Haina de om: Citeste online @ rcp

PERSONAJE:

NEA FANE

AFISTO

ANGER

LUCIAN

LAURENŢIU

STELICĂ

DOINA

DOREL

MARTORUL

ROBERT

„Optimus”

Mişcare browniană a personajelor cu etichete la gât. Nea Fane caută adăpostul prin sală întrebând spectatorii despre strada Speranţei nr. 12. Când nea Fane intră în adăpost toate personajele fug din scenă. Nea Fane se culcă. Proiecţie coşmar.

Se trezeşte speriat din coşmar odată cu aprinderea luminii.

NEA FANE: Am sperat să scap de coşmarul ăsta. 7300 de zile şi nopţi de coşmar.

(Cercetează locul unde se află): După atâta timp, nu mă mai păzeşte nimeni. De ce nu încuie nimeni uşa?

AFISTO: Grăbeşte-te… Eliberează-te de orice constrângeri… Eşti aşteptat…

Nea Fane primeşte de la Afisto o sfoară pregătită pentru spânzurătoare. O ridică, ia un scaun şi caută din ochi un loc unde să-şi prindă sfoara.

ANGER: Nu-l asculta!

( Intră Dorel. Acesta e familiarizat cu adăpostul, loc în care vine pentru a se încălzi. Scoate din haină sticla de vin, moment în care îl vede pe nea Fane. Vrea să intre în dialog cu acesta întinzându-i paharul.)

NEA FANE: Dumneata cine eşti? Ce cauţi aici? Locul ăsta e pentru foşti puşcăriaşi. Pentru cei care nu au familie. Nici dumneata n-ai familie?

DOREL: Bineînţeles că am familie. (gânditor) Cu toate că unii se uită la mine ca la un animal. Acum 15 ani, când am venit în oraş, eu şi soţia mea, n-am găsit alt loc de muncă decât în cimitir. Gropar. Şi pentru asta am dat şpagă. Mi-am văzut de treabă şi am ajuns şef. Şeful groparilor. Am văzut multe la viaţa mea. Uite, un an de zile, un ziarist a tot dat târcoale pe la cimitir. Am avut scandal şi cu preotul pe tema asta. Viaţa de după! Ce viaţă de după? Ce suflet? Ai murit, salut. Adio şi un praz verde. Ca pisicile, ca câinii. Am văzut la viaţa mea atâţia morţi! Un singur prieten am avut, Costel. Când îmi terminan treaba, treceam pe la el, pe la veceu. Eu primeam întotdeauna câte ceva. Stăteam şi noi la o secărică. I-am zis odată că meseriile noastre sunt asemănătoare, chiar înrudite. El vinde oamenilor hârtie igienică, eu… locuri de veci.

Și eu am făcut puşcărie. Da, da. Profanare de morminte şi mutilare de cadavre. Să-ţi povestesc. Într-o seară a venit unul la cimitir, tocmai de la Craiova, ca să il dau pe fratesu’ să-l ducă acasă. Măi, zic, ai autorizaţie? Ai acte speciale de transport? Ai sicriu? Ăsta venise cu o valiză… c-o fi, c-o păţi, că una, că alta. Gata, dai câteva sute de mii şi ţi-l dau pe frate-tu acasă. S-a făcut. Mă apuc de treabă. Îl dezgrop, şi zice: el e. Capul şi corpul îl împachetez frumos, separat, într-un sac de ciment şi le pun în valiză. Ce să fac cu picioarele, îl întreb? Că nu mai încap. Taie-le, zice. Bun, scot un bomfaier, îi tai picioarele, le bag în două pungi de plastic, iau banii, i le pun în spate şi pleacă.

Peste vreo două luni, mă trezesc cu citaţie la Craiova. Nu m-am dus. Peste alte două luni vine un poliţist şi mă duce la arest, spunându-mi că sunt dat în urmărire generală. Ce-o fi aia urmărire generală!? Că eu n-am părăsit cimitirul. Aşa am căpătat 3 ani. Hai, nu fi supărat, dacă vrei să te spânzuri nu mai ezita. Cu toate că, eu zic ca-i mai bine să te mai gândești.

AFISTO: „Un german a eşuat în încercarea sa de a se sinucide. El a sărit prea târziu în faţa unei maşini, intrând în geamul lateral. Sinucigaşul a suferit răni la cap, provocând conducătorului auto un şoc psihic. Acesta nu a reuşit să lucreze câteva săptămâni. Nefericitul sinucigaş va plăti daune, totalizând suma de 4000 de euro…” Dă-l mă dracului. Mă mir că nu i-a ieşit din prima. Degeaba sunt ei nemţi, nu le ştiu pe toate. S-a şocat conducătorul ăla. Auzi, auzi… Simţitori au mai devenit.

Eliberează-te… Eşti aşteptat… Grăbeşte-te… (râde în hohote)

ANGERUL: Nu-l asculta!

