regizor caut piesa

PERSONAJE:

SÂNZIANA – 27 ani

TATĂL  – 45-55 ani

MAMA – 40-45 ani

ROBERT – fratele ei, 17 ani

VIOLATOR 1

VIOLATOR 2

VIOLATOR 3

VIOLATOR 4

ROBERT 1 – un copil de circa 4 ani, care-l va interpreta pe Robert, în copilărie

SÂNZIANA 1 – o fetiţă de 6-7 ani , care-o va interpreta pe Sânziana în copilărie

SÂNZIANA 2 – o fetiţă de 10-12 ani, care-o va interpreta pe Sânziana elevă

SÂNZIANA 3 – o adolescentă de 13-16 ani, care-o va interpreta pe Sânziana în adolescenţă 
 
 

Scena 1 
 

Gong. La ridicarea cortinei scena este goală. Rămâne aşa câteva momente, după care, Sânziana se ridică dintre spectatori. Un spot de lumină o încadrează. 
 

SÂNZIANA: Bună seara! M-am uitat cu atenţie la voi, când aţi intrat… cum v-aţi căutat locurile , cum aţi bârfit puţin… Unii v-aţi închis telefoanele mobile, alţii aţi râs… Sunteţi relaxaţi, aţi venit să vedeţi o piesă de teatru, să vă amuzaţi, poate. Să uitaţi de griji, de gândurile care vă macină… (urcă pe scenă) Ei bine, astăzi nu veţi vedea o piesă de teatru. Va trebui să veniţi în altă seară pentru aşa ceva. Astăzi veţi participa, fără voia voastră, poate… la o poveste. Dar una cât se poate de reală, de veridică. O poveste tristă pe care-am trăit-o şi-am simţit-o pe pielea mea. (îşi aprinde o ţigară şi se îndreaptă către fotoliul mare, roşu, din piele, pe care-l introduce în scenă un maşinist. Un alt maşinist introduce o măsuţă pe roţi, pe care se află diferite sticle cu băuturi alcoolice şi sucuri. Sânziana îşi toarnă un pahar cu suc apoi se aşează.) În cazul în care sunteţi dezamăgiţi că nu veţi vedea teatru, în seara asta, puteţi pleca de pe-acum… să nu deranjaţi mai târziu. Dar pe cei care rămâneţi vă rog să priviţi şi să ascultaţi, cu mare atenţie, povestea… de fapt, realitatea. Numele meu e Sânziana. Am 27 de ani. Acum mă simt, oarecum, mai bine… Pot să zâmbesc… să vorbesc… Dar în urmă cu 20 de ani eram altfel. 
 

Intră  în scenă TATĂL care aduce un pat, pe roţi, în care se află o fetiţă de 6 ani. Sânziana urmăreşte scena din fotoliu. Îşi toarnă, din când în când, în pahar. 
 

TATĂL: Ce fetiţă frumuşică are tata! Ca o păpuşică…Hai să facem nani, acum, da? Uite, se pune şi tati lângă tine şi dormim împreună…Ahhh, fetiţa lui tata!

SÂNZIANA: Când aveam 6 ani a început totul. Psihanaliştii spun că nu ne  amintim nimic decât după 3 ani de viaţă. Întâmplările prin care am trecut eu, însă,mi le amintesc , chiar dacă s-ar fi petrecut înainte de această vârstă. Mulţi ani am crezut că aşa trebuie să fie…Am crezut că tata trebuie să se joace cu mine… Uneori plângeam… alteori stăteam şi râdeam împreună cu el. Mult mai târziu am observat că… se scutura… că îşi ţinea o mână la pantaloni, iar cealaltă la mine .Mă mângâia pe picioare şi scutura ceva în buzunar… aşa credeam. De fapt, aşa era… O scutura… În termeni medicali, se masturba. Iar eu râdeam sau plângeam…De cele mai multe ori plângeam. Râdeam doar atunci când tata îmi aducea ciocolată “Iepuraş”. Aşa se numea. Îmi aducea des ciocolată, dar ciocolată “Iepuraş” găsea mai rar. Aia îmi plăcea pentru că era foarte-foarte fină şi se topea, pur şi simplu, în gură. Atunci mâncam ciocolată şi râdeam , eram bucuroasă…iar el mă mângâia pe picioare şi se scutura…Ce ciudat sună! Eram bucuroasă în timp ce eram agresată sexual! Ce poate înţelege din viaţa asta frumoasă, dar uneori, de căcat, un copil de 6 ani? Unii nu înţeleg nimic nici la … 66 de ani! 
 

Scena 2  
 

Tatăl impinge patul în culise şi se întoarce cu o masă, pe roţi, pe care se află un călcător şi câteva rufe. Se apucă de călcat rufele, iar, din când în când, amestecă în oala de pe butelia pe care o aduce în scenă Mama. Aceasta iese apoi, în culise şi revine cu un fotoliu, pe roţi, în care se aşează şi începe să-şi facă manichiura. 
 

MAMA: Ar trebui să mergem sâmbătă la ţară, la ai mei…Au zis să-i ajutăm la câmp, au crescut buruienile cât casa.

TATĂL: Mergem, desigur! Putem merge de vineri seara. Nu ne strică un pic de mişcare în natură.

MAMA: Dar şti că mie nu -mi place la sapă! Şi, în plus, îmi rup unghiile…Eu am plecat de la ţară ca să-mi fie mai bine, să trăiesc la oraş, în condiţii mai umane. Dacă-mi plăcea la sapă, rămâneam acolo…

TATĂL: Lasă, mami, că ne descurcăm noi…Trebuie să-i ajutăm şi pe ai tăi!

SÂNZIANA: Tata era un om foarte bun! Nu exagerez deloc spunând că era un bărbat model. Muncea la o societate privată, era inginer acolo. Muncea mult şi o    făcea foarte bine, era apreciat de şefii lui. Apoi, acasă făcea tot ceea ce, în mod normal, trebuie să facă o femeie. Călca, făcea curat în casă, gătea, mergea la piaţă. Mama nu ştia să facă nici măcar un ceai…Tata, săracul, îi călca până şi lenjeria intimă!

