită ca o câmpie de poalele unui munte/ Sunt îndrăgostită ca o Chewing gum de o gură plină de dinţi sănătoşi/ Asta e, asta e, ce mai.../ Sunt, sunt foarte, foarte îndrăgostită, ca o staţie de benzină la ţâţele căreia vin să sugă legiuni de maşini.” Asta nu e poezie contemporană, monseniore, e dragoste, dragoste pură, dragostea unei potcoave care se potriveşte perfect doar pe o singură copită din toate hergheliile care bântuie prin pustiu...
Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit! ...Da, când să-ncep? Când trebuie să-ncep? Acum?! Nu acum?! De ce nu acum? Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit! Corect. Am spus că-mi pare bine. Sigur, desigur că-mi pare bine. De ce să nu-mi pară bine, foarte bine? Da, da, până la al şaptelea cer şi înapoi. Chiar până la al nouălea. Îmi pare foarte bine, dar nu regret că-mi pare foarte bine... Am făcut de toate, cu mare bucurie şi osârdie, de nenumărate ori; numai două lucruri nu... Da, când trebuie să-ncep? Nu de alta, dar sunt într-o imensǎ crizǎ de timp... Când trebuie, când să-ncep?
Deja?! Am fost iertată, deja?! Pentru că sunt fericită? Pentru că sunt cea mai fericită din oraşul acesta, de pe continentul acesta, din lumea aceasta?! Nu glumiţi? ...Da, da, întocmai, nu e vreme de pierdut... Liber la iertare! Liber!!! Următorul, vă rog! Următorul!

SCENA 5
(Éloise, Hubert)
Domeniul industriaşului Krauss Zett Krauss. Zona cuştilor ogarilor. Lătrături intermitente.

HUBERT: Éloise, tu aici?!
ÉLOISE: Surprizǎ, Hubert! Surprizǎ! Promisiunea e mai rea decât datoriile! Ai vǎzut cǎ m-am ţinut de cuvânt?
HUBERT: Incredibil! Cum ai reuşit să treci de gardul electric, să intri în “fortǎreaţa” asta? Am sperat din toată inima că ai să renunţi la copilǎriile tale, că ai să te răzgândeşti, că n-ai să mai vii...
ÉLOISE: Doamne! Iar ai privirea aceea... Nu a fost chiar atât de complicat pe cât credeai tu, pe cât m-ai avertizat. Bătrânelul de la poartă a fost foarte, foarte amabil. Nu a fost chiar atât de complicat pe cât credeai, pe cât îmi explicai tu că este… A dat un singur telefon la cineva din castel şi s-a rezolvat totul.
HUBERT: Domnului Krauss Zett Krauss, desigur. El e stăpânul absolut fără de care nu se mişcă, nu se usucă nicio frunză. Fără ştirea lui nu intră şi nu iese nimic de pe domeniu, nici mǎcar un fluture. Pe aici sunt camuflaţi tot felul de senzori, tot soiul de camere. Unele şi în tufişuri. Uită-te cu atenţie la piticii de grădină! Da, da, chiar acolo, acolo! Le vezi? Mai mult ca sigur că te-a studiat îndelung, că te-a urmărit chiar din clipa în care ai păşit agale, cu mersul tǎu de felinǎ, pe alee.
ÉLOISE: Ce drăguţ din partea lui să se ocupe atât de activ de un musafir nepoftit! Chiar a rugat pe cineva să mă însoţească până aici.
HUBERT: Pe cine?
ÉLOISE: De unde să ştiu eu. Un tip grizonat şi foarte şarmant, cu o pălărie de Panama foarte impresionantă. Părea un soi de şefuţ. De altfel, un tip foarte civilizat şi stilat, unul foarte tăcut.
HUBERT: El este.
ÉLOISE: Cine?
HUBERT: Krauss în persoană! Krauss, mahărul Krauss! Krauss Zett Krauss! A amintit, a spus ceva despre mine?
ÉLOISE: Nimic special. M-a condus până la capătul aleii şi mi-a indicat cu un baston cu măciulie de argint locul în care eşti de găsit... La despărţire, chiar mi-a sărutat mâna foarte curtenitor şi mi-a spus că te consideră foarte norocos pentru că sunt logodnica ta. Un tip demn de invidiat. “Păcat - a mai spus el - că cine are noroc în dragoste, nu i se prea lipesc banii de mânuţă.” Un adevărat gentelman.
HUBERT: Un lup singuratic bătrân corcit cu un vulpoi! Un adevărat vânător. Unul de rasă. Nu-i scapă nimic din ceea ce-l interesează cu adevărat, îşi calculează atent toate mişcările. Foarte atent, pânǎ în cele mai nesemnificative detalii. De asta-i ştiu de frică toţi, chiar şi cei din fosta familie. De asta a şi ajuns unde a ajuns... Am sperat din toată inima că ai să te răzgândeşti definitiv, că n-ai să mai vii...
