Funambul, de Laurentiu Budau


Motto:
"Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea."






FUNAMBUL
(monodramă)












-2017 -






prima scrisoare

A A A A A A A A A A A A A A A A A A A A A
a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a a
M M M M M M M M M M M M M M M M M M
m m m m m m m m m m m m m m m m m m m
Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma Ma
ma-ma ma-ma ma-ma ma-ma ma-ma ma-ma ma-ma
mama mama mama mama mama mama mama mama
Mama Mama Mama Mama Mama Mama Mama Mama
MAMA MAMA MAMA MAMA MAMA MAMA
Eu am o mamă. Mama e la vie. Mama e vie. Să vie mama!

Da ni Da ni Da ni Da ni Da ni Da ni Da ni Da ni Da ni Da
Dani.

t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t
T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T T
car-te carte car-te carte car-te carte car-te carte car-te carte
Ai carte, ai parte. Ai carte, ai parte. Împarte. Ai carte, ai parte până la moarte.
ta-ta tata ta-ta tata ta-ta tata ta-ta tata ta-ta tata ta-ta
— Numai o carte ai luat? Numai o carte ai luat? Numai o moarte? Apă, apă! Foc, foc! Fugi, fugi cât încă mai ai picioare!
— Una. E o carte cu animale. Una. E o carte cu animale de la noi. Una. E o carte cu animale vii care muşcă.

turma ren ei ac ai cor actor dor turma ren ei ac ai cor dor
toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc toc
cioc boc cioc boc cioc boc cioc boc cioc boc cioc boc cioc boc

mama mama mama mama mama mama mama mama mama
Nanu Nanu Nanu Nanu Nanu Nanu Nanu Nanu Nanu
— Mama e cu Nanu. De ce Nanu nu e cu Nana? De ce Nana nu e cu Tata? De ce Mama e cu Nanu?

Dani e cu tata la mare într-un cort plin de batiste ude.

re mus re mus re mus re mus re mus re mus re mus re mus
Remus Remus Remus Remus Remus Remus Remus Remus
Lui Remus îi place să înoate.
Lui Remus îi place mult să înoate noaptea.
— Remus a trecut Dunărea la sârbi. De două ori. Nu ştiu de ce îi plac atât de mult sârbii şi nu bulgarii... Ce-o fi având ei şi noi nu? Ce?

— Pune un lanţ în jurul frigiderului! Unul gros! Gros!
Foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc, foc.
Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst! Sst!
Lapte, lapte, lapte, lapte, lapte, lapte, lapte, lapte, lapte.

— Nu plânge, Dani! Aprinde lumina, aprinde lumânarea de la botez ca să ne încălzim!

La mulţi ani!... De ce?
a II-a scrisoare

"Mami, azi e ziua ta,
Ziua de 8 Marte,
Ţi-am adus şi eu ce­va,
Ţi-am adus o carte.

E o carte cu poveşti
De la noi din ţară
Unde e ca nicăieri
Dulce pri­măvară!"


"Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n vale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
— "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărâmată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-ncongior...
Vântul suflă rece... Rănele mă dor!"

Tânăra domniţă la fereastră sare.
— "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
— "Ce spui, tu, streine! Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-greuneze
Anii vieţei mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!..."
— Trebuie să zic şi asta? Musai?
— Da! Desigur că da, Dani! Toţi trebuie s-o zică, dacă vor să doarmă noaptea în patul lor.

" Este fiica prea iubită
A acestui brav popor,
De luceferi străjuită
Și de steagul Tricolor
E Elena Ceauşescu.
Suflet nobil și vibrant.
Mamă bună, om politic
Și prestigios savant.
Înţeleaptă-i este fapta
Năzuind spre viitor,
Tot cu cinste stă în dreapta
Marelui conducător."