TATĂL: Ar trebui să-ţi cumperi nişte chiloţi noi. Uite cum arată ăştia! Nu se poate să te aranjezi, să fii elegantă, iar chiloţii să-ţi fie rupţi…

MAMA: Crezi că mă dezbracă cineva ca să-i vadă cum sunt? Eu muncesc la serviciu, nu le-arăt chiloţii colegilor…

TATĂL: E vorba de respect. De respectul pe care-i ai faţă de tine insăţi, în primul rând.

SÂNZIANA: Mama…chiar le arăta chiloţii colegilor! Cel puţin unuia, care îi era amant…Da, mama era o curvă! Era o femeie rea. Era leneşă. Şi, mai presus  de toate, era geloasă pe mine, pe propria ei fiică. Dar, despre asta, vorbim mai târziu.

MAMA: Crezi că nu mă respect destul? Nu înţeleg ce vrei să spui?!

TATĂL: O femeie trebuie să aibă grijă de imaginea ei, în orice moment. Chiar dacă nu o vede nimeni, trebuie să fie aranjată, să poarte haine frumoase, curate…Astfel se       va simţi bine, îşi va păstra încrederea în sine.

MAMA: Mă simt foarte bine în pielea mea! Nu sunt deloc frustrată!

SÂNZIANA: Mama minţea…Era frustrată mereu. Se simţea neîmplinită. Ar fi vrut un bărbat care să o plimbe peste tot, în lume, să fie plin de bani, să-i cumpere bijuterii, cadouri. Era materialistă, nu cred că l-a iubit niciodată. Iar el, săracul, era ca un sclav în casă…Hm…Probabil vă miraţi auzind că-l compătimesc pe un asemenea…om. Unii dintre voi, i-aţi zice animal, fiară, monstru… dar el, pentru mine, este …tata.

TATĂL: Ai văzut ce-a crescut Sânziana? Şi e frumoasă foc… Este un copil minunat!

MAMA: E cam bleagă! E supărată mereu, e mofturoasă… Aş fi vrut să fie altfel.

TATĂL: Nu e bleagă deloc. Dar ce-ai vrea să facă? Să sară pe pereţi toată ziua? E mai sfioasă!

SÂNZIANA: Mama simţea că e ceva neclar, dar nu ştia despre ce e vorba. Nu avea timp şi nici răbdare să se aplece asupra unui suflet de copil…copil, care, din întâmplare , era al ei…

TATĂL: Poate că eşti prea dură cu ea.E doar un copil, pentru Dumnezeu! Nu înţelege încă viaţa aşa ca un om mare.

MAMA: Nici n-o s-o înţeleagă vreodată! Am văzut şi alţi copii de vârsta ei şi sunt altfel. Sunt veseli, zburdalnici… ea tace mereu, plânge, nici să se joace nu ştie… Nu e în regulă…

TATĂL: Te înşeli, te asigur! Eu stau mult cu ea şi nu mi se pare nimic anormal. Ai văzut că se descurcă foarte bine la şcoală? Şi e frumoasă foc…

SÂNZIANA: Tata mă apăra mereu în faţa ei. O făcea pentru că eram copilul lui şi… iubita lui, în acelaşi timp. Mă iubea ca un tată, dar mă iubea şi ca un bărbat… Vedea şi copilul, dar şi femeia, în mine. Copilul care-i dă sens vieţii şi femeia care-i dă… satisfacţie. Puritatea şi sexualitatea, îngemănate într-un singur trup, într-un singur suflet, într-un singur copil… propriul copil.

MAMA: Trebuie să plec la muncă. Azi ne-a chemat şeful mai repede, avem şedintă.Vezi să nu uiţi să aranjezi şi hainele din dulapul meu. Iar a căzut raftul.

TATĂL: O să îl repar…Cred că ai prea multe haine, pe unele nu le-ai purtat niciodată!

MAMA: Nu spuneai că o femeie trebuie să fia aranjată? Ai vrea să umblu într-o singură rochie? (iese în culise )

SÂNZIANA: Mama avea des şedinţe. Atât de des încât orice om normal şi-ar fi dat seama că e ceva putred…Dar tata nu era un om normal. Nu, nu era nebun! Era doar un om bolnav. Societatea îi condamnă pe pedofilii incestuoşi, dar nu sunt toţi infractori. Unii sunt, într-adevăr, o fac din viciu, din prostie, din sălbăticie…Dar sunt unii, aşa cum era tatăl meu, care fac aceste lucruri, pentru că sunt bolnavi… 
 

Tatăl iese  în culise cu masa de călcat, apoi se întoarce după butelia cu oala pe ea şi le scoate şi pe acestea, în culise.

  

SÂNZIANA: Orice bărbat ştie că nu e normal să te joci cu organelle genitale ale fiicei tale, că nu e normal să-ţi găseşti satisfacţia sexuală alături de fetiţa ta. Da, orice om normal… Dar un om bolnav? Boala schimbă totul, în om, în primul rand, modul de a gândi. Apoi se schimbă şi celelalte…dorinţele,

pasiunile, plăcerile… Evident, vorbesc de bolile psihice. Astea nu sunt întotdeauna la vedere, cum sunt bolile fizice, de exemplu. Un cancer, de pildă, se vede pe faţa unui om. Cancerosul e scheletic, gălbui, uneori, fără păr, fără vlagă… Dar n-am auzit pe nimeni să condamne un om bolnav de cancer la plămâni, la închisoare. În schimb, un pedofil incestuos, e condamnat, blamat şi urât de întreaga societate. Şi primul şi al doilea sunt bolnavi. Există vreo lege care poate condamna boala la închisoare? Atunci ar trebui ca pentru o simplă tuse măgărească să primim doi ani, pentru o otită patru, iar pentru o operaţie de amigdale, şapte ani. Dacă noi, femeile, ne extirpăm un sân să fim condamnate pe viaţă, pentru că ne-am mutilat. Iar atunci când propriul nostru copil de doi, trei, sau patru ani, face varicelă ar trebui să-l trimitem direct în lagărul de exterminare, pentru a nu molipsi restul planetei. Greşesc undeva? Nu e logic ce spun? Societatea, însă, cred că e mult mai bolnavă decât orice individ, luat în parte. Noi toţi, la un loc, nu suntem mai bolnavi decât societatea însăşi. Iar societatea e compusă din noi. E un paradox la care nenea Freud şi şleahta lui de psihanalişti morganaţi, sobri şi importanţi, care i-au succedat, n-au avut timp să se gândească. 
 

