Kibbutzul aşteptărilor, de Laurentiu Budau


Motto:
"Ştii de ce te-am sunat, nu?... Ştii?"



Laurenţiu Budău



Kibbutzul aşteptărilor














- 2016 -




Prima aşteptare (de fapt şi cea mai lungă)



Habar n-am de ce m-ai sunat după atâţia ani, Adam. Habar nu. Tu ai?
Şi eu care eram convinsă că deja ştii... Ştii?
A! Te-ai gândit, poate, să-ţi ceri scuze că m-ai determinat să semnez hârtiile alea mincinoase. Jegurile alea.
De ce să nu încep iar? De ce să vorbim despre fleacuri?
Faptul că stau într-un azil indecent, ţi se pare un fleac?...
Pentru tine, poate, Adam. De ce vrei să complici totul?
Da, tu.
Iar, iar o luăm de la capăt cu serialele? Da, tu, fiule, tu. De ce îmi spui că vine o vreme când trebuia să am decenţa să ştiu să mă retrag? De ce s-o iau ca pe un ajutor nesperat?
Ce?!... Ce?!... Te reneg, lipsitule de scrupule. Pe cei nevolnici îi lăsăm în urmă, nu?
Aici unde sunt nu e cel mai bine pentru mine. Ai primit destule avertismente până acum. Cartonaşul roşu îţi aparţine. Vine o vreme când trebuia să conştientizezi că nu trebuie să-ţi mai bagi nasul în treburile altora.
Nici măcar atât? (Face ca o râmă strivită.)
Ai terminat de văruit marmura? Gata cu circul. Calmează-te sau închid telefonul.
Dar şi eu sunt foarte calmă, Adam, pentru pulsul meu neregulat. Sper că ai reuşit să dai divorţ de şulfa aia stearpă. De sugativa aia. De...
Am suportat-o destul. O viaţă. Nu glumesc. Închid pentru eternitate!
Ah, ce te mai supără adevărul, fiule. Dar ce să mă mai mir, ai, ai cui să-i semeni.
Pân-acum ţi-am tot repetat că eşti unic, doar în sensul că nu mai alt frate... Vrei să mă derutezi total? Chiar că închid.
Apropo, de ce m-ai sunat după atâta amar? Ca să îţi faci, ca de obicei, număru'? Ca să-mi închizi în falnicul nas?
Ca să mă aflu în treabă. De aia te întreb. Nu ţi-e clar?
Eram sigură. Te avertizez: sunt în sala de mese şi am dat pe speaker. Toţi de pe aici sunt atenţi la următoarea ta mutare.
Auziţi? Auziţi? Ca să-şi consume viaţa, ca să-şi consume minutele. Toate.
Ce prostie. Parcă aveai abonament nelimitat la fericire. Nu?
Sigur că mă oftic!
Să mor io dacă te mai înţeleg... Mama, fii sincer, iar ai nevoie de bani?
(după o pauză lungă, nu neapărat psihologică):
Cunoşti vreun muritor în lumea asta eternă care să nu aibă?
Cum să nu, pe mine. De asta mă laşi tot timpul fără. Săptămâna trecută a trebuit să împrumut o hârtie igienică de la delicatul Pomcourt, care tocmai începuse să-mi facă curte... Cu toată ruşinea. Ce va crede despre mine, despre puritatea fiinţei mele, despre aura mea?
De unde să-mi dau seama c-ai început să pierzi semnalul? Din cauza ceţii?
Ai omis, da, cum să nu. Nu mi-ai spus că eşti la volan. Eşti? Nu mai vezi nimic şi totuşi mergi cu 120 de mile la oră?!... Te bazezi doar pe faptul că ţi-am spus tot timpul că eşti un tip vizionar, unul aproape norocos.
Sunt o vacă numai bună de muls, da, da, coarnele îmi mai lipsesc. Da. Abia acum am realizat. Data viitoare când mai treci pe aici să nu-mi mai aduci tartă de vişine, adu-mi o claie de fân.
Mda. Ai băgat 160.... 175... te aud din ce în ce mai slab, aproape imperceptibil... Chiar că... Eşti sigur de şansele tale reale în viaţă?
Te aud din ce în ce mai bine, aproape deloc, Adam, chiar mi se pare că te şi văd pe cât te aud. Da, da, n-aş băga chiar toate degetele-n foc, dar eşti pe calea cea dreaptă, cea care urcă drept în sus. Bine că încă mai roşeşti, ca puberii, la propriile minciuni. Dacă ar mai fi trăit Banji...
