“Engri Bărs”, de Laurentiu Budau


Motto:
“Du-mă în Câmpiile Elisee, du-mǎ-n locurile unde-am fost fericiţi!”


L A U R E N Ţ I U B U D Ă U

“ENGRI BĂRS”
(comedie)


Personajele:

BIŢĂ – 46 de ani
PETRONELA – 35 de ani



DECORUL – O camerǎ modestǎ dintr-un cǎmin muncitoresc. Pe o masǎ, în mijloc, aflatǎ într-o fazǎ incipientǎ de execuţie, troneazǎ o machetǎ din beţe de chibrituri, învelitǎ într-o husǎ transparentǎ de nailon.

- 2013-


PRIMA LUNǍ

BIŢĂ: Ai fost şi la Scărlătescu?
PETRONELA: N-am apucat, dar nu cred c-a mai adus. Sigur n-a mai adus. De ce să mai aducă? Până nu se termină cu cele pe care le are, nu cred că mai bagă el altele. Ăsta-i comerţul. Şi eu, dac-aş fi în locul lui, tot aşa aş face, nenică. N-aş mai băga nimic până nu se termină alea vechi, chiar dacă-s expirate şi li se duce de tot scăpăriciul.
BIŢĂ: Fir-ar să!... Trebuia să-i luăm noi tot ştocul (sic!) de la început, Petronelo. Astea din urmă cu fosforul căcăniu sunt oribile, au lemnul cenuşiu şi se fac aşchii din prima. Deh! Făcute de puşcăriaşi, la normă!... Ai mai aflat câte echipe s-au mai înscris în concurs?
PETRONELA (se face că n-a auzit întrebarea): Mă şi întreba sclipind din ochi ca un semafor derutat jigodia: “Ce dracului face, fa, Petronelo, Biţǎ al tǎu cu atâtea duzini de chibrituri?! Ha?! Te pomeneşti că vrea să pârlească pe vreunul cu şoriciul gros?!”
BIŢĂ: Ha?! Şi tu ce i-ai zis? Trebuia sǎ-i zici una de sǎ-l usture. Trebuia sǎ-i zici una memorabilǎ. Trebuia să-i zici una culturală: cǎ ne trebuie ca sǎ facem pocnitori tradiţionale pentru Anul Nou... Trebuia să-i zici că…
PETRONELA: Nimic.
BIŢĂ: Ha?! Cum nimic, fraiero, cum nimic?!
PETRONELA: Uite-aşa. Păi ce, era să mă pun în gură cu unu’ ca el? Ştii ce spurcat e la foale borţosul, ce întunecat e în cerul gurii de la atâtea icre negre de Manciuria câte-a bǎgat în el? Te bagă în toate doselile, înainte să apuci măcar sǎ clipeşti.
BIŢĂ: Păi, data viitoare, zi-i că fac colecţie. Uite-aşa, colecţie.
PETRONELA: Ce colecţie faci tu, mă, Biţǎ?!
BIŢĂ: De frecţie. Una numismaticǎ de chibrituri!
PETRONELA: Lasă-mă! E prea gogonată, Biţǎ. Prea, prea. Mai taie! Păi, pentru ca să faci o colecţie, aşa ca la carte, îţi trebuie una, maxim trei cutii identice din fiecare soi, pe când tu iei în neştire, în doru’ lelii, cu plasele, chibrite suedeze fabricate în Pakistan, aceeaşi marcă, acelaşi format. Cine-i dobitocul ăla sublim care să te creadă?
BIŢĂ: Dacă nu poţi să-i ajuţi, încurcă-i! Asta e deviza mea şi n-o dau la nimenea… Sigur că e gogonată la maximum, dar tot e mai bine decât să taci ca un melc codobelc, Petronelo, crede-mǎ! Nu e bine să te mai ia şi alţii de proastă în afarǎ de mine, nu e bine ca să fie lămuriţi pe deplin. Lasǎ-i sǎ bâjbâie pe arǎturǎ ca fraierii, lasǎ-i sǎ-şi dea aiurea cu presupusu’… Tot e mai bine aşa decât altfel, mă auzi?
PETRONELA: Te aud, cum sǎ nu te aud, doar nu sunt surdǎ. Trebuia să te apuci tu să faci năzbâtia asta numai din scobitori ucrainene (alea-s total inofensive, garantez; nu subversive ca chibriturile astea mucede), aşa cum discutasem creştineşte de la-nceput; nu se mai lega nici dracu’ de tine; le spuneai la toţi că ai o înmormântare dragă sau o nuntă grea şi scăpai de întrebări prosteşti şi de uitat colectiv pe gaura cheii. Păi, tu ştii că, dacă tot te văd vecinii, pensionarii noştri zvârlavi, cum te vânturi în fiecare zi cu plasele de chibrituri, pot să te toarne lejer şi la ăia de la doi ş-un sfert?
BIŢĂ: Ce etaj e ăsta?!
PETRONELA: Las-c-ai sǎ te lǎmureşti tu, spiritualule, când te cheamǎ-n vizitǎ sǎ-ţi scuture izmenele… Şi dacă te întreabă ăia de la doi ş-un sfert [cǎ ştiu cum sǎ întrebe ca sǎ audǎ doar ce vrea (sic!) muşchii lor] ce faci mătăluţă cu ele; dacă se gândesc că eşti ditamai tereoristu (sic!) travestitu’, ai?! Dacă se gândesc că vrei să fabrici aici, în bucătărie, ditamai bomba artizanală nuclearǎ ca să dǎrâmi fabrica de nutreţuri din localitate, groapa de gunoi şi centrul de colectare a laptelui gros, ce-ai să le zici? (imitând un anchetator dur) Hai, hai, nu te mai fofila, rǎspunde odatǎ, jigodie penalǎ! Poţi sau nu sǎ rǎspunzi?
BIŢĂ (demn, cu un tremur în voce): Adevărul.
PETRONELA: Care… adevăr, Biţǎ?! Care adevăr?
BIŢĂ: Adevărul adevărat, cel groaznic; adevărul gol-goluţ, cel inventat, cel inexistent, Petronelo.
PETRONELA: Da?! Pe cine crezi cǎ mai intereseazǎ astǎzi adevǎrul tǎu dus cu cortul la calicii de nudişti din noua Vamǎ Veche? Ai?! Adevǎrul tǎu poate deveni minciuna altcuiva; de exemplu, a mea... Crezi cǎ mai intereseazǎ astǎzi adevǎrul tǎu pe cineva? Sǎ fim serioşi! Pânǎ apuci sǎ le explici tu ce şi cum namilelor ǎlora bine hrǎnite, ţi-au şi luat maul; te bagǎ la bulǎu cu tot cu sincerul adevǎrul ǎsta inventat al tǎu cu tot, cǎ au şi ei acolo “sǎracii” un plan de fǎcut ca pe vremurile tulburi, ca sǎ nu se mai spunǎ la televizoare cǎ-şi iau banii, salariile lor grase pe spinarea poporului chinuit, chiar pe degeaba.