(Nea Fane încearcă să-şi reia acţiunea spânzurătorii)

NEA FANE: Mă gândesc la toţi anii de puşcărie ca la o paranteză absurdă. Am proaspăt în minte râsetele din acel loc. Lumea râdea, pentru că nu înţelegea că suferinţa nu are nici o semnificaţie dacă nu e completată de înţelepciune. Degeaba urli, degeaba te dai cu capul de gratiile celulei. Nu te aude nimeni, nici chiar Dumnezeu! El, în primul rând, e surd. Te aude doar diavolul care nu încetează să te asmută, să-ţi răsucească cuţitul în rană, ca să te doară mai tare trupul împreună cu sufletul şi în cele din urmă să cedezi. Să-i dai sufletul…

(Nea Fane se aşează posomorât pe pat. Intră Doina cu o mătură în mână. Obosită, se aşează la masă. Dintr-un buzunar scoate o pilă şi începe să-şi pilească unghiile)

DOINA: Sunt atât de obosită. Să fii femeie, e mai greu decât să fii agricultor. Ai atât de mult de erbicidat, de recoltat: picioare de epilat, sprâncene de pensat, călcâie de frecat, piele de exfoliat şi de cremuit, rădăcini de păr de vopsit, gene de rimelat, unghii de lăcuit, celulită de masat. Toate aceste operaţiuni sunt atât de bine sistematizate încât a le neglija câteva zile, poate provoca un dezastru.

(către Nea Fane): Ştii, mă gândeam cum ar fi dacă ne-am întoarce la mama natură?

NEA FANE: Adică cum? Barbă stufoasă pe picioare, sprâncene groase nepensate, trupuri molatice târându-se de colo-colo? E distractiv.

DOINA: Atunci e de mirare că fetele au încredere în ele însele? În fine, după toate lucrurile ce-ţi povesteam, pe care le-am făcut, fireşte cu un scop, am luat ţeapă! Nu-mi vine să cred. Faimosul rendez-vous nu a existat. Am stat ca o proastă şi l-am aşteptat mai mult de o oră. Totuşi femeia nu-şi poate permite să trăiască întreaga sa viaţă în umbra bărbaţilor. Trebuie să se realizeze prin ea însăşi, nu-i aşa? Ce-i în neregulă cu mine? Şi ce dacă am un copil? Sunt totuşi singură.

Urăsc bărbaţii! Nu vreau să mai am de-a face cu ei. Sau…mai bine să nu generalizez.

NEA FANE: Şi acum de ce eşti supărată? N-a venit, n-a venit! Pierderea este a lui.

DOINA: Nu, nu asta m-a supărat ci continuarea.

(muzică):

A venit la câteva zile, o zi de vis. Rendez-vous din nou. După scuzele normale m-a întrebat: „Vineri e bine?” A fost un rendez-vous de vis, într-un mic restaurant chiar lângă apartamentul lui. „Păi… păi… am să iau un taxi”, am spus eu jenată după aceea. Apoi el mi-a dat un fir de păr de pe frunte, mi-a cuprins obrazul în palmă şi m-a sărutat cu patimă, cu disperare. O vreme m-a ţinut strâns lipită de trupul lui şi mi-a şoptit: „Nu cred că o să ai nevoie de taxiul ală.” În clipa în care am ajuns în apartamentul lui, ne-am năpustit unul asupra celuilalt ca nişte fiare: pantofi, haine, au fost azvârlite care încotro. Când a început să-mi deschidă fermoarul, mi-a şoptit: „Asta e doar aşa de amuzament. OK? Nu cred că e cazul să ne implicăm afectiv.”

Deodată mi-am adus aminte că mai păţisem o una ca asta. Era un deja-vous. Ştiam şi finalul. Nu era unul fericit. Suferisem ca o proastă. Dacă nu mi-aş fi adus aminte aş fi căzut neputincioasă în braţele lui. Aşa însă, am sărit în picioare şi mi-am tras fusta la loc. E o porcărie de neimaginat! Cum îndrăzneşti să fii atât de frivol, de laş, de disfuncţional ! Nu mă interesează sexul animalic. Adio !

A fost grozav. Merita să-i vezi mutra. Ajunsă acasă, m-a năpădit deprimarea. De aseară nu-mi pot reveni. Știu că am avut dreptate, dar voi sfârși singură, devorată de prejudecăți.

(Nea Fane a adormit între timp şi visează nunta Doinei. Intră nuntaşii şi cântă „Ia-ţi mireasă ziua bună”):

STELICĂ (oprind muzica): Bă, nu aşa !

(muzică „Black”. Toţi dansează. Stelică încearcă să danseze cu Doina, care nu-l vrea Scade volumul muzicii)

STELICĂ: Ce faci Doiniţa? Te-ai mai gândit la propunerea mea? Să ştii că sunt băiat bun. Fac economie:

- mă îmbrac cu haine de la second-hand şi de la bazar.

- pantofii îi lipesc iarăşi şi iarăşi cu super-glue. Ce invenţie extraordinară.

- nu merg la restaurant, nu vreau să dau banii pe prostiile astea de fast-food.

- beau sifon, nu cola cu toate prostiile alea în ea.

- nu cumpăr Axion, spăl vasele cu Dero, iar în maşina de spălat rad săpun

de rufe

- încălzesc apa pe aragaz şi adun apa rece cu picătura - aşa nu

înregistrează apometrele.

- sunt un om gospodar, pun tot soiul de provizii pentru iarnă, nu ca ăştia care

cumpără din super-market.

- stau seara la veioză, aşa e mai romantic.

- dacă vrei să faci economie la telefon îţi spun eu, vorbeşte în bip-uri.

(Stelică este împins de Doina peste pat trezindu-l pe nea Fane. Toţi fug din scenă, în afară de Marinică care continuă să danseze. Doina începe să măture )

STELICĂ (văzându-l pe nea Fane): Dumneata cine eşti?

NEA FANE (luând poziţia de drepţi): Ştiţi, eu m-am eliberat acum şi am fost repartizat aici.

STELICĂ: Sper să nu-mi faci probleme!

NEA FANE: Nu, nu cred. Ştiu ce înseamnă să ţi se acorde o şansă. O mână care ţi se întinde înseamnă foarte mult.