180... 185... Acum chiar că nu te mai aud, din cauza macadamului... Cum cine, dracului, e Banji ăsta? Care moroi?
Coate-goale de taică-tu. Ai uitat?
Uită poveştile-n care-ţi spuneam confuzată că eşti un copil din flori. Din cauza bujorilor în obraji, desigur.
Rectific, da, e treaba mea să rectific: din fiori, nu din flori. Aşa confuzii regretabile făcea şi taică-tu, până i-am spus că eşti oarecum al lui... Parcă i-aş fi dat cu un târnacop de gropar în şale. Greu, greu şi-a mai revenit. Dar era deja, bine-mersi, la orizontală. Dar era deja, bine-mersi, transpirat în sicriu. Foarte împăcat cu noua lui destinaţie de vacanţă exotică. All inclusive. De asta l-am şi îngropat gol, pentru că era tot timpul în călduri.
Nicio “mama”!...
N-o mai lungi, fecioraş. Spune-mi de cât ai nevoie. Scurt pe doi. De mult?... De mai mult ca data trecută?... De şi mai mult ca data trecută?!... Ştii, eşti convins că nu-s sac fără fund.
Cum, când ai reuşit să ajungi la 250?! Simt deja prin receptor cum hârbul ăsta nou al tău începe să se dezintegrezeee! Simt deja cum zbooori!!! Te iubesc, Adam, adevăratul meu fiu, te iubesc Iuri Gagarin!!! (Sunete distorsionate.) Da mama, e adevărat, când te-am făcut, ţi-am spus că eşti un înger pe invers, că ţi-am dat aripi de catran cu garanţie nelimitată!... Totuşi, nu cred c-a venit încă momentul să le probezi.
Puşchea!... De mult mai mult ca data trecută?! Gata cu suspansul, pune şi tu o dată frână dorinţelor tale nelegiute! Frână!!! Chiar că mă bagi în mormânt la fragezii anii mei... Chiar că vrei să mă vezi ca pe o halbă: pusă pe masă, rece şi cu spume la gură... Asta încerci să faci, escrocule sentimental, asta vrei cu tot dinadinsul, nu? Nu? Ce, parcă ai recunoscut vreodată.
Bien entendu! Uneori, îţi trebuie atât de puţin ca să fii pe deplin fericit. Da, da. Un singur triplusalt, o salbă de Tsukahara şi apoi linişte binecuvântată... Mama, dar înainte de asta, vreau să-ţi mulţumesc pentru vestea mare pe care mi-ai dat-o; una nemeritată, desigur, după părerea ta. Da, e chiar mare de tot. Huge! Pe bune! Una babană. Babană! (Ecou.) Babanăăă!!!
Mulţumesc, nu mai vreau să aud, nu te mai strofoca. Am reînceput să mă reobişnuiesc cu mărimile mici... Sunt sătulă de loviturile tale repetate la gioale... Ce veste să-mi mai dai la anii mei? Că a-nceput Al Treilea Război? Că ţi-ai pierdut definitiv controlul? Reţine-te. Mi-ai mai dat-o de câteva ori... A! Era de aşteptat. Iar ai dat faliment, desigur. Ptiu! Parcă nu te-aş cunoaşte.
Şi asta? Dar nu ăsta e lucrul cel mai important? Nu?! Mai urmează ceva?
Pentru mine care sunt finanţatorul tău unic, este. Suficient!
Ba nu este că este. Nu. Nu vreau să mai aduci vorba de Isabel.
E clar că nu te pricepi nici cât negru sub unghie la afaceri, de altfel ca şi la femei. Ţi-a mâncat cel puţin 10 ani din viaţă lozul ăla necâştigător. Mie, 10.000. Dacă vrei să mai trăiesc câtuşi de puţin, nu-mi mai aminti de năpasta aia boită. O, da. Face parte din alt regn. Din al nostru sigur nu. Nu.
Şi ce dacă "ea" mereu aminteşte de mine. De băbătia Eszter?! Ha, ha!... Cu pioşenie?!