ÉLOISE: De ce? Voiam sǎ fie o surprizǎ, una adevǎratǎ... Te-ai supărat?! Ce frac frumos ai, încruntatule! Şi ce mănuşi albe, perfect asortate cu cămaşa! Foarte şic! Şic-şic-şic! Nu te-am mai văzut niciodată îmbrăcat într-un frac şi nici cu papion. Nu-ţi stă deloc rău. De ce nu mi-ai povestit nimic despre asta? Credeam că porţi un halat soios sau cel mult nişte salopete... eventual cu o vestă reflectorizantă şi o cască de protecţie. Una portocalie ori verde-neon. Arăţi ca un adevărat...
HUBERT: Papiţoi!
ÉLOISE: Hubert!
HUBERT: Pe aici toţi servitorii poartă frac, în cazul în care n-ai observat... Absolut toţi. Chiar şi grăjdarii.
ÉLOISE: Şi stăpânii?
HUBERT: Haine comode şi moi, haine sport perfect asortate cu limuzinele ori cu maşinile lor sport! Ai mai văzut vreodată un vânător în frac?
ÉLOISE: Ce lume interesantă! Ce interesant!!!... Ăsta-i Iepurele Mecanic, “minunatul” Iepurele Mecanic?
HUBERT: Cum de ţi-ai dat seama? (sună un telefon de campanie) Mă scuzi, e prima oară când îl aud că sună! Credeam că e defect, credeam că e doar de decor! (ia instinctiv o poziţie foarte umilă) Hubert Leroux! Tehnicianul de la Iepurele Mecanic! Da, da, am înţeles, domnule Krauss Zett Krauss. Bineînţeles că ne onorează, cum să nu, domnule Krauss Zet Krauss?! Mulţumesc... Mulţumim!
ÉLOISE: Ce voia?
HUBERT: Ta-na! Touché, Pussy Cat! Touché! Asta voia! (scoate o sticlă de şampanie dintr-un şir de frapiere) Mi-a cerut să bem câte un pahar în sănătatea lui, în cinstea marii sale Vânǎtori de Cǎprioarǎ.
ÉLOISE: Vânǎtoare de cǎprioare?! Ce palpitant! Şampanie?! Ce drăguţ! Ce aristocrat! E o gazdă perfectă...
HUBERT: Da, da, pentru unii, da! ...Să bem pentru Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ!
ÉLOISE: Se spune corect: vânǎtoare de cǎprioare, Hubert. La plural! Să bem! Să ciocnim pentru vânǎtoarea de cǎprioare!
HUBERT: Nu, nu. Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ! Asta pentru cǎ domnul Krauss vâneazǎ de fiecare datǎ, cu cei 278 de ogari ai sǎi, o singurǎ cǎprioarǎ, cel mai reuşit exemplar aflat pe domeniul sǎu… Una singurǎ, ai înţeles? Merge la sigur. Nu foloseşte decât un singur glonţ. Unul cu monogramǎ auritǎ, desigur... N-ai vrea sǎ ştii cât îl costǎ, n-ai vrea sǎ ştii cât se antreneazǎ pentru asta.
ÉLOISE: Da, da, adevǎratǎ performanţǎ... “Scopul scuză mijloacele!” Vivat!
HUBERT: Vivat! Vivat, cine?!
ÉLOISE: Toţi cei implicaţi: nenorocita de cǎprioarǎ, rǎsfǎţaţii ogari, ghiftuiţii invitaţi cu sǎnge albastru, perversul domn Krauss; poate şi tu, frumosule... Nu ştiu dacǎ sǎ te introduc sau nu, încǎ, în schemǎ... Într-un cuvânt, toatǎ lumea! (râde cu poftă nefireascǎ)
HUBERT: Uită-te, discret, în direcţia aia. Acolo unde se vede sclipind ceva, ca o oglindǎ... Poţi să faci cu mâna, un mic gest de mulţumire.
ÉLOISE: Ai înnebunit? Nu cunosc pe nimeni aici, în afară de tine... Cui să-i fac din mână ca proasta?!
HUBERT: Domnului Krauss Zett Krauss, desigur. Precis că, în clipa aceasta, ne urmăreşte din foişor prin luneta lui auritǎ; da, da, chiar acolo unde se vede sclipind ceva... Am auzit cǎ ştie sǎ citeascǎ dupǎ mişcarea buzelor.
ÉLOISE: Extraordinar! Care buze?
HUBERT: Poţi sǎ-i spui, sǎ-i urezi de aici... Uite, ridicǎ paharul de şampanie în direcţia aia şi urezǎ-i ceva.
ÉLOISE: Ce sǎ-i ureze o blondă?! Nu mǎ duce capul deloc.
HUBERT: Vorba dulce mult aduce! Orice, ceva foarte simplu, doar e om ca şi noi, ceva care o sǎ-l ungǎ la inimǎ. Ca de ezemplu: “Succes total la Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ!”
ÉLOISE: Succes la Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ! Total! ...Eşti sigur cǎ mesajul meu a fost receptat?
HUBERT: Repetǎ-l ca sǎ fii absolut sigurǎ! Da, da, direcţia e corectǎ.
ÉLOISE: Succes la Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ! ...Mult succes la Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ, domnule Krauss Zett Krauss! Ne auziţi, domnule Krauss Zett Krauss?! Mǎ auziţi?! Succes! Mult succes!




