PERSONAJE:
EL – 30 – 40 de ani
EA – 25 – 35 de ani
Decorul unei mănăstiri, destul de sărăcăcios, dar cu altar, totuşi,şi multe icoane atârnate pe pereţi. Undeva, într-un colţ, un aparat vechi de radio. Se aude o muzică religioasă şi se simte miros de tămâie arsă.
După câteva secunde intră EL în scenă. E îmbrăcat în haine de călugăr, cu barbă mare, nu prea îngrijită. Dă cu cadelniţa în încăpere, apoi se duce la altar, îngenunchează şi începe să spună Tatăl nostru în limba greacă. Apare EA, îmbrăcată în călugăriţă, se uită câteva secunde în încăpere, apoi merge lângă EL şi se roagă, tot în greceşte, alături de acesta, până când termină de zis rugăciunea.
EA: Săru mâna preasfinte! Lăudat fie Domnul!
EL: În vecii vecilor! Amin! Primită fi în casa Domnului! Pari ostenită…De unde vi?
EA: De departe…Aproape de pe lumea cealaltă!
EL: Ce vorbă e asta? Nu se cade să glumeşti.
EA: Nu glumesc, preasfinte! Nu-mi arde de glume…doar pe lumea cealaltă se pot petrece lucrurile pe care le-am trăit eu…
EL: Eşti tânără…astea sunt vorbe grele, pe care, o copilă ca tine, n-ar trebui să le rostească…De când ai intrat în slujba Domnului?
EA: De patru ani. Am stat la Adormirea Maicii Domnului în ucenicie, apoi m-au trimis la Sfânta Cuvioasă Ana!...Îmi fac canoanele, muncesc în grădina mănăstirii şi mă rog, zi şi noapte, la bunul Dumnezeu să mă ierte. Am o cruce mare şi grea pe care trebuie s-o duc…
EL: Toţi avem crucea în spate, întocmai Mântuitorului! Doar că la noi ea nu se vede….o purtăm cu noi, în noi… în suflete şi în cuget!
EA: Unii o mai poartă şi pe trup. Rămân semne…
EL: Semnele, nu întotdeauna, sunt la vedere.
EA: Dar la vederea lor i s-ar face milă şi lui Dumnezeu!
EL: Dumnezeu are milă pentru oricine!
EA: Poate…Dar nu are timp, întotdeauna…
EL: Copilă, ce este timpul pentru EL? O eternitate …şi mai mult.
EA: Dar pentru noi, pentru oameni?
EL: Omul este secunda timpului dumnezeiesc! Uneori trece într-o clipă…alteori clipele se opresc…şi-atunci omul suferă!
EA: Sunt oameni care suferă în orice clipă!
EL: Cu voia lui Dumnezeu …El ştie tot…!
EA: De ce îi lasă pe oameni să sufere?
EL: Ca să nu uite niciodată de existenţa Lui! Dumnezeu controlează întotdeauna suferinţa, dar rareori bucuriile…
EA: Dar răutatea oamenilor…? Ea nu poate fi controlată? Ea dă naştere suferinţei.
EL: Vremurile sunt tulburi, mai tulburi ca niciodată …Acum se mănâncă om pe om şi se omoară frate pe frate. Pentru câţiva arginţi sau o bucată de pâine ne lepădam de conştiinţă şi de condiţia umană şi devenim fiare sălbatice…Minţim, furăm, ucidem…E o destrăbălare ce nu s-a mai văzut! Se-apropie sfârşitul lumii…E uşor să cazi în păcat în vremurile astea …Omul e o fiinţă slabă…de-aia avem nevoie de Dumnezeu, care e mare şi bun, şi puternic, Amin!, şi care ne ocroteşte şi ne aţâţă, în acelaşi timp. Ne pune la încercare, copilă!...Vrei să te spovedeşti? Sau cu alte treburi…
EA: La spovedanie, preasfinte! Eu alte treburi nu mai am pe lumea asta …
EL: Prea vorbeşti în dodii…Dar aparenţele sunt vălul pe care-l aruncă Diavolul asupra noastră ca să ne fure de la dumnezeire…Suntem prea slabi ca să luptăm cu diavolul şi-atunci avem nevoie de apărarea lui Dumnezeu! Numai cine înţelege asta e fericit.
EA: Preasfinte, eu am înţeles destule din viaţa asta, dar crezi că sunt fericită? Fericiţi sunt cei săraci cu duhul…plantele, animalele... Omul nu cred că poate să fie fericit pe lumea asta! Fericirea nu e pentru oameni…pentru noi există doar suferinţă şi durere şi luptă...
EL: Copila mea viaţa este o luptă, într-adevăr! Dar e o luptă cu noi înşine. În fiecare dintre noi există şi Diavol şi Dumnezeu! Doar de noi depinde pe cine-l lăsăm să câştige lupta…
EA: Aşa o fi , preasfinte! Dar eu am pierdut, de mult, orice speranţă…
EL: Speranţa muritorilor va fi răsplătită, în ceruri, de bunătatea Domnului!
EA: Eu aş fi preferat pe pământ!... Poate că în ceruri e prea mare înghesuială!
EL: Te-ndoieşti de bunătatea Lui cerească? De viaţa de apoi? …De vorbele mele?
EA: Nu mă- ndoiesc, preasfinte! Mă căiesc, doar…Nu mai am altceva de făcut.
EL: Tare ciudat mai vorbeşti!
EA: Nici nu mai ştiu cum să vorbesc…şi nici nu mai pot…Vreau doar să scap de povara asta care mă apasă…Nu ştiu de ce am fost eu aleasă pentru aşa ceva …
EL: Dumnezeu ştie pe cine alege întotdeauna…Care e numele tău?
EA: Ana! Dar m-au “ botezat” sora Emanuela. Ăsta e numele meu monahal.
EL: Cu Dumnezeu înainte…Soră Emanuela vrei să te mărturiseşti în faţa Dumnezeului tău cel sfânt şi bun?