MARINICĂ (cântând şi legănându-se prin faţa lui Stelică): „Tristă este căprioara / Rătăcită printre munţi…”

STELICĂ: Tu ce cauţi aici? A… cred că ne cunoaştem de mai demult. Hai pleacă. Du-te la mă-ta.

MARINICĂ: Eu n-am avut mamă !

STELICĂ: Nu, tu ai avut părinţi bărbaţi. De asta ţi se spune „băiat de băiat”.

MARINICĂ: Bă nene, tata n-a fost poponar. A făcut o grămadă de rahaturi, dar asta n-a făcut.

DOINA: Stelicăăă ! Lasă băiatul în pace. (iese din scenă)

STELICĂ: Bine, bine, hai nu te supăra. Glumeam. Cu toate că, dacă mă uit bine la tine, constat că ai mare tupeu. Cum spuneai? Nu ai mamă?

MARINICĂ: Ba da, dar mă urăşte că m-am născut doar din ea.

(Stelică se duce la masă şi citeşte în ziar):

STELICĂ: „Actriţa Scarlet Johasson şi-a botezat sânii „mi girls”.

MARINICĂ (îl corectează): „My girls”

STELICĂ: Cum ai spus mă!?

MARINICĂ: „My girls”

STELICĂ: Ia mai spune o dată !

MARINICĂ (cu glasul din ce în ce mai pierdut): „My girls”

(Stelică îl bate pe Marinică):

MARINICĂ (nu-l mai corectează şi spune ca el): „Mi Girls”, „Mi girls”...

STELICĂ: Vezi că ne putem înţelege ?

(Stelică se întoarce la masă şi continuă citirea ziarului):

„Actriţa Scarlet Johasson şi-a botezat sânii „mi girls”. (se uită la Marinică cu un aer de superioritate) Ea speră să se apropie mai mult de…”

Ia să le vadă tata pe fetele vedetei, merge!

(citeşte în continuare) „Actriţa se teme de bătrâneţe şi foloseşte tot soiul de creme pentru că nu vrea să arate ca o pungă uzată.” Oare cât cântăresc fetele lui Scarlet şi cum fac ele când aleargă? Bolonc-bolonc…

(Stelică o observă pe Doina, tresare şi aruncă ziarul de pe masă. În spate are loc o joacă între Doina şi Robert. )

STELICĂ (la paravan): Scuză-mă, dar cum poţi să faci economie dacă dai banii pe ziare. Mai bine le citesc pe tarabă sau le recuperez pe cele folosite. Aşa mai pun şi eu bani deoparte. În primăvară vreau să-mi schimb maşina. Tot Dacia bineînţeles, ştiu totul despre ea. Eu nu chem niciodată, dar niciodată instalatorul sau electricianul. Sunt destul de bărbat pentru asta. Văruiesc singur, chiar pun faianţă şi să-ţi spun un secret: fac şi intervenţii la ţeava de gaz dacă este nevoie.

(Îi vede pe Robert şi Doina şi aleargă către ei, rămânând în culise)

MARINICĂ (monolog): La propria mea înmormântare!? S-o descriu? Nu e nimeni, nimeni în afară de preot. Preotul, coşciugul şi un casetofon care cântă muzică de jale. Şi preotul nu ţine nici o cuvântare pentru că nu e nimic de spus despre mine. Şi preotul aruncă cu pulbere peste sicriu şi-şi mormăie formulele lui, iar pe urmă se aude din casetofon: „Minunat este pământul, minunat este cerul lui Dumnezeu”. Şi preotul ştie, şi ştiu şi eu, eu care stau acolo în sicriu, ştiu că nu-i adevărat. Şi pe urmă a trecut

(Stelică intră în scenă cu Robert de ureche, pălmuindu-l):

STELICĂ: Cine eşti tu mă ? Ce cauţi aici? I-a spune mă !

DOINA: Stelicăăă !!!

STELICĂ: Da, Doiniţa mea

DOINA: Vino aici

STELICĂ: Da, Doiniţa mea.

(Robert îi face semn lui Marinică, se uită împreună la nea Fane care doarme şi merg în culise.

Nea Fane iar visează: toţi îi cântă Fane „La mulţi ani”! având pancarde şi tort..Robert pune repede un scaun în mijlocul scenei pe care îl aşează pe Nea Fane. În jurul lui: Doina, Robert, Marinică, Martorul)

NEA FANE: S-au schimbat multe în 20 de ani. Pe lângă conjuraţie şi frăţia imbecililor, mai există una, cel puţin la fel de numeroasă…

DOINA: De cine vorbiţi domnul Fane ?

(Martorul ii face ochi dulci Doinei)

NEA FANE: De cei care supraveghează din spatele vizorului, de după caschetă, de după ghişeu, de cealaltă parte a seringii, de după zidurile şi birourilor instituţiilor de stat, la adăpostul imunităţii, a indiferenţei genetice. Felul în care trăiesc oamenii e doar un detaliu, felul în care sunt trataţi e un aspect.

DOINA: Ce ai păţit ? Ce s-a întâmplat ?

NEA FANE: Azi dimineaţă, când am plecat în oraş, am dat toţi banii mărunţi pe biletul de autobuz. Doamna m-a apostrofat: „mărunt îmi dai?” probabil că măruntul e doar pentru cerşetori, cutia milei şi oameni fără perspectivă. Dacă ai mărunt în buzunar imediat te descalifici ca om. Cine ştie, când vom avea şi noi nişte standarde. Poate ar fi bine să le explice ceva că şi umilul bănuţ a fost ucis şi că degeaba avem atâtea lucruri frumoase, dacă nu le folosim la nimic.