Scena 3  
 

Tatăl intră  în scenă cu patul, în care se află  Sânziana 2.  
 

SÂNZIANA: Când am mai crescut îmi devenea tot mai clar, că nu e ceva în regulă… Dar tot copil eram, nu judecam limpede… bănuiam doar că e ceva… naşpa, cum ar zice noua generaţie emo.

SÂNZIANA 2: Tati, nu vreau să dorm…Nu mi-e somn! Vreau să mănânc Danone!

TATĂL: Sânziana dragă, trebuie să dormi puţin…ca să creşti mare. Apoi, îţi dă tăticul şi Danone. Dar, un pic, un pic, trebuie să dormi. Hai că doarme şi tati, aici, cu tine… un pic şi gata…

SÂNZIANA: De fiecare dată se întâmpla în pat. Mă punea să dorm, mă obliga, de fapt, iar el se aşeza lângă mine… De atunci urăsc paturile… Mă rog, pentru unii e foarte important, e esenţial, dar mie îmi repugnă. Eu îl consider obiect de tortură. Mai târziu, când am fugit de-acasă, am dormit pe jos… numai pe jos. Mă mângâia şi…nu dura mult…În câteva minute se termina totul… pentru el. Pentru mine, însă nu se termina niciodată…şi nici nu ştiu dacă o să se termine cândva. Sigur, acum nu mai sufăr, nu mai simt durere, dar imaginile şi atingerile… răsuflarea precipitată… mă urmăresc mereu… Sunt aici, în mine, în capul meu… pe trupul meu… În trupul meu… Unii spun că am un trup frumos şi chiar şi eu cred asta, dar ştie cineva ce se află în interiorul lui? N-aţi văzut niciodată o piersică superbă, pufoasă, iar odată deschisă să descoperiţi mucegaiul şi putreziciunea din interior? Eu am văzut multe… eu sunt o astfel de… piersică…. Hm… ce tâmpită sunt! Unii dintre voi, bărbaţii, obişnuiţi să-i spuneţi păsăricii… piersică. Am găsit cuvântul potrivit.

TATĂL: Nu trebuie să spui nimănui, nici măcar lui mami, ceea ce facem noi… Adică nu trebuie să-i spui că tati se aşează lângă tine până adormi. Da? Nu trebuie să ştie nimeni, pentru că dacă o să ştie cineva, o să vină şi o să-l bată pe tati, şi o să-l ducă departe, departe şi n-o să-l mai vezi… Şi rămâi cu mami, care nu e aşa de bună ca tati… Ne-am înţeles, da?

SÂNZIANA 2: Da. N-o să spun… Dar nu vreau să mai dorm!

TATĂL: Gata, nu mai dormim… Vrei să mergem în parc, să te joci cu fetiţele? Hai să mergem… şi tati îţi cumpără o ciocolată bună, bună… 

Tatăl iese cu patul, cu Sânziana 2, în culise. 
 

SĂNZIANA: De la început m-a atenţionat să nu vorbesc cu nimeni despre aceste… orori! Nu am vorbit. Când eram micuţă nu am vorbit de teamă, apoi nu ştiu de ce nu am făcut-o. Am vrut să-i spun, de câteva ori mamei, dar n-am avut curaj… 
 

Scena 4  
 

Mama intră  în scenă cu o masă pe care se află  pregătit micul dejun ( ceai, pâine, unt, parizer, etc ). Sânziana 2 vine în urma ei şi se aşează la masă, pe scaunul pe care şi-l aduce singură. Mama are o burtă vizibilă, semn că este însărcinată. 
 

MAMA: Hai mănâncă mai repede! Nu mai fi aşa bleagă… mestecă mai repede, că vine sfârşitul lumii până termini de mâncat!

SÂNZIANA 2: Nu mai vreau!

MAMA: Ei, nu mai vrei…! Mă-nveţi tu pe mine ce trebuie să faci? Vrei să mori? Nu vezi cât eşti de slabă?

SÂNZIANA 2: M-am săturat!

MAMA: Te saturi când spun eu nu când vrei tu. Nu vezi că eşti proastă, nu mănânci nimic şi eşti ca o aşchie… te suflă vântul!

SÂNZIANA 2: Aşa sunt toate colegele mele…şi Aura, şi Laura…

MAMA: Şi Aura şi Laura şi gaura…Gata! Termină odată ce-ai în farfurie şi taci! Astăzi vine taică-tu să te ia de la şcoală, eu am treabă…

SÂNZIANA 2: Ce treabă ai, mami?

MAMA: Am şedinţă! La serviciu! Cu şeful! Ai priceput?

SÂNZIANA 2: Da! Înseamnă că o să vii acasă după ce se termină Bakugan, la televizor, seara… Aşa vi mereu când ai şedinţă. 
 

Mama apelează  pe cineva pe telefonul mobil. 
 

MAMA: Alo…Poţi să vorbeşti? Da…O duc pe Sânziana la şcoală şi apoi plec la muncă. Termin, ca de obicei, la ora trei….E în regulă? Păi mă iei din faţa teatrului, ca şi până acum… pe la trei şi-un sfert. Da, bine…Bine, lasă că vorbim la şedinţă. Bine, te pup!

SÂNZIANA 2: Pe cine pupi, mami?

MAMA: Pe…pe o colegă.

SÂNZIANA 2: Şi ea vine la şedinţă?

MAMA: Şi ea! Toţi vin! Toată firma!

SÂNZIANA 2: Aaaaaa, o să fie o şedinţă lungă!