Ha, ha! Ha, ha! O reacţie profund normală pentru un lest care mă consideră defunctă. Acum trebuie să închid eu. Poţi să dai kilometrajul peste cap. Sorry! Rezolvă-ţi singur toate problemele fundamentale. Poţi să faci guacamole cu viaţa ta, îţi aparţine. Asta e. Pa! Nu te aştepta să te mai opresc... Este ora sfântă la care trebuie să-mi fac tratamentul. Avem un maseur atât de tânăr şi de sfios, o adevărată comoară la patul unei văduve... Nu m-ar mira dacă, într-un final, nu mi-ar cere şi el să...
Mama, de ce trebuie să fii mereu prima care află prima? Prima. De fapt a doua. Tu ai fost primul sau cel puţin aşa cred. Dar asta nu înseamnă că nu te respect câtuşi de puţin.
Mulţumesc pentru confirmare, dragă. Inutil să mai dregi busuiocul. Am închis deja. Ştiu, ştiam că ocup un loc secund în inexistenţa ta. (Tentativă neconfirmată de plâns.)
Cum să nu mă mai consum? Mă auzi? Da, da, repet după tine: “Am oprit fix la buza prăpastiei. Da, da, admir nimicnicia mea, măreţia naturii şi intuiţia ta în ceea ce nu mă defineşte. Ştii că nu ocupi niciun loc vacant, de fapt niciunul. De asta eu şi Isabel ne-am luat o maşină sport, una cu care să vedem lumea asta, poate şi cealaltă. Una Honda. Fără portbagaj, fără extinctor, fără frâne, fără trusă de prim-ajutor. N-ai spus tu că viaţa e un risc consumat?”
“Asumat” nu “consumat”. Mă faci să mă simt eternă, nu mă mai cita din uitări ca o fabrică de riduri. Tromboanele astea rablagite mă calcă pe nervi... Vând nori!
Mama, nu te mai prosti, mă asculţi? Mă asculţi?... Auzi, tu ţi-ai mai schimbat bateriile la proteza auditivă?
Mare greşeală să te fi făcut la o vârstă atât de înaintată. Dar se poate, se poate remedia. (Sunetul unei arme reîncărcate, urmat de cel al ciocănitorii Woody, poate şi de un discurs al lui John Fitzgerald Kennedy despre Starea Naţiunii.)
Victorie! M-ai învins!!!... Da, te aud, chiar pot să şi repet ultimele tale cuvinte: “Isabel este însărcinată. Pe bune.”
...
Isabel... este... însărcinată?! Cum, pe bune?... Alooo!... Vrei să chem pe cineva de la Pompe Funebre, vrei să chem un duhovnic răspopit?
...
Adam? Mai eşti pe recepţie, Adam? Alo! Alooo!!! Însărcinată, borţoasă, burduhănoasă, burduhoasă, burtoasă, grea, împovărată, îngreunată, îngroşată?!... Iar ţi-au pus căluşul? Ce ai?! Ai amuţit?
Sfântă Parascovie, mai există, mai există speranţă!... După atâta timp. După atâta timp.... Time-out!... Lasă-mă să rămân amuţită în faţa unui miracol ivit din senin.
Se mai întâmplă şi minuni. Chiar a şi născut de când stăm de vorbă la telefon?!
?!...?!... ?!... Când a avut, dragă, timp?!
Între ultimele noastre două tăceri. Desigur.
S-a strecurat admirabil pentru o intrusă. Felicitări: se sună “Retragerea”. Treci, după două, să-ţi semnez cecul. Fii liniştit, nu e pentru voi. Pentru copil. Nu vă seamănă, clar. E inocent. Are dreptul şi el la o şansă.
Şi ce treabă are asta cu ora la care-mi încep tratamentul? Tu şi grija... Cine mai are nevoie de frecţii la creier dup-aşa veste? Eu una sigur nu. Uite, asta e cea mai mare realizare a ta. Sigur. Toţi cei din cantină te aplaudă cu cârjele pe podea, unii chiar se dau vârtos cu capul de peretele de la răsărit. Da, da, au organizat o întreagă harababură, chiar o evadare în lanţ. Vrei să-i auzi? Vrei?
...La două deci?! Sigur nu te răzgândeşti?
Eu una nu. Se vede că nu mă cunoşti.
Tocmai de aia. Te-ai ferit tot timpul ca să mă cunoşti. Uneori îmi vine să cred că asta este îndeletnicirea ta principală.
Pune-ţi centura şi las-o mai moale! Ai aflat deja că nu există Moş Crăciun? Cam târziu. Bagă-ntra-ntâia! În marşarier! Mă auzi? Adam!... Adam!!! În marşarier!!!