DOINA: Hai nu te necăji, e o simplă întâmplare. În rest cum ţi s-a părut ?

NEA FANE: S-a construit mult. Multe clădiri din sticlă. Sticla. Întotdeauna am spus că sticla e materialul viitorului. Când eram copil visam să dorm într-o cameră de sticlă. Cum s-ar vedea un răsărit de soare într-o cameră de sticlă? O nebunie.

MARINICĂ: Dar ce facem cu buda? Vă imaginaţi zeci de oameni care merg la budă dimineaţa într-un bloc de sticlă? Chiar şi conductele din sticlă? Totul transparent aşa cum doreşte lumea. Transparenţă totală ?

DOINA: Mai uşor cu vulgarismele.

(Martorul şi Doina ies din scenă. Stelică se duce după ei cu tot cu tort)

NEA FANE: Aş putea creşte şi un porc. Ca în programul ală din închisoare: „terapie ocupaţională”. Toată viaţa mi-am dorit un porc !

LUCIAN: Da, da. Şi până la urmă l-ai tăia cu sânge rece, fără asomare, să sufere bietul porc. Nu mi se pare corect să-ţi baţi joc de noi şi de porc. Să ţii un porc în baie. Să ne faci nouă viaţa amară, ca să te îndopi până la urmă cu terapia ta ocupaţională.

ROBERT: Totuşi eu nu pricep, ce te-ar putea atrage la un porc ?

NEA FANE: Da tu cine eşti?

ROBERT: Robert, fost traficant de droguri.

NEA FANE (către Robert): Tu cum ai ajuns aici?

(muzică - track 6)

ROBERT: M-am apucat să fumez marijuana pe la 14 ani.

(Marinică auzind de droguri se apropie de Robert)

Ai mei nu au observat schimbarea. Erau prea ocupaţi. I-am obişnuit cu o imagine virtuală ani de zile. M-au acceptat în jurul lor ca pe un rău necesar, sau poate un lucru de preţ. Nu ştiu dacă să-i acuz sau să-mi fie milă de ei. Nu au fost nişte părinţi răi. Am fost eu un copil prea bun. Le-am repetat prea des refrenul tăcerii ca să mă poată înţelege. Tăcerea înseamnă mulţumire. Tăcerea merită să ocrotească, părinţii ocupaţi să facă bani. De atâta tăcere au uitat că exist.

Nimeni din anturajul meu nu lua heroină sau LSD. Nimic sintetic. Numai iarbă şi cocaină. Ne respectam, marfă de la Amsterdam. Acolo, intri în cafenea, te aşezi frumos la masă, îţi fumezi jointul, îţi bei ceaiul, mai consumi un biscuite şi pleci acasă fericit... acolo nu se bea alcool. Rar!... Nu vezi beţivi cu burţile mari, buhăiţi, aşa ca la noi, cu nasul roşu...

MARINICĂ: Tu chiar ştii totul despre droguri?

ROBERT: Nu vorbim acum despre anihilarea simţurilor. Drogat, analizezi mai profund oamenii şi situaţiile cu care te confruntă viaţa. Nu mai eşti superficial. Ţi se activează un alt simţ, simţul pentru detaliu... ai multă răbdare să găseşti... de pildă, timpul pierdut, amintirile, nu mai eşti stresat de nimic pentru că ai tot timpul din lumea asta la dispoziţie, tot timpul, înţelegi! Poţi să cauţi adevărul...

MARINICĂ: Dar cocaina ?

ROBERT: Dacă vorbim de cocaină, drogul nobil, fericirea celor bogaţi şi plictisiţi, doritori de senzaţii tari, vorbim de un drac alb. E un drac gol şi împieliţat, praful acesta, aşa-zis nobil. Iţi dă rapid o stare de euforie indescriptibilă. Cea mai bună partidă de sex şi orgasm înmulţit cu 1000. Te face dependent psihic de la prima inhalare. Habar nu ai că eşti dependent. Vei dori să repeţi experienţa.

MARINICĂ: E ca la aurolac ? Durează aşa de puţín ?

ROBERT: La început ajunge jumătate de gram ca să te poarte o oră prin paradis şi revenirea e uşoară, moale, o stare plăcută, care-ţi lasă amintiri frumoase şi după ce se epuizează. Dar corpul nostru e pervers. Se obişnuieşte repede. Cere mai mult, tot mai mult, gram peste gram, la limita vieţii de moarte. Declinul, odată început, duce la autodistrugere

NEA FANE: La moarte ?

ROBERT: Chiar şi la moarte... îţi vinzi, de fapt, odată cu praful alb, sufletul!

NEA FANE: Aveai astfel de prieteni?

ROBERT: Impropriu spus prieteni... oameni de afaceri, parteneri... De ce întrebi?

NEA FANE: Nu le-ai spus şi lor ce ne spui nouă ?

ROBERT: Îi crezi proşti ? Ştiu şi ei !

MARINICĂ: De ce nu i-ai oprit? Ar putea ajunge ca tine. Fost puşcăriaş, cu o familie care nu te mai cunoaşte.

ROBERT: Nu am de ce... nu pot... Sunt conştienţi de ceea ce fac. Eu le ofer doar ce vor. Am nevoie de cineva care să-mi consume marfa, nu?

MARINICĂ: Eu nu i-aş fi lăsat.

ROBERT: În lumea asta nu trebuie să-ţi fie milă de nimeni. Crezi că lor le pasă de cineva ? Crezi că iubesc ? Sunt incapabili de sacrificiu, egoişti...

NEA FANE: Nu cred.