MAMA: Da…lungă….Hai să mergem… 
 

Mama şi Sânziana 2 ies din scenă. 
 

SĂNZIANA: Mama era o curvă! Este mama mea, dar nu  pot spune că era o femeie cinstită, atâta vreme cât ea avea şedinţe dese, cu un coleg de la firma la care munceau amândoi… Nu ştiu… nu cred c-am iubit-o niciodată… Era foarte rea cu mine, nu am auzit-o niciodată să vorbească frumos, să fie calmă, să fie…bună! Nu ştiu de ce era aşa, pentru că eu nu eram un copil rău, nu făceam prostii, învăţam bine la şcoală, eram cuminte… Poate singura mea vină a fost că m-am născut! Dar nici măcar vina asta nu-mi aparţine mie…Poate cineva refuza să se nască? Când venim pe lume nu ştim nimic, habar n-avem că am nimerit într-o lume nebună, într-o societate bolnavă de cancer, în metastază… Intrăm în lume plângând, asta ar trebui să ne dea de gândit, de la-nceput… Apoi ne potolim… şi începem să visăm… Ca orice om, am avut şi eu vise… Sunt pasionată de artă, de orice act artistic… Am visat să devin o mare pictoriţă, să am expoziţii… Am visat să devin o dansatoare cunoscută, o Isadora Duncan autohtonă… Mă vedeam un mare designer vestimentar, o creatoare de modă de succes… Îmi place fotografia, teatrul… Hm…! Ce frumos ar fi fost dacă ajungeam actriţă! Aş fi putut să fiu, în fiecare seară, altcineva şi uitam de mine.Dar toate astea au rămas doar vise… N-am apucat decât să muncesc şi să trăiesc. Acum nu mai visez nimic, nu mai vreau nimic… Vreau doar să trăiesc…! 
 

Scena 5  
 

Intră  Tatăl, care impinge în scenă  patul, în care se află Mama cu un bebeluş  pe care-l ţine la piept. Este evident că va fi folosită o păpuşă. 
 

TATĂL: Stai liniştită aici şi odihneşte-te…Am făcut supă de pui aşa cum îţi place ţie. Am reparat şi căruciorul, dacă vrei să ieşi la plimbare. Şi ai ceaiul pregătit în bucătărie pentru piticotul nostru… Eu nu stau mult!

MAMA: Păi nici n-ar fi trebuit să pleci! Mă laşi aici, singură şi cu copilul pe cap…

TATĂL: Nu-i pot lăsa pe ai mei cu robinetul stricat!... Înţelege şi tu… Dacă era vorba de părinţii tăi i-ai fi lăsat să le curgă apa în casă?

MAMA: Ai mei nu au apă în casă!

TATĂL: În ultima vreme te-ai schimbat… Eşti tot timpul pusă pe ceartă!

MAMA: Păi pleci mereu şi eu rămân singură cu copiii, pe cap. Crezi că e uşor să rezist singură cu amândoi?

TATĂL: Hai că Sânziana nu mai e un copil… Te poţi înţelege cu ea. Îţi promit că nu stau mult! Le repar robinetul şi vin cât pot de repede… Te sărut! 
 

Tatăl iese în culise. 
 

SÂNZIANA: După ce s-a născut fratele meu, Robert, vreme de aproape doi ani, tata nu a prea putut profita de mine. Mama era acasă zilnic şi tata nu putea face nimic. Încerca el, săracul, dar nu avea curaj deplin să acţioneze cu scorpia în casă. Naşterea fratelui meu a fost un noroc pentru mine. Dar eu mă temeam în continuare…oricum nu aveam o viată şi o copilărie firească. Am înţeles asta mult mai târziu, atunci, în acei ani, doar mă temeam… 
 

Scena 6 
 

Sânziana 2 intră în scenă cu masa, pe care se află călcătorul şi câteva rufe. Apoi se apucă de călcat. 
 

MAMA: Mişcă-te mai repede cu rufele alea. Dacă eram aşa bleagă ca şi tine, nu-mi ajungea o zi să calc doi pantaloni şi două bluze. Of, cu cine semeni, oare?

SÂNZIANA 2: Nu pot mai repede! Eu sunt copil, nu sunt om mare!

MAMA: Eşti copil, da…Tu nu vezi că încep să-ţi crească ţâţele? Te faci domnişoară deja, trebuie să ştii să faci tot ceea ce trebuie să facă o femeie. Să calce, să spele, să facă mâncare…

SÂNZIANA 2: Dar şi tati face aşa ceva şi el nu e domnişoară! El a făcut mâncare astăzi şi aproape tot timpul el face…

MAMA: Păi cum ai vrea să fac eu, cu frate-tău, în braţe? Acum trebuie să am grijă de el.

SÂNZIANA: Mama era din ce în ce mai rea…Parcă era o mamă vitregă, o maşteră, ca în Albă-ca-zăpada! Deşi eram doar un copil, mă oblige să fac toate lucrurile, în casă. Vorbea urât, mă certa mereu şi nu zâmbea niciodată. Cel puţin, eu, nu am văzut-o zâmbind…

MAMA: Eu merg la plimbare cu ăsta micul. Să nu uiţi să ştergi praful în camera ta. Dacă vine taică-tău să-i spui să spele hainele din baie. 
 

Mama se ridică şi începe să  împingă patul în culise.  
 

SÂNZIANA 2: Vin şi eu afară, mami!  
 

Sânziana 2 împinge masa cu rufe în culise. 
 

MAMA: Nu pleci nicăieri! Du-te şi şterge praful!  
 

Ies amândouă  în culise. 
 

SÂNZIANA: Mi-amintesc o întâmplare care m-a marcat foarte tare. După ce mama a început iar munca, a venit într-o seară acasă şi am văzut că avea o ciocolată mare, în buzunarul hainei. Am fost atât de fericită încât am uitat, pentru moment, de toate răutăţile pe care mama mi le făcea. Am adormit repede gândindu-mă că dimineaţă voi mânca din ciocolata pe care mama o avea în buzunar… Dar, a doua zi mama a plecat, luând şi ciocolata mult visată cu ea. Am fost extrem de dezamăgită… am plâns încontinuu vreo oră… Oare de ce a luat mama ciocolata, cu ea? Ciocolata este pentru copii sau  pentru oameni mari? 
 