SCENA 6
(Éloise, Hubert)
Mansarda atipică.

HUBERT (extrem de euforic): Iii! Iii! ...Éloise, Edelweiss a mea! Scumpa mea, Éloiiise!!! ... Iii! Iii! ...Éloiiise!!! (fredonează ceva din Patricia Kaas, destul, destul de incoerent)
ÉLOISE: O, nu! Nu se poate! Iar?! Mǎ oripilezi!!! E a treia oară pe săptămâna asta. Stabilisem ceva foarte clar... Dacǎ nu ţi-e ruşine de mine, fie-ţi cel puţin de barba roşcatǎ a lui “Karas Maras” al tǎu.
HUBERT: Sst! Sst! Fiecare pasǎre pe barba ei piere! Priveşte ce ţi-am cumpărat! “Mǎnǎstire-ntr-un picior/ Ghici, ciupercǎ, ce-i?” E tare de tot, “ciuperca” asta de platinǎ; îţi place modelul, Edelweiss, nu? (încearcă să îngenuncheze)
ÉLOISE: Sper cǎ nu e de furat! ...De când, de când ai tu bani să-mi cumperi bijuterii de lux?! De când ai tu bani să-mi iei un inel de logodnă atât, atât de scump?! Bagă-ţi-l undeva, sufleţel! Preferam, mai bine, sǎ fii treaz, foarte treaz... Ai să mi-l dai, dacǎ o sǎ mai curajul sǎ mi-l mai dai, când ai să fii cu mintea limpede, nu acum... Lasă-mă, lasă-mă să te ajut să te descalţi... Nu ţi-e ruşine, Hubert, de halul în care eşti? Tu, un intelectual rasat! Spune-mi, nu ţi-e ruşine?
HUBERT: Sst! Sst! Certatul cu un butoi este ilogic. Foarte ilogic. De bună voie şi nesilită decât, decât de mine, vrei... Iii! Iii! (râde total aiurea)
ÉLOISE: Terminǎ! Nu mai vreau nimic, absolut nimic... Nu ţi-e ruşine? Cât e ceasul, spune-mi cât e ceasul, Hubert? Şi văd că te mai şi bâţâi ca un derviş învârtitor! La ora asta se vine?! Spune-mi! La ora asta? Frumos, foarte frumos! De când venitul la ora asta a devenit un obicei?
HUBERT: Sst! Am să-ţi povestesc ceva extraordinar! Iii! Iii! Ceva extraordinar de extraordinar!
ÉLOISE: Niciun “sst”! Pe unde ai umblat “cocoşelule” până la ora asta? Era cât pe ce sǎ sun şi la jandarmerie. Te-am aşteptat cu inima cât un purice.
HUBERT: A mea este cât un elefant, puicuţo... Dacă îţi povestesc, n-ai să crezi nicio iotă!
ÉLOISE: Bineînţeles, nici nu te mai strădui. Dacă îţi caut batista din buzunar, mai mult ca sigur că e plină de ruj albastru.
HUBERT: Ha, ha! Numai în piesele proaste se încurcǎ prinţesele de treflǎ cu valeţii de picǎ... Ce crezi, ce crezi că mi s-a-ntâmplat?
ÉLOISE: Ce să cred? Ar trebui să mai cred ceva?
HUBERT: Da.
ÉLOISE: Ce?
HUBERT: Da.
ÉLOISE: Ce “da”?
HUBERT: Da, da. O minune.
ÉLOISE: Baţi câmpii, “materialistule”! Nu există minuni... Hai, hai să te ajut să te culci. Ce faci?!... Nu, nu, lasâ-mâ! Nu, nu... în seara asta, nu, chiar câ nu... Te rog! Duhneşti ca o distilerie de rom! Înţelegi? ...Treci la perete.
HUBERT: Cum nu?! Cum nu?!
ÉLOISE: Nu. Simplu.
HUBERT: Închipuie-ţi! M-a invitat până în biroul lui plin de trofee. A desfǎcut o sticlǎ cu un vin vechi de Bourgogne de peste treizeci de ani. Câţi ani crezi cǎ ai tu?!... De bună voie şi nesiluită de nimeni...
ÉLOISE: Da, observ, ţi-ai bǎut minţile... Eşti jalnic, stinge lumina!... Cine, cine ziceai cǎ te-a chemat?
HUBERT: Mam’ mare; Bau-Bau, cine altul!
ÉLOISE: Krauss Zett Krauss?!
HUBERT: Sst! Sst! Întocmai. În persoanǎ. Se cam plictisea sărăcuţul bogǎţel. M-a pus să joc poker cu el. De fapt, m-a rugat, chiar foarte insistent... Pentru primul joc, chiar m-a împrumutat cu ceva mǎrunţiş... Sǎ vezi, fraierul, ce seif imens poate sǎ aibǎ...
ÉLOISE: Poker?!... De când ştii tu să joci poker, Hubert?!
HUBERT: La început nici eu n-am ştiut că ştiu, dar ca un fǎcut, am câştigat toate partidele. Sunt nǎscut ca sǎ fiu jucǎtor. Am avut un noroc porcesc. Porcesc.
ÉLOISE: Norocul începătorului.
HUBERT: Sst! Sst! Dacǎ nu crezi în mine, crede mǎcar în ǎştia. Nici eu nu cred în mine, dar în ǎştia cred. Ne completǎm, nu? (scoate un teanc de bani pe care-i aruncǎ peste tot) Uite, salariul meu pe cel puţin patru ani! Bani câştigaţi cinstit la poker! Calcǎ, nu ai cum sǎ aluneci, calcǎ cu încredere pe ei! Mâine, mâine în zori să-ţi cumperi cea mai frumoasă rochie de mireasă din oraş! Ia-ţi mai bine douǎ! Una albǎ şi una neagrǎ!
ÉLOISE: Da’ una roşie ce are? Sau crezi cǎ sunt prea aţoasǎ pentru culoarea asta?
HUBERT: Roşie ai zis? Roşie sǎ fie!!!... Iii! Iii! Bunǎ alegere, scumpa mea, Edelweiss a mea!... Iii! Iii! Eşti cea mai frumoasă şi cea mai bună femeie din lume, una bunǎ cu draci; iar eu, cel mai norocos porc sârmos dintre bǎrbaţi. Şi, pe deasupra, un foarte bun, un excelent jucǎtor... Jur! Adu Biblia, sǎ jur pe ea! ...Mi-a confirmat-o chiar şi Kraussică.
ÉLOISE: Domnul Krauss. Krauss Zett Krauss. Nu mai urla cǎ te-aude portǎreasa!
HUBERT: Aha! Sst! Sst! Vânatul nu trebuie, în niciun caz, speriat! Da, da, Kraussică, Kraussică, pişicherule... Acum suntem prieteni la cataramă, înţelegi? Te am la deget... L-am prins pe Micul Dumnezeu de degetul cel mare, înţelegi? ...Iii! Iii!
ÉLOISE: La ora asta, nu mǎ mai înţeleg nici pe mine... Culcă-te, butoiule! Culcă-te! Sunt obositǎ de tomberoanele de prostii, de colecţia impresionantǎ de tâmpenii pe care o debitezi... Mâine, ai sǎ-mi povesteşti totul, de-a fir a pǎr; mâine, te rog!
HUBERT: Ne-ne-ne-ne-ne! Orice mâine odihnit poate fi un azi obosit, un ieri foarte obosit, un “rǎsieri” (sic!) decedat... Nu mai spune, te rog, la nimeni... Sst! Sst! Eşti atât de frumoasǎ când taci! Lasǎ-mǎ sǎ te mângâi!
ÉLOISE: Auuu! Ţi-am mai zis, lasă-mi sutienul în pace!... Doamne, ce e cu mâinile tale?! Eşti plin de vânǎtǎi şi de julituri! Aratǎ-mi! (scoate un ţipǎt involuntar)
HUBERT: Nu mai spune la nimeni! Sst! (coerent ca prin minune) S-a stricat motorul instalaţiei de tractare chiar la ultima etapǎ, chiar când trebuia sǎ se stabileascǎ marele cuţu-cuţu câştigǎtor... Ce crezi cǎ m-am lǎsat, cǎ am dat-o ca un fraier în barǎ? A trebuit sǎ trag cablul pe repede înainte cu mâinile goale, din rǎsputeri, ca un disperat... Sǎ vezi ce alergau slǎbǎnogii ǎia de ogari afgani mai ceva decât dacâ ar fi funcţionat Iepurele Mecanic la capacitatea, la parametrii maximi… Nimeni, în afara lui “Bau-Bau”, n-a observat nimic. De asta cred cǎ m-a şi invitat dupǎ în biroul lui fabulos de mahon, în hangarul lui argintat... aşa ca o primǎ... ce credeai?! (scânceşte ca un copil) Nimic nu îţi oferǎ scârba asta de viaţǎ pe degeaba, absolut nimic... Nimic... Nimic...