ROBERT (Afisto joacă descrierea lui Robert) Nu te lăsa dus de aparenţe. E doar o amăgire. Nu ai văzut faţa cealaltă, când apare frica de depresie şi decăderea! Să-i vezi cum sunt avizi după senzaţii tari. Să-i vezi cum îşi prepară coctailul: cocaină pură, împreună cu amoniac, se amestecă bine, se încălzeşte într-o lingură până la punctul de fierbere. Ce obţii se numeşte crack! lei apoi o doză de cola goală, găurită, torni crack-ul în ea, o astupi şi o încălzeşti cu bricheta. Când ai obţinut cât de cât aburi în doză îi inspiri direct. Se duce totul cu o viteză ameţitoare în plămâni şi de acolo într-o secundă în sânge şi la creier! E de zece ori mai tare decât metoda clasică.

NEA FANE: Nu-i deloc distractiv, parcă îmi spui o reţetă de prăjituri. Ce simţi oare?

ROBERT: Ei spun că îţi explodează creierul! La figurat, bineînţeles, ca un zbor rapid, cădere liberă, lipsa gravitaţiei, o explozie fără durere. E o stare unică, inconfundabilă şi de neatins cu nici o altă metodă. Euforie totală, Nirvana, paradis... Eşti Fericit !

(muzica se opreşte brusc. Intră Doina şi se aşează pe scaun)

DOINA: Fericirea ! Până la urmă o putem traduce prin a nu suferi. E o chestiune de gust.

MARINICĂ: Adică cum ? Hamburgheri cu cartofi prăjiţi în comparaţie cu nişte cotlete la grătar ?

DOINA: Da. Un fel de mulţumire care ne încarcă pozitiv sufletele de bucurie, la care avem dreptul: o casă mică, o maşină din ce în ce mai mică, o familie mică. Dreptul natural de a te restrânge. Trebuie să ne înghesuim pentru a avea amintiri frumoase.

ROBERT: După tot ce am văzut în ultimul timp încep să cred că pe mulţi îi încearcă sentimente de bucurie pentru că nu i-a amendat poliţia, pentru că nu au prins coadă la medicamente, pentru că apar la televizor sau pentru că nu le mai cade părul cum le cădea.

DOINA: Lumea are convingerea că e bine să fie totul betonat şi delimitat în unghiuri drepte şi iau multe medicamente scumpe pentru a fi mai fericiţi decât vecinii lor care iau medicamente mai ieftine.

(iese cu scaunul în mână spunând replica):

- Eşti tâmpit dacă priveşti o floare, iar dacă nu costă mult, eşti lipsit de imaginaţie şi de altele mult mai grave.

MARINICĂ: Adică cum ? Oamenii sunt mai fericiţi că nu li se întâmplă nimic rău, chiar şi atunci când nu li se poate întâmpla ceva rău ? E bună fericirea asta !

NEA FANE: Poate că aveţi dreptate, dar absenţa suferinţei, a neplăcerii este o sursă de satisfacţie şi un debut pentru o formă generală de perversiune. De ce eşti supărat pe ai tăi ? Totuşi, eşti singurul lor copil.

(muzică - track 7)

ROBERT: Mă prefac că sunt tare, că mi-e uşor. Mint. Am minţit la început pentru a mă apăra de lume. Am minţit pentru a-mi apăra slăbiciunile, de care mă ruşinam, am minţit pentru a-mi apăra părinţii de suferinţă, să-mi scuz tristeţea, să-i impresionez pe cei iubiţi. La început am minţit cu teamă, apoi devenise o a doua natură. Mă sperii de viitor şi de realitate, aşa cum mă sperii de durere, de renunţare la fericire. Acum? Acum mă tem de tot ce mă înconjoară. Mai ales de ziua de mâine mă tem, să nu dezamăgesc din nou.

Aşa am ajuns aici lângă voi. Sunt o corabie tristă şi zâmbitoare. Viaţa este pur şi simplu o aventură! Nu mai căutaţi sens şi logică! Nu acuzaţi! Nu întrebaţi de ce, cum, când ? Unii oameni trăiesc şi fără explicaţii.

(Intră Stelică cu diplomatul în mână)

STELICĂ: Atenţiune! (se duce spre masă şi se loveşte de ea, se aşează)

Am venit să închei un proces verbal. Şefii mei vor să ştie câţi foşti sunt aici.

„Domnu’ comandant, în prisma a cele ce-am petrecut azi în calitate de subsemnat şi în deplinătatea sarcinilor de serviciu carele mi le-aţi dat atunci când m-aţi chemat la dvs. în birou, permiteţi să raportez…

(nea Fane, Robert şi Marinică fac mişto de Stelică)

STELICĂ: Deci, în conformitate cu cele de mai sus şi în baza parteneriatului nostru cu primăria pentru prevenirea infracţionalităţii pe teritoriul Adăpostului Speranţa…, (care râzi mă, drepţi !)… am purces la identificarea locuitorilor acestui stabiliment… (care râzi mă, drepţi!) Ei sunt foşti infractori liberaţi de la puşcărie şi nu au unde să stea. Adăpostul are următorii membri... Hai veniţi şi semnaţi.

Tu mă moşule, hai mai repede. Următorul. Tu mă… (arată spre Robert, urmează Marinică).