EA: Vreau, preasfinte!
EL: Vrei să-ţi recunoşti păcatele, să le regreţi şi să te rogi pentru mântuirea ta?
EA: Vreau.
EL: Vrei să paşeşti curată în întâmpinarea lui şi să-i slăveşti numele în vecii vecilor …
EA: Amin! Vreau preasfinte!
EL: (îi pune patrafirul pe cap) Soră Emanuela mărturiseşte-ţi toate păcatele, pe care le-ai înfaptuit, cu voia, sau fără voia ta, cu gândul sau cu fapta, cu privirea sau cu trupul. Primeşte Doamne Dumnezeul nostru spovedania acestei femei care a venit singură şi nesilită de nimeni să se cureţe de păcate. Amin! Te- ascult…
EA: Am…de fapt…nu ştiu… nu…
EL: Şti bine că tot ce spui rămâne aici, în casa Domnului…noi, slujitorii Lui nu suntem post de radio sau de televiziune să transmitem ştirile. Bănuiesc că ai mai făcut-o!
EA: Da, dar mi-e tare greu…Mi-e ruşine!
EL: Ai păcătuit…trupeşte?
EA: Da…nu…adică…nu eu…am …m-a …el m-a… (îşi ia inima-n dinţi şi spune dintr-o dată ) M-a violat el vreme de doi ani …şi cu prostii…
EL: Cine e el?
EA: Părintele…Părintele meu…
EL: Tatăl tău…? Şi cu prostii?... Cu…
EA: Perversiuni!
EL: Doamne Dumnezeule mare, mare e mila Ta şi mare îţi va fi şi pedeapsa.
EA: La 16 ani a început totul…Era vară , eram pe câmp la strâns fân cu mama şi …cu el…Mama s-a dus mai repede acasă să pregătească mâncarea şi el…era băut…că-i plăcea să bea mult…A tăbărât pe mine şi mi-a ridicat rochiţa. Aveam o rochiţă albă, cu pisicuţe…Mi-a cumpărat-o mama…Era mai veche , dar ţineam mult la ea, îmi plăcea…Mi-a zis să stau liniştită că îmi arată ce trebuie să fac atunci când voi fi la casa mea …cu bărbatul meu…Am început să plâng…M-a lovit peste faţă şi mi- a zis că mă omoară, noaptea în somn, dacă spun cuiva…Îmi era frică, teribil de frică…Mi-a rupt rochiţa…Făcea zilnic scandal şi o bătea pe mama mereu…Îi plăcea băutura mult…Se scăpa şi pe el…mama făcea curat…Şi-n ziua aia, când mama s-a dus să pregătească mâncarea el …chestia aia…era lungă …tare lungă şi groasă…M-a durut…mi-a curs sânge…mult sânge…Am crezut că s-a rupt ceva în mine…
EL: S-a rupt…Întotdeauna se rupe ceva…!
EA: Eram fecioară! …Eram…M-a şters pe picioare şi …acolo cu fân…M-a zgâriat…I-am spus mamei că am căzut dintr-un prun şi mi-am rupt rochiţa…rochiţa cu pisicuţe primită de la ea…şi că mi-a venit menstruaţia…Săraca, nu observa mare lucru…era terorizată mereu de el…
EL: Doamne Dumnezeule mare!
EA: Apoi…când avea chef…îşi făcea treaba cu mine…Într-o zi mi-a zis că dacă nu vreau să mă părăsească bărbatul pe care o să-l am, trebuie să…să…cu gura…Am vomat!
EL: Doamne Dumnezeule mare!
EA: Dar nu s-a terminat…Mie îmi era tare frică de el …zicea că mă omoară în somn…nu am avut curaj să spun nimănui…Era toamnă târziu…culegeam porumbul de pe câmp. Doar eu şi cu el…mama era bolnavă la pat…A bătut-o rău…Pe câmp nu mai era nimeni…Începuse să plouă mărunt…era şi frig…Mi-a zis că are poftă de mine…Eram obişnuită deja… oarecum… Ştiam ce urmează…Dar m-a întors pe burtă şi…în fund… mirosea…Am urlat…Am mâncat pământ de durere…
EL: Blestemat să fie în focul iadului, ardă-l Dumnezeu să-l ardă în vecii vecilor…netrebnicul dracului! …Doamne iartă-mă! Amin! …Aşa ceva e într-adevăr, de pe altă lume, de pe lumea cealaltă, cum ai spus tu…Trebuie că ţi-a fost greu să înduri atâtea.
EA: Atâtea?... Câte poate îndura un om? Ştie cineva?...Apoi s-a întâmplat ceva…ceva ce în alte circumstanţe aduce cea mai mare bucurie unei femei…Din sămânţa barbară a apărut viaţa…aici, în pântecul meu, preasfinte…Am avut viaţă aici, în burtă…Simţeam cum bate…am purtat o fiinţă în mine…Cred că e cel mai frumos sentiment, pentru o femeie…O bucată mică-mică…de carne şi de sânge care creşte…care trebuie ocrotită…
EL: Doamne Dumnezeule!
EA: Înţelegi preasfinte, eram însărcinată cu propriul meu …părinte!
EL: Nu a fost părinte! A fost însuşi Diavolul cu înfăţişare de om… Băga-s-ar dracu-n el, Doamne, iartă-mă!
EA: Nu avea cine să observe…mama trudea din greu…iar…el…un om beat mereu are simţul observaţiei slăbit…M-am strâns cu hainele, am purtat pulovere groase…nu a ştiut nimeni, doar eu…Şi, poate, Dumnezeu…! Şi acea bucăţică mică-mică de carne şi de sânge…Aveam 17 ani…eram un copil şi…am adus pe lumea asta …frumoasă…un alt copil…Chiar de ziua copilului! Pe întâi iunie, înţelegi, preasfinte? De ziua copilului, o fetiţă a născut în şura casei părinteşti o altă fetiţă…de fapt…Erau siameze!