SCENA 7
(Hubert)
Domeniul industriaşului Krauss Zett Krauss. Zona cuştilor ogarilor. Lătrături intermitente.

HUBERT: Cum am să-i spun, prietene Marx? Cum am să pot să-i spun grozăvia de neînţeles pe care-am făcut-o? Întotdeauna, din doi, unul trebuie să aducă cât de cât şi cu Iuda ca să echilibreze balanţa... Întotdeauna, din doi, unul trebuie să privească înapoi ca să nu vadă ceea ce îl mai poate aşteapta în mâinele pe care l-a trădat.
Promisiunea e mai rea decât datoriile, dar datoriile sunt totuşi datorii... Cum am să mă pot uita în ochii ei mari de sălbăticiune sfioasă şi să-i spun ceea ce am să îi spun? Cum am să pot suporta uimirea din ei, durerea, groaza, disperarea, împietrirea? Trebuie, trebuie să mă antrenez din greu, nenorocitul, fleandura de mine. Trebuie sǎ am sânge în pix, trebuie să nu mă trădez câtuşi de puţin. Trebuie sǎ eman siguranţǎ, întocmai ca John Wayne când ameninţa o bandǎ întreagǎ cu un pistol gol. Cât mai multǎ siguranţǎ. Până nu ajunge acolo, în cuib, nu trebuie să simtă nimic din neliniştea mea, nimic din neliniştea unui nenorocit de angajat al Iepurelui Mecanic. O să trebuiască să-mi leg zâmbetul cu un elastic de urechile clǎpǎuge, prietene, aşa cum fac clownii, toţi clownii ǎia trişti care vând baloane colorate în parc. O să trebuiască să iau urgent câteva lecţii de actorie de la statuile coclite, îngrămădite în şopronul castelului. Musai. Da, da, aşa trebuie să fac, aşa trebuie să procedez…
Tremur? Tremur, ah cât de tare pot să tremur, ca un alcoolic înrăit care priveşte omenirea prin fundul gros al unui pahar de scotch... Trebuie să fiu cât se poate de atent, foarte atent, excesiv de atent. Edelweiss (era să zic “a mea”!) s-a metamorfozat într-o monedă de schimb care se rostogoleşte în spiralǎ pe masa Marelui Vânător... Deja, cred că a şi scrijelit glonţul cu numele ei canalia singuraticǎ, deja cred că a şi pregătit bidoanele cu formol la intrare…
Oare am să pot să fac asta fără să mă trădez câtuşi de puţin? Oare am să reuşesc să-mi joc rolul până la capăt? Dar care ar putea fi capătul, prietene Marx, dacă nu abisul, dacă nu căderea, dacă nu prăbuşirea în mine... "Verweille doch! Du bist so schön!"... "Verweille doch! Du bist so schön!"... "Verweille doch! Du bist so schön!" Înnebunesc! Edelweiss, ne-edelweiss, dacă aş afla, Éloise, scumpa mea Éloise că te-a atins cineva, că te va atinge, fie chiar şi cu un singur deget; că te-a mângâiat, chiar şi accidental, chiar şi numai pe obraz, aş fi în stare să omor într-un mod foarte spectaculos şi definitiv pe toţi bărbaţii adevăraţi de care tot pomeneşti. Se pare că, totuşi, cea mai mare calitate a mea, începând de astăzi, nu mai poate fi decât absenţa, colosala absenţă. (sună telefonul de campanie) Alo! Hubert, prietene Zett! (ia automat o poziţie foarte umilă) Scuzaţi, nu mi-am dat seama! Da! Tehnicianul de la Căprioara mecani... scuzaţi, nu ştiu, nu înţeleg ce mi-a venit. Rectific: Hubert Leroux, “bravul” Leroux, tehnicianul de la Iepurele Mecanic... Fostul tehnician?! Fostul tehnician, aşa cum ziceţi, aşa cum bine ziceţi. Contractul nostru ia sfârşit începând chiar din seara asta?! Normal. Sigur că da, domnule Krauss Zett Krauss. Contractul nostru ia sfârşit începând chiar din seasra aceasta. Foarte normal. Nu, nu vă faceţi nicio grijă, domnule Krauss Zett Krauss, n-am uitat... cum era ca sǎ fii uitat? Datoriile sunt datorii, iar Hubert Leroux, dupǎ câte îmi aduc aminte, bine aminte, n-a rămas, nu poate să rămână nimănui dator, nici mǎcar lui însuşi... Întocmai, la şapte, aşa cum am stabilit... scuze, aşa cum bine aţi stabilit!

SCENA 8
(Éloise, Hubert)
Domeniul industriaşului Krauss Zett Krauss. Sala Trofeelor.