(iese Stelică cu diplomatul deschis, urmat de cei doi. Nea Fane adoarme)

DOREL: Aţi văzut tipul care a ieşit ? Mă întreb ce-o fi avut în diplomat. Hârţoage şi mâncare. Ăştia-s scârţari, nu dau nimic. La ăştia nu plânge lumea. Se smiorcăie, dar nu plânge. În străinătate n-ai bătaie de cap, acolo-s crematorii… tehnică domnule, Tehnică! După ce m-am întors de la închisoare m-au retrogradat. M-au făcut paznic. Paznicul cimitirului! Cică, să nu mai umblu cu morţi. Dacă mă lăsau şef la gropari acum aveam şi eu mercedesuri şi mobilă de mahon. Cu nevastă-mea nu mai vorbesc: „ai ajuns ? Hai mănâncă”. Asta e. La copii le e ruşine cu mine. Ajung acasă numai după ce adorm ei sau pleacă la şcoală.

MARTORUL LUI IEHOVA: Pace fraţilor! Credeţi în regatul Lui Dumnezeu? Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui. Ştiţi cât de necruţătoare va fi judecata? Nu? Ca slujitor al Domnului este de îndatorirea mea să vă spun, căci Cuvântul Lui e viu şi doar aşa puteţi scăpa de Judecata de Apoi. Cum să ascultaţi cuvântul Lui? Simplu, toate detaliile le aveţi în aceste reviste. Citiţi-le! Ştiţi că prin mine Dumnezeu v-a trimis o mare veste şi o şansă unică?

DOREL: Care veste?

MARTORUL: Cum care veste? Şansa de a fi copilul Lui Dumnezeu şi a face parte din Regatul Său. Doriţi să fiţi fericiţi?

(Dorel fuge lângă nea Fane şi-l trezeşte)

Da! Chiar în această lume puteţi găsi fericirea cu ajutorul acestor reviste în care e specificat Regatul Lui Dumnezeu şi scopul Său minunat referitor la oameni. Învăţăturile Lui au creat un popor minunat ai cărui membrii sunt bine instruiţi să-şi iubească semenii, nu să-i urască, indiferent de locul în care s-ar afla.

(Martorul fuge lângă nea Fane şi Dorel fuge la masă)

Dacă doriţi să faceţi parte din această familie luaţi aceste reviste, luaţi Turnul de veghere, luaţi. Treziţi-vă. Treziţi-vă căci a sunat ceasul Judecăţii

DOREL: Du-te bă de-aici! Tu crezi ce spui? Ieşi afară, nu ai voie să pui piciorul în Parohia Părintelui.

MARTORUL (mergând către Dorel): Vai domnule, am să mă rog la Dumnezeu să te ierte şi să te primească în Regatul Său, dar trebuie să te rogi şi tu. El vede toate păcate noastre. El vede tot ! Chiar şi pe tine!

(se stinge lumina): Nu mai bâjbâiţi pe întuneric !

(nea Fane adoarme iarăşi)

(Proiecţie coşmar. La aprinderea luminii Nea Fane e în cuşcă. Intră Lucian şi Laura.

LUCIAN: L-ai ucis cu sânge rece. Cu el ce-ai avut? De ce l-ai ucis?

NEA FANE: Cine eşti? Eşti spiritul porcului? Zi ce vrei de la mine? Ia-mi viaţa şi gata.

LUCIAN: Sunt copilul victimei tale. Adică nepotul tău, iar ea este sora mea. În fiecare zi mi-a fost dor de el, dar datorită ţie n-am avut un tată.

LAURENŢIU: M-am săturat să cerşesc afecţiune. Chiar dacă era plecat mai tot timpul, măcar aveam un tată.

NEA FANE: Am plătit cu 20 de ani greşeala făcută. Dacă vă ajută cu ceva să ştiţi că în fiecare zi îmi cer iertare pentru clipa aceea nesăbuită. În fiecare noapte am coşmarul acelui moment. Ăsta era visul meu frumos. Să tai un porc. Nu cred să fi vrut ceva atât de important de la viaţă în ultimii 20 de ani.

LAURENŢIU: Ce bine că s-au schimbat legile, nu mai e ca pe vremea voastră. Nu pricepi că nu e nimeni să te apere? Nu poţi ucide un porc aşa cum vrei tu.

LUCIAN: De ce l-ai tăiat cu atâta ură?

LAURENŢIU: Pentru noi era ca un frate.

LUCIAN: Şi ce dacă guiţa pe lună plină.

LAURENŢIU: Avea o fire aşa sensibilă! Văd că nu te căieşti pentru ce-ai făcut. Oare chiar atât de naiv să fii încât să nu realizezi că vei fi pedepsit?

NEA FANE: Nu fiţi copii. Se cunoaşte că aţi crescut fără tată. Sunteţi nişte sălbatici. Cum puteţi să pedepsiţi pe cineva pentru că a tăiat un porc?

LUCIAN: Trăim într-o lume în care ne descotorosim de ce nu avem nevoie. Aruncăm bătrânii, frigiderul şi divorţăm pentru a ne fi mai bine. Oricum n-ai fost în stare de nimic. De ce să te ajutăm?

LAURENŢIU: „Ruşine şi iar ruşine. Eşti un nenorocit şi ar trebui să fii ţinut în cele mai grele condiţii. Nu vorbesc doar de tine ci de toţi puşcăriaşii. Cred că e mai bine să fiţi lichidaţi fizic. Împuşcaţi... sau spânzuraţi. N-ar trebui să vă întreţină cei care muncim. Mă gândesc că e mai ieftin un glonţ în cap decât întreţinerea unor viermi. Oricum nu aduceţi nici un profit.”

NEA FANE: Cum poţi gândi aşa!?