BIŢĂ (ca din cǎrţi vechi): Fleacuri; când te iubeşti cu adevǎrat, nicio jertfǎ nu ţi se pare în zadar. Ştii doar cǎ mǎ caracterizeazǎ patriotismul la cel mai josnic înalt grad, ştii doar cǎ mǎ mai ţine-n viaţǎ doar dragostea de ţarǎ.
PETRONELA: Hai-dihai! Dă să-ţi iau temperatura! Arzi, cum să nu! (frecţionându-l viril la tâmple cu spirt) Să-şi iubească ţara de-alde Scǎrlǎtescu care-n fiecare dimineaţǎ îşi aliniazǎ pe alee broscoii de plozi cu ochii cârpiţi, când ridicǎ steagul spălat cu Omo pe catargul din curte; toţi ăia care au portbagajele pline pungi de mălai grisat şi batoane de salam Victoria; umflaţii ăia plini de E-uri să se jertfească pentru ea, ăia să se târascǎ în coate şi genunchi prin apǎ şi foc pentru ea. Ăia sǎ fie Ţinta nr. 1, ǎia sǎ fie Ţinta nr. 2… Dupǎ criteriile astea, tu n-ai cum, tu nu ajungi sǎ fii nici mǎcar Ţinta nr. enşpe-enşpe, înţelegi?… Nu eşti în cǎrţi – nu exişti! Tu n-ai nimic (în afarǎ de insatisfacţii realizate), nici mǎcar dupǎ 25 de ani de muncǎ neîntreruptǎ la grupa I; nici loc de veci cu gǎrduţ, te speli pe dinţi cu aceeaşi periuţǎ tocitǎ de doi ani la rând; umbli cu pantalonii cârpiţi la serviciu mai ceva ca boschetarii care cautǎ de zor prin tomberoane o bucatǎ de tablǎ ruginitǎ cu care sǎ-şi cumpere-un rachiu mǎsluit; tu n-ai, frate, nimic, nimic de pierdut, de ce ar trebui sâ te jertfeşti tocmai tu, sǎ ieşi ca oaia Dolly la înaintare, de ce ar fi musai să-ţi iubeşti ţara asta care nu te iubeşte deloc, poţi să-mi spui?
BIŢĂ (vizionar): Pot, cum sǎ nu. Pentru că am libertatea să umblu cu pantalonii cârpiţi în fund la serviciu, pentru cǎ pot încǎ sǎ mǎ spǎl pe cioarsele mele de dinţi, ai înţeles? Pentru că am, pentru că mai am un serviciu la care sǎ mǎ duc cu drag în prag... Pentru cǎ sunt util, pentru cǎ aici mǎ simt cu adevǎrat util, pentru cǎ fǎrǎ mine, fǎrǎ crezul meu inexistent, s-ar înfunda totul şi s-ar duce dracului Poezia. Uneori, trebuie ca nevestelor noastre sǎ le facǎ câte un strǎin cu ochiul ca sǎ ne dǎm seama cât de frumoase sunt!
PETRONELA: Muţunache! Ce tare eşti la teorie! Dacă ai fi aşa şi la loterie... Cine te crezi cǎ eşti, Biţâ?! Paşa de la Vidin?!
BIŢĂ: Un apǎrǎtor, un partizan acerb al Poeziei. Cel care face lucrurile sǎ curgǎ. Asta sunt.
PETRONELA: Ha-ha! Ai luat-o razna, Biţǎǎǎ! De la emanaţiile din subsoluri, de la fosele septice, de la miasmele din canal.
BIŢĂ: Îţi convine ori ba, ǎsta e crezu’ meu, niciun ha-ha! Petronelo, fată, ţi-e rău? Tu nu ştii, n-ai ştiut în toatǎ viaţa ta sǎ fii dedicatǎ cuiva în afarǎ de interesele tale femeieşti; n-ai ştiut în toatǎ viaţa ta ce înseamnǎ serviciu stabil cu carte de muncǎ. Ce-s întrebările astea profund devastatoare asupra psihicului meu alienat; tu chiar crezi, tu chiar eşti convinsǎ cǎ mă mai iubeşti?
PETRONELA: Sutǎ la sutǎ, c-o micǎ marjǎ de eroare de cincizeci la sutǎ. Desigur, Biţule, ca pe icoanele cereşti fǎcǎtoare de minuni; altfel aş mai fi stat eu atâţia ani în provizorat sigur lângă tine, fără acte, fără maşinǎ de spǎlat, fără calorifere branşate la sistemul central de încǎlzire, în concubinaj perfect legal?
BIŢĂ: Păi, vezi că aici, soro, te cam contrazici?
PETRONELA: Cum adică mă cam contrazic?!
BIŢĂ: Păi, dacă vezi şi tu că n-am nimic, că sunt un pârlit providenţial şi convenţional şi excepţional, ce rost are să mă mai iubeşti ca disperata, sǎ tragi lanţul alǎturi de un necunoscut duhnitor la jugul conjugal, ce rost mai are să te mai jertfeşti pentru unu’ fǎrǎ stea ca mine?
PETRONELA: D-aia. Pentru că sunt o ignorantă care tânjeşte, pentru că sunt ca o pasǎre cu o singurǎ aripǎ în frigare… şi nu ştiu dupǎ ce. Pentru cǎ nu mǎ mai ia nimeni la întrebǎri la vârsta asta… delicatǎ. Pentru că sunt îndrǎgostitǎ de creierul tǎu perfect neted… N-ai zis tu că sunt o ignorantă sadea? Acum vrei sǎ spui cǎ n-ai greşit, dar ai comis o eroare?
BIŢĂ: Eu?! Natura! Eu am fost doar un simplu agent constatator, înţelegi? De aia ţi-am şi întocmit, benevol, fişa de casare în viu.
PETRONELA: Asta îmi trebuie dacǎ mi-am ales sǎ trǎiesc alǎturi de un vidanjor.
BIŢĂ: Meseria-i brăţară de aur! Funcţionar public, fato! Maistru vidanjor.
PETRONELA: Şi care-i diferenţa?
BIŢĂ: Diferenţa e cǎ fac parte din specialişti, dintre cei citiţi.
PETRONELA: Specialişti în ce?
BIŢĂ: În… Iar, iar mǎ enervezi, Petronelo. Tu ai diplomele, tu ai şcolile mele subterane?
PETRONELA: Nu, dar am una mult mai importantǎ decât SSNSPA, una de bazǎ: SVFP!
BIŢĂ: Ceee?!
PETRONELA: Şcoala Vieţii de Frecat Pereţii! Ce, nu se vede cu ochiul liber?
BIŢĂ: M-ai spart! Aia nu ţine de foame! Aia e curatǎ şmecherie; aia nu-i, în niciun caz, meserie!
PETRONELA: Da’ ce-i?!