ÉLOISE: Deci aşa arată o sală a trofeelor?
HUBERT: Şampanie, Éloise? Brandy?
ÉLOISE: De ce te grǎbeşti? Un ceai, deocamdatǎ un simplu ceai. Unul cu fructe de pǎdure, Hubert, ca sǎ fim în ton cu atmosfera... Impresionat! Impresionant, cu toate că puţin cam înspăimântător! Am senzaţia stranie că toate capetele astea de animale atârnate pe pereţi mă fixează, indiferent de cât de mult mi-aş schimba poziţia, de parcă m-ar considera una de-a lor... Mult, mult mai impresionant decât Gara Centrală din Lyon, chiar dacă totul pare, din păcate, mort, aproape putred! (baletează) N-am mai fost niciodată într-un castel plin cu hoituri, n-am mai avut niciodată ocazia sǎ fiu invitată într-un castel adevǎrat, unul ca acesta... Chiar că l-ai prins pe Micul Dumnezeu de degetul cel mare... Krauss Zett Krauss e conte sau baron? ...Krauss Zett Krauss ăsta ce e de fapt?
HUBERT: Habar n-am. Ceva pe acolo. Ceva între. Ceva din toate astea. Ceva ce numai el ştie. Toată lumea i se adresează doar cu “Domnule Krauss Zett Krauss”... Contează?
ÉLOISE: Pentru mine, da. Când va binevoi să se arate, trebuie să mă adresez într-un fel foarte oficial, nu? N-aş vrea să par o provincială lipsită de maniere. Trebuie să-l flatez pentru excesiva generozitate arătată faţă de noi, “muritorii”, nu? Trebuie să-i mulţumim pentru generoasa lui invitaţie de a ne petrece tot weekend-ul în reşedinţa lui exclusivistǎ. Trebuie să-i mulţumim pentru că ne-a invitat să-i fim alături la Marea Vânătoare de Căprioară.
HUBERT: Absolut. Trebuie să-i mulţumeşti mult timp de-acum înainte. (toarnă ceaiul într-un singur pahar)
ÉLOISE: Tu, nu? ...Ce faci?! Tu nu bei nimic?
HUBERT: M-am lăsat! De azi dimineaţă.
ÉLOISE: Foarte bine, Hubert, foarte bine. Chiar că ai cam exagerat în ultima vreme cu alcoolul; şi apoi ficatul este, în general, un organ atât de sensibil, atât de delicat... Începusem să cad la bănuieli că ai intrat în tot soiul de încurcături, în tot soiul de porcării, în tot soiul de belele... Bravo. Ai luat o hotărâre foarte, foarte înţeleaptă.
HUBERT: Poate una prea înţeleaptă. Poate una prea sănătoasă. Poate una prea justă.
ÉLOISE: Eşti palid! Ţi-e rǎu? Mi se pare ceva foarte în neregulă cu tine.
HUBERT (încearcă să pareze): Eu sunt absolut convins că e ceva foarte în neregulă cu mine. Ha, ha!
ÉLOISE: Terminǎ. Am înţeles că asta o să fie camera noastră pentru câteva zile. Cuibuşorul nostru de nebunii. Mă mir că domnul Krauss Zett Krauss, cel căruia observ că nu-i scapă niciun detaliu semnificativ, a omis un lucru foarte vizibil, un lucru foarte important pentru un cuplu.
HUBERT: Care? Oglinda din tavan?... Baia?!
ÉLOISE: Patul. Doar n-o sǎ dormim pe blǎnurile astea fioroase aşternute pe jos. De fapt pătuţul ăsta de o singură persoană nu-mi spune prea multe, nu-mi spune chiar nimic. Ce să facem noi, doi oameni tineri, sǎnǎtoşi şi plini de tot felul de idei liberale, într-un pătuţ de o singură persoană?!
HUBERT: Da, posibil. Bănuiesc că vei avea ocazia cât de curând să-i spui mărinimoasei gazde ceea ce te nemulţumeşte. În ceea ce te priveşte, te asigur că “Bau-Bau” este foarte receptiv. O sǎ-ţi aducǎ un baldachin din lemn câinesc. Bănuiesc că vei avea ocazia, cât de curând, să-ţi laşi autograful în cartea de onoare ori în condica de reclamaţii a castelului.
ÉLOISE: N-am înţeles! De ce eviţi să mă priveşti în ochi? (soarbe cu înghiţituri mici, atent urmǎritǎ de Hubert) De ce te zgâieşti?! Da, da, cred cǎ nu m-ai vǎzut de azi dimineaţǎ... Doamne, iar ai privirea aceea sinistră! Îmi ascunzi ca de obicei ceva, nu-i aşa?
HUBERT: Da. Totul. N-ai remarcat?
ÉLOISE: Ce anume, iubitule? Tu ştii doar că, până acum, n-au existat niciun fel de secrete majore între noi. Cel puţin din partea mea, nu.
HUBERT: Mai vrei ceai?
ÉLOISE: De-abia reuşesc sǎ-l termin şi pe ǎsta. Îl beau aşa mai mult ca sǎ mǎ-ncǎlzesc, ca gust... Are o uşoarǎ tentǎ de medicament. Unul din acelea care te amorţesc înainte de operaţie. Ştiu asta pentru că, la pubertate, am fost operată de gâlci. Oricât ar fi de scumpe, toate ceaiurile astea la plic sunt îndesate cu chimicale.
HUBERT: De bună voie şi nesilită de nimeni, vrei să...
ÉLOISE: Da, sigur că da, vreau, te vreau... dezbracǎ-te!... Dacă nu tu, atunci cine?
HUBERT: Te rog, Éloise, lasă-mă să termin.
ÉLOISE: Bine. Oricum răspunsul meu este da.
HUBERT: De bună voie şi nesilită de nimeni, vrei... să mă ierţi?
ÉLOISE: Da. Am un chef nebun să facem dragoste pânǎ la epuizare, sǎ facem o minunată cǎlǎrire pânǎ în zori! Hai sǎ ne scoatem frigul din oase, sǎ ne facem bujori în obraji! Sper că există şi un duş pe aici, în vǎgǎuna asta cu colţi... Hai să facem împreună un duş, unul fierbinte, sǎ scǎpǎm de mirosul de fiarǎ nesătulă care ni s-a strecurat ca o cutră pe sub piele... Hai! În viaţa mea n-am mai făcut un duş într-un muzeu, într-un castel de patrimoniu.