a III-a scrisoare

E o zi de frumoasă de primăvară. Razele soarelui au început să capete putere. Vântul bate cu forţă şi ridică praful şi hârtiile murdare de peste tot. Ghioceii şi toporaşii au început să apară în piaţă şi la televizor. Cei din piaţă, de la ţigănci, sunt mai coloraţi, dar mai scumpi. Un leu - patru fire, câteodată şi cinci... Zilele au început să se lungească, iar nopţile, să se scurteze.
Deoarece maşina noastră Dacia 1100 este cu soţ, adică este măritată nu ştiu cu cine, am plecat cu toţii la ţară. Acolo, mama şi tata i-au dat bunicii Ilona câteva cadouri de ziua femeii: 10 l de gaz, 3 kg de cuie mari, 5 perechi de ciorapi lungi de bumbac, o pereche de "gogoşari" galbeni cu elastic gros, 1Kg de orez vărsat, 2 pungi de făină albă superioară de Mărgineni, 3 sticle de ulei de răpiţă de cea mai bună calitate, o pufoaică nouă şi o pereche de cizme de cauciuc aduse de tata din combinat, de la CIC, plus un spray Farmec 16, golit pe jumătate (pe care nu-l mai folosea Remus la antrenamente), şi două pungi de pufuleţi de Brăila, pentru că, în afară de gingii, nu i-a mai rămas niciun dinte întreg. De data asta, nu i-am mai adus nicio sticlă de "doi ochi albaştri" pentru frecţiile ei, pentru că data trecută i s-a făcut atât de rău după îndelungata lor folosinţă, încât a căzut lângă un gard pe uliţă, de au trebuit s-o ajute vecinii ca să nimerească poarta de fier.
Bunica Ilona s-a bucurat foarte mult şi, cu un zâmbet larg, ne-a dat, mie şi fratelui meu Remus, câte 25 de lei din pensia ei de ţăran cooperator fruntaş.
Am băut cu toţii câte o căniţă de vin fiert; şi tata, pentru că era la volan, a băut doar şapte. Chiar l-am auzit pronunţând nervos cuvântul "vedoi" în timp ce bunica se dusese până în casa mare ca să ne aducă o sacoşă cu ceapă uscată degerată şi zece ouă de raţă leşească (că pe celelalte le pusese sub cloşti, şi mai multe nu avea). Pe urmă, mama s-a apucat de săpat ca disperata cu hârleţul ruginit prin grădină, iar tata a început să despice nişte cioate prăfuite aflate în magazie, până l-au tăiat toate apele şi a zis că-şi bagă picioarele în ele de buturugi nenorocite.
Eu şi cu Remus, în tot timpul ăsta, ne-am jucat cu Rex prin curte şi am spălat maşina până am dat de alb.
Apoi ne-am urcat cu toţii bucuroşi şi flămânzi în maşină şi ne-am întors cu grabă acasă, pentru că mama era de schimbul III la Fabrica de ciorapi pentru export "Bistriţa".
Bunica Ilona a rămas, ca de obicei, plângând în pragul porţii şi i-a strigat tatei ca data viitoare, dacă nu-i mai aduce "doi ochi albaştri", să-i aducă 300 de lumânări ortodoxe şi două prosoape mari, că-i dă ea banii, că are pensia ei, că n-are nevoie de pomană de la nimeni... Nu cred c-a auzit-o cineva în afară de mine, deoarece era motorul ambalat la maximum şi toţi se uitau înainte cu speranţă spre viitor, şi fredonau indecent pe trei voci "Noi în anul 2.000".
Cred că bunica Ilona se prosteşte la greu pentru că, de fiecare dată, ne face aceeaşi fază de căcat când mergem la ea.
Pe drum ne-a prins întunericul, iar eu şi fratele meu mai mare am început să moţăim pe bancheta din spate, dar nu prea am reuşit să adormim, deoarece mama îi reproşa dulce tatei că: "Zgârcită de mă-ta ar fi putut să-ţi dea cel puţin o găină din aia aţoasă, ca să nu mai zic de o gâscă de anul trecut, că are destule prin curte! Că doar îi dădea lui fii-su, nu dădea la străini!"
Tata şi-a muşcat mustaţa şi a tăcut ca un adevărat bărbat, deoarece se concentra din greu asupra drumului nesemnalizat; şi la un moment dat, chiar a frânat brusc, deoarece în mijlocul şoselei se oprise o căprioară albă care se uita ca vaca cu ochii ei mari în farurile noastre chioare.
Tata a stat cât a stat ca să se dea sălbăticiunea asta hipnotizată din drum, dar, la un moment dat, pierzându-şi răbdarea pe care nu o avea, a accelerat brusc şi a intrat cu maşina direct în ea, ca s-o înveţe minte, odată pentru totdeauna, să nu se pună cu el... (Maşina noastră cu soţ nu a păţit nimic, de unde am dedus eu că o căsnicie cu soţ te protejează de toate nenorocirile care pot să-ţi apară noaptea pe drum.) Apoi, a oprit din nou şi a băgat în marşarier, după care iar a oprit, a scos un sac negru de plastic din portbagaj şi a îngrămădit-o acolo, împreună cu mama, căreia ca prin minune reuşise să-i tacă gura veşnic neobosită.
Eu şi fratele meu mai mare Remus, ştiind de zicala "curioşilor care mor repede" şi de aceea cu "puşcăria te mănâncă" sau "dacă (Sic!) cânţi ca mierla, te trezeşti la Gherla", ne-am prefăcut că dormim adânc şi n-am mai scos niciun sunet până nu am ajuns în faţa blocului, de teamă să nu o luăm cumva părinteşte peste ochi.
De atunci, de fiecare dată când îl mai vedem pe tata cum intră cu sacul negru plin şi cuţitul lung în baie şi încuie uşa de două ori, ştim că şi-a adus hainele de la serviciu să le spele cu sodă caustică şi timp de două ore trebuie să ne ţinem tare pe noi, ca să nu ne scăpăm de eventualele "emoţii"...
Duminica asta, când s-a întors de la servici, mama ne-a făcut ca niciodată un lighean de chiftele cu sos şi cu pireu de cartofi, plus salată de varză roşie. O nebunie de moment, mai ceva ca-n occident. Trebuia să ne auziţi fălcile ce melodii populare fără seamăn scoteau, de ar fi fost invidioşi şi Benone şi Irina pe noi.
Ce frumos a fost! Urât anotimp primăvara. Naşpa. Numai glod. Numai noroaie peste tot. Nu mai vrem niciunul să ne aducem aminte de acea minunată zi!