Scena 7  
 

Tatăl  împinge patul, în scenă, în care doarme Sânziana 3. Apoi se aşează lângă ea, încet, ferindu-se, parcă, să  n-o trezească… 
 

SÂNZIANA 3: Ce faci? Of, de ce mă trezeşti?

TATĂL: Stai cuminte… Tati vrea să te mângâie…Un pic şi gata…

SÂNZIANA 3: Nu vreau… Nu mai vreau… Nu e normal ceea ce faci.

TATĂL: Stai cuminte…mi-a fost tare dor de tine… Şti că tati te iubeşte mult… cel mai mult… Hm… de cât timp nu am mai stat doar noi doi?

SÂNZIANA 3: Dar nu vreau să mă iubeşti aşa… Ne-a spus diriginta că bărbaţii care sunt atraşi de copii, se numesc pedofili. Şi că e foarte urât ceea ce fac ei.

TATĂL: Sper că nu vorbeşti la şcoală, ceea ce facem noi! Ţi-am spus că ăsta trebuie să fie secretul nostru. Să nu afle nimeni…Oamenii sunt răi şi pot să-i facă necazuri lui tati. Dacă află cineva pot să ajung la închisoare…Vrei să rămâi fără mine? Să stai cu mami, iar eu să fiu la închisoare?

SÂNZIANA 3: Nu vreau, dar nu mai vreau nici să facem prostii… Mi-e ruşine… şi e urât…

TATĂL: Nu trebuie să-ţi fie ruşine de tati… Nu ştie nimeni, decât noi doi… Hai, stai cuminte, că nu durează mult.          

SÂNZIANA: Pe la 13 ani mi-am dat seama că e o nebunie ceea ce făceam. Aveam deja menstruaţie, sâni… Îmi era ruşine să mă atingă… acolo. Dar nu prea puteam face nimic, nu vroaim să ajungă la închisoare. Îl iubeam, aşa cum era, dar mă îngrozea teribil gândul că rămân doar cu el, în casă, şi se va atinge de mine… M-am gândit să mă sinucid… Locuiam aproape de calea ferată. Am vrut să mă aşez pe linii şi să aştept venirea trenului… Dar mi-a fost frică… M-am gândit şi la otravă… eram debusolată… Acum mă bucur că nu am făcut-o!

TATĂL: Ai văzut că nu s-a întâmplat nimic!? Gata… Te iubeşte tati, te iubeşte foarte tare, să ţii minte asta!         

SÂNZIANA 3: N-o să uit… niciodată! Poţi să fii sigur de asta.              

Cei doi ies din scenă, Tatăl scoţând şi patul în culise.            

SÂNZIANA: Pe la 15 ani s-a petrecut un lucru care m-a făcut să înţeleg de ce era mama atât de rea cu mine…Era geloasă…! Da, mama era geloasă pe mine! Am început să mă fardez, să am grijă de mine, să mă îmbrac frumos, iar toate astea o făceau pe mama să turbeze… Îi părea rău că îmbătrâneşte şi că, poate, nu-şi va mai găsi amanţi. Ea nu putea trăi dacă nu avea un amant, în permanenţă. Într-o zi m-am 

întâlnit cu ea, pe stradă… eu ştiam că e la muncă… Era cu un bărbat, destul de arătos, elegant, amabil…Mama i-a spus că sunt fiica ei iar acesta a început să mă complimenteze. Dar o făcea din amabilitate, nu era nimic deplasat în vorbele lui. Mama, însă, a interpretat altfel… Acasă m-a certat că umblu aiurea, prin oraş şi l-a pus pe tata să mă bată. Da! Mama l-a pus pe tata să mă bată! Dar tata … mă iubea! Însă a trebuit să o facă… A scos cureaua de la pantaloni şi mi-a tras câteva lovituri, peste fund, în timp ce mama privea satisfăcută şi răzbunată! L-am văzut pe tata, pentru prima dată plângând! Plângea pentru că a trebuit să mă bată! După ce mama  a ieşit din cameră, tata s-a aruncat, în genunchi, la picioarele mele şi m-a rugat să îl iert. A încercat să mă atingă acolo, dar i-am spus că-l spun mamei… S-a potolit… De atunci nu s-a mai atins niciodată de mine!  
 

Scena 8  
 

Tatăl intră  în scenă destul de nervos. Îl urmează  Mama care îl trage de mână, după ea, pe Robert 1.      

MAMA: Ţi-am spus clar! Cale de împăcare nu mai există. Am sperat 15 ani că o să te

schimbi, că  o să înţelegi ce vreau de la viaţă, de la tine… Nimic… Mă stresez cu toate pe cap şi tot n-avem bani… Muncesc pe rupte, fac ore suplimentare…   

TATĂL: Eu nu te-ajut acasă? Îţi fac treburile ca să poţi tu munci mai mult. Şi tot nu e bine?

MAMA: Nu e, sigur că nu e! Nu ne potrivim şi gata!

TATĂL: Ţi-au trebuit 15 ani ca să constaţi asta?

MAMA: Am sperat să te schimbi…

SÂNZIANA: Când iubeşti un om, îl iubeşti aşa cum e. Nu încerci să îl schimbi,

pentru că  devine un alt om, pe care, evident, n-o să-l mai iubeşti. Mulţi nu înţeleg asta niciodată…şi din cei mai mari iubiţi, ajung să  fie cei mai mari duşmani. Omul, prin esenţa lui, are o capacitate de dominare exacerbată. Vrea să cunoască, să ştie, să stăpânească! Şi, din păcate, aplică acest principiu şi altor oameni… Iată de ce poveştile de iubire sunt doar…poveşti! Nu pot să dureze pentru că omul de lângă tine vrea să te schimbe, să te facă alt om… O aberaţie! Mulţi oameni iubesc ceea ce ar putea să facă din celălalt, nu ce e celălalt, în sine, în valoarea lui intrinsecă! Văzând că celălalt îl iubeşte, că îi este docil şi aservit, crede că îl va face aşa cum vrea el. Noi, oamenii, nu ştim să iubim! Ar trebui să luăm lecţii de la câini. Ei iubesc necondiţionat. Şi bătut şi flămând şi alungat, câinele te iubeşte… Omul nu iubeşte, uneori, nici mângâiat, nici sătul, nici acceptat… Hm, am început să filosofez… Au făcut-o alţii mult mai bine decât mine, aşa că prefer să mă opresc.