HUBERT: Mǎ laşi şi pe mine sǎ vorbesc? Éloise, lasă-mă să vorbesc! ...Mă ierţi?
ÉLOISE: Categoric. Ce-ţi veni?! Nici nu se pune problema. Da. Dacă nu e vorba de o altă femeie, desigur; da, sigur că da... Vorbeşte, dragă, vorbeşte, mai ales că am observat că, deja, de ceva vreme nici nu-mi mai zici “scumpa mea Edelweiss”... Ce e atât de urgent? Ce te tot frăsuiești? Ce te tot macină?!
HUBERT: Totul, mai ales de când sunt, de când am devenit şi piatră de moară şi măciniş... (abrupt) Ţii minte când am lipsit trei zile de acasă?
ÉLOISE: Luna trecută... când ai fost plecat la Toulouse să cumperi hrană uscatǎ ogarilor. Ţin minte, cum să nu.
HUBERT: N-am fost după nicio hrană, de altfel asta nici nu e treaba mea aici.
ÉLOISE: Şi atunci care e treaba ta “aici”?! Sǎ tragi de sfoarǎ blana aia, iepurele ǎla de câlţi? Sǎ-i ţii nopţile de urât boşorogului ǎluia sonat? ...Dacă urmează ceva de rău, te conjur, opreşte-te! (îl trage de păr) Am înţeles foarte clar, nu este necesar sǎ repeţi... Ai fost plecat după hrana ogarilor. La Toulouse. Punct.
HUBERT: Repet: n-am fost la niciun Toulouse, înţelegi?
ÉLOISE: Am înţeles foarte exact: ai fost plecat după hrana ogarilor. Trei zile. (îl trage şi mai tare de păr) Nu dǎrâma totul, socialistule eşuat... Repetă după mine: la Toulouse... La Toulouse, iubitule, la Toulouse!
HUBERT (sfârşit): N-am fost la niciun blestemat de Toulouse... Tare-aş fi vrut ca atunci sǎ fii fost la Toulouse! Am jucat poker cu Krauss Zett Krauss, trei zile la rând, asta am fǎcut... Ca un smintit care crede cǎ lumea se sfârşeşte odată cu el...
ÉLOISE: Am înţeles foarte clar: ai fost plecat după hrana ogarilor... La Toulouse.
HUBERT (plânge): Nu ştiu să joc poker, n-am ştiut că nu ştiu să joc poker... Mutam doar nişte cǎrţi rânjitoare, doar nişte cǎrţi despǎrţitoare... nişte compartimente de labirint…
ÉLOISE: Lasǎ-mǎ! Uitǎ!... Ce minunat oraş e Toulouse-ul! Îţi aminteşti? Acolo plănuiam să ne facem luna de miere, primul copil, sǎ închiriem o cǎsuţǎ învelitǎ în iederǎ de jad. Într-un cuvânt, s-o luǎm de la capǎt...
HUBERT: Trei zile şi trei nopţi la rând am pierdut în neştire şi, de fiecare dată, trebuia să semnez câte o chitanţă, o nouǎ chitanţă... Mai vrei ceai?
ÉLOISE: Mi-e de ajuns. Oribil. Ăsta de acum a cǎpǎtat un gust de var lavabil ewxpirat, un gust de pişat de cǎmilǎ...
HUBERT: A treia zi, Krauss Zett Krauss, onorabilul Krauss Zett Krauss, m-a rugat ca să scriu pe o hârtie lucrul cel mai preţios pentru mine din toată lumea asta.
ÉLOISE: “Ce minunat orăşel e Toulouse-ul în mai!/ Încǎ mai poartǎ nostalgia umbreluţelor de dantelǎ şi a pǎlǎrioarelor demodate de pai...” Îţi aminteşti? Îţi mai aminteşti ce mi-ai promis?
HUBERT: Am… am scris numele tău. Cel real. Idiotul de mine... de atunci, de atunci nu mai sunt în stare, nu mai pot sǎ pronunţ Edelweiss.
ÉLOISE: Un lucru?! Hopa!... N-am ştiut că reprezint pentru tine doar un lucru, fie el şi cel mai preţios de pe lumea asta.
HUBERT: A scos din seiful lui cât un garaj, cât peştera lui Ali Baba, toate chitanţele alea semnate de mine, vraful ăla de chitanţe cu multe zerouri şi le-a pus pe masă, deasupra numelui tău. Cel real.
ÉLOISE: ...Şi?!
HUBERT: Şi... Iartă-mă, Éloise! Iartă-mă! În seara aceasta, după ce voi suna din acest clopoţel, va trebui să rămâi aici, mult, mult dupǎ ce voi fi ieşit cu coada între picioare, ca un şobolan mizerabil, pe uşa aceea care se deschide numai pe dinafarǎ...
ÉLOISE: Ce tot bǎigui?! Ce şobolan?! Acum, acum te vǎd ca prin ceaţǎ... (murmurǎ) “Sunt îndrăgostită ca o noră de-un corb/ Sunt îndrăgostită ca o câmpie verde de poalele unui crater cu năbădăi/ Sunt îndrăgostită ca o Chewing gum de o gură plină de dinţi cariaţi/ Asta e, asta e, ce mai.../ Cum s-o mai dregem?!/ Cum s-o mai învârtim?!// Sunt, sunt foarte, foarte îndrăgostită, ca o...” (realizând brusc) Ce vacǎ! Ce dracului ai pus în poşirca asta asta, Hubert?!... Ai pus ceva?!... Hubert, idiotule... sǎ nu-mi spui cǎ ai pus ceva!!! (rǎsunǎ un corn de vânǎtoare)
HUBERT: Pst! Afacerile sunt afaceri! Domnul Krauss Zett Krauss e un domn foarte înţelegător, e chiar un domn care ştie sǎ-şi respecte angajamentele, toate angajamentele; de asta a ajuns atât de sus în afaceri; ai să vezi, ai să vezi, ai să te convingi singurǎ... (scânceşte ca un copil) Iartă-mă, Éloise! Scumpa mea, Éloise, crede-mă! Nimic nu îţi oferă scârba asta de viaţǎ pe degeaba, absolut nimic... Nimic... Nimic... Crede-mă!
ÉLOISE (respirând sacadat): Hubert?!... Hubert?!... Aaa! Se-nvârte totul cu mine… Du-mă imediat acasă! Aaa!... Nu mǎ lǎsa aici, nemernicule!... Nu mǎ lǎsa!... Nu mǎ lǎsaaa!
HUBERT: Linişteşte-te, cǎprioarǎ, linişteşte-te! Gata... Gata...Totul o sǎ fie bine...
ÉLOISE Bine?! ...Pentru cine?!
HUBERT: Pst! Pst!