EL: Doamne Dumnezeule!
EA: Şi erau vii…dar după câteva minute s-au stins…Ambele căpşoare s-au liniştit repede…Le-am aruncat în WC-ul din curte…
EL: Doamne Dumnezeule! Aşa poveste cutremurătoare nu am auzit niciodată.
EA: Preasfinte, nu este o poveste! Eu nu am trăit poveşti…nici măcar nu mi le-a citit nimeni, niciodată…Mama nu ştia şi nici nu avea timp…În clasa a patra am citit prima carte, “Cuore-inimă de copil”. Mi-a dat-o învăţătoarea. Mi-a plăcut foarte mult şi am început să împrumut cărţi de la biblioteca şcolii noastre, din sat…Pâna la 18 ani cred că am citit aproape toate cărţile din biblioteca satului meu, uitat de timp…Îmi plac tare mult poeziile…cele de dragoste…Cărţile au fost un refugiu pentru mine…Când nu trebuia să merg pe câmp, citeam în cămăruţa mea…Uneori, când mama stingea lumina, citeam cu o lanternă mică, sub plapumă. Citeam şi trăiam alături de eroii mei, din cărţi. Nu ştiu dacă există vreo carte care să nu-mi fi plăcut! Până şi “Demonii” lui Dostoievski, una dintre cele mai greoaie cărţi ale omenirii mi-a plăcut. N-am înţeles-o toată, dar mi-a plăcut. Dacă nu s-ar fi inventat cărţile, ce m-aş fi făcut?...Îmi voi mântui sufletul, vreodată, preasfinte?
EL: Cu multă rugăciune şi cu credinţă în Domnul Dumnezeul nostru, cred că da. Nu sunt păcatele tale, şi… ai păcătuit împinsă de altcineva.
EA: Dar nu m-a oprit nimeni să nasc la spital şi să nu arunc la WC…
EL: Ai ales soluţia cea mai bună. În cazul tău…nu puteai să creşti un copil născut din incest…Dumnezeu ţi-a dat acest gând, această ieşire…Te-a ajutat! S-a întors către tine, în cele din urmă!
EA: Da, s-a întors…
EL: Din incesturi nu ies copii normali…Dacă nu îl lua Dumnezeu la El, ce te făceai? A fost mai bine aşa…
EA: Da, mai bine!
EL: Părinţii tăi ce fac acum?
EA: Mama a murit…Atunci am decis să mă călugăresc…Iar …el…e la închisoare…pentru viol.
EL: Bravo…Iartă-mă!
EA: A violat o fată din vecini… avea 18 ani.
EL: Şi-a primit pedeapsa. Dar mai are de primit ceva de la Dumnezeu!
EA: De la Dumnezeu toţi avem de primit câte ceva…doar să ne dea.
EL: Bunul Dumnezeu ne dă la toţi, exact ceea ce merităm, fiecare.
EA: Am meritat eu toate astea? Aveam o viaţă înainte…visam…visam să mă fac actriţă…
EL: Actriţă?... Interesant…foarte interesant! Actriţă…!
EA: Aveţi ceva împotriva actorilor, preasfinte? Aţi tresărit…
EL: Am tresărit, aşa este…Actor este un cuvânt foarte frumos…are o nobleţe, oarecum , mistică…Am fost actor!
EA: Nu se poate! Doamne, ce situaţie!
EL: Nu crezi că Dumnezeul nostru a aranjat să fie aşa? Puteai să nimereşti peste colegul meu, călugărul Nicodim…şi nu ne întâlneam…
EA: Da, nu e întâmplător că ne-am întâlnit…N-aş fi crezut niciodată să dau peste un actor într-o mănăstire. La ce renume au actorii…
EL: Vorbe, vorbe, vorbe…
EA: Shakespeare!
EL: Se vorbeşte mult despre actori, dar sunt multe basme. Beţivi, afemeiaţi, neserioşi…astea sunt apanaje umane, nu profesionale. Am avut un vecin de bloc, în copilărie. Era şofer de T.I.R. După cursele externe, stătea acasă două-trei săptămâni. Zilnic era beat, dar beat mangă, înţelegi? Şi în alea două-trei săptămâni îl vedeam toţi, de la bloc, cu două-trei femei, de fiecare dată altele…Soţia lui se ruşina mereu de noi, n-ar fi vrut să-l vedem…Dar îl vedeam! Aproape zilnic…Şi el, aproape zilnic, ne înjura. Şi nu era actor, înţelegi? Era şofer…
EA: Şi-atunci de ce se vorbeşte atât de urât despre actori?
EL: Doar cei care nu cunosc vorbesc aşa. Iar despre ceilalţi, şoferii de T.I.R., inginerii sau paznicii de noapte anonimi, nu vorbeşte nimeni, pentru că nu-i cunoaşte nimeni. Faptul de a fi o persoană cunoscută, atrage după tine, caracterizările semenilor necunoscători. Iar faptul de a fi necunoscut nu atrage nimic.
EA: Da, pare să fie aşa!
EL: Mulţumesc! Te asigur că e chiar aşa! Dar, pe de altă parte, pe cât sunt de huliţi actorii, pe atât sunt de iubiţi. Am constatat asta chiar pe pielea mea. Cu ani în urmă…Poate că , uneori, e o iubire de faţadă, dar te face să te simţi bine.
EA: Cine nu se simte bine simţind că e iubit?
EL: Aşa este! Omul are nevoie de iubire oricând şi sub orice formă. Iubirea este o cheie care deschide cel mai ferecat suflet cu cel mai mic efort.
EA: Frumos spus…Dar pe un suflet ferecat cu durere, cine-l mai poate deschide, preasfinte?
EL: Tot iubirea… Numai iubirea ! Dar iubirea lui Dumnezeu! Dumnezeu poate să facă sau să desfacă orice. Asta e menirea Lui!