LAURENŢIU: Ascultă moşule: nu mai primeşti nimic. N-are sens să stricăm bunătate de mâncare pe voi, pe puşcăriaşi. „Bani cheltuiţi aiurea. Toată ziua trândăviţi. E mai bine ca la pension. Fotbal, plimbare, activităţi ocupaţionale. La muncă! Trebuie să plătiţi mâncarea. Ce sens ar avea să vă integrăm, să vă ajutăm. La ce bun. Noi avem nevoie de spitale modernizate, de grădiniţe pentru copii, de carne, de putere...

LUCIAN: Bă recidivistule... dacă ai greşit şi a doua oară te numeşti recidivist, nu-i aşa? Are dreptate soră-mea. „Dacă vi se asigură condiţii şi o viaţă normală, recidivaţi. La ce vă trebuie psiholog? Sunteţi stresat? Sunt tineri care lucrează în schimburi să-şi poată creşte copilul. Nu cumva vreţi indemnizaţii de stres, zile libere, concediu legal și vacanțe plătite?”

(Afisto îi ingheaţă pe cei doi)

ANGERUL: Nu poţi ajunge în Rai decât atunci când te împaci cu tine însuţi. Când ai dobândit liniştea, fără să pierzi neliniştea. Când renunţi la ceea ce-ţi doreşti pentru tine, dar nu pentru alţii.

- Cunoaşterea este o primă treaptă, căci dacă încă nu ştii totul poţi nădăjdui că vei afla. Oamenii descoperă şi uită, dar vor descoperi iarăşi.

- Dragostea e treapta a doua. Când eşti iubit ţi se pare că eşti un zeu, dar iubirea de o clipă încălzeşte doar o clipă şi te preschimbi iarăşi în om. Întinsă asupra câtorva, cuprinde cu vremea mai mulţi. Abia atunci dragostea ta te apropie de divinitate.

- Cea de-a treia treaptă e cea mai grea de trecut. Numele ei este Durerea.

- Ultima treaptă este moartea.

Tu, le-ai cunoscut pe cele trei dintâi şi ele îţi pot da speranţe că vei ajunge printre noi.

Într-o viaţă de om ai făccut şi bine şi rău. Ai fost şi darnic şi lacom. Ai ucis. Ai râvnit la mărire şi avuţii. Ai crezut că ştii totul, de fapt nu şti nimic.

Curând, foarte curând poţi ajunge lângă noi sau în cealaltă parte.

AFISTO: Nu mai eşti ca pe vremuri. Erai puternic. Ţi-a priit pedeapsa? Toţi ceilalţi se simţeau mici în jurul tău. Acum nu te mai recunosc, mi-e milă de tine. Nu înţeleg ce te-a apucat să te cuibăreşti în cuşca asta? Nu pot să pricep de unde ţi se trage?! De ce ai omorât bietul porc? Nu ţi-a fost de-ajuns o crimă?

NEA FANE: Ai venit să-ţi vezi opera? De data asta n-am greşit cu nimic. Cum să fiu pedepsit pentru un porc? Oricum nu mai pricep nimic din chestia asta. De ce ai venit?

AFISTO: Am venit să te văd pentru că am conştiinţa încărcată. Vina nu este a mea în întregime, în fine. Ţi-am spus de-atâtea ori. Grăbeşte-te! Eliberează-te! Eşti aşteptat!

NEA FANE: Nu ai cumva un corn? Poate să fie şi un colţ de pâine.

AFISTO: Regulile sunt foarte clare dragul meu. Ce-mi ceri este peste puterile mele. Nu e drept.

NEA FANE: Tu prieten cu mine? Vezi-ţi bă, de treabă ! ...

(moare Nea Fane)

AFISTO: Sunt tare fericit că te-am văzut. Mă bucur să te văd mai liniştit, mai împăcat cu tine însuţi. Un vechi prieten spunea că „povestea unei vieţi, oricare ar fi această viaţă, e povestea unui eşec, deci totul e sortit eşecului.

O să le spun tuturor că te-ai împăcat cu soarta. Mai ai nevoie de ceva? Am să te ajut să vii la noi... Eu te-am iubit ca pe un stăpân...

LUCIAN: ...l-am iubit ca pe un stăpân, nu ştiu de ce... mi-e dor de el. Era singura mea rudă. Acum chiar sunt orfan.

LAURENŢIU: Eu zic mai bine să plecăm din ţara asta. Ne găsim ceva de lucru şi plecăm. Sunt tot mai multe ţări care au nevoie de serviciile noastre. Nu vom regreta. Sunt multe opţiuni, dar important e să o alegi pe cea care ţi se potriveşte cel mai bine... cea care te reprezintă.

DOINA (sărind pe masă): Merg şi eu !!! M-am săturat să lucrez pe nimic. E greu să stau între bărbaţi. Noaptea visez că mă înconjoară şi mă sufocă cu trupurile lor, apoi că sunt invalizi şi eu trebuie să-i hrănesc cu linguriţa şi să-i şterg la fund, pe toţi, aliniaţi, într-un rând, care devine din ce în ce mai mare, până când, toţi bărbaţii din lume îşi aşteaptă rândul de a fi hrăniţi şi şterşi la fund, pentru că doar asta ştiu să facă: să mănânce şi... şi să bea. Mai ales să bea, asta ştiu.

LUCIAN: Laura, te rog eu, nu te du’ nicăieri... Găsim aici ceva bun pentru amândoi. Eu nu plec din ţara asta nici mort.

DOINA: Lumea se deschide, de ce să nu profităm de asta? Viaţa nu se poate opri aici. Nu e corect.