SCENA 9
(Éloise, Hubert)
Dupǎ o semnificativǎ perioadǎ de timp. Un salon de masaj luminat foarte discret.

ÉLOISE: Scuză-mă, sunt foarte pudică, extrem de pudică... Mă auzi?! Mă înţelegi? Mai aşteaptă puţin, numai puţin, cât să mă întind cu faţa în jos... Doamne, ce proastă pot să fiu! Doar m-a atenţionat domnul Becaud, patronul salonului de masaj, asupra faptului că noul său angajat este surdo-mut şi puţin cam ciudat... Cu atât mai bine. Unul din foştii săi lucrători, orbul, s-a dovedit a fi până la urmă a fi nu chiar atât de orb, de vreme ce făcea fotografii pe şestache tuturor femeilor pe care le masa şi le trimitea apoi prelucrate pe la diverse publicaţii şi reviste deocheate. Circ în toată regula. Da, da, a fost un întreg scandal... Nu, nu, nu ştiu cum se face că eu am scăpat ca prin urechile acului. Probabil nu prea dădea bine în poze moaca mea tristă...
Intră, domnule, odată, nu te mai sfii; da, da, acum poţi să intri. Sunt pregătită, deşi sunt un pic cam încordată, probabil pentru că nu te cunosc suficient, probabil pentru că nu te-am văzut niciodată. Nu mă uit, de fapt nici nu mă interesează prea tare cum arăţi...
Am auzit cumva un chibrit?! Fără blitzuri, fără lumânări orientale, fără beţişoare parfumate cu tot soiul de porcării care mă fac să vărs. Clar? Important este să-ţi faci treaba cu sârg, pânǎ la capǎt, băiete. Cel mai important. Pentru asta eşti plǎtit, pentru asta vei fi plǎtit. Pentru asta, pe lângă cecurile pe care soţul meu le virează constant acestui salon, vei primi de fiecare dată câte o sumă frumuşică din partea mea, sumă care va ateriza discret în buzunarul halatului tău. Cash, da, cash. Totul e să fiu mulţumită, să mă faci să mă simt relaxată şi mulţumită..
Cum ziceai că te cheamă? Da, da, chiar că sunt o proastă, o mare şi imensă proastă... Proasta de mare doamnă Krauss Zett Krauss! Iniţialele tatuate de pe umăr asta spun, asta reprezintă; pentru că soţul meu, “măreţul şi nobilul” domn Krauss Zett Krauss, are bunul obicei să-şi lipească monograma băloasă pe tot ceea ce-i aparţine, pe tot ceea ce crede că-i aparţine; chiar şi pe clanţele uşilor, chiar şi pe hârtia de toaletă cu filigran... ceea ce trebuie s-o recunosc e chiar o exagerare, nu e o idee prea fericită. Da, da, cǎtuşa asta, tatuajul ăsta gotic mi-a fost făcut cadou, dupǎ multe tratative, la a cincea aniversare a nunţii noastre... Un cadou cam dureros de altfel, trebuie să recunosc. Singură obiecţie pe care am putut s-o am a fost doar în privinţa culorii cernelei folosite.
Cu tatuajele astea cadou tot timpul e o mică problemă. Cel mai greu e să ţi-l faci pe primul, aşa că nu m-am lăsat mai prejos şi mi-am mai comandat unul numai pentru mine; “Edelweiss”, da, chiar sub sânul stâng... Floare de colţ, floarea reginei, da, asta înseamnă. Pentru că aşa spun nemţii şi austriecii la floarea asta inaccesibilă: edelweiss. Pentru ei e simbolul iubirii neîntinate, simbolul purităţii veşnice. Cândva, din râvna neostoită de a o culege pentru iubitele lor, piereau annual circa 20-30 din cei mai puternici şi chipeşi bărbaţi ai Austriei. Ăia, da, bărbaţi adevăraţi, nu ca francezii noştri devitalizaţi, plini de fasoane şi de tot soiul de false probleme! Au un adevărat cult pentru floarea asta rară...
Chiar că te pricepi, domnule maseur; chiar dacă e prima noastră şedinţă de masaj, mâinile tale mi se par atât de familiare. Pe unde-ai stat ascuns pân-acum?! Cu siguranţă, îţi vei merita bacşişul. Şi în privinţa vânătăilor alea hidoase... trebuie să mă înţelegi, trebuie chiar să mă crezi pe cuvânt că domnul Krauss Zett Krauss, cu toate cǎ are o vârstǎ respectabilǎ, e un soţ foarte romantic şi iubitor, chiar foarte iubitor, numai că eu am tot timpul prostul obicei să mă împiedic de frumosul lui baston încrustat, de mobile, de mobilele de lemn masiv încrustate cu KZK, de trofeele lui valoroase, de fapt cu tot ce are pus ştampila asta pe el...
Sunt fericitǎ fǎrǎ sǎ-mi dau seama, atât de fericitǎ încât îmi vine sǎ mǎ dau tot timpul cu capul de pereţi. Nu trebuie sǎ înţelegi greşit: domnul Krauss Zett Krauss mă iubeşte ca pe un sport extrem, la fel de mult ca şi pe ogarii lui, poate chiar mai mult, şi asta trebuie să ştii că nu e puţin lucru pentru un adevărat campion de tir, pentru un mare şi înnǎscut vânător...
HUBERT (rǎguşit): “Mǎnǎstire-ntr-un picior/ Ghici, ciupercǎ, ce-i?”
ÉLOISE: Aaa!... Hu... Hubert?!!! Tu... aici?! (se acoperǎ speriatǎ)
HUBERT: Pst! Pst, Éloise! Frumoasa mea Éloise! Frumoasa mea, unica mea, tandra mea, scumpa mea Edelweiss!