EA: Să ştii, preasfinte, că eu cred foarte tare în existenţa şi în puterea lui Dumnezeu, dar la fel de tare cred, sau , mai degrabă, nu cred , că cineva sau ceva îmi poate scoate din suflet, din minte şi din trup, durerea sfâşietoare cu care voi merge în mormânt.
EL: Nu vorbi aşa! Îl superi pe Dumnezeu…Căieşte-te!
EA: Nu sufăr de egoism, dar, parcă, acum aş vrea să fie şi el supărat puţin…Să simtă, să ştie, să nu mai tolereze…
EL: (speriat, rosteşte repede o rugăciune) …Nu-i putem impune nimic Dumnezeului nostru. Îl putem doar ruga…
EA: Preasfinte, dacă nu vă e cu supărare, ce v-a făcut să abandonaţi teatrul şi să vă călugăriţi?
EL: Vrei să inversăm rolurile?
EA: Nu pot să cer aşa ceva…nu am pretenţia să vă spovediţi în faţa mea…Eram curioasă , doar, ce a produs schimbarea…
EL: Nu e o schimbare capitală. Şi actorii şi preoţii, sau călugării, au ceva în comun. Propovăduiesc! Unii cuvântul Domnului, alţii cuvintele domnilor…dramaturgi. Într-un fel şi preoţii joacă teatru, interpretează un rol…Învaţă şi repetă mereu cuvântul Domnului. Diferenţa e de pioşenie, de sfială…Noi nu putem declama, cu gesturi largi şi salturi de ici-colo, ceea ce spunem…Păstrăm decenţa!
EA: Dar asemănarea cu actorii merge, uneori, până la epitete ca beţivani, afemeiaţi, sau , chiar, homosexuali…
EL: Gata, gata, m-ai convins… O să-ţi fac o spovedanie liberă, amicală…Am iubit şi iubesc teatrul foarte mult. De mic copil, când mă întreba cineva, ce vreau să mă fac când ajung mare, spuneam, fără ezitare, actor. Mulţi râdeau de mine…Am prins comunismul, o mare şi uriaşă prostie…Erau doar patru locuri pe ţară, la cele două facultăţi de teatru, existente pe-atunci. Am dat admitere în fiecare an, alături de alţi patru - cinci sute de oameni. În al şaselea an am reuşit! Mi-am îndeplinit visul…Am fost foarte fericit…o săptămâna! Pentru că fericirea e făcută ca să poată fi căutată, nu ca să dureze…Cred că nici nu există, dealtfel...
EA: Doamne, preasfinte, cum poţi să spui aşa ceva? Tocmai dumneata? Cum rămâne atunci cu perceptul dumnezeiesc: “Veniţi în Împărăţia Mea şi veţi fi fericiţi” ?
EL: (şoptit) Cunoşti pe cineva care a venit de acolo ca să ne poată spune cum e şi dacă există fericire?
EA: Atunci dumneata ce propovăduieşti?
EL: O lecţie învăţată… un rol…Spre deosebire de actorii adevăraţi, noi, cei în sutană, învăţăm şi repetăm zilnic doar un singur rol… acelaşi. Actorii pot să fie astăzi Regele Lear , mâine Idiotul lui Dostoievski şi poimâine Jupân Dumitrache.
EA: Nu credeam că voi auzi asemenea vorbe din gura unui slujitor al Domnului!
EL: Orice slujitor al Domnului este, înainte de toate, om. Iar omul…
EA: …este supus greşelii…
EL: …este o fiinţă nobilă şi măreaţă, cum spunea Maxim Gorki , care caută mântuirea…Oamenii îl caută o viaţă întreagă pe Dumnezeu, tocmai, pentru că nu sunt ei înşişi Dumnezei…Şi-atunci au nevoie de cineva mai puternic, mai nobil, mai măreţ, la care să se raporteze şi de care să se teamă. Ateii, sunt mai puternici decât credincioşii. Ei nu cred în Dumnezeu , ci în propriile lor puteri. Au scăpat de o grijă!
EA: Preasfinte, încep să mă întreb dacă nu am greşit locul…şi omul căruia să mă spovedesc!
EL: Nu te speria…Eu cred în existenţa Lui şi sunt aici pentru că am vrut eu să vin. Am şi eu o mare cruce de dus…Am fost un actor de succes, am făcut şi câteva filme…Îmi plăcea mult ceea ce făceam. Eram serios, nu am fost afemeiat şi nici un mare beţiv…Totul a început să se clatine după ce am cunoscut o femeie…o iubire…marea mea iubire. O chema Mara! Jucam într-un spectacol superb “Visul unei nopţi de iarnă”, rolul principal, scriitorul Alexandru Manea. Un rol frumos, de succes. M-a aşteptat la cabine să mă felicite şi să-mi ceară un autograf. Atunci ne-am cunoscut…Nu am văzut niciodată până atunci asemenea ochi. Mari, negri, vioi, pasionali…Nu trebuia să vorbească, o făceau ochii ei. Şi avea un trup de zeiţă antică... Pielea albă, ca marmura, sâni mari şi prompţi, picioare lungi, talie de viespe… Era răpitoare… Înaltă cu părul lung şi negru ca de abanos…O fiinţă de pe altă lume, parcă…A fost dragoste la prima vedere. Am căzut amândoi fulgeraţi, unul de altul. A fost ca-n poveşti. Eram invidiaţi de toţi, parcă aşteptau să ne despărţim… Aşa e lumea, plină de ură! Parcă se teme de lucruri frumoase, de bucurii, de iubire…Aşteaptă să te vadă căzut ca să se apropie de tine, să te compătimească. Atunci, când eşti sus, eşti invidiat, eşti urât…Îţi zâmbesc toţi, dar te-njură în gând. Oamenii sunt răi, se mănâncă între ei de invidie…
EA: Dar Dumnezeu e sus şi vede!
EL: Şti tu că e sus, nefericită copilă? Poate e aici, cu noi, în această încăpere… Sau …poate…nu este!