A DOUA LUNǍ

BIŢĂ: Ai mai aflat cine, câte echipe s-au mai înscris în concurs?
PETRONELA (cântǎ ceva fǎrǎ cuvinte, se face că n-a auzit întrebarea): Totuşi, sǎ-mi mai laşi nişte bani pe noptierǎ. Bani, nu mǎrunţiş pentru covrigei ca data trecutǎ. Trebuie sǎ mai caut nişte oferte la Dero. Neapărat. Sǎptǎmâna asta.
BIŢĂ: Pune şi tu mai puţin, cu economie, nu turna cu gǎleata cǎ nu eşti la depozit.
PETRONELA (din baie): Nu crezi cǎ e cam mare?
BIŢĂ: Ce?
PETRONELA (din baie): Dihania, macheta asta.
BIŢĂ: Ce-ţi veni, acum, Petronelo?! De-abia suntem la jumǎtate. Iar te arunci? Nu, cum sǎ fie mare? E atât cât trebuie, deocamdatǎ… Când o sǎ fie gata, o s-ajungǎ cam pânǎ la lustrǎ. Sǎ nu crezi cǎ juriul ǎla de japoneji (sic!) n-a mai vǎzut tot soiul de chestii, care mai de care mai mai. Trebuie sǎ-i dǎm pe spate cu ceva, sǎ le luǎm cu ceva maul; mǎcar cu subiectul, mǎcar cu mǎrimea dacǎ nu cu finisajele… Asta conteazǎ la orice nivel. (PETRONELA chicoteşte) Cu ce, cum ai vrea sǎ luǎm marele premiu, c-un muşuroi de furnici?
PETRONELA (din baie): Cum zici tu, “mǎrinimosule”. Dacǎ-ţi asumi responsabilitatea totalǎ, nu mǎ mai bag, cǎ doar bǎrbatu’ e capu’ pe când femeia e doar gâtu’…
BIŢĂ: În sfârşit, prima ta vorbǎ-nţeleaptǎ pe seara asta şi, nu ştiu de ce, am un presentiment c-o sǎ fie cam şi ultima… Mi-ai terminat de spălat şalopetele (sic!) verzi?
PETRONELA: Nici n-au apucat sǎ se înmoaie. De-abia le-am terminat de cârpit pe cele negre cu cap de mort. Ia-le pe alea cǎ te asortezi. Nu mǎ mai zori. Am nişte ditamai răni la mâini, de la soda asta pǎcǎtoasǎ pe care-ai adus-o de la servici. Acum le frec. Răbdare, că nu sunt robot.
BIŢĂ: Să pui şi Cocollino şi Pac-Pac, să miroasă frumos a liliac. Douǎ capace cu vârf. Să mă-njure colegii cu plăcere în gând..
PETRONELA: Tu ai colegi?! Care colegi?
BIŢĂ: Toţi. Mai ales Grasu, şoferul, mai ales rapandulele care cară genţile cu scule când mergem la intervenţii.
PETRONELA (din baie): Nu crezi cǎ ne-am cam aruncat? Recunoaşte cǎ ne-am cam aruncat, cât nu e prea târziu, cât mai putem s-o-ntoarcem ca la Ploieşti! De ce, taman, Taj Mahal, Biţǎ, de ce? (se aude o perie care freacǎ de zor)
BIŢĂ: Iar?! Nu mă-nnebuni. Nu începe din nou. De aia. Pentru că are potenţial, dar tu n-ai cum să-nţelegi ce-i aia po-ten-ţi-al... Pentru că face parte din patrimoniul mondial UNESCO, înţelegi?
PETRONELA: Ce Ionescu? S-au retras la ţară. Nu mai stau pe scară cu noi. De ani buni.
BIŢĂ: UNESCO!
PETRONELA: Fâs! Spune, frate, aşa! Puteam şi noi să alegem Gara Sinaia, dacǎ tot îi dai sus şi tare cu patriotismul tǎu rǎsuflat, Notra Dama din Paris (sic!), turnul Fefel (sic!) ori Gemetele… după ce-au fost dărâmate.
BIŢĂ: Care “Gemete”?
PETRONELA: Alea în care s-au buşit, sǎracele, avioanele.
BIŢĂ: “Gemenele”, dragâ, nu “Gemetele”.
PETRONELA: Nu te laşi tu pânǎ nu mǎ corectezi mǎcar o ţârǎ, aşa, atât cât sǎ m-atingi la ficaţii de la coarda sensibilǎ… Gemetele ori Gemenele, totuna-i, mai ales câ acu’ sunt praf şi pulbere. Da, da, “Gemenele”, frumoasele alea focoase trebuiau alese. Aia lucrare cu temǎ. Ǎla, da, mesaj patriotic internaţional! Aruncai, acolo, două-trei geamantane de chibrite de-a valma, după care turnai la derutǎ cinci kile de aracet şi aşteptai cam o lunǎ să se usuce tot maglavaisul. Ţâţǎ de mâţǎ! Alea trebuiau, alea erau, Biţule. Garantat luai premiul cel mare de 150. 000 de yeni japoneji, locul I cu coroniţă din frunze de piper. Lucruri simple, actuale, Biţule, nu Taj Mahal-ul ǎsta îmbârligat, împodobit la toate colţurile cu mǎselariţǎ şi cu cepe de apǎ în vârf. Teme de actualitate, nene, nu vechituri de-acu’ o mie de ani de pe timpul lu’ Pazvante Chiorul.
BIŢĂ: Vezi că eşti perversă?
PETRONELA: Cum?!
BIŢĂ: Hai, nu te mai izmeni! Vǎd cǎ te dai şi tu după cum suflă vântul. Îţi plac scurtăturile, căile cu trandafiri, dar fără spini.
PETRONELA: Îmi plac, cum să nu-mi placă; că de mică am umblat hututuie printre urzici, altfel nu mǎ mai prindeai tu la cotiturǎ... Mă cam confunzi, Biţule, îţi spun clar că mă cam confunzi! (începe să dea apă sărată la şoareci dulci)
BIŢĂ (temperat): Ce-i cu tine, ai înnebunit? N-am plecat împreună la ştart? (sic!) N-am ales împreună Taj Mahal-ul? Am ales împreună Taj Mahal-ul, dar mai mult tu! Vrei să-ţi împrospătez memoria lipsǎ? 29 februarie, orele 11 şi 20, îţi spune ceva? Chiar tu ai venit cu propunerea, pe 28 februarie, orele 17 şi 3, când ai gǎsit anunţul... Nu-ţi mai aduci aminte?! Ai semnat ş-un angajament verbal… Ai dat cu fundu’ de greu? De ce-o tot dai cotită?
Îţi dai seama cât înseamnǎ 150. 000 de yeni japoneji pentru un amǎrǎştean? Nu-ţi dai seama, nu? Nici eu, da’ trebuie sâ fie mult, o groazâ de bani. Nimic nu s-a făcut, nimic nu se face-n lumea asta fără sacrificiu feminin. Voi n-aţi învǎţat la şcoalǎ doina aia popularǎ scrisǎ de Topârceanu? (recitǎ cu patos) “Manoli, Manoli,/ Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Ţâţişoara-mi plânge,/ Copilaşu-mi frânge,/ Viaţa mi se stinge!/ Mioriţă laie,/ Laie bucălaie,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-ţi mai tace!/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori eşti bolnăvioară,/ Drăguţă mioară?” Nu eşti bolnăvioară?! Atunci, revino-ţi! Regruparea! Pune osu’ feminin la treabǎ. Hai, nu te mai smiorcăi şi ajută-mă! Cât te mai odihneşti, curăţă şi tu fosforul cu lama de ras de pe beţele astea.
PETRONELA: Totuşi, nu ţi se pare, nu, nu, cǎ e prea mare?
BIŢĂ: Petronelooo, de când ai tu probleme cu mǎrimile?!... Iar începi?
PETRONELA: Nu. Continui.