ÉLOISE: Aaa, nemulţumitul, schimbătorul de slujbe! Domnule Leroux… domnule trişor surdomut, ce cauţi aici, pe cine mǎ (sic!) cauţi?!... Realizezi?! Ştii doar ce i-ai promis solemn domnului Krauss Zett Krauss când m-ai vândut, ştii doar cǎ ai semnat un angajament ferm în schimbul unei considerabile rente viagere, cǎ n-o sǎ te mai apuci, în veci şi de-a pururi, sǎ te mai apropii la mai puţin de şase sute de metri de mine... Fii sincer! Ai încercat vreodată să scoţi un pui de vrabie din gura unui cotoi?
HUBERT: Ceee?! La naiba cu şaradele! La naiba cu angajamentele! La naiba cu aranjamentele! Ajunge! Pentru asta a fost inventat focul! Pentru asta a fost inventată apa! Pentru asta a fost inventată roata!... A trecut atâta timp, a trecut ceva timp... Cinci ani, îţi dai seama, cinci ani de suferinţă îţi dai seama cum au fost, îţi dai seama cum au trecut?! O adevărată gheenă... (în genunchi) Întoarce-te la mine, draga mea, Edelweiss! ...Sǎ ştergem adânc cu buretele de sârmă, cu peria de paie, sǎ uitǎm totul! Totul! Sǎ o luǎm de la-nceput, de la zero absolut! Te rog! Te rooog!!! Am suferit prea mult!
ÉLOISE: Ai mai încercat vreodată să scoţi un pui de vrabie din gura unui cotoi? Nu fi caraghios! Tu?! Tu ai suferit, egoistule?! Crede-mă, nu agreez poveştile spuse de două ori… Eşti nebun de legat, eşti complet nebun! Realizezi, Antifaust? Crezi că, dacă ai scos cuţitul dintr-o ranǎ, s-a rezolvat totul? La posibila cangrenǎ, la urma urâtǎ care rămâne, nu te-ai gândit?... Domnule Leroux, fii rezonabil, pentru numele lui Dumnezeu al tǎu, dacǎ mai ai cumva un Dumnezeu al tǎu; pentru numele lui Marx, al lui Ilici, al lui Mao Tze Dun, ia-ţi te rog mâinile astea pline de vaselinǎ de pe gâtul meu, altfel am sǎ fiu nevoitǎ sǎ strig la domnul Becaud de la etaj cǎ iar au luat-o angajaţii sǎi razna... Şterge-mă din agendă, uită-mă definitiv!... Nu ţi-e clar?!... Lasă-mă dracului în pace, ai înţeles?
HUBERT: Pst! Pst! Ne-ne-ne-ne-ne! Nu e chiar atât de simplu cum crezi… Nu pot să mai risc să te pierd... Cinci ani, îţi dai seama?!... Sǎ o luǎm de la-nceput, sǎ ne-ntoarcem la molcomul Toulouse de pe malul râului Garonne, sǎ ne plimbăm ţinându-ne de mână ca doi copii pe tulburătorul Pont Neuf… Îţi aduci aminte? Îţi mai aduci aminte? (fredoneazǎ fals) “Ce minunat orăşel e Toulouse-ul în mai!/ Încǎ mai poartǎ nostalgia umbreluţelor de dantelǎ şi a demodatelor pǎlǎrioare de pai...”
ÉLOISE: La Toulouse, n-am înţeles, ce sǎ facem noi doi la Toulouse? Să împletim botoşei?! De ce tocmai în amǎrâtul, în prǎfuitul ǎla de Toulouse, în Toulouse-ul ăla plin de molii unde nu se-ntâmplă chiar nimic şi nu în zburdalnicul Vegas, în capitala jocurilor de noroc?! Da, da, la Vegas o să te adaptezi imediat, o să te simţi ca orezul în apă! Acolo ai să mă mai vinzi ori de câte ori o să ţi se ridice! De ce nu la Vegas?!
HUBERT: N-ai înţeles nimic. Aşa s-a hotǎrât. Întâi la Toulouse, conform planului. La Toulouse.
ÉLOISE: Serios?! Conform al cui plan? Că eu, una, nu prea-mi aduc aminte ca tu să fii fost în stare să fii elaborat singur vreunul viabil cât am… locuit… împreună…
HUBERT (netulburat): Am gǎsit acolo, la periferie, o cǎsuţǎ pǎrǎginitǎ cu o grǎdinǎ imensǎ, în mijlocul căreia se află un frumos carusel ruginit invadat de mǎtrǎgunǎ frumos mirositoare... Un adevǎrat chilipir. O scoatem la capǎt numai cu meditaţiile tale pe un an, doi.
ÉLOISE: Serios?! Ce interesant! Te-ai gândit mult?
HUBERT: Cât se poate! Am sǎ-mi suflec mânecile, am sǎ mǎ pun cu burta pe muncǎ, am sǎ mǎ las total de fumat, ai sǎ vezi! Pot s-o transform într-un adevǎrat rai pentru… (rosteşte cu destulâ greutate) noi. Vezi şi tu cǎ nu-ţi prieşte deloc acolo unde stai acum. Floarea de colţ trebuie neapǎrat mutatǎ din serǎ, trebuie neapǎrat culeasǎ în seara aceasta...
ÉLOISE: Ha-ha-ha! Cine, cine pentru cine-a hotǎrât?! O floare de colţ nu poate fi culeasǎ decât o singurǎ datǎ... Credeam c-ai înţeles... Ha-ha-ha!
HUBERT: Sst! Fără gălăgie! O sǎ fie bine, nesperat de bine, ai sǎ vezi! O sǎ fii nesperat de fericită! Vino!
ÉLOISE: Fericirea nu obişnuieşte sǎ ia prizonieri! Nu!... Nu!!!...
HUBERT: Vino, am zis! (o bruscheazǎ)
ÉLOISE: Ce faci, papiţoiule, trǎgǎtorule de funii?! Mă confunzi cu iepurele ăla electrotehnic al tău fǎrǎ suflet?!… Ce faci?!... Lasǎ-mǎ, lasǎ-mǎ, nenorocitule! Înceteazǎ... (se zbate) Nu!... Nu!!!... Ajutor!... Domnule Becaud!!!... Domnule Bec...
HUBERT: Sst! O floare nu este întrebatǎ dacǎ este de acord sau nu sǎ fie ruptǎ... Credeam c-ai înţeles pânǎ la anii ǎştia ai tǎi... Ori eu ori nimeni! …Ai înţeles?
ÉLOISE (stins): Ajutooor!!! Domnule Bec... Domn…
HUBERT: Gata!... Pst!... Pst!...

SCENA 10
(Hubert)
Acelaşi, acelaşi confesional cu aceleaşi, aceleaşi elemente excesiv de gotice.

HUBERT: Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit! Mult, mult am... Părinte!… (strigă) E cineva aici?!... Mai este cineva aici?! (ecoul)

C O R T I N A



Toulouse, luna florilor – 2013














  Aminteste-ti datele mele