EA: N-am întâlnit niciodată un călugăr ca dumneata!
EL: Sunt om, nu călugăr. Călugăria, ca şi actoria, e o meserie. Condiţia de om, însă, e un mister…
EA: Un miracol! E un miracol să ne putem naşte!
EL: Şi o tragedie să nu putem trăi!...Mara a murit…cu mulţi ani în urmă…A produs un miracol şi a provocat o tragedie!
EA: Doamne!
EL: Mi-a născut un copil… un copil frumos, sănătos… un copil pe care l-am dorit amândoi, un rod al iubirii noastre…nepământene…Apoi, după o oră şi jumătate…a murit. Eram lângă ea, în salon…Îi ştergeam sângele care nu se mai oprea…Urlam...am îmbrâncit doctorii…mi se părea că nu fac nimic…Ei, săracii, se chinuiau să o salveze…Cred, sunt sigur, că mai mult i-am încurcat…Am creat panică…Ea plângea şi mă ruga să o ajut, să o salvez…Nu am putut, nu am ştiut ce să fac…nu sunt Dumnezeu! Nu sunt nimic, de fapt…Acum nu mai sunt nimic…Sau, dacă vrei, sunt o pată de sânge care vorbeşte…
EA: Nichita…Nu mi-au plăcut poeziile lui, nu le-am înţeles niciodată. Erau prea ermetice…Dar asta mi-a plăcut foarte mult...o pată de sânge care vorbeşte...
EL: Da, copilă nefericită, asta sunt eu acum…o pată…Nu sunt actorul care-am fost, nici călugărul care-am devenit…Sunt doar o pată…Mara a zâmbit…Plângea şi zâmbea împăcată…Ştia că se duce…Simţea că viaţa, sângele, i se scurg…Dar mie îmi zâmbea…Doamne, cât am iubit-o! Doamne, cât de dor îmi este de ea…! Mara mea dragă, singura şi unica mea iubire…Odorul vieţii mele! Dumnezeul sufletului meu! Maraaaaa……!
EA: Aţi fost suflete pereche, preasfinte! Cred că o să vă întâlniţi…
EL: Cu marea iubire nu te întâlneşti decât o singură dată în viaţă…Iar în moarte…cine ştie cum e acolo?... Copilaşul s-a stins şi el în aceeaşi zi… Un orfan de câteva ore ce şanse poate avea la viaţă? I- am îngropat împreună…madona cu pruncul…în braţe…Aş fi vrut să intru şi eu lângă ei, în coşciug…să fim împreună... mereu... pentru totdeauna… Am leşinat lângă groapă... Mi-am smuls părul din cap, eram turbat…eram o fiară sălbatică... Şi-atunci l-am întrebat pe Dumnezeu de ce a luat-o la El? De ce mi-a luat iubirea şi motivaţia de a trăi? De ce nu mi-a lăsat copilul, să o pot vedea pe Mara, în ochii lui? Şti ce mi-a răspuns?
EA: Că a iubit-o şi-a chemat-o la El…
EL: Că mă iubeşte, pe mine, prea mult, şi mă alege să-i fiu mesager…aici, pe pământ…Că simt mai mult decât alţii şi că trebuie să-l urmez…
EA: A… folosit cuvinte? A… a vorbit cu preasfinţia ta?
EL: Da, a vorbit! A intrat în teatru, în plină repetiţie, la o piesă shakespeariană “Macbeth”…şi a venit direct la mine…Eram în plin monolog… “…Ea trebuia să moară mai târziu. Aveam răgaz s-ascult astfel de veste, Dar mâine şi iar mâine, tot mereu, Cu pas mărunt s-alungă zi de zi, Spre cel din urmă semn din cartea vremii, Şi fiecare “ieri” a luminat Nebunilor pe-al morţii drum de colb. Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă! Că viaţa-i doar o umbră călătoare, Un biet actor ce-n ora lui pe scenă Se zbuciumă, ş-apoi l-ai şi uitat…. O, de muream c-un ceas-naintea faptei, Aş fi avut blagoslovită viaţa. De azi, nimic pe lume nu-i temeinic, Un joc e totul, mort e harul, slava. E tras al vieţii vin şi-acestor bolţi Doar drojdia rămasu-le-a drept fală… “Colegii au dispărut din scenă…Era înalt, cu o mantie albă şi cu barba aranjată…Aducea puţin cu Sean Connery. M-a mângâiat pe obraz şi mi-a spus: “Vino cu Mine! Te aleg să-mi fii slujitor în casa mea! Nu ai ce să mai faci pe-aici!”…Apoi a râs, avea o dantură perfectă…şi a dispărut ca un balon de săpun. Nu am mai scos premiera spectacolului…Sunt tot felul de legende, că e o piesă blestemată, că se întâmplă accidente… Regizorul şi-a rupt piciorul la repetiţii… Actorii englezi nu-i pronunţă numele niciodată. Îi spun “piesa aia”! ...S-a dovedit şi în cazul ăsta că e o piesă cu bucluc… Am plecat dintre oameni, m-am călugărit… Sunt mai bine de zece ani de- atunci… Asta e povestea mea. Spovedania mea…
EA: Ai spus adineaori, preasfinte, că iubirea e o cheie care deschide cel mai ferecat suflet, cu cel mai mic efort. Dar dumitale din iubire ţi s-a tras totul… Din cauza iubirii ai pătimit…
EL: Din cauza morţii iubirii…P entru că odată cu Mara, în mine a murit noţiunea de iubire…umană. Îl mai iubesc doar pe bunul Dumnezeu, care m-a ales să-l slujesc. Dar pe oameni nu-i mai pot iubi!
EA: Cred c-avem multe lucruri în comun… Nici eu nu mai pot iubi oamenii… ne leagă şi teatrul… am avut morţi atât de apropiaţi..