A TREIA LUNǍ

BIŢĂ: Ţi-am zis că, ieri, m-am întâlnit cu Dumi?
PETRONELA: Care Dumi, Biţule?
BIŢĂ: Nu se poate! Chiar nu ţi-am povestit despre el?! Dumi, fostul meu coleg de bancă de la generală, tocilarul clasei. Cel mai bun coleg de bancă din toate şcolile mele semiînalte, cel de la care am copiat cel mai vârtos. Mare om, mare caracter. Era să nu-l recunosc. Avea ditamai barba lu’ Iorga de pe bancnota de-un leu.
PETRONELA: Mă rog. Trecutul e trecut. Ne mai schimbăm şi noi ca sǎ pǎrem ce nu suntem.
BIŢĂ: El, nu. Bag mâna-n foc! Stai, că nu-i chiar aşa cum crezi. A ajuns mare, şi la propriu şi la figurat, pe spatele lui. (insinuant inutil) N-a fost împins ca “alţii”. E ditamai farmacistul.
PETRONELA: Farmacist?!
BIŢĂ: De fapt, patron de farmacie ca sǎ fiu mai exact. Are o farmacie mică la parterul blocului Dunărea şi una lângă Piaţa Traian, pe colţ. Firma aia de pompe funebre de la spital, aia cu îngeraşi de marmurǎ în vitrinǎ, e tot a lui. Ce nu rezolvǎ farmaciile rezolvǎ prompt firma lui de pompe funebre. Poate că mai are şi alte învârteli, nu mi-a spus, cine ştie. Suficiente şi farmaciile astea două, cât să trăieşti zece vieţi ca un baştan lipsit de griji. Cred cǎ-nvârte banii cu lopata după cât de mulţi bolnavi sunt şi-o să mai fie în târgul ăsta confuz. Nu vezi şi tu peste tot: o bancă - o farmacie, o farmacie - două bănci, două bănci - cinci farmacii...
PETRONELA: Sigur, pe toţi ne doare capul… Sper că nu i-ai cerut... I-ai cerut, nu-i aşa?!
BIŢĂ: Petronelo! Doamne fereşte! Am demnitate. N-am apucat nici mǎcar să deschid gura. Ştia, presimţea el cǎ sunt un apǎrǎtor vajnic al Poeziei, aşa cǎ mi-a dat el, de la sine, două hârtii de cinci sute cu poza lui Eminescu din semiprofil, cu autograf, aşa, fără nicio obligaţie, de parcă mi-ar fi scanat gândurile… Ce râzi?! Aşa a simţit el nevoia în clipa aia, în amintirea vremurilor când eram colegi şi mâncam din acelaşi covrigel în formă de opt. Băiat fin. Cu caracter şi cu memorie. Ştie ce zace în inima, în privirea flǎmândǎ a omului din popor, a omului simplu de la lopată. N-am prea vrut să-l jignesc cu refuzuri, m-ar fi mirosit de la o poştǎ. Aşa ceva nu se face, în veci, unui vechi prieten. Cu trecutul, cu sentimentele, nu ai cum sǎ te joci, nu poţi să te pui contra.
PETRONELA: Aţi fost şi la băut dup-aceea, bineînţeles, nu-i aşa?
BIŢĂ: Nu bea, din păcate, poşirci. De fapt, nu mai bea de când i-a murit nevasta… a cincea, dacǎ nu mǎ-nşel. A jurat. A trecut, acu’ şase luni, pe trecerea de pietoni din faţa spitalului Adio şi a agăţat-o, cu dihorul de companie cu tot, unu’ mangă de eşarfa ei lungǎ de mǎtase, cu un jeep vişiniu înmatriculat în Bulgaria. De acolo i s-a tras fericirea, de la bulgari. A fost nevoit s-o înmormânteze cu capacu’ închis. Săracu’. Arăta foarte marcat de dispariţia dihorului care emana constant un miros de mosc, arăta foarte răvăşit. Stătuse cu el mai mult timp decât cu rǎposata care, una-douǎ, hop-ţop, 13 luni din 12, era mai tot timpul plecatǎ în staţiune, la Sovata, sǎ se trateze de nervi circulari. Da, da, mare iubitor de animale, altul mai slab de înger n-ar fi rezistat, de asta au şi rǎmas atâta timp împreunǎ. Îmi tot arǎta relicva, lesa extensibilǎ… A şi plâns cu fruntea pe umǎrul meu. L-am lǎsat, ce era sǎ fac, deja luasem bancnotele, salariul meu pe o lunǎ. Şi acum mai am mâneca dreaptǎ udǎ.
PETRONELA: Arta noastrǎ-i soarta! Vezi, d-aia nu-mi face nici mie nicio plǎcere să traversez pe trecere ca tot omu’. Cred cǎ pun ceva în dungile alea.
BIŢĂ: Folclor! Am remarcat că-ţi cam plac scurtăturile, soro. Petul nu merge de prea multe ori la sifonǎrie. Ai grijă!
PETRONELA: Dacă n-am eu grijă de mine, de viitorul meu nesigur, cine să aibă... că, pe baza ta, dupǎ cum te prezentezi (sic!), nici măcar pensie de urmaş nu trag nădejde.
BIŢĂ: Hai, hai! Nu despre asta era vorba!
PETRONELA: Da’ despre ce era vorba?
BIŢĂ: Despre Dumi. Mare om...
PETRONELA: ... mare caracter de fier.
BIŢĂ: De fapt, nu-i chiar atât de înalt. Să tot aibă cam, cam unu’ şaizeci, dacǎ nu mǎ-nşel...
PETRONELA: Aştia mici sunt mai fâşneţi. Decât mare cât bradul...
BIŢĂ: M-a întrebat, printre altele, dacă nu ştiu pe cineva de încredere, avea nevoie de o femeie de serviciu. De una isteaţǎ care sǎ nu punǎ mâna pe ce nu vrea el. Care sǎ-i mai gǎteascǎ din când în când câte-o ciorbǎ de fasole mai afumatǎ, aşa de fantezie, câte-o pârjoalǎ moldoveneascǎ mai arsǎ, nişte Poale-n Brâu fǎrǎ brânzǎ; cǎ, de obicei, mǎnâncǎ doar la Curcanul de Aur, sǎracu’… Deh! Burlac cu lovele, ce sǎ-i faci! Moare flǎmând cu frigiderul plin. Dacǎ nu le are, nu le are, ce sǎ-i faci… În viaţa lui n-a prǎjit nici mǎcar un cartof.
PETRONELA: Unde?
BIŢĂ: În tigaie, unde sǎ-l prǎjeascǎ.
PETRONELA: Te-am întrebat unde anume avea nevoie de femeia de serviciu.
BIŢĂ: Aaa! La cele două farmacii, să fie acolo în schemă, să se facă (sic!) că dă cu mopul uscat acolo pe jos, de formǎ, acolo de ochii lumii; aşa îi cer guşaţii care fac acum controale... şi după program, să-i facă manejul (sic!) acasă. Adunate, cam douǎ-trei ceasuri odatǎ la douǎ zile. Curatǎ pomanǎ nu alta.
PETRONELA: Şi?
BIŢĂ: Şi ce?
PETRONELA: Ce i-ai spus Biţule? Ce i-ai spus? I-ai spus?
BIŢĂ: Adevărul, Petronelo, ce să-i spun, doar mǎ cunoşti. Crudul şi tristul adevǎr. Că nu pot să-mi pun obrazul pentru orice strǎin, că nu pot să-i recomand chiar pe nimeni; că, în ziua de azi, nu poţi să ai încredere în absolut nimeni pe lumea asta... nici mǎcar în propria persoanǎ. Ai auzit şi tu de cazul ǎla de la Bacǎu, de pe strada Letea 6, în care gazdele au fost otrǎvite cu mercur pus în mâncare de una, Renţia, care-o luaserǎ de pe drumuri ca fatǎ în casǎ.
PETRONELA: ...
BIŢĂ: Mare om, mare caracter. N-a mai insistat. Mi-a dat dreptate, a oftat tăcut, ne-am strâns mâinile şi a plecat fiecare în drumul lui: eu - la vidanjele mele puturoase, el - la farmaciile alea curate ale lui. Exact ca în viaţă, ca o cale feratǎ care se bifurcǎ şi se tot bifurcǎ pânǎ se încurcǎ. Exact ca în filmele indiene la care, de regulǎ, mergi cu douǎ batiste.
PETRONELA: De ce douǎ?
BIŢĂ: Una pentru nas şi cealaltǎ pentru ochi. Totul e sǎ nu le-ncurci.
PETRONELA: …Nu ţi-a lăsat un număr de telefon, o carte de vizită, ceva?
BIŢĂ: Pentru ce?
PETRONELA (izbucnind): Bine, mǎi, Biţule! Stăm de opt ani împreună şi de-abia acum trebuie să aflu că n-ai încredere în mine... cǎ sunt doar un strǎin drag…
BIŢĂ: Cum să n-am încredere, fată? Cine ţi-a spus nǎzbâtia asta?
PETRONELA: Tu.
BIŢĂ: Eu?!
PETRONELA: Chiar acum câteva secunde.
BIŢĂ: ???
PETRONELA: “Că nu pot să-mi pun obrazul pentru oricine, bla-bla-bla, că nu pot să-i recomand pe nimeni, bla-bla-bla, că nu poţi să ai încredere chiar în nimeni pe lumea asta...” Pa, mǎncare caldǎ! Te trec pe pateu vegetal şi pe hamsii fǎrǎ ochi... Eu sunt nimeni, Biţule, chiar nimeni?!
BIŢĂ: Spune şi tu pe cine puteam să-i recomand? Pe soră-ta Rita care-a fugit cu banii CAR-ului direct la bişniţarul ei tuciuriu de la Babadag? Pe frati-miu “Chirurgu” care-a operat cu barosu’ bancomate în Germania? Pe mine care servesc patria în timpul liber, dar care am, deja, serviciu cu contract pe duratǎ nedeterminatǎ? …Păi şi n-am dreptate?
PETRONELA: ...Da’ eu ce sunt, Biţule? Cârpǎ?! Preşul de la intrare?! Crezi că n-am faţă să dau acolo douǎ ore cu mătura? De ce nu vrei sǎ mǎ scoţi din foame? Crezi că mi-e ruşine, crezi cǎ fug de muncǎ când pot sǎ dorm la umbra ei?
BIŢĂ: Tiii, nu m-am gândit, soro! Parcǎ mi-a sucit Dumnezeu minţile. Când am simţit hârtiile alea douǎ în buzunar, parcǎ s-a fǎcut ceaţǎ carbonicǎ în capul meu. Chiar cǎ nu m-am gândit.
PETRONELA: Pǎi, vezi!