a XXX-a scrisoare

Tovarăşa Ungureanu ne-a zis, la ora de dirigenţie, să ne pregătim foarte serios că, poimâine, avem inspecţie inopinată la matematică pentru înaintarea ei în grad. Ne-a scris întrebările şi răspunsurile cât roata carului pe tabla ştearsă cu borş şi, ca niciodată, ne-a dat cele zece probleme pentru tema de acasă cu tot cu rezolvări. Ne-a mai avertizat să facem curăţenie lună în clasă şi să o amenajăm frumos, că, dacă iese rău la apel în faţa domnului inspector, ne scade nota la purtare şi ne lasă corigenţi pe toţi, indiferent de ce pile avem...
Popescu Mihaela Vasilica, Turcu Gabriela Ioana şi Bolea Daniela, care aveau cele mai mari note la toate obiectele (în afară de atelier) şi care stăteau în primele bănci încă din clasa întâi, cu toate că niciuna nu purta ochelari, s-au autopropus, cu bucurie, ca mamele lor să facă cinci tone de prăjituri cu cremă de margarină şi să aducă o cisternă de bragă şi una de citronadă.
Gabriela Ciubuc, comandanta detaşamentului de pioneri al clasei a VI-a C, a luat problema în mână, şi-a scos carneţelul şi ne-a împărţit cu generozitate sarcinile. Prima grupă trebuia să se ocupe de buchetele de flori, grupa a doua - de spălatul parchetului şi de datul ei cu petrosin, iar grupa a treia - de pavoazare... ce cuvânt cretin. Chiar. Simplu ca bună ziua, nu?
Cei responsabili cu florile s-au descurcat relativ repede. S-au înarmat cu foarfeci mari, cu nişte mănuşi vechi de sudor şi nişte plase de un leu, şi au plecat pe înserat să se plimbe în Parcul Trandafirilor...
Grupa a doua nu s-a lăsat nici ea mai prejos, chiar dacă era grupa a doua. În trei ore a terminat toată treaba şi apoi "dilaila", au tăiat-o cu toţii să-l vadă pe Piedone Africanu' Caftangiul cum dă cu pumnii în stânga şi în dreapta, şi cum le mută fălcile borfaşilor la Cinema Flacăra.
Grupa a treia... Cum să faci pavoazarea dacă nici măcar nu ştii prea bine ce înseamnă una ca asta? Ba chiar Oprea Ionel a făcut şi o boroboaţă când a încercat să îndrepte cu arătătorul bucata de sticlă cu "Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi, pentru a deveni fii de nădejde ai neamului românesc!", reuşind s-o înmulţească de şase ori...
Cu chiu cu vai am făcut rost de o cutie de agrafe şi una cu bolduri. Am fi vrut noi să schimbăm faţa de catedră din catifea roşie, plină de pete de cerneală, cu una albastră, să cumpărăm nişte staniol mai de Doamne-ajută şi nişte hârtie colorată pentru nişte ghirlande, dar sărmanii noştri părinţi ne-au ameninţat că s-au săturat să cotizeze şi să tot cotizeze, şi putem să rămânem şi repetenţi că tot nu ne dau niciun ban pentru fondul clasei, fondul şcolii şi fundul amărâtelor profesoare de la 18...
Noroc de Rapiţă Ionel că-i avea pe ai lui plecaţi la tratament în staţiune (parcă la Ocna Şugatag ori la Sovata), şi care, la o cercetare mai atentă prin casă, a descoperit chiar în ultima clipă, dosită în şifonier, ditamai punga cu câteva sute de baloane lunguieţe cu moţ, străineze, băgate în pliculeţe mici cu fluturaşi, de care nu mai văzusem niciunul dintre noi până atunci... Ca un adevărat detaşament fruntaş ne-am mobilizat cu toţii, băieţi şi fete, le-am umflat cu mândrie până la capăt pe toate şi le-am atârnat semeţe peste perdele, peste reproducerile cu ţărani şi cuiere, peste tabloul tovarăşului într-o ureche, peste marginile catedrei, în jurul tablei şi pe lateralele băncilor, încât până şi Circul de Stat din Bucureşti putea să fie invidios pe clasa noastră pentru aşa minunăţie de pavoazare.
Şi ce este cel mai important, am reuşit să terminăm totul la timp, chiar cu două minute înainte să sune clopoţelul de intrare şi chiar să stăm aşezaţi în bancă, frumos, cu mâinile la spate, înainte de a intra domnul inspector Furtună, însoţit de tovarăşul director Prună şi de tovarăşa dirigintă Ungureanu Camelia, cu catalogul în mână şi cu părul cărunt pus cu o seară înainte pe moaţe făcute din ziarul Scânteia...