EL: Nimic nu e întâmplător. Ţi-am zis şi adineaori… Dar eşti tânără, eşti frumoasă…Ai ales o cale foarte grea…o cale a penitenţei…Crezi că o să rezişti?
EA: Pe lângă ororile pe care le-am trăit, traiul într-o mănăstire mi se pare, de-a dreptul, divin. Sunt liberă, mă rog, muncesc, mă căiesc şi am timp de citit. Plăcerea lecturii nu m-a părasit. Deci răspunsul la întrebare este: da, o să rezist până la capăt!
EL: Poate o să ai nevoie de iubire, poate o să apară un bărbat pe care o să-l iubeşti…
EA: Cu ce? Cu ce pot să mai iubesc o fiinţă dacă aici, în pieptul ăsta, există doar cenuşă? Uneori, mă mir, că-l mai pot iubi şi pe Dumnezeu! Dar am învăţat că El trebuie iubit necondiţionat.
EL: Trebuie…aşa este!
EA: Dar am mai învăţat că în viaţă trebuie să facem ceea ce vrem şi nu, întotdeauna, ceea ce trebuie.
EL: Te-nvârţi… te contrazici!
EA: Nu! Mă întreb! Mă întreb mereu dacă trebuie sau dacă vreau.
EL: Îţi place să te joci cu cuvintele…Eşti o femeie inteligentă!
EA: Îmi faci, cumva, curte, preasfinte? Tânără, frumoasă, inteligentă… M-ai lăudat de trei ori în ultimele două minute.
EL: (nervos) Nu ţi se pare că întreci măsura? Ai limba cam ascuţită!
EA: (râde) Patru! Pentru că-l iau şi pe-ăsta drept compliment. Mai bine ascuţită decât …tocită.
EL: (nervos) Ar trebui să-ţi dau canoanele şi să te duci cu Dumnezeu înainte…soră Emanuela!
EA: (veselă) Nu vreau să plec…Îmi place aici…să stau să vorbesc cu preasfinţia ta…Aş vrea să redevin, pentru puţin timp, Ana… (repede) Nu vrei să-ţi recit o poezie? Măcar mă verifici dacă am talent, dacă aş fi fost o actriţă bună sau una de duzină…
EL: (mirat) E puţin deplasat…
EA: De ce? Arta se poate manifesta oriunde. Ea nu poate fi îngrădită! Şi-apoi, o posibilă actriţă stând de vorbă cu un fost actor, e deplasat? Chiar preasfinţia ta a spus, mai devreme, că înainte de orice, omul este om…Abia după aceea îşi exercită profesia. Propun să redevenim, pentru o clipă, oameni. Să ne jucăm… Să nu mai fim sora Emanuela şi…
EL: Călugărul Mitrofan…
EA: Exact… Să fim Ana şi…
EL: Vasile…
EA: Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Vasile!
EL: Încântat! De asemenea…De zece ani nimeni nu mi-a mai spus Vasile!
EA: Pentru că nu ai lăsat să iasă din dumneata, omul! L-ai ţinut ferecat sub sutana asta neagră şi grea…
EL: Mă ispiteşti…Eşti o Evă modernă…
EA: Iar dumneata un Adam prea încorsetat! De ce nu poţi, pentru o clipă, să dai drumul visului, să-l laşi să zboare ca un fluture? Oricum, fluturii au o viaţă scurtă…Sunt efemeride…
EL: Ca şi actorii…efemeri…Hm…Fluturi, fluturi…Mii de fluturi multicolori zburdă prin minţile noastre, aiurea…Zburdă liberi până când apare cineva şi-i prinde în plasă, îi ucide…Nimeni nu ar avea voie să ucidă visele unui om…Şi totuşi, se întâmplă…
EA: Pentru că oamenilor le e frică să viseze, să zboare…
EL: Hm…Semeni foarte bine cu o fostă colegă de-a mea, actriţă…Ea o juca pe Doruleţ, din piesa aia…veche…”Visul…”
EA: “…unei nopţi de iarnă”! Ştiu foarte bine piesa. Ştiu pasaje întregi, pe dinafară… Vrei să-ţi arăt?
EL: (intră în joc) N-am mai jucat de mult timp teatru…E ca o vrajă…
EA: Tocmai! Hai domnule Vasile să încercăm să fim actori, pentru o clipă…Să uităm de violuri, de incesturi, de morţi şi de moarte, în general…Să fim Ana şi Vasile, în timpul liber…Sau Doruleţ şi Alexandru Manea…
EL: Ce fragment şti?
EA: Ăla cu (aici rămâne la alegerea regizorului) Cei doi joacă un fragment de zece minute din piesa amintită, apoi…
EL: Te felicit! Dacă ai fi avut şansă cred că ai fi fost o mare actriţă… Ai naturaleţe, bucurie a jocului…talent.
EA: Serios? Ce bine-mi pare! Mai ales că aceste vorbe vin din partea unui actor, care ştie ce e teatrul.
EL: Crezi dumneata că ştie cineva ce este teatrul?
EA: Păi, actorii ştiu…Altfel nu ar putea juca…
EL: Şti câţi actori joacă fără să ştie ce joacă? Nu există o reţetă pentru a juca teatru, aşa cum nu există reţetă nici pentru a trăi… Reţete folosesc doar farmaciile, dar nici teatrul şi nici viaţa nu sunt farmacii… Nu sunt aranjate şi ordonate frumos, pe rafturi, ca să ştii de unde să le ei…Le iei la nimereală… Unii le descoperă şi se tratează, iar alţii se îmbolnăvesc, mai tare!
EA: Ce chestie!
EL: Poate că eu am descoperit câte ceva din teatru, dar la ce mi-a folosit? Acum nu mai joc, nu mai sunt actor, nu mai vorbesc pentru nimeni…Vorbesc doar pentru mine şi pentru Dumnezeu…
EA: Oare lui Dumnezeu îi place teatrul? Că i-aş zice o poezie.
EL: Zi-mi-o mie şi, poate, o aude şi El!