A PATRA LUNǍ

BIŢĂ: Helo! Ce faci, te-ai boierit, nu mă mai ajuţi?! Ce stai aşa trântită şi gemi de parcǎ te-ar fi tǎiat cineva în douǎ ca la circ? Suntem o echipă sudatǎ, da? Ţine şi tu de partea asta până se mai lipeşte, ca să pot să m-apuc şi de partea cealaltă. Pune şi tu osu’ feminin la treabă... Hello! Auzi?
PETRONELA: Nu cred că mă mai atrag copiile, şi apoi sunt frântă, puiule. Acum produc şi eu căcăreze la nivelul meu intelectual. Acum sunt şi eu în rândul lumii demne, în rândul lumii a treia. Acum am şi eu servici. Un rost. Acum am şi eu dreptul la o pauză, la odihnă binemeritată.
BIŢĂ: Prinzi posturi străine. Sǎ nu confundǎm termenii. Şi ce, eu n-am? Şi dacă am, se cheamă că arăt ca un călcat de autobuz? Şi ce, ceea ce faci tu, aiureala aia, bambiliciul ǎla indefinibil, vrei să spui că se cheamă servici? Să fim serioşi!
PETRONELA: Da’ ce?!
BIŢĂ: Un banc fǎrǎ poantǎ. O glumiţă. O pierdere calculată de vreme. Un noroc chior.
PETRONELA: Suport! Buuun, Biţu! Loveşte, Biţule, loveşte! Buuun!
BIŢĂ: Niciun, Biţu! Serviciul e ceva foarte serios, ceva înǎlţǎtor şi foarte sacru. Ce-ţi închipui? Să mergi o dată la trei zile, îmbrăcată, fardatǎ şi rujată ca o cucoană şi să te faci că faci ceva două ore, ăsta nu e deloc, dragǎ, serviciu. Sǎ nu confundǎm borcanele cu terci.
PETRONELA: Da' ce-i?!
BIŢĂ: Hobby!
PETRONELA: Hobby e aia când o faci pe degeaba, cum o făceam eu cu tine şi uitai să-mi laşi bani de pâine şi te aşteptam toatǎ ziulica spânzuratǎ ca pensionarii de fereastra de la bucǎtǎrie. Un fel de muncă patriotică cu încurajǎri şi kilograme de diplome. Aici primesc bani, deci nu e chiar hobby cum crezi.
BIŢĂ: Mă rog. Da’ ce-ai făcut, dacă nu sunt indiscret, de ce eşti aşa de dărâmată?
PETRONELA: Trei cafele!
BIŢĂ (ironic): Trei?!!! Ce tare!!!
PETRONELA: Mari! Cu caimac! Tu ştii ce greu e să-ţi iasă cafeaua cu caimac? (se pisiceşte) Lasă-mă să-mi trag puţin sufletul, nu fi crud.
BIŢĂ: După cum arăţi, credeam c-ai spart un castel de beton ori ai urcat singurǎ, pân-la doişpe, un vagon de mobilǎ din stejar masiv… Bine-a zis cine-a zis cǎ munca e pentru tractoare nu pentru sensibiloşi…
PETRONELA: Corect, foarte corect. Du-te şi trage apa la baie că iar s-a blocat ştuţul.
BIŢĂ: Să nu... Ce faci?
PETRONELA: Mă odihnesc activ, joc un joc pentru dezvoltarea inteligenţei.
BIŢĂ: Hopa! De unde ai telefonul ăla bengos?!
PETRONELA: De la patron. E telefonul meu de servi... de hobby. El mi l-a dat când m-a vǎzut cu ce cioarsǎ umblu, cǎ întodeauna am purtat numai jafurile rǎmase de la tine. Chiar a insistat nedemn de delicat. A zis cǎ nu se cade. Nu puteam să-l refuz. Mare om…
BIŢĂ: Mare caracter... E nou?
PETRONELA: Aproape. E încǎ în garanţie. Calul de dar nu se caută la dinţi. E al...
BIŢĂ: Al?...
PETRONELA: Întocmai. Pantofii roşii de firmǎ tot ai ei au fost. A îngropat-o în opincuţe ca sǎ nu facǎ bǎşici, sǎ n-o îngreuneze la mersul prin tǎciuni
BIŢĂ: Ai?... Dupǎ cum vǎd, îi cam plăcea luxul.
PETRONELA: Îi! Era conştientă că are o singură viaţă, nu ca noi, eternii muritori. A vrut să-mi mai dea şi haina ei de nutrie, dar i-am zis că ar fi mai bine să te întreb.
BIŢĂ: Ia-o. Ce-i în mână nu-i minciună,; cǎ, pe baza mea, te-mbraci numai în umbrele... Dacă ţi-o dă înseamnă c-o meriţi. Faci treabă bună. Eşti apreciatǎ. Ia să-mi faci şi mie o cafea din aia cu caimac.
PETRONELA: Ce să-ţi fac?!
BIŢĂ: O cafea.
PETRONELA: Bine, dar tu nu bei decât ceai de coada şoricelului, ruşinea doamnei ţigǎnci şi de posterioru’ gǎinii, pentru ulcer închipuit.
BIŢĂ: Acum beau şi cafea.
PETRONELA: De când?
BIŢĂ: Din clipa asta. Ştii că sunt un bărbat hotărât de timid. Când îmi pun ceva în cap golesc tot...
PETRONELA: Ştiu. Aşa a fost şi cu macheta. Vǎzut – plǎcut - fǎcut.
BIŢĂ: Şi aproape fǎcut.
PETRONELA: Ia-ţi haina şi du-te şi cumpǎrǎ. Îţi dau eu bani. Sǎ-mi aduci rest!
BIŢĂ: Ceee?!
PETRONELA: Cafea.
BIŢĂ: De ceee?!
PETRONELA: De aia. Ca sǎ-ţi fac cafea. Simplu. De-acum ne-mpǎrţim sarcinile. Asta fac eu, asta faci tu, asta fac eu, asta faci tu, asta fac eu, asta faci tu... Eu fac cafeaua, iar mǎtǎluţǎ te duci şi-o cumperi. Corect? …Sau vrei sǎ-ţi fac cafea fǎrǎ cafea?

A CINCEA LUNǍ

BIŢĂ: De ce eşti tristă? De la jocul ăla tâmpit din care nu te mai opreşti? Nu-ş-ce naiba gǎsiţi la el. Mai am eu vreo câţiva ciumpalaci la servici care cum prind câte-un timp mort cum se-apucǎ sǎ butoneze de zor la el, pânǎ li se descarcǎ bateriile de tot. Am auzit cǎ dǎ dependenţǎ garantatǎ. Una maximǎ.
PETRONELA: Mai degrabǎ, independenţǎ. Te transporteazǎ (sic!) în altǎ lume, te face sǎ uiţi de tot şi de toate, te ridicǎ, ca pe Lory, la cer. Pot sǎ mǎ las când vreau eu, dar deocamdatǎ nu vreau, nu simt nevoia, înţelegi? Când am să fiu bogată, am să încerc sǎ fiu şi veselă. Am să stau cu gura ca o praştie întinsǎ de dimineaţă până seara. Acum n-am motive. Dǎ-mi un motiv! Unul singur.
BIŢĂ: Asta dacǎ câştigǎm concursul, cei 150.000 de yeni japoneji… Şi dacă n-ai să fii bogată niciodată, ce faci, Petronelo? Ţi-ai pus problema?
PETRONELA: Puşchea! De ce cobeşti împotriva înaltelor mele aspiraţii mediocre?
BIŢĂ: Nu cobesc, îmi dădeam şi eu cu părerea avizatǎ. Ce-ai rǎmas mascǎ? Ce ai?
PETRONELA: Mm! (se opreşte din joc) Nu crezi cumva, “veselule”, că partea asta din faţă e cam înclinată?
BIŢĂ: Cum de n-am observat?! Ai dreptate. Adu cumpăna de pe frigiderul plin de cǎrţi! Da, da, trebuie să retuşez pânǎ nu se întǎreşte de tot. Luna viitoare trebuie să începem să demarăm şi cu minaretele. Altă belea. Apoi. cealaltă, poarta principală în formă de văl… Ai mai aflat câte echipe s-au mai înscris în concurs?
PETRONELA (se face că n-a auzit întrebarea): Te-ai spălat pe mâini?
BIŢĂ: Cu mine vorbeşti?
PETRONELA: Nu, cu mama de pe deal.
BIŢĂ: Mă spăl imediat când termin. De ce să mă spăl, dacă tot am să mă năclăiesc până la urmă, care-i politica? Ce-ţi veni aşa deodată? Te pomeneşti cǎ ai început sǎ vezi microbi…
PETRONELA: Păi, când lipeşti toate beţele astea, e ca şi cum ai picta o icoană, ca şi când te-ai ruga fǎrǎ buze. Trebuie să fii curat, sǎ posteşti cu chiftele din soia, cretǎ şi fân, sǎ te dai de sus pânǎ jos cu agheazma mare adusǎ taman de la Muntele Athos cu turbojetul. Musai. Sǎ aduci o jertfǎ acolo, ca sǎ-ţi iasǎ pasenţa şi sǎ te iubeascǎ juriul. Du-te şi te spală imediat pe mâini! Rogu-te, fǎ clǎbuci! Vezi c-am pus un prosop sintetic curat, cel cu buline albe din colţ. De azi înainte, să-l foloseşti numai când lucrezi la machetă... Ştii ce mi-a zis pişpirica aia gheboasǎ de la doi care mi-a dat idea cu Taj Mahal-ul?
BIŢĂ: Profesoara de veveriţe?
PETRONELA: Spunea că reprezintă simbolul dragostei eterne,”Iubirea scăldată în piatră”, “Lacrima fierbinte de pe obrazul timpului”… şi alte câteva frecţii de-ale ei de care nu-mi mai aduc prea bine aminte.
BIŢĂ: Şi eu care credeam că-i doar o simplǎ moschee.
PETRONELA: Ce-i aia moschee?
BIŢĂ: Hai, mă! Un soi de biserică musulmană.
PETRONELA: Da' de unde biserică, Biţǎ, e ditamai mozoleu (sic!).
BIŢĂ: Poate ai vrut sǎ zici “mausoleu”.
PETRONELA: Ce faci, iar îmi pui pumnul în gurǎ, iar mǎ corectezi?! Oricum s-ar chema, e cel mai celebru din lume? E. Pentru strǎini, aşa ca tine, biletele de intrare sunt de aproape 35 de ori mai scumpe decât pentru localnici. Cam 30 $.
BIŢĂ: Ceee? Lasǎ-mǎ! Pentru ca sǎ-mi dea cineva 30 de $, trebuie sǎ desfund un cartier întreg înfundat în Poezie… 30 de $, nenicule, numai ca sǎ vizitezi un cavou vechi?! Nu-i cam mult pentru un mormânt?
PETRONELA: Un mormânt mai celebru ca al lui Romeo şi al Julietei. Mormântul prinţesei Mumtaz Mahal făcut de soţul ei preaiubitor, care a fost afectat atât de tare de dispariţia ei încât a poruncit la numai două luni de la moartea ei să se înceapă lucrările la monument. Un superb mormânt de marmură albă la care au lucrat din greu 20.000 de lucrători subnutriţi şi 1.000 de elefanţi plictisiţi, timp de 22 de ani...
BIŢĂ: O groază de bănet pus la bătaie pe nişte pietre. Ai văzut? Împăratul ăla era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, dar n-avea strop de veselie-ntrânsul... Oare de ce?
PETRONELA: De aia. Pentru cǎ nu-i mai ajungeau zilele sǎ-şi numere avuţiile.
BIŢĂ: Altǎ dumǎ. Spune-mi ce tot gǎseşti la maimuţele alea pe care le tot freci de colo pânǎ colo?
PETRONELA: Nu-s maimuţe, sunt gǎini colorate de avicola, numai cǎ le zice “Engri Bǎrs”, adicǎ moţatele furioase (sau ceva de genu’) care încearcǎ sǎ-şi recupereze ouǎle furate de un grup de porcuşori verzi răi…
BIŢĂ: Jalnic. Acum au ajuns şi porcii în jocuri?
PETRONELA: Porcuşori. Dintotdeauna au fost, de fapt ei au inventat jocurile. Păsările astea sunt un soi de kamikaze; se lansează cu furie în toate colţurile în care scrofii sunt camuflaţi. Un fel de Al Treilea Război Mondial între porcuşori şi ouătoare. Scopul jocului este de a elimina toţi şmecherii de porcuşorii din schemă şi de-a instaura noua ordine a cotcodaceelor.
BIŢĂ: Fir-ar să!... “Engri Bǎrs” zici? Doamne, poţi sǎ dormi liniştit, omenirea este salvată! Credeam că scopul râmǎtoarelor, în afara organizǎrii unor agape reuşite de sǎrbǎtori, era doar cel de a ne freca nouă, celorlalţi muritori, definitiv ridichea şi nervii. Foarte jalnic. Pentru râmǎtori mai ales.
PETRONELA: Mie-mi spui... (îi sună telefonul mobil) Nu, nu e o greşeală. Da, închipuie-ţi, iubi, sunt chiar eu... Laura, draga ta Laura. Lasă prostiile, Dumi! Încă sunt în excursie, dar din cauza norilor, nu se vede prea mare lucru. Dacă se aude deformat sau cu întreruperi, sigur e din cauza semnalului. Da, ne vedem mai târziu, iubitule! Te sun eu! Te pup dulce! Să fii cuminte, da? Şi mie, da, da, şi mie!