a LVI-a scrisoare

Profesorul Zugravu a venit foarte bine dispus, azi, la ora de desen, ca să ne mărească mediile. Chiar a şi zis-o la intrarea în clasă: "Copilaşi, felicitări! Azi e ziua voastră norocoasă!"
Şi noi îl iubim mai mult decât pe dirigă şi ceilalţi profi; chiar şi gagica lui, domnişoara profesoară de muzică, îl iubeşte la nebunie şi îi cântă în strună, se plimbă cu el pe la toate hotelurile şi restaurantele din oraş, pentru că e un tip distrat şi înţelegător, primeşte tot timpul pachete din străinătate pline cu ciocolată şi kentane şi are cel mai mare salariu dintre toţi.
Tot timpul ne vorbeşte de Brâncuşi care a avut curajul să dea ditamai America în judecată, şi culmea, chiar să câştige procesul... Şi apoi să nu mai vorbim de faptul că ne lasă să îi punem orice fel de întrebări care nu ţin neapărat de şcoală ori de orele de informare politică, ca de exemplu: OZN-urile, Găurile Negre şi alte mistere neelucidate ale ştiinţei.
La un moment dat, după efectuarea prezenţei, şi-a adus brusc de ceva aminte şi cutremurat, de parcă ar fi băgat degetele la "doidouăzeci", ne-a rugat să ne ridicăm încet şi să păstrăm un moment de reculegere. Ne-am ridicat cu toţii şi am stat aşa ca fraierii vreo cinci minute, care ni s-au părut cât Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului la un loc, învârtindu-ne inelele pe cravată, uitându-ne delicat după muşte şi ascultând prin geamurile deschise înjurăturile de mamă, bunică şi soră ale celor dintr-a VIII-a G care jucau fotbal pe terenul de educaţie fizică, deşi în dimineaţa aia nu auzisem deloc muzică de răposaţi la televizor, iar tabloul de deasupra tablei, cel care nu îmbătrânea niciodată, stătea bine mersi la locul lui... Ne-a spus, cu vocea gâtuită de emoţie, că, taman noaptea trecută, dăduse colţu' marele filozof "jan posatrî" sau cam aşa ceva, şi toată omenirea a devenit ceva mai săracă din cauza asta.
Noi care nu auzisem niciodată de tipu' ăsta îmbâcsit de existenţialism şi de isme ne durea chiar undeva, dar profu' nostru de desen era foarte marcat, de parcă îi murise o rudă apropiată care îi lăsase o casă cu vie şi livadă de pruni la ţară, în Munţii Vrancei. Apoi, ca să mai schimbe nota, ne-a întrebat pe fiecare dintre noi ce dorim să ajungem în viitor.
Toată clasa a răspuns la unison că vrea să se facă vânzător la alimentară, nu însă şi eu care mă ţineam băţos pentru că aveam o cu totul altă opţiune. Eu vroiam să mă fac vânzător la aprozar, în primă fază, şi apoi să ajung gestionar; pentru că am observat că gestionarii ăştia pleacă tot timpul seara cu sacoşele pline, nu lucrează mai deloc şi stau toată ziulica cu un caiet şi un pix şi se uită aiurea pe geam după tot soiul de păsărele fără aripi...
Nu ştiu de ce profesorul Zugravu s-a enervat deodată de parcă l-ar fi înţepat o viespe şi ne-a pus la toţi absent nemotivat, după care ne-a trântit la fiecare câte-o jelanie de doi de toată frumuseţea şi ne-a trimis acasă.
La întoarcerea spre casă, după ce m-am rupt de cârdul principal care plecase să fure nişte zarzăre verzi de lângă patinoarul municipal, mi-am jurat că, dacă nu află ai mei nimic-nimic despre nota aia idioată, să nu mă ating deloc-deloc de mâncare în ziua aia şi să fac orbeşte tot ce-mi vor cere, chiar dacă ar trebui să plec pentru zece ani pe Marte ori să stau la nu ştiu ce coadă la măsline, ori şi mai rău: să o pup pe buboasa aia de Cerasela de la doi...
Când am ajuns, am scos cheia de la gât şi am băgat-o-n uşă, dar yala era blocată... M-am mirat, pentru că ştiam că ai mei sunt la serviciu, iar Remus era plecat în practică la Drobeta-Turnu Severin, pentru vreo patru săptămâni. Am sunat eu cât am sunat, cam vreo jumătate de oră şi, tocmai când să mă las păgubaş, s-a deschis uşa încet şi a apărut mama puţin cam nervoasă şi ciufulită...
Când am trecut prin sufragerie ca să mă spăl, am văzut un nene străin, cu cravată în dungi galbene şi burtă de miliţian, dormind în patul nostru cu pantofii în picioare şi masa de douăsprezece persoane scoasă la mijloc şi umplută cu tot soiul de bunătăţi, fondante şi băuturi de parcă ar fi fost ziua cuiva, ori poate chiar pomenirea nobilului şi regretatului "posatrî"...
După ce m-am spălat bine pe dinţi şi mi-am făcut de mai multe ori cruce în gură cu vârful limbii, mama m-a strigat de câteva sute de ori să vin imediat la masă, dar nu am vrut să mă ating de absolut nimic, nici măcar să-mi fac un sandviş cu salam de Sibiu şi caşcaval, şi m-am dus în camera mea, cică să-mi fac lecţiile la Educaţie Cetăţenească...
Mama m-a ameninţat că, dacă nu mănânc nimic, cheamă Salvarea şi mă dă pe mâna doctorului Burghelea, aşa că am fost nevoit să mă întorc iar în sufragerie şi să fac cunoştinţă cu domnul care tocmai se trezise şi se apucase să fumeze un Kent super long, deşi la noi în casă nimeni nu fumează în sufragerie, nici măcar pe balcon. Mama mi-a zis să-i pup mâna plină de ghiuluri şi să-i spun "Săru-mana, nanule!" Cum să-i spun "săru-mana, nanule"!? Cum să-i spun, "nanule" unui străin!? Uite-aşa, bine! Pentru că e nanu' tău, da' tu n-ai avut de unde să-l vezi până acum pentru că a fost să lucreze în Persia. Ia uite ce lănţişoare, ia uite ce blugi originali cauciucaţi, ia uite ce covor frumos cu Răpirea Sabinelor ne-a adus. Bea şi tu un pahar de şampanie cu noi, că de-acum eşti băiat mare; nu te codi, aşa de respect, gustă măcar... De unde ştii că nu-ţi place dacă n-ai gustat? Stilou' cu peniţă de aur, suta, ai ştiut să le primeşti de la el; dă şi tu noroc cu noi, că doar nu eşti speriat de bombe cu hidrogen..
Jurământul e jurământ, mai ales partea a doua, aşa că am băgat în mine ca spartu' până mi s-a făcut rău şi am vărsat de două ori la baie, de era mama să cheme Salvarea, de data asta pe bune. Am gustat şi şampania, da', sincer, nu mi-a plăcut deloc, că avea gust de picior amorţit...
Despre nanu din Persia n-am pomenit nimic niciodată lui tata, mai ales că mă rugase mama să nu spun nicio vorbă...
Şi toate astea numai din cauza lui "posatrî" căruia i-a venit pe chelie s-o mierlească chiar în ziua aia şi a amărâtului ăluia de doi, despre care nu voiam să afle nimeni.