EA: (recită o poezie tristă despre mama…poate să fie “Duhovnicească” a lui T. Arghezi sau “Pentru mama” a lui Virgil Carianopol ) DUHOVNICEASCĂ Ce noapte groasă, ce noapte grea! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva, sau, poate, mi se pare . Cine umblă făra lumină, Fără lună, fără lumânare Şi s-a lovit de plopii din grădină? Cine calcă fără zgomot, fără somn, fără pas, Ca un suflet de pripas? Cine-i acolo? Răspunde! De unde vii şi ai intrat pe unde? Tu eşti, mamă? Mi-e frică, Mamă bună, mamă mică, Ţi s-a urât în pământ. Toţi nu mai sunt, Toţi au plecat de când ai plecat. Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat, Toţi au murit, de tot. Şi Grivei s-a învârtit în bot Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii, S-au uscat busuiocul şi duzii, Au zburat din streşina lunii Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. Ştiubeiele-s pustii, Plopii-s cărămizii, S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia… Ei! Cine străbătu livada Şi cine s-a oprit? Ce vrei? Cine eşti De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti? Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani… Eu sunt risipit prin spini şi bolovani… Au murit şi numărul din poartă Şi clopotul şi lacătul şi cheia. S-ar putea să fie Cine-ştie-cine… Care n-a mai fost şi care vine Şi se uită prin întuneric la mine Şi-mi vede cugetele toate. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate? Cine scobeşte zidul cu carnea lui? Cu degetul lui ca un cui, De răspunde-n rănile mele? Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? Mi-e limba aspră ca de cenuşă. Nu mă mai pot duce. Mi-e sete! Deschide, vecine, Uite sânge, uite slavă, Uite mâna, uite otravă. Am fugit de pe Cruce. Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. PENTRU MAMA Tare necăjită ai fost mamă, Iarnă, vară, orice timp trecând, Cât era de frig sau de căldură, Tot desculţă te-am văzut umblând. N-ai purtat o haină mai ca lumea, O scurteică veche doar aveai, Dar şi pe aceea nu întotdeauna, Doar la sărbători o îmbrăcai. Ochii tăi ardeau ca două stele, Se mai văd luminile şi azi, Boabe mari de lacrime, ca jarul, Le striveai cu mâna pe obraz. Tot aşa ai fost de când ţin minte, Pe picioare-ai mers la drum mereu, Nici în car nu te suiai de teamă, Boilor să nu le fie greu. Ce păcat că n-ai trăit, măicuţă, C-ai plecat fără de timp în lut, Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma, Şi ce haină azi ai fi avut.
EL: Cred că l-ai mişcat şi pe …El!
EA: Mulţumesc…domnule Vasile!
EL: Poţi să-mi spui Vasile! Nu sunt domn…Domnii au dispărut de mult din Ţara Românească! Acum e unul singur… sus.
EA: Vasile!...Aş vrea să-mi spui şi tu o poezie…Cred că reciţi foarte bine…aşa simt.
EL: Vrei să facem un concurs de recitări?
EA: În joacă, da! Să ne jucăm şi noi puţin…Că viaţa nu s-a jucat deloc cu noi…
EL: Ce fiinţă interesantă eşti, Ana!
EA: Găseşti? Atunci recită-mi!
EL: (recită poezia “Doamne, dacă-mi eşti prieten” a lui Spiridon Popescu, apoi “Romanţă” de Maria Banuş. Pe finalul acesteia cei doi se apropie foarte mult, ajungând aproape să-şi atingă buzele.) DOAMNE, DACĂ-MI EŞTI PRIETEN Doamne, dacă-mi eşti prieten Cum te lauzi la toţi sfinţii Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia calul, nu părinţii. Doamne, dacă-mi eşti prieten N-asculta de toţi zurlii Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia calul, nu copiii. Doamne, dacă-mi eşti prieten Nu-mi mai otrăvi ursita Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia calul, nu iubita. Doamne, dacă-mi eşti prieten Cum susţii în gura mare Moaie-ţi tocul în cerneală Şi-nainte de culcare Dă-i în scris poruncă morţii Când şi-o ascuţi pumnalul Să-l înfigă-n mine, Doamne Şi să lase-n viaţă, calul. ROMANŢĂ Mergeam alături, în neştire, Întunecaţi, fără cuvânt, Nici unul nu rostea iubire, Era cuvântul greu şi sfânt. Nebun ţâşnea apoi un soare, Iubesc, iubesc, iubesc strigam, Pluteam pierduţi în neuitare Pe mări de foc, pierduţi pluteam. Se stinse soarele-n neştire, Ne revedeam doar când şi când, Nici unul nu rostea iubire, Ardea cenuşa sub cuvânt. Azi ce uşor e, ca o spumă, Ne revedem, vorbim, zâmbim, -Mă mai iubeşti, întrebi în glumă, Şi iar vorbim, vorbim, vorbim…
EA: Cred că aveai mare succes când erai actor…
EL: Relativ…Totul e relativ…Vreau să-mi acorzi un dans.
(Nu-i aşteaptă răspunsul şi merge la aparatul vechi de radio, îi deschide capacul şi pune un disc la pick-up. Cel mai potrivit ar fi un tango… Dialogul care urmează se va desfăşura în timp ce ei dansează)
EL: Şti care e definiţia relativităţii? A spus-o chiar Einstein: “Pune mâna pe o plită fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut. Asta e relativitatea.”
EA: “Femeile sunt ca elefanţii – tuturor le place să se uite la ele , dar nimeni nu vrea aşa ceva acasă.” William Claude Dukenfield.
EL: “Femeile sunt ca şi cravatele – trebuie întotdeauna să atârne de gâtul cuiva”. Radu Stanca.
EA: “Femeia e nostimă atâta timp cât e nevasta altuia. Când devine a ta îşi pierde tot hazul.” Cezar Petrescu.