MAMA: Vreau să plec în Spania. Am nişte cunoştinţe care o duc bine acolo. Se câştigă bani mulţi şi e altă viaţă. Divorţăm şi gata, am plecat! 

TATĂL: Şi copiii?

MAMA: Te ocupi de ei, doar n-ai vrea să-i car după mine, acolo…

TATĂL: Dar… e absurd! Cinsprezece ani am format o familie, ne-am iubit… nu se poate.

MAMA: Ne-am iubit? Ce e iubirea? O aiureală!

TATĂL: O boală… O boală care afectează psihicul şi ochii… Înnebuneşti fără să fii nebun şi orbeşti fără să fii orb. Nu există nici un medicament… boala dispare singură, în timp. Începi să vezi şi să judeci limpede. Toate defectele care erau calităţi ţi se arată în splendoarea lor grotescă...

MAMA: Nu vrei să scrii o carte cu teoriile astea? Îl concurezi pe doctoral ăla de suflete, de la televizor. 
 

Cei trei ies, încet, în culise. 
 

SÂNZIANA: Mama era hotărâtă. Amantul îi plecase în Spania, muncea pe şantier şi a chemat-o la el. În ziua divorţului a plecat aţă la Castelon, lângă Madrid, unde o aştepta iubitul. Eu şi cu Robert am rămas cu tata. Brusc, mi-am dat seama că trebuie să fiu mamă pentru fratele meu. Viaţa a început să aibă alte coordonate pentru mine. Dar, sărmanul, s-a mai trezit, încă odată abandonat. La 16 ani am cunoscut un băiat şi am decis să plec de-acasă… să plec la el. Locuia doar cu maică-sa, tatăl îi murise. Ne-am căsătorit şi în câteva luni am rămas gravidă, apoi am născut. Nu am mai terminat liceul. Dar… nu era o relaţie serioasă. Am plecat la el doar pentru a scăpa de-acasă. A fost primul pe care l-am întâlnit şi care m-a chemat la el. Am divorţat repede şi m-am mutat într-o garsonieră, în chirie. Munceam la un bar unde făceam ciubucuri serioase. Aveam o prietenă care mai stătea cu copilul uneori. A fost cea mai grea perioadă din viaţa mea. Mai grea chiar decât… atingerile tatălui meu. Când copilul a împlinit trei ani i l-am dus fostului meu soţ, iar eu am plecat în Portugalia să fac bani. Nu, nu m-am prostituat, să nu credeţi asta. Am muncit la o familie, făceam curăţenie, spălam, călcam… Am stat la ei cinci ani… veneam în ţară doar de două ori pe an, la copil. De câteva ori a venit şi fostul meu soţ, cu copilul, la mine. Am strâns o sumă frumoasă cu care intenţionam să-mi cumpăr un apartament, în ţară. Întoarcerea mea a coincis cu întoarcerea mamei. Ne-am întâlnit, cu toţii, acasă… 
 

Scena 9 
 

Tatăl intră  în scenă cu o canapea, urmat de Sânziana 3 şi de Robert 2. Copiii se aşează pe canapea. Sunt veseli…Sânziana 3 trebuie să arate mai matură decât în scenele anterioare. 
 

TATĂL: Ce mult mă bucur că te-ai întors! Ultima dată ai stat doar două zile şi n-am apucat să vorbim prea multe…Vezi ce mare e Robert?

SÂNZIANA 3: E un bărbat în toată regula deja!

TATĂL: Şi e foarte cuminte. E liniştit, învaţă bine şi nu s-a înhăitat cu derbedeii din cartier.

SÂNZIANA 3: Foarte bine! Sunt mândră de tine, fratello!

ROBERT 2: Bine, bine, nu mă mai lăudaţi atâta…

TATĂL: Ce-mi face nepoţelul? Unde e acum?

SÂNZIANA 3: L-am lăsat la taică-său câteva zile. Apoi cred c-o să-l iau cu mine în Portugalia.

TATĂL: Şi ce faci cu el acolo? Mai poţi munci dacă e copilul cu tine?

SÂNZIANA 3: Ei , am evoluat. Sunt impresar la un club. Pot munci şi de-acasă. Dau  telefoane, intru pe mess, nu trebuie să stau 10 ore la muncă.

ROBERT 2: Ce impresar? Cumperi fotbalişti?

SÂNZIANA 3: (zâmbeşte) Nu! Impresar artistic… La un club, un fel de discotecă… Aduc cântăreţi, dansatori, artişti… Îţi place fotbalul?

TATĂL: Joacă la echipa de juniori, aici la noi.

SÂNZIANA 3: Da? Bravo! Sportul e foarte bun!  
 

Intră  Mama. Are o valiză mare, pe roţi, pe care o trage după ea. Un moment de stupoare pentru toată lumea. După câteva clipe, primul care îşi revine este Robert 2 care se ridică de pe canapea. 
 

ROBERT 2: Sărut mâna, tanti!

MAMA: Bună dragă! Robert… ai crescut!

TATĂL: Te-ai întors?!

MAMA: Am venit pentru câteva zile… V-am adus nişte cadouri!

SÂNZIANA 3: Ce să facem cu ele? Noi aveam nevoie de o mamă… Şi, mai ales, Robert…

ROBERT 2: Mamă…?! Ea e … mama?!

MAMA: Doamne, dar  nu mă mai cunoşti? Robert…

SÂNZIANA 3: De unde să te cunoască? Era mic atunci când ai plecat…Au trecut anii.