a CI-a scrisoare

Dragă bunică Ilona, încă de la începutul acestei mici scrisori epistolare, ţin să te anunţ că noi toţi suntem bine şi sănătoşi, care sănătate îţi dorim şi ţie. Mama a fost un pic bolnavă şi a fost la spital, la maternitatea de pe Coşbuc, la doctorul Burghelea, unde a stat internată două săptămâni, pentru că nu se simţea prea bine, şi a trebuit să ne gătim şi să spălăm singuri. Necazul a căzut tot pe umerii mei. Spunea că a aşteptat în zadar să vină un TIR cu copii mici în borcane ca să ia şi ea unul şi să-l aducă acasă în locul lui Remus, ca să nu mai dorm de unul singur, dar mi-a spus că n-a avut nicio şansă, că se dădeau numai pe cartele şi unele mai nehalite luau chiar câte patru, ca să scape odată... Un adevărat chin cât am rămas fără ea. A mai venit o dată mătuşa Sabela să ude florile, să ne ajute să facem curăţenia de Paşte şi cozonacii, sfârşind prin a ne drăcui pe toţi, dar, în rest, toate sarcinile casei, ca şi dusul găleţii de gunoi, au căzut pe umerii mei. Nu mă plâng, ştiu că sunt băiat mare. Şi a fost foarte, foarte greu, pentru că trebuia să mă duc şi la şedinţele cu părinţii în locul alor mei... Dar acum parcă e şi mai greu, pentru că mama se uită toată ziua la peretele mucegăit din bucătărie pe care zice că vede chipu' unui sfânt de dinainte de Marea Schismă din 1054 şi nu mai vrea să vorbească cu nimeni, nici măcar cu tuşa Sabela, nici măcar la telefon. Lui Remus i-au prelungit practica la Drobeta-Turnu Severin şi nu se ştie dacă îi mai dă voie să vină acasă anul acesta, dar de sărbătorile de iarnă vom fi sigur împreună la tăiatul porcului de pe listă, ca şi în ceilalţi ani fericiţi... Tata munceşte tot la CIC, dar acum numai în schimbul unu, şi nu mai este maistru ci doar un simplu muncitor, pentru că, în fiecare după-amiază, trebuie să meargă la Miliţie, câte patru ore, să facă nu ştiu ce cursuri la seral pe acolo... Au mare nevoie de el pe acolo şi în altcineva nu cred că au încredere, de asta îi tot dau cu rigla triunghiulară peste degete, când răspunde greşit la întrebările standard... Mai ales că acum, când are atâta experienţă şi în acest domeniu cu totul nou pentru el, ar trebui să se concentreze şi să fie puţin mai atent la ce se predă... El nu prea mi-a zis că se duce acolo, probabil vrea să ne facă o surpriză când o să-l avanseze, îl cunoşti, dar l-am văzut eu, de câteva ori, din întâmplare, cum intră cu şapca mototolită în mână, şi mi-au mai spus şi alţii de-a opta care stau acolo în zonă... Nu ştiu ce tot îi predau, dar, de fiecare dată, se întoarce atât de obosit şi supărat de acolo, încât nu mai are niciun chef să se joace cu mine De-a v-aţi ascunselea, să se uite la televizor şi nici să mai asculte la radio Europa Liberă sau Vocea Americii... I-am zis, aşa ca de la bărbat la bărbat, să renunţe la cursuri, că şi aşa boii ăştia nu cred că-i dau vreo diplomă şi pierde timp preţios acolo, de-a moca; dar după cum îl ştii, este foarte, foarte încăpăţânat şi nu ascultă de nimeni, nici măcar de el... Crezi că o să-l facă inginer ori director?... Crezi?
Tu cum o mai duci cu sănătatea, cu reumatismul? Ţi-a reparat unchiul Iosif gardurile? Ţi-au ieşit puişorii? Ţi-au mărit pensia? Ţi-a mai scris vreo carte poştală Remus? Nouă, nu... Să nu fi avut 25 de bani?! Îi trimiteam eu, dacă mi-ar fi cerut.
Aici, la noi, vremea este cam cu susul în jos şi plouă cu grindină cât oul de porumbel mai tot timpul. Cum este vremea pe la matale? S-au copt căpşunile?
La noi la şcoală a venit unu' urât rău de tot care zicea că este mare antrenor la box şi a selectat cincisprezece băieţi printre care şi pe mine, cu toate că sunt cel mai pirpiriu dintre toţi. Am spus da, cum să nu, pentru că la noi în familie sportul a fost întotdeauna la loc de cinste: bunicul dinspre mamă a fost fotbalist în Divizia C, tata a jucat popice de performanţă în tinereţe la Clubul Progresul, unchiul Titi - paznic la Avicola - arunca pulpele şi ouăle peste gard, iar Remus e campion naţional de înot la juniori.
Trebuia să mă duc încă de joia trecută la Clubul Arena, dar am auzit că la unii le-a rupt nasurile şi le-a dat borşu' pe nas, aşa că nu m-am mai dus cu niciun chip, că doar nu sunt chiar prost.
Tu ce mai faci? Cum te mai descurci cu singurătatea şi cu banii? Rex ce mai face? A mai fugit, a mai rupt lanţul? Mi-a terminat moş Clementin sania? Cine a mai murit în sat?
În încheiere, îţi doresc multă sănătate, viaţă lungă şi fericire, şi sper să ne întâlnim cât mai curând, poate de 23 August, dacă n-o să-i ducă forţat la defilare pe ai mei.

Ţi-a scris cu drag şi dor, al matale nepot preferat, Dani.


P.S.
Am uitat să-ţi spun că Nanu Tudor s-a despărţit de Nana Cornelia, încă din februarie, şi vine din când în când pe la noi să ne aducă câte ceva care nu se găseşte la farmacie ori să o ducă pe mami la tot soiul de doctori de la Bucureşti.



a CCIII-a scrisoare

Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc!


a CCIV-a scrisoare

Te urăsc!!!


a CCV-a scrisoare

Chiar că-mi eşti indiferentă. Chiar că-mi este milă de tine. Zdreanţă.


Semnează:
"Un Porc Zburătror cu Negre Plete"
a CCVI-a scrisoare

Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc! Iartă-mă! N-am ştiut!

Tu ştii că eu te iubesc. Imposibil să nu ştii cât te iubesc. Tu ştii totul. De un milion de ori te iubesc. Numai pe tine. Restul sunt c...e cu diplomă. Am zis, n-am dat cu parul.


a DXIII-a scrisoare

Asta-i viaţa. Ca un banc prost cu Bulă. Ce poţi să ceri de la Bulă? Să fie Bulov?



a DXIX-a scrisoare

AMR 41. Hai Liberare!!!