Moment penibil de tăcere.

BIŢĂ: …Ce-a fost asta?!
PETRONELA: La ce te referi?
BIŢĂ: Explicǎ-mi! Ce-a fost cu faza asta de doi bani?!
PETRONELA: Care fază?... Aaa! Credeam cǎ ţi-am spus… Nu ţi-am spus?!
BIŢĂ: Ce să-mi spui?
PETRONELA: Nu e nicio fază de doi bani ci de aproape câteva sute de lei. E vorba doar de-o mărire de salariu, o simplă mărire de salariu.
BIŢĂ: “Doar”?!
PETRONELA: Nu e ceea ce crezi, ceea ce încerci sǎ crezi. E ceva foarte omenesc, foarte caritabil. Dumi m-a rugat foarte frumos...
BIŢĂ: “Dumi”? Deci, pânǎ la urmǎ, e vorba de Dumi!
PETRONELA: Patronul. Eu îi tot trăgeam cu domnule Dumitrescu în sus, domnule Dumitrescu în jos, dar el nu şi nu. Musai să-i spun numa’ Dumi, că aşa îl alinta şi răposata... madam Laura Faura, ai înţeles? (se uitǎ fix în ochii lui)
BIŢĂ (interzis): Parcă mai e ceva de înţeles? Ce legǎturǎ are rǎposata cu tine?!
PETRONELA (rar): La Dolhasca! M-a rugat foarte frumos şi respectuos dacă mai uită şi sună vreodată pe telefonul ei (că şi acum îi mai plăteşte abonamentul), să mă prefac că sunt chiar ea, ca să-i mai alin dorul. L-am înţeles imediat, mai ales c-a promis că-mi mai suplimentează leafa cu câteva sute pentru trebuşoara asta... A iubit-o foarte serios, foarte profund, foarte în lipsǎ, să ştii... Ce-ai rămas aşa interzis? Dă-i naibii de bani; dacă te deranjează, spune-mi.
BIŢĂ: Felicitǎri! Seamănă a adevărată telenovelă de succes. Una indigenǎ în care scenariul se scrie pe parcurs. De ce să mă deranjeze că ai luat castingul, cǎ iei bani pentru un rol episodic, nu?
PETRONELA: Principal; rolul episodic este jucat doar de tine… Sigur nu te deranjează?
BIŢĂ: Jur. Întotdeauna am avut o slăbiciune puternică pentru marii artişti. Mai ales că nici pe tine nu pare să te deranjeze prea tare faptul că răscolesc toată ziua prin haznale.
PETRONELA: Fiecare cu brǎţara lui de aur, fiecare cu meseria, cu norocul, cu porcuşorii lui.

A ŞASEA LUNǍ

BIŢĂ: Unde pleci aşa împopoţonată?
PETRONELA: La hobby.
BIŢĂ: Stai! Dă-ţi stecliturile, dă-ţi jos boarfele alea imediat. Te-ai uitat în oglindă? Arăţi ca un pom de Crăciun în tendinţe indefinite!
PETRONELA: Ba bine că nu!
BIŢĂ: Ba bine că da! Ştii doar că mi-am pus obrazul meu calificat pentru... serviciul tău necalificat. Ce-o să zică patronul când are să te vadă în halul ăsta?
PETRONELA: Dumi? O să fie foarte încântat.
BIŢĂ: Da, Dumi. Dar pentru tine nu e Dumi, că n-ai fost colegă de bancă cu el, ca sǎ te tragi de şireturi, aşa cum am fost eu. E patronul. Ditamai patronul. Şi cu patronul păstrezi distanţa regulamentară, nu te apuci să te tragi de şireturi.
PETRONELA: “Patronul” n-o să zică nimic, că doar el e şefu’ şi-i ascultă pe toţi. Aşa am primit comanda, aşa fac.
BIŢĂ: Ce comandă?
PETRONELA: Să mă îmbrac cu ţoalele astea fistichii luate din Dallas... Au cu două mărimi mai mult decât port eu. Să nu crezi că mă omor după ele. Sunt ale fostei... Tot Laura, da… Vrea să trec îmbrăcată cu lucrurile “fantomei”, aşa ca din întâmplare, prin faţa Mercedes-ului său...
BIŢĂ: E clar, s-a ţăcănit de tot din cauza trecutului său nenorocit. Când ne-am întâlnit ultima oarǎ, pǎrea sǎ fie în regulǎ... Când ţi s-a defectat o rotiţă la cap, din cauza trecutului tǎu nefericit, se opreşte brusc tot mecanismu’… şi ce poţi sǎ mai faci dacǎ ai mecanismu’ blocat decât sǎ încremeneşti în timp ca o libelulǎ prinsǎ într-un insectar, ca o petalǎ strivitǎ într-o carte? Fir-ar sǎ fie! Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Şi ce băiat bun, ce băiat simpatic, ce băiat de treabă era. Mureau gagicile dintr-a şaptea şi-a opta după blugii lui strâmţi, după blugii lui prespǎlaţi aduşi de tac-su taman din Israel; cǎ, pe atunci, nu se gǎseau blugi pe toate tarabele şi tomberoanele ca acum. Mare om - mare caracter. O adevǎratǎ capacitate, ce mai… Cât îţi dă, cât îţi scapǎ pentru prostia asta?
PETRONELA: Omul sau caracteru’? N-am stabilit încă. Te deranjează?
BIŢĂ: De ce să mă deranjeze? Dacǎ mǎ deranja, îţi spuneam pe loc, n-ai nicio grijǎ.
PETRONELA: Dacă te deranjează, pot să mă schimb şi să-i dau telefon că nu mă simt prea bine. E foarte, foarte înţelegător.
BIŢĂ: Nu.
PETRONELA: Nu, ce?
BIŢĂ: Rămâi cum eşti... dacă lui îi place aşa...
PETRONELA: Sigur? Să n-aud dup-aceea că...
BIŢĂ: Nu. Cât durează tot circul ăsta?
PETRONELA: Depinde de mine… Maxim juma de oră.
BIŢĂ: Du-te, să nu-ntârzii!
PETRONELA: Nu, că m-aşteaptă de la două ca să fie surprins total. Face ture dupǎ ture, pe Brǎilei…
BIŢĂ: Păi şi e deja cinci...
PETRONELA: Are tot timpul rezervorul plin, nu e nicio problemǎ. Fantomele apar şi dispar când vor ele. Mai ales cele feminine… Dacǎ vrei, nu mǎ duc.
BIŢĂ: Mǎi să fie.
PETRONELA: Ia şi tu o pauză, Biţǎ. Nu-mi place deloc cum arǎţi. Până vin, odihneşte-te şi tu. Eşti prea încordat, prea, prea... Dacǎ vrei, îţi las telefonul meu sǎ joci “Engri Bǎrs”. E contraindicat şi de medici. E foarte calmant, crede-mǎ, ca o navetǎ de bere la Polul Nord.
BIŢĂ: Am să mă odihnesc la greu după ce termin beleaua asta. Îmi stă ca o patǎ pe creier. Când spuneai că trebuie s-o trimitem?
PETRONELA: ...
BIŢĂ: Când spuneai, dragǎ, că trebuie s-o trimitem?
PETRONELA: Nu urla cǎ nu sunt surdǎ. Încǎ mai aud. S-a decalat termenul pentru o dată indefinită. Mai este timp. Uite, îţi tremură mâinile. Nu fi Haplea! Ia, dom-le, o pauză.
BIŢĂ: Acum, când am prins microbu’?
PETRONELA: De ce nu, Biţǎ? Poate ne-am, poate te-ai înhǎmat la ceva nebǎnuit de dificil pentru puterile, pentru fantezia noastrǎ. Mai sunt, o să mai fie şi alte concursuri, nu crezi?
BIŢĂ: Dacă ţi-am promis la-nceput, ţi-am promis! De ce sǎ-l ratǎm pe ǎsta, sǎ ne înecǎm ca ţiganu’ la mal? Reţine: ceea ce încep termin întotdeauna! Ai priceput? Eu nu sunt ca alţii să mă moleşesc pe parcurs, ai înţeles?
PETRONELA: Dacǎ vrei, nu mǎ duc! …Vrei?