TATĂL: Nu ai mai dat nici un semn de atâţia ani…!

ROBERT 2: Ea e …mama?! Tu eşti… mama mea?! 
 

Robert 2 fuge în culise supărat. 
 

SÂNZIANA 3: De ce te-ai întors? Nu avem nevoie de cadourile tale… Nouă ne trebuia o mamă care să fie aici, cu noi, când aveam nevoie de ea.

TATĂL: Sânziana!

SÂNZIANA 3: Lasă-mă! Ai plecat, ne-ai părăsit… Acum vrei să ne cumperi cu nişte cârpe? Dragostea de mamă e în această valiză? Asta crezi tu… mamă?

MAMA: Aşa a fost să fie! Să nu crezi că mi-a fost uşor… M-am gândit tot timpul la voi!

SÂNZIANA 3: Înainte, în timpul, sau după partidele de amor?

TATĂL: Sânziana încetează!

SÂNZIANA 3: Da, mamă, asta eşti, o curvă! O curvă ordinară care şi-a părăsit copiii pentru a fugi cu amantul, în Spania…

SÂNZIANA: Am fost ca o fiară sălbatică la prima întâlnire cu ea. Îmi venea să o omor, să o sfâşii… Fratele meu, săracul, nici măcar nu a recunoscut-o… Nu ştia cine era femeia care a intrat în casă… De fapt, era doar o femeie…atât şi nimic mai mult.

MAMA: Te rog să te linişteşti!...Am greşit…toţi greşim în viaţă…

SÂNZIANA 3: Şi acum ce vrei? Să sărim în braţele tale şi să-ţi mulţumim pentru că exişti? Pentru că ne-ai adus cadouri? Pentru că ne-ai născut şi ne-ai părăsit?

MAMA: Nu am venit să vă cumpăr. Am venit să vă văd…mă-ntorc în Spania. Mi-am făcut un rost acolo…aici nu mai am nimic… Nici măcar pe voi…!

SÂNZIANA 3: Pe noi nu ne-ai avut niciodată! Ne-ai născut doar… Dar o simplă naştere nu dă şi dreptul la posesie!

MAMA: Am vrut să vă văd… aţi ieşit din mine…Sentimentul matern nu dispare niciodată!

TATĂL: Liniştiţi-vă! Reproşurile şi cearta nu-şi mai au rostul acum…

MAMA: Sânziana, vreau doar să te rog să nu faci greşelile pe care le-am făcut eu, cu voi. Să ai grijă de copilul tău şi să nu-l ignori niciodată.

SÂNZIANA 3: Taci! Te rog să taci! Copilul meu înseamnă totul pentru mine. Chiar dacă uneori a fost la tatăl său, am vorbit zilnic cu el, înţelegi, zilnic! El ştie că are o mamă care îl iubeşte!

MAMA: (se apropie de ea) Şi eu vă iubesc… Acum vă iubesc! Înainte nu am ştiut… nu am putut…(o mângâie) 
 

Sânziana 3 are o reacţie de respingere, de retragere, dar acceptă, totuşi, mângâierile mamei. Încep să  plângă amândouă şi se aşează  pe canapea. 
 

SÂNZIANA: Atunci mama m-a mângâiat pentru prima dată în viaţă! Am avut un sentiment pe care nu l-am cunoscut până atunci. Am plâns… Mi-au venit în minte cuvintele lui Goethe…

SÂNZIANA  3: “ Clipă, rămâi, că eşti atât de frumoasă! “

SÂNZIANA: Aş fi vrut să rămânem aşa, îmbrăţişate, o eternitate… îmi vibra tot corpul, toţi porii… 
 

Intră  Robert 2, încet, impresionat şi se aşează  lângă ele. 
 

MAMA: Robert, ce mare te-ai făcut! Erai doar un pui de om când am plecat.

ROBERT 2: Pot să… îţi spun… mamă?

MAMA: Dar asta sunt… puiule!... Mama ta… mama voastră…

SÂNZIANA 3: Mamă…!

ROBERT 2: Mamă!

SÂNZIANA: A fost un moment teribil!... Niciodată nu m-am mai simţit aşa ca şi atunci… Era ceva nou pentru mine… să simt că cineva mă atinge cu drag… cu duioşie… M-a impresionat foarte tare să o văd plângând… Uneori, în viaţă, un gest simplu, tandru, face mai mult decât o sută de vorbe goale.

MAMA: Regret enorm că n-am putut să fiu o mamă bună pentru copiii mei. Am fost egoistă, mi-a păsat doar de mine…Mereu am vrut altceva de la viaţă, mereu am alergat după nişte fantome, fără să observ oamenii vii, de lângă mine.

SÂNZIANA 3: Nu mai contează! Viaţa trecută nu se mai întoarce! Nu se mai poate repara nimic acum…

TATĂL: Haideţi la masă! Am făcut o supă bună, de perişoare şi friptură de viţel.

MAMA: Nu mi-e foame!

SÂNZIANA 3: Nici mie!

TATĂL: Haideţi, haideţi, pofta vine mâncând!

ROBERT 2: Cum e… Spania?

TATĂL: Hai că o să-ţi povestească la masă!

MAMA: E o ţară frumoasă… 
 

Ies toţi patru în culise. 
 
 

SÂNZIANA: Mama a stat câteva zile la noi. Am văzut alt om, era mai caldă, mai umană, mai bună…Ne mângâia tot timpul, pe mine şi pe Robert. Parcă ar fi vrut să recupereze mângâierile trecute…Apoi s-a întors, acolo unde avea un rost. Aici, în ţară, nu avea decât nişte oameni pe care nu a ştiut să-i iubească! Noi ne-am reluat viaţa de dinainte. După o lună m-am întors şi eu în Portugalia. Dar înainte cu o seară de a pleca s-a întâmplat ceva. Am plecat la fostul meu soţ pentru a-i lăsa nişte bani. Copilul era acasă, cu tatăl meu. Era destul de târziu… 
 

Scena 10 
 

Sânziana merge în mijlocul scenei. Din culise apar brusc patru bărbaţi tineri. După haine şi atitudine par interlopi. 
 