Dragă tată,
Încă de la începutul acestei scrisori ţin să te anunţ că sunt sănătos, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. Săptămâna trecută m-a făcut caporal, deşi n-am făcut şcoala de gradaţi decât două zile, pentru că Harababau, maiorul nostru cu schije la cap, a fost atât de calculat încât nu şi-a dat seama decât în ultimul moment că mai are nevoie de încă un caporal pe lista de apel. Nu s-a bucurat nimeni de asta, nici măcar eu.
Te rog frumos, când te mai sună Remus din Canada, să-i spui să nu-mi mai trimită scrisori la unitate şi nici vederi cu blocuri înalte, pentru că locotenentul-major Rusu de la contrainformaţii, cel de care se teme şi generalu' Vereș (pentru că într-o seară s-a îmbătat la barul Ursu, s-a suit pe mese şi a cântat în uniforma de general : "Trăiască Regele,/ În pace şi onor/ De ţară iubitor/ Și-apărător de ţară./ Fie Domn glorios/ Fie peste noi,/ Fie-n veci norocos/ În război, război./ O! Doamne Sfinte,/ Ceresc părinte,/ Susţine cu a Ta mână/ Coroana Română!" ), îmi face zile fripte pentru asta şi mi-a tăiat toate învoirile şi permisiile şi mi-a zis că le f... pe mama şi bunica, şi pe tot neamul nostru cel neadormit... De asta n-am venit nici la înmormântarea lu' mamaia, că n-am putut. Crede-mă, chiar n-am putut... Mi-a venit, pe moment, să-l buşesc cu capul pătrat de birou, dar m-am stăpânit cât am putut. Am vrut să înţeleagă cât de dobitoc poate să fie şi n-am reacţionat în niciun fel, dar nu cred că şi-a dat seama, cu toate şcolile lui de chinuit oamenii...
Vreau să termin odată, vreau să fac armata; nu să mă facă, nu să mă termine ea pe mine.
În timp ce Nemuritorul tot latră la televizor şi la Naţiunile Unite dezarmarea şi pacea mondială, aici, în cazarmă, trebuie să o facem pe proştii, să mâncăm carne de oaie combinată cu peşte congelat şi să nu spunem la nimeni că suntem soldaţi la unitatea de rachete nucleare îndrepate spre Apus, atunci când mai bem câte o borocz palinka la barul Ciuperca, cu toate că fiecare băbuţă şi copilaş din târg ştiu cu lux de amănunte despre trebuşoara asta extrem de încurcată.
Pot să-ţi spun asta, pentru că atunci când am depus jurământul colectiv în faţa "partidului" şi "comandantului suprem", am ţinut guriţa închisă şi mi-am făcut, tot timpul, cruce cu vârful limbii... Cum să jur în faţa unor draci care nu-mi produc nicio minimă plăcere, care te-au chinuit atât?! Tu ai putea face aşa ceva, să juri în faţa cuiva în care n-ai încredere nici cât negru sub unghie? Da? Da!? Nu cred.
De semnat am semnat, da, da cu totul alt nume şi nimeni, până azi, nu şi-a dat seama de asta. Chiar că sunt proşti cu grade. Dar ticăloşi.
Comandanţii noştri sunt foarte buni, atât de buni şi de înţelegători încât, atunci când am fost la prima tragere pe timp de zi, n-a nimerit niciunul dintre noi "Ţinta-piept-numărul-unu", pentru că nu ne învăţase nimeni cum să tragem cu arma AK-47. De fapt, nici nu ştiam că e o armă automată. De fapt nici nu ştiam că se cheamă Kalaşnikov. De fapt, ce ştiam? De fapt, nici nu trebuia să ştim mai nimic, pentru că "Ordinul nu se discută, ordinul se execută!" şi "Un soldat la mine fuge, patinează şi n-ajungeee!"
În tot restul timpului am fost duşi la scos cartofii rămaşi de pe urma tractorului, la cântărit porcii şi tunsul oilor, la descărcat vagoanele cu cărbuni, la hăituit iepurii de câmp, la spălat clasele copiilor apeviştilor, la tăiat lemne din pădure, la mutat piane cu coadă şi mobilă numai de la ultimele etaje din blocurile fără lift, la cules struguri îngheţaţi şi mucegăiţi, la cules de porumb, la dezgropat buturugi încăpăţânate, la strâns de frunze de palmier pentru câini fără covrigi în coadă regulamentară...
M-a vizitat Diana la unitate, dar nu am putut să stăm decât o jumătate de oră în camera pentru vizitatori. Mi-a spus că nu mai e virgină şi că se mărită cu unu' Radu de la Securitate, mai mare cu zece ani decât ea. Eu n-am spus nimic. Ea a plâns mult de a plecat cu rochia udă. De fericire, cred. M-a mai vizitat şi mama cu Nanu. Ce, nu ştiai?! Nu mi-a mai cerut deloc să-i pup lopata aia de mâna a lui cu care zice că mi-a ţinut lumânarea şi cu care acum zgândără "locul meu de baştină"... Nu mi-a mai cerut să-i spun nici "tată". Nici eu nu i-am mai spus "Nanule". Nici eu nu i-am mai spus "mamă". Eu n-am spus nimic şi m-am uitat tot timpul în podea, la cum îmi străluceau bocancii... La plecare, mi-a îndesat în buzunarul vestonului o sută nou-nouţă pe care am umplut-o cu mătase de porumb şi am fumat-o singur, ca baştanii, în WC-ul ofiţerilor. Când era să trag şi ultimul fum, m-a apucat aşa, deodată, o tuse grozavă de am crezut că-mi scot şi sufletu' din mine... A' dracu' şi fumatul ăsta. Chiar că ucide.
Am uitat să-ţi spun că am primit învoire ca să dau la facultate şi am intrat la Bucureşti, la ASE. Al patrulea, deasupra liniei. Nu-ţi fă probleme, nu-ţi cer bani. O să mă descurc, o să mă orientez ca şi până acum... Asta m-ai învăţat că trebuie să fac în viaţă, nu?
Am uitat să-ţi spun că ne-a dus s-o facem pe chelnerii la majoratul fetei colonelului Negruţ, la Casa Armatei. La miezul nopţii mi s-a pus pata pe toţi şi am plecat, cu tot cu ţinuta de chelner şi cu papion, să mă-ntind pe iarba de pe malul Crişului Repede. M-am uitat la stelele care cad. Mult, mult. Nu ştiu de ce, taman atunci, mi-am adus aminte de profesorul Zugravu şi i-am dat dreptate pentru doiul ăla nenorocit pentru care era să nu trecem niciunul clasa... Lângă mine a venit fata colonelului... Am făcut trei săptămâni de arest. Am făcut o lună de infirmerie... Greu, greu am scăpat. Mai fac şi prostii câteodată, la vârsta mea: mai plâng.
Mi-e dor. Mă doare. Trăiesc, tată. Trăiesc!
Dani


a MVII-a scrisoare

Te iubesc atât de mult... Ştiai?


a MVIII-a scrisoare

Te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc, te urăsc!!! Ce e cu gluma asta proastă, cu invitaţia asta la nuntă? De ce l-ai ales tocmai pe el?! Pentru bani? Sună-mă, Laura, sună-mă! Ai toată viaţa altora ca s-o faci! ... Mai gândeşte-te! D.
scrisoare fãrã numãr