A ŞAPTEA LUNǍ

BIŢĂ: De ce eşti atât de fericită? Atât de fericită că aproape mă enervezi. Atât de fericită nu te-am mai văzut demult; dacă-mi aduc bine aminte, din săptămâna în care ne-am hotărât să ne mutăm împreună.
PETRONELA (în timp ce butonează): Nu ştiu exact. E ceva în aerul ăsta stătut. Da, da, pluteşte în aer ceva asemănător unui polen invizibil pe care, dacă-l inspiri, ţi se transmite automat starea de beţie în care mă aflu. Doamne, ce fericită sunt, cât de fericită pot să fiu, ca un maţ umplut cu sila, până la refuz! Mi-e teamă să nu crape inima-n mine, rânza, să nu plesnesc ca un balon meteorologic care se avântǎ prea sus. Am ajuns, în sfârşit, la penultimul nivel. Poate, sigur de la “Engri Bǎrs” sunt atât de ameţită, poate am exagerat puţin, sigur de acolo mi se trage, încât nici nu mă mai interesează ce mănânc ori ce beau. Orice, numai să fie ceva acolo. Important e sǎ trec la celǎlalt nivel. Nu ştiu cum am putut să rezist, să trăiesc atâta timp toată viaţa asta lipsită de bucurii, nu ştiu cum am putut să respir fără să ştiu că există ceva atât de minunat ca “Engri Bǎrs”. Tu nu eşti fericit când lipeşti de zor toate beţele alea care seamănă la fel, când te gândeşti atât de insistent la cele 150. 000 de rupii?
BIŢĂ: Yeni!
PETRONELA: Hai, mă, Biţǎ, nu fi! Recunoaşte şi tu odatǎ ca un bǎrbat, cinstit şi lǎutǎreşte! Tu chiar nu eşti deloc fericit când lipeşti de zor toate beţele alea?! (îi sună telefonul mobil) Nu, nu e o greşeală. Da, închipuie-ţi, iubi, sunt chiar eu... Laura, draga ta Laura. Lasă prostiile, Dumi! Încă sunt în excursie, dar din cauza norilor, nu se vede prea mare lucru. Dacă se aude deformat sau cu întreruperi, sigur e din cauza semnalului. Ăştia de la Lemon Plus nu au acoperire chiar peste tot aşa cum trâmbiţeazǎ pe toate canalele. Cacealma, da. Du-te la sediul lor şi ameninţǎ-i cǎ renunţi la abonament şi la ofertele lor de rahat. Pânǎ nu-i ameninţi cǎ renunţi la abonament o sâ-i doarǎ cu satisfacţie în cur, n-o sǎ ia absolut nicio mǎsurǎ. Da, ne vedem mai târziu, iubitule! Te sun eu! Să fii cuminte, da? Şi mie mi-a plǎcut, da, da, şi mie! O, ce mult mi-a plǎcut!

Tǎcere cunoscutǎ.

BIŢĂ: Săptămâna viitoare termin.
PETRONELA: Ce bine. De ce atâta grabǎ? Săptămâna viitoare, peste cel mult două săptămâni, sper să mǎ eliberez, sper sǎ termin şi eu.
BIŢĂ: Cu ce?
PETRONELA: Cu toate problemele astea care-au apǎrut în ultimul timp… Cu ce mi-am propus. Cu ultimul nivel. Nu mai înţeleg nici eu care sunt eu şi care e dobitoaca aia de Laura, nu mai înţeleg nici eu care parte îmi aparţine mie întrutotul şi care parte celorlalţi. (îi sună telefonul din nou, intră rapid în baie uitând sǎ închidǎ uşa) Dumi, nu fi nebun! Şi un copil care a fǎcut pe el cred cǎ are mai multă răbdare decât tine. Am trăit, totuşi, atâţia ani cu el. Şi ce dacǎ tu eşti farmacist şi el desfundǎ closete?! Ai înţeles greşit, el nu desfundǎ closete, el face Poezia sǎ curgǎ. Sǎ curgǎ, sǎ curgǎ, da!... Avantaj cine?! Asta nu are nicio relevanţǎ, ai înţeles? Nu pot să-l părăsesc aşa brusc, să nu facă, dracului, vreo prostie şi să trebuiască să-l port toată viaţa pe conştiinţă… Da, da, dragule, închipuie-ţi, chiar dacǎ nu am grade de culturǎ, chiar dacǎ suplinesc o defunctǎ ciufutǎ, mǎcar am şi eu conştiinţă. Un dram de conştiinţă.
BIŢĂ (stins): Petronela! Se aude tot, absolut tot… Închide uşa aia! Uşa aia nenorocitǎ!
PETRONELA (acaparată total de conversaţie): Da, Dumi, sigur că vreau să vedem India, doar eu ţi-am propus; sigur că doresc să vedem India, iubitule; toată viaţa am visat să vizitez India, mai ales un anumit loc din ea, mai întrebi… Vreau să mă conving că acel loc nu este o machetǎ butucǎnoasǎ fǎcutǎ din beţe, nu este o invenţie pe calculator, nu este doar o pozǎ coloratǎ dintr-o revistǎ ci cǎ, într-adevăr, există pe bune... Vreau să văd, vreau sǎ mǎ conving de cât de puternică a fost dragostea unui om care a respirat, măncat, bǎut şi s-a dus la toaletă, exact ca şi noi, pentru un altul asemănător lui, pentru altul făcut din carne şi sânge, pentru unul imperfect. Vreau sǎ-nţeleg cum de a fost posibilă înălţarea unei aşa minunăţii din piatră numai şi numai din prea multǎ dragoste pentru un om.
Da, da, trebuie, vreau să mă conving cu ochii mei. Toate templele au fost ridicate în cinstea unor zei, numai ǎsta în cinstea unui om obişnuit. Atât. Dup-aia mergem oriunde vrei tu, în orice loc de pe pământul ăsta, chiar şi într-o gaură de şarpe. Promit… Sǎ ai încredere, sǎ fii cuminte, sǎ nu faci prostii de unu’ singur, da?
BIŢĂ (tare): Petronela!
PETRONELA (nesesizând cǎ a fost ascultatǎ): Ce ai, Biţǎ? Aşteaptă! Nu mai pot să am chiar niciun fel de intimitate în magherniţa asta.? Nu vezi că sunt, ca tot omul, la baie?