LUCIAN: Da ce-i corect? Ce spun viitoarei mele soţii dacă mă întreabă de ce nu am rude? Tata a fost înjunghiat de frate-su şi după ce a făcut puşcărie, a murit din cauza porcului, de-aia, că l-a tăiat pe ascuns. În concluzie a fost condamnat pe veci. Simplu. Hai să-i facem o statuie.

LAURENŢIU: Eşti rău. E firesc. Încă eşti marcat de dispariţia ultimei noastre rude. Mai bine să-i facem un bust la comandă. O mică statuetă, pe un soclu de abanos. Nu vom spune nimănui cine este. Toţi vor crede că e un tip important, un cercetător.

LUCIAN: ...când colo, e unchiu, care a descoperit sexul în brusturi, la marginea şantierului. De ce am tocmai eu am soarta asta de rahat? Toţi vreţi să plecaţi şi eu să rămân să fac prezenţa la recensământ. Poate ar trebui să merg şi eu. Da.

(Afisto pregăteşte targa pentru ieşirea din scenă)

Sigur că da. Ia-mă şi pe mine. Fac orice. Tu ştii ce potenţial am, atâta doar că mă plictisesc repede. Uite, pentru început am să te ajut la bagaje. Voi fi portar. Sau paznic. Asta în cel mai fericit caz. Dacă ar fi trăit unchiul nostru drag, ar fi fost atât de mândru de noi.

LAURENŢIU: Da sigur, fix în cot l-ar fi durut pe unchiul tău de tine sau de mine. E bine acolo unde e, la înălţime. Construieşte „Arena îngerilor”.

(pe ieşirea din scenă): Te pup unchiu !

(intră Dorel cu câinele şi se aşează pe scaun lângă cuşcă)

DOREL: Am un câine. Îi dau cozonac, colivă, ce rămâne de la înmormântări. I-am spus Dumnezeu. Când intru în tură îl strig: „cuţu, cuţu, Dummnezeu ţi-e foame?” Îi plac biscuiţii vărsaţi de la economat. E înnebunit după ei.

De ce vă uitaţi aşa la mine? Nu, nici acum nu cred în Dumnezeu, cred în câine. Este tovarăşul meu. A devenit un răsfăţat. Toată lumea îi dă de mâncare, copii se joacă cu el. Sunt gelos. Eu merg noaptea la cimitir, el rămâne acasă. Ce atitudine să iau? Să fac morală unui câine? Oricum nici un câine nu are memorie. De-asta îl ţin acum în zgardă, ca să ştie cine e stăpânul.

(intră grupul statuar)

Câinele ăsta m-a făcut om, cum să spun, m-a umanizat. Are ceva şmecher în el, o bunătate glumeaţă. Ţin minte că acum cinci luni murise un doctor, unul celebru în oraş. Venise o groază de lume la înmormântare. Eu eram înăuntru şi, dintr-o dată aud voci, scandal. Ies afară şi ce credeţi că era? Unul din cimitir îi legase lui Dumnezeu o fondă roşie de coadă. Asta ca asta, da să vezi continuarea, mi-au spus groparii... Dumnezeu s-a pişat scurt pe masa unde era sicriul cu doctorul. Popa înnebunise. Ţipa şi se învârtea cu cartea în mână printre-ndoliaţi: „Săriţi! Luaţi-l de pe mine! A turbat Dumnezeu”. Ăia nu vedeau ce se întâmplă, credeau c-a turbat popa, că Dumnezeu cum să turbeze !

Când am ajuns eu ţin şi acuma că am strigat: „Dumnezeu vino aici.” Am scos un biscuite şi Dumnezeu m-a urmat. A scris presa multe despre întâmplarea asta cu Dumnezeu. A venit şi episcopul să vadă ce-i cu Dumnezeu dar eu l-am ascuns pe câine. Numai eu ştiam unde-i Dumenzeu.

De-asta acum îl ţin în zgardă să nu mai facă prostii, cu toate că Dumnezeu suferă... să ştiţi că e un răsfăţat...

(Afisto modifică grupul statuar)

ANGERUL: Şi numai pentru atâta lucu îl ţii în zgardă ?

DOREL: Nu, nu numai. Într-o zi, când am observat că Dumnezeu nu mai avea toane, l-am dezlegat. L-am lăsat pe Dumenzeu să se bucure de atenţia copiiilor din cimitir. Era vară. Deodată... Dumnezeu o ia ca turbatu printre morminte, şi a dispărut... a fugit pur şi simplu. Am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, Nimeni nu-l văzuse pe Dumnezeu.

Într-o seară, când am intrat în tură, la poarta cimitirului văd o luminiţă mică, mică care sclipea în întuneric. Era ochiul lui Dumnezeu. Venise. Însă era chior. De atunci Dumnezeu nu s-a dezlipit de mine. Totuşi, ca să nu se răzgândească, îl ţin acum în lesă.

(grupul statuar prinde viaţă, pune flori pe cuşcă şi se retrage în culise.

Ultimul, groparul, toarnă pământ peste cuşcă)

FANE: Da ce aveţi ? De ce plecaţi toţi ? De ce? De ce?

Asta-i viaţa. Mai rămâneţi ! Nu plecaţi...

Unu pleacă, altul vine... se cheamă că circulăm. (moare)

ANGERUL: „A fost nevoie doar de o jumătate de oră, atât, şi viaţa lui a luat-o razna...”

(Anger iese şi el din scenă)

( - se sting luminile şi se derulează proiecţia inversată pe muzică

- Doina mătură încet încăperea, Afisto ia cuşca, aşează masa, scaunul şi patul pentru următorul...)

- SFÂRŞIT -

Ieşirea pe scenă:

- Lucian şi Laurenţiu