EL: “Un bărbat trebuie să iubească mereu o femeie, iar femeia trebuie să fie mereu, alta.” Liviu Rebreanu.
EA: “După ce o femeie îţi dăruieşte inima, nu prea ai cum să mai scapi de restul corpului.” John Vanbrugh.
EL: “Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar exista cuvintele.” Eugen Ionescu.
EA: “Lumea e plină de maxime bune. Lipseşte doar aplicarea lor.” Blaise Pascal.
EL: “Se întâmplă câteodată ca omul să iubească suferinţa pâna la pasiune.” Dostoievski.
EA: “Este necesar să păcătuieşti. Fără asta nu poţi şti ce e păcatul.” Rasputin.
EL: “Dumnezeu mă va ierta. Este profesia Lui.” Heinrich Heine.
EA: “Dumnezeu nu vine când îl chemi, dar întotdeauna vine la timp.” Tennesse Williams.
EL: “Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu e neantul suprem.” Emil Cioran.
Cei doi termină dansul.
EA: Interesant mod de a spune lucruri măreţe! Pe paşi de tango, cel mai senzual dans al omului…
EL: Întotdeauna lucrurile măreţe degajă o senzualitate…oarecum metafizică. Au o voluptate aproape sexuală…care le incumbă. Pot provoca orgasme metafizice… Dar nici tu nu te-ai lăsat mai prejos. Stăpâneşti, la fel de bine şi cuvintele şi paşii…
EA: Am încercat să-mi potrivesc paşii după cuvintele tale!
EL: Ai reuşit! Este sublim…Eşti la fel de răpitoare ca…
EA: Ca şi Mara! Prima femeie pe care-ai iubit-o!
EL: Prima femeie pe care a iubit-o…bărbatul a fost Eva. Noi, oamenii, nu facem altceva decât să perpetuăm iubirea… păcatul. Toţi, şi eu …şi tu…Dacă am stârpi păcatul , am stârpi rasa umană.
EA: Tocmai pentru a nu o stârpi vreau să-mi acorzi şi tu mie, un dans.
EL: Eşti o ispită!
EA: Sunt o femeie!
EL: E un pleonasm!
EA: Eşti misogin?
EL: Cred c-am fost …androgin…Eu împreună cu ea!
EA: Şi-acum eu împreună cu tine! Un dans pe care-l propun eu…Un dans în care să ne lepădăm de prejudecăţi, de angoase, de frici metafizice şi de cutume sociale care frâng visul, care strivesc fluturii…
EL: Hm…Visul…Ce este visul?
EA: O efemeridă! Ca şi fluturii…
EL: Fluturii…
EA: Hai să lăsăm fluturii să zboare din noi, să le redăm libertatea…
EL: Crezi că fluturii pot fi liberi?
EA: Cred că visele nu pot fi îngrădite!
EL: Accept!... Hai să fim fluturi!
EA: Hai să fim…vise. Să visăm! Să zburăm! Dacă o să greşim, Dumnezeu ne va ierta. Este profesia Lui. Tu ai spus-o!
EL: Nu eu… un fluture mai norocos…dar îmi place!
Ea merge la aparatul de radio şi caută diferite posturi, până când găseşte melodia potrivită – TOM JONES – “You can leave your hat on.” Va urma un dans lasciv, un moment de streaptease, executat de cei doi, până când vor rămâne aproape dezbrăcaţi – depinde de inspiraţia regizorului şi acceptul actorilor – iar scena se va încheia cu un sărut pasional…
EA: Gata, ajunge! Nu exagera… Mai repetăm şi mâine!
EL: M-am încins… Lângă o aşa parteneră!… Am avut o repetiţie foarte bună!
EA: Am observat… Începe să se lege… E bine! (oftează)… Am obosit…
EL: Da măi (îi spune pe numele real al actriţei), dar regizorul ăsta, lui peşte, când are de gând să vină? Mai sunt cinci zile până la premieră…
EA: Păi dacă are probleme…
EL: Da, are, toţi au…Fug de ici-colo să facă bani şi nu pun suflet. Montează tot felul de “capodopere”, a se citi “reluări” şi-i doare-n cur de noi…
EA: Taci că poate stă ascuns pe la balcon să asculte ce vorbim… Unii aşa fac!
EL: Să asculte… să ne asculte şi pe noi cineva… să ştie că nu suntem roboţii lor, că nu putem şi nu ştim să jucăm metafore!
EA: Putem face ceva?
EL: (o imită) Putem face ceva?... Sigur că putem! Să refuzăm, cu demnitate, orice porcărie pe care ei şi-o imaginează capodoperă. Să-i lăsăm pe ei să joace metafore, imagini şi semne… Teatrul înseamnă actor, nu regizor!
EA: Păi da… Fără regizori se poate face teatru, dar fără actori…
EL: Dă-i în mă-sa…! Nişte despoţi! Măcar de-ar fi luminaţi, cum zicea tătuca Iliescu, despre el…Că e un despot luminat, cică… Fosila…!
EA: Hai că unii mai sunt… Le mai filează câte-o lampă!
EL: În lampa mă-sii, bem o bere?
EA: Bem (îi spune numele real al actorului).
Cei doi ies din scenă. Se aude în difuzor vocea regizorului tehnic: “Repetiţia s-a terminat! Mulţumim actorilor! Ne vedem mâine la ora 10. Dimineaţă vine şi regizorul! Maşiniştii, la scenă!” Maşiniştii intră în scenă şi încep să strângă decorul, recuzita, etc. În difuzoare se aude cântecul “Actorul”, interpretat de Vasile Şeicaru, în timp ce cortina cade foarte încet.
SFÂRȘIT
Parteneri
© Copyright RegizorCautPiesa.ro 2008-2023
Materialele preluate sunt © Copyright-ul publicatiilor din care au fost extrase. RegizorCautPiesa.ro nu este raspunzator pentru continutul lor.
Multumim pentru gazduire companiei TeenTelecom, provider de internet fibra optica.