A OPTA LUNǍ

PETRONELA: 700 de euro! Bani în mână. Nedeductibili.
BIŢĂ: 700 de euro, ce?!
PETRONELA: Atât îţi oferă Dumi pe macheta asta neterminată.
BIŢĂ: Dumi?! De unde să ştie el despre machetă? Ce treabă are el cu macheta mea, cu macheta noastră? Mama ei de treabă! Trebuia să fie, trebuia să rămână un secret, nu? Secretul nostru, nu? Să-şi vadă de farmaciile, de şmenurile, de fantomele lui. Nu am niciun interes să-i vând, să-i dau ce-mi aparţine. El ce interes are, el ce interes poate să aibă?
PETRONELA: Închipuie-ţi! Eu i-am sugerat. Aşa, ca o despăgubire simbolicǎ. Una mică. Un fel de troc.
BIŢĂ: Despăgubire, pentru ce?! Am păstrat secretul ăsta cu străşnicie până şi faţă de mama, că nu cumva să se scape şi să afle şi alţii, să ne fure ideea şi să participe la concurs. Să nu care cumva să ne-o ia înainte. Când a venit să ne viziteze, cǎ era foarte distrusǎ cǎ n-o sǎ mai apuce sǎ vadǎ niciodatǎ sfârşitul serialului “Tânǎr şi neliniştit” şi mi-a cerut imperativ s-o îngrop cu poza lui Victor Newman în sutien, am ţinut-o numai în picioare pe hol, că i-am zis că facem reparaţii, că zugrăvim... Noroc cu varicele ei, că nu vine prea des. Şi tu?... Şi tu?
PETRONELA: Şi eu, ce?
BIŢĂ: Te-a mâncat, nu-i aşa?
PETRONELA: Ah, ce m-a mâncat! Sigur că da, exact ca pe păsările alea care se aruncă din praştie cu capu-nainte. Exact ca pe “Engri Bărds”...
BIŢĂ: Ce mi-ai făcut? Ce-ai făcut?! De ce i-ai spus?
PETRONELA: Nu i-am spus. Nu are niciun defect de vedere. De ce sǎ-i fi spus?! A văzut-o şi singur. Sincer, n-a fost prea încântat de rezultatele colaborǎrii mele temporare cu tine. Vrea s-o cumpere, dar să ţi-o lase tot ţie... Nu că nu s-ar pricepe la afaceri...
BIŢĂ: L-ai adus în casă? Aici?! (Petronela încuviinţează tacit) În lipsa mea?!
PETRONELA: ...De mai multe ori. În ultima lună. În interes de… serviciu.
BIŢĂ (aproape calm): Buuun! Şi de ce 700? De ce tocmai 700? De ce nu, 1.000? De ce nu, 1.000.000? De ce nu, o amărâtă, o jegoasǎ de sută de euro? Cum de-a ajuns, cum de-aţi ajuns la suma asta mizerabilă?
PETRONELA: Prin calcule realiste. Adunat, scǎzut, înmulţit şi împǎrţit. Chiar ne-a dat şi cu virgulǎ, dar am hotǎrât, de comun acord, sǎ rotunjim în plus… Pentru că nu-i terminată, omule, ce-i aşa greu de-nţeles? Pentru că, dacă ar fi vrut ca s-o termine fără tine, trebuia să mai plătească pe altcineva cu încǎ 300 de euro. Se pricepe la afaceri, sǎ ştii! Dacă era terminată, era hotărât să-ţi dea maximum 1.000! Ai înţeles?



A NOUA LUNǍ

BIŢĂ: Lasă odată jocul ăla imbecil că mă înnebuneşti! Sau, măcar, scoate-i sunetul!
PETRONELA: În niciun caz. Nu pot să-l joc fără sunet, înţelege-mǎ... E un mod foarte util de-a omorî timpul… Mă calmează. Ah, ce mă mai calmează!
BIŢĂ: Ce ai, eşti pe ciclu? Pe mine mă înnebuneşte total, nu înţelegi? Nu pot să mă concentrez la panarama asta. Mă înnebuneşte pur şi simplu ca un şobolan portocaliu care ronţǎie permanent din creierul meu. Când te văd tot timpul cu drăcovenia aia în mână îmi vine s-o iau şi s-o izbesc de pereţi.
PETRONELA: Ce-i cu tine?! Ai probleme la serviciu? S-a oprit Poezia?! Calmează-te, a trebuit sǎ înerc şi asta, sunt deja la avansaţi, la ultimul nivel. După ce trec şi de nivelul ăsta suplimentar, piua; n-o să-l mai joc, n-o să te mai deranjez în veci. Promit.
BIŢĂ: Bine, bine, s-o lǎsǎm baltǎ... Ai mai aflat câte echipe s-au mai înscris în concurs? Ai mai aflat pentru când s-a amânat concursul?
PETRONELA (se face că n-a auzit întrebările): Nivelul ăsta e cel mai greu, cel mai dificil dintre toate. Super Premium. Dacă am noroc, poate primesc bonus Pasărea Neagră, aia care lansează bombele şi face totul terci.
BIŢĂ: Ai mai aflat data pentru când s-a amânat concursul?
PETRONELA: Nu e chiar sigur.
BIŢĂ: Ce nu e sigur?
PETRONELA: Că se mai ţine.
BIŢĂ: ...Zvonuri. Japonejii au fost întotdeauna un popor serios. Nu pot să se facă de cacao internaţional, s-o dea în bară tocmai acum. Au pus atâţia oameni de bună credinţă pe drumuri. Trebuie să-şi spele obrazul, trebuie să-l ţină neapărat.
PETRONELA: Dacă-ţi spun eu că nu se mai ţine, nu se ţine.
BIŢĂ: De ce?
PETRONELA: Pentru că n-a fost niciodată cu adevǎrat vorba de un concurs. A fost doar o invenţie de-a mea.

Tăcere.

BIŢĂ: Repetă!
PETRONELA: A fost doar o invenţie de-a mea. Alta. Credeam cǎ ţi-ai dat seama…

Tăcere.

BIŢĂ: Eşti o...
PETRONELA: Nu te obosi, ştiu ce sunt, numai că tu nu prea ştii ce sunt, cine sunt, ce îmi doresc sǎ fiu.
BIŢĂ: Ba bine că nu. Ştii şi eu ce eşti. Toţi masculii din cartier ştiu cine-ai fost, cine eşti.
PETRONELA: Serios? Ce sunt?
BIŢĂ: O...
PETRONELA: Curaj, Biţule! O?
BIŢĂ: O! Ajunge. Restul ai să adaugi tu cu Dumi.
PETRONELA: Bine că nu sunt un “Un”!
BIŢĂ: De ce?
PETRONELA: De ce, “ce”?
BIŢĂ: Ştiam că ştii să faci gogoşi, dar asta a fost cea mai gogonată de când te ştiu. A durat fix nouă luni. Exact cât îi trebuie unui copil ca să iasă cu burta la soare.
PETRONELA: Nouă luni? Atât a trecut?! (murmură ca pentru sine) Nouă luni lângă Taj Mahal...
BIŢĂ: Când plecaţi?
PETRONELA: …De unde ştii?!
BIŢĂ: Nu e nevoie să negi. Deja eşti dusǎ. E atât de evident... Când plecaţi?
PETRONELA: Mâine... Am venit doar să-mi mai iau câteva lucruri. Restul de haine poţi să le pui în nişte saci transparenţi şi sâ le stivuieşti lângǎ tomberoane, poate se îndurâ cineva sâ le ia. În perioada asta în India este deja foarte cald, aproape înăbuşitor... Nu eşti supărat, nu?
BIŢĂ: Deloc, chiar deloc. De ce să fiu supărat, mai ales că am locuit ultimele nouă luni împreună (aşa cum bine ai spus şi tu) lângă Taj Mahal. Nu cred că oricine îşi poate permite, nici chiar localnicii.
PETRONELA (repetă mecanic): Evident. Nu cred că oricine îşi poate permite.
BIŢĂ: După fiecare... după fiecare... Pleci sigur?
PETRONELA: Dacǎ vrei, nu mǎ duc… Dacǎ vrei, pot sǎ renunţ chiar acum…
BIŢĂ: ...
PETRONELA: Ce-ai să faci dupǎ ce?...
BIŢĂ: Cu “copia” asta? Am să încerc să o termin, am sǎ mǎ strǎduiesc sǎ iasǎ perfect, ca sǎ poţi sǎ alegi, în deplinǎ cunoştinţǎ de cauzǎ, chiar dacă o să mai dureze încă douăzeci de ani.
PETRONELA: Mă ierţi?
BIŢĂ: ...
PETRONELA: Apropo, voiam sǎ-ţi spun mai demult cǎ nu se pronunţǎ: şalopetǎ, ştat, ştart…
BIŢĂ: Dar cum?!
PETRONELA: Altfel. Cu totul altfel.

PETRONELA îşi strânge câteva lucruri într-un mic geamantan verde şi iese fără să se uite în urmă. Tăcere lungă. După câteva minute BIŢĂ îi observă telefonul uitat pe masă.

BIŢĂ (aplecat mult peste geam): Petronelaaa! Petronelaaa! Ştiai ca un yen japonez este egal cu… cu… (realizând absurdul situaţiei) Ce prostie, nimeni din lumea asta nu comparǎ leul cu yenul! Nici mǎcar japonejii (sic!) ǎia cu ochii mici cât boabele de piper! Telefonul! Ţi-ai uitat telefonul ăla idiot cu care comunici cu morţii! Mǎ auzi? “Engri Bǎrsul!!!” Telefonuuul!!!! Cu ce ai sǎ-ţi mai omori timpul în India?… Lauraaa!!! Lauraaa!!! (se întoarce, scoate o bere din frigider, se aşează turceşte pe covor şi se apucă să butoneze calm. Taj Mahal-ul din chibrituri începe sǎ creascǎ încet acoperindu-l. Un fum înecǎcios rǎzbate prin minaretele contorsionate. Din interiorul mausoleului se mai aud câtva timp suntele disperate ale pǎsǎrilor de la Angry Birds şi grohǎitul disperat al porcuşorilor verzi apoi totul este acoperit de flǎcǎri puternice, dupǎ care se aşterne, poate prea devreme, liniştea. Adevǎrata linişte în care doar Poezia se mai aude curgând. În cascadǎ.)


C O R T I N A



  Aminteste-ti datele mele