BĂRBATUL 1: Ce faci frumoaso? La plimbărică?

BĂRBATUL 2: E periculos să ieşi la promenadă seara…

BĂRBATUL 3: Ne oferim să te însoţim, să nu păţeşti ceva!

BĂRBATUL 4: Suntem bazaţi…Ai auzit de clanul lui Ciupac?

SÂNZIANA: Cred că mă descurc singură..

BĂRBATUL 1: Crezi…?

BĂRBATUL 2: Ia uite, frate, duduiţa crede că se descurcă singură…!

SÂNZIANA: Vreau să mă lăsaţi în pace!

BĂRBATUL 3: Ei… şi noi vrem multe…

BĂRBATUL 4: Nu e întotdeauna aşa cum vrem noi… Ne mai ajută şi alţii, nu…?

SÂNZIANA: Am un copil acasă care m-aşteaptă!

BĂRBATUL 1: Şi pe noi ne-aşteaptă maşina, după colţ…

BĂRBATUL 3: Hai că terminăm repede şi mergem fiecare…

BĂRBATUL 2: Tu la copilaş…

BĂRBATUL 4: Iar noi la maşinuţă… (râd toţi patru)

SÂNZIANA: Ce terminaţi…? Ce vreţi…? 
 

Cei patru se năpustesc asupra ei, o lovesc, o pun la pământ şi o violează, pe rând…Apoi dispar în culise. Sânziana se ridică  încet…plânge… 
 

SÂNZIANA: Nu mi-au ajuns “ bucuriile “ de-acasă, din copilărie… Îmi lipsea un viol în grup… Doamne, unde eşti Tu, oare? Doamne, exişti cu  adevărat?... De ce trebuie să trec prin toate astea…? Doamne, te urăsc…! Nu, nu, iartă-mă… Ştiu că mă pui la încercare… ai oameni pe care-i alegi… pe care-i iubeşti… şi vrei să-i faci să simtă măcar o parte din ce-a simţit Isus Christos, pe drumul crucii… Mă căiesc pentru ce-am zis şi-mi asum suferinţa… Cred în Tine, Doamne, pentru că Tu mi le trimiţi pe toate… Şi tot Tu o să mă scoţi din toate…! Îi iert pe-aceşti nemernici aşa cum şi Christos şi-a iertat călăii… Poliţia, oricum, nu rezolvă nimic. Şi-apoi cred că această încercare nu este una telurică, pământeană… E mai presus de asta! E încercarea Ta de a crea… sfinţi… poate, de a crea bunătate şi iertare… Fără astea lumea se duce la…ăla negru, cu coarne mari… 
 

Sânziana vine încet la rampă. Îşi toarnă  în pahar. 
 

Scena 11  
 

SÂNZIANA: Toată viaţa am crezut în Dumnezeu! Ştiu că există şi că, din când în când,ne trimite semne. Şi mai ştiu că totul se întâmplă cu voia Lui… A doua zi m-am întors în Portugalia. Am muncit, am trăit, am încercat să mă bucur de viaţă… Copilul era lângă mine. Aveam un rost, un ţel. Vroiam să-l văd plin de bucurie, să aibă tot ce-şi doreşte, să înveţe… E un copil frumos, care-şi iubeşte mama… Şi care simte, la rându-i, iubirea maternă. A mâncat multă ciocolată, uneori am exagerat. Dar e sănătos şi frumos!... Într-o zi am ieşit la un club… Aveam chef de dans, de distracţie…Pe copil îl lăsasem la o familie de români cu care mă împrietenisem. Am băut cam mult şi mi s-a pus pata pe…un negru. Cred că orice femeie visează un negru, bine dotat, potent, care să o pătrundă… Nu m-am formalizat, el cu atât mai puţin. Din club am plecat la el acasă. A fost primul bărbat în faţa căruia m-am dezbrăcat! Fostul meu soţ nu m-a văzut niciodată goală… Şi tot negrul a fost primul bărbat care mi-a provocat un orgasm. Aproape zece ani nu m-a văzut nimeni goală şi nu am ştiut ce e plăcerea sexuală. Era o chestie mecanică, robotizată… Raschid Traore Mbuluwzanga a fost primul bărbat care mi-a arătat feţele frumoase ale unei partide de amor. Am rămas cu el o vreme… Nu mult, deoarece mi-am dorit să recuperez, oarecum, anii irosiţi…A urmat un brazilian…câţiva portughezi…un italian…Am încercat şi cu o femeie…Se spune că noi suntem mai tandre, mai delicate… că ştim să ne stimulăm mai bine…Nu a fost rău, dar prefer, totuşi, un bărbat adevărat care să mă pătrundă… (oftează) Am obosit…Dar sunt împăcată cu mine însămi. La 27 de ani sunt o mamă tânără, încă frumoasă şi îmi trăiesc viaţa…Am păşit cu stângul, am cunoscut infernul, dar acum pot să râd, pot să mă bucur de o floare, de o frunză uscată, de o rază de soare… chiar şi de ploaie, uneori… Îmi place ploaia… te purifică, te spală…Pot să mă bucur de un bărbat, de un pahar cu vin roşu, de o porţie de fructe de mare… Pot să mă bucur că am înţeles ce înseamnă toate astea! Şi, în mod special, pot să mă bucur că am reuşit să-l înţeleg pe tata. Şi societatea…Şi oamenii…Iar acum nu mai rămâne decât să tragem cortina şi să mergem fiecare la casele noastre. Sau, cum spunea foarte frumos, Ion Creangă, “am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea mea “. O poveste cât se poate de reală, din păcate… sau din fericire…? Vă doresc o seară frumoasă şi o viaţă liniştită! Dar să nu uitaţi niciodată că Dumnezeu a lăsat atât de mulţi oameni şi atât de multe boli psihice încât sunt convinsă că aceste lucruri se vor mai petrece pe-acest pământ. Fiţi atenţi la copiii voştri! Eu am fost puternică şi am trecut peste… Dar alţii? Noapte bună! 
 
 

SFÂRȘIT