Ai mai văzut vreodată, Remuse, asfinţituri înroşite, ai mai văzut vreodată răsărituri de foc care ţin aproape câte o oră? O săptămână la rând le-am privit siderat, în timp ce făceam naveta pe drumurile prăfuite spre şi dinspre şantierul unei hidrocentrale de pe Siret unde fusesem repartizat de curând.
Nu văzusem niciodată, Remuse, în viaţa vieţilor mele, un fenomen atât de straniu pentru decembrie, de fapt pentru nicio lună a anului. Nici chiar bătrânii cei mai bătrâni pe care îi cunoşteam nu-şi aminteau să mai fi văzut aşa ceva...
Semn rău, spuneau unii mai drept-credincioşi, suntem păcătoşi şi Doamne-Doamne ne trimite semn ca să ne îndreptăm spre calea cea bună. Semn de sfârşit, spuneau ceilalţi mai prăpăstioşi. E A Doua Venire, decretau alţii şi dădeau versete înfricoşătoare din Apocalips. "Nimic neobişnuit, prostii!", spunea Geta ochelarista, bibliotecara, amanta directorului Baron, cea care-şi hrănea cele zece pisici cu carnea furată din cotele noastre mizere de la cantină. Luaţi leafa statului degeaba, doar ca să vă-mprumutaţi veşnic la CAR-uri, frecaţi luleaua, n-aveţi de treabă pe la birouri şi d-aia vă zgâiţi la cai verzi pe pereţi. Ia să fi fost cincinalul ăsta numai din cinci luni, să vă fi văzut atunci pe unde vă scoteaţi daravelile.
Dintre cei care nu ziceau nimic era şi Mişi, ungurul deştept născut pe undeva într-un sat de lângă Miercurea Ciucului şi adus cu tăvălugul industrializării peste tot unde era nevoie de rupt oase pentru muncă, dar care nu uita să se ducă în fiecare an la Bellu ca să-i pună câte o căldare de garoafe lui Eminescu pe mormânt, maistrul electrician fără de care toată funcţionarea şantierului ar fi fost defunctă şi care ştia să pună diagnosticul tuturor utilajelor, doar ascultându-le pulsul... Se uita în sus, se uita în jos, intra şi ieşea din baracă şi tot clătina din cap. O săptămână a tot clătinat din cap până când, într-o zi, ne-a convocat Baron, toate şantierele, la o şedinţă fulger. Prezenţă obligatorie. Cică trebuia să luăm o atitudine comună de condamnare a faptelor antisociale săvârşite de grupările huliganice de la Timişoara şi să semnăm nu ştiu ce foi. Mai întâi a vorbit Baron, cu spume de turbare la gură şi a bătut cu pumnul în masă de i-a sărit sticla de la ceasul Pobeda. N-a mai apucat a doua oară că nenea Mişi aflat în primul rând a luat steagul roşu, cel cu secera şi ciocanul, de lângă prezidiu şi i l-a înfăşurat strâns în jurul capului ca pe un giulgiu, mai-mai să-l sufoce, spunându-i cu accent: "Ai mâncat destul c... t, mai mănâncă!" Apoi, s-a întors către cei 400 de angajaţi din sală şi le-a spus verde-n faţă că el are chef să meargă la băut, că face cinste la toată lumea, pentru că simte că, de azi înainte, va începe ceva nou şi adevărat, ceva fără împuţiţii ăştia de comunişti care au distrus ţara şi neamul românesc. Câţiva agitatori cu salopete foarte albastre înfiltraţi printre noi, pe care nu-i mai văzusem niciodată, au început să strige că Partidul Comunist va trăi un milion de ani şi să "Trăiască şi înflorească scumpul şi iubitul nostru secretar general!" Nenea Mişi le-a zis la toţi că dacă mai rămân acolo înseamnă chiar că le place să mănânce c...t cu roaba şi că el merge la băut, că are chef să sărbătorească evenimentul care se apropie cu paşi repezi, deşi era doar ora 9 dimineaţa.
Toţi s-au uitat speriaţi la el, de parcă l-ar fi văzut în zeghe ori în coşciug.
A ieşit. Am ieşit şi eu după el, cu toate că nu prea mă omor după "lichide". După noi n-a mai ieşit nimeni, nici măcar aerul. După noi s-a încuiat uşa şi s-au auzit înfierări cu mânie proletară, scandări şi aplauze îndelungate.
La prânz, Ceauşescu şi cu Ilenuţa deja fugiseră cu elicopterul pe pustii. Probabil că le ţâţâia fundu' de frica ungurilor, dar mai ales de a lui nenea Mişi care juca tontoroiul de unu' singur şi cânta de mama focului prin crâşma de la Călimăneşti: "Noi suntem români,/ Noi suntem români,/ Noi suntem aici/ În veci stăpâni!"
Deşi orice minune ţine trei zile, asta a fost tot.

Daniel


P.S.
Am uitat să scriu că nenea Mişi avea doar un singur ochi, că pe celălalt şi-l pierduse într-un accident de muncă. Dar vedea cu el mai bine decât noi toţi.


penultima scrisoare

Mamă, tu ştii că şi eu sunt copilul tău?... Ştii?


ultima scrisoare

E o zi de întunecată de toamnă. Mi-am luat liber de la serviciu, l-am îmbrăcat frumos pe Darius şi ne-am urcat în maşină. Ford, desigur. Trimis de Remus, din State. Are număr fără soţ, dar asta nu mai contează deloc în ziua de azi, pentru că fiecare se descurcă singur...
Am vrut s-o iau şi pe mama lui Darius cu noi, dar a pretextat că o doare capul. De fiecare dată când aude că trebuie să plecăm la ţară o apucă, instantaneu, durerile de cap. Să vezi când m-or apuca şi pe mine.
I-am adus tatei un panettone, o sticlă de şampanie şi o drujbă electrică. S-a bucurat foarte mult şi m-a rugat să iau şampania şi năzbâtia aia "dulce-de-leşini" acasă, că altfel o dă la găini, pentru că el nu mai consumă decât lucruri naturale şi vrea să moară sănătos. Mi-a mai spus că s-ar fi bucurat mult mai mult dacă-i aduceam un CD cu Gabi Luncă sau unul cu Cornel Fugaru şi Lică Grăniceru. Delicateţea n-a fost niciodată punctul lui forte. Recunoaşte şi el.
În timp ce Darius se juca cu pechinezul pus în lanţ, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am apucat de treabă. Într-o jumătate de oră, am terminat de tăiat toate buturugile din magazie rămase acolo de pe timpul lui Pazvante. Tata Ştefan s-a bucurat foarte mult şi s-a oferit să-mi spele maşina. Am refuzat politicos, nu vroiam s-o zgârie.
Pentru că nu vrea să rămână niciodată dator, tata i-a dat lui Darius un milion de lei. Chiar că nu-l mai recunosc. Parcă s-a prostit. Trebuie să-l duc la un control serios... Ce să facă un copil de grădiniţă cu un milion de lei?!
Darius s-a uitat la ei şi i-a băgat în buzunar, fără să-i mulţumească. Nu prea am fost de acord, pentru că nu vreau să-l obişnuiesc cu banii încă de la vârsta asta. Am tăcut.
Apoi am fost cu Darius s-o vizităm pe mamaia la cimitir. Am aprins câte o lumânare la troiţă, din partea tuturor. Ea n-a zis nimic. Am observat că se lăsase pământul de pe mormânt. I-am spus tatei. El n-a spus nimic sau poate a spus că nu e treaba mea. N-am mai spus nici eu nimic. Sigur.
La plecare, tata Ştefan a scos din lada frigorifică trei raţe mari, gata tranşate, şi m-a întrebat dacă n-am cumva un sac negru de plastic în portbagaj. Pe moment n-am înţeles de ce, ce să fac cu el, apoi mi-am adus aminte... N-aveam nevoie să am. Cu toate protestele mele, mi-a dat el vreo zece, "ca să am acolo, dacă intervine ceva pe traseu", plus un bidon de varză murată care duhnea îngrozitor a varză murată. Cum era să-i spun că mamei lui Darius îi era oroare de tot ceea ce ne trimitea el? Cum era să-i spun că o deranjează, că o irită, că face alergie la gustul de ţară? Cum era să-i spun că nu suportă deloc familia noastră de "amărăşteni", că nu suportă varza noastră? I-am mulţumit frumos şi pentru raţe, pentru saci şi pentru milion. Ne-am pupat pe obraz. Scurt pe doi. Eu şi cu Darius ne-am curăţat bine tălpile de noroi şi ne-am urcat în maşina noastră nouă cu geamuri fumurii.
Bunicul lui Darius a rămas ca de obicei plângând în pragul porţii, ne-a strigat ceva şi a făcut nişte semne pe care nu prea le-am înţeles. N-am înţeles nimic, mai ales că şi tâmpitul de pechinez începuse să latre. Trebuie neapărat să-l ducă la gârlă, să scape de el, mai ales că am înţeles că îi mănâncă bobocii şi puii mici... N-am înţeles nimic pentru că eram prea preocupat să-i pun centura lui Darius şi ambalasem deja motorul. I-am făcut semn cu mâna. Nu m-a văzut. I-a făcut şi Darius. Nu l-a văzut nici pe el... De altfel, nici nu avea cum să ne vadă deloc prin geamurile alea date cu smoală. Chiar dac-ar fi vrut. Chiar dac-ar fi avut ochi de vultur.
Pe drum ne-a prins întunericul, iar Darius a început să moţăie, de la căldură, pe bancheta din spate. La prima benzinărie întâlnită în drum, era să intre un TIR polonez în spatele meu... M-am îngălbenit ca varul şi mi-am muşcat mustaţa, dar am tăcut ca un adevărat bărbat, deoarece eu eram cu beleaua. Nu a sunat nimeni la Poliţie. Darius era foarte speriat şi a început să plângă. L-am luat în faţă lângă mine şi l-am strâns în braţe. Mi-a zis că mă iubeşte de zece ori mai mult decât pe mama lui. L-am strâns şi mai tare, pânã când a zis că-l doare. Am demarat în trombă şi am depăşit TIR-ul supraîncărcat... Pe drum mi-am adus aminte de locul în care, în urmă cu 30 de ani, tata şi mama băgaseră ciuta în sac... Mi-am zis că poate o să aibă noroc şi Darius al meu să vadă una în libertate. M-am oprit chiar în acel loc, am închis telefonul şi am tras pe dreapta, până dimineaţă, cu avaria pusă. Nu a mai apărut nimic, nicio sălbăticiune...
Înainte, oamenii obişnuiţi ca noi trimiteau scrisori peste scrisori, telegrame, cărţi poştale, vederi, pachete, jdemii de tone, încât poştaşii umblau tot timpul cocârjaţi de tolbele lor... Telefoane, mai rar, că erau puţine şi scumpe şi nu ştiai câte urechi are cel care te-ascultă...
Acum nu mai scriu decât primarii, de două ori pe an, fiecărui locuitor şi asta se vede că le ocupă tot timpul dintre alegeri... În schimb, telefoanele tot sună, sună în draci... Vorbim mult şi nu ne înţelegem deloc... Chiar că, deşi suntem la fel, nu mai semănăm defel unii cu alţii, nu mai suntem deloc ce am fost...
Unde, cui să trimit toate scrisorile astea, mai ales că toţi şi-au schimbat, parcă peste noapte, adresele şi nu le mai dau de capăt?! Pe cine să mai intereseze echilibristica asta teribilă între cer şi pământ, viaţa mea din care n-am înţeles mai nimic?! Am să i le dau într-o zi lui Darius, să facă ce-o ştii cu ele... Dacă o vrea.
Tomberonul e în curte. Veşnic plin de lucruri care nu mai folosesc nimănui.



Sfârşit de tot.

















Nota Autorului:
Chiar dacă sunt identice sau par asemănătoare, trebuie citite (rostite) toate cuvintele.


















































  Aminteste-ti datele mele