A doua aşteptare




Două fără un sfert! La ţanc! Ce să zic de bebel? E frumuşel foc, nu?
Parcă e scos din cutie cu fundă, de la o fabrică de păpuşi japoneză. Chiar că e frumos. Nu seamănă nici cât negru sub unghie cu tine sau cu cineva din neamul nostru. Crede-mă.
Mulţumesc. Aşa mă gândeam şi eu. De asta când erai mic, toate tapetele din camera ta erau pline de broscoi lipsiţi de perspectiva sărutului salvator.
Unde spuneai că e preafericita?
A rămas afară, la o ţigară, desigur. O văd de aici. De când a născut, fumează doar chestii armeneşti. E de înţeles dup-atâta abstinenţă.
Ştiam eu că e dornică să mă vadă cât mai târziu, dar o iert, o iert. Ai grijă să nu se rătăcească la notele de subsol. Sunt atâtea labirinturi cu gratii şi cătuşe de catifea pe aici.
Puteam să jur! Lângă scrumieră mai era unu' cu halat galben de pe la noi, nu? Unu' ochios, unu' cu ecuson. O s-o îndrume. El i-a dat foc.
Tânărul maseur Brutus. Da, da. O s-o îndrume cu profesionalism... Sperăm, în direcţia corectă. Aşa face cu toate vizitatoarele sub 35 de ani, cu toate că nu este deloc un fumător înrăit. Uneori, chiar mă întreb dacă toate femeile astea împopoţonate vin aici pentru rudele lor abandonate sau doar pentru el. Eu una nu am niciun fel de dubiu în ceea ce le priveşte.
Micuţul? E tare frumos, nu? Desigur. Ai mai pomenit vreodată un creol urât?
Creol?! Nu prea ţi se pare, dar am dreptate, ca de obicei.
Tţ! Să-i puneţi numele de Kamceatka. În amintirea lui Banji. Dacă n-a avut parte de copii, măcar de nepoţi să aibă.
Şi ce dacă e băiat! N-are a face, dacă nu crezi în inegalitatea sexelor. Nu mă interesează părerile voastre. Deloc.
Nu e nimic de neînţeles. N-are a face numele lui cu gânditul vostru sau cu absenţa acestuia. Cecul e deja pregătit... Mai ai cumva nevoie de el?
Joc dur!... Chiar că n-are a face, mama. În dragoste, sexul nu contează. Eu am întotdeauna perfectă dreptate; de asta am câştigat toate procesele alea nenorocite în care m-am implicat... Cu banii ăştia o să organizaţi o petrecere de toată frumuseţea, plină de clovni rataţi. Chiar două, trei. Îl chemaţi şi pe Marele Gatsby ca naş.
Să nu exageraţi cu figuraţia. Viaţa nu e un bal mascat. Viaţa e o anticameră. Oricum, distraţi-vă acum cât îmi mai dă mâna.
Mare păcat că sunt atât de pesimistă în ceea ce priveşte membrele mele atrofiate. Mai ales acum când aveţi încă, încă atâta nevoie de mine. Foarte previzibil. Bănuiesc că, în curând, o să trebuiască să vă schimbaţi maşina. Vă gândeaţi şi la o piscină olimpică poate, nu? Poate şi un montagne-russe...
Uşurel, Matusalem şi Rotschild nu mi-au fost tocmai fraţi... De mine nu cred că mai aveţi prea multă nevoie, de banii mei, da. Fii sincer!
Ce-ţi mai place să mă răneşti vârtos. Felicitări! Uitasem că ai fost campion absolut la tir.
Uită! Aşa procedez eu când sunt strânsă drăgăstos cu uşa, aşa procedez eu când dau pe afară de fericire, când strâng minunea asta nouă la piept. (Urlete infantile.) Creolul ăsta absolut adorabil. Da, da, e bine că s-a născut cu dinţi, deşi ar fi fost mai indicat să se fi născut cu căiţă. Ar fi bine să-l învăţaţi portugheza, de ce nu. O limbă în plus nu strică nimănui.
Mandarina, da, de ce nu? Pupă-l repede pe frunte, Adam, ca să nu se deoache. Pupă-l repede pe frunte, Adam, până nu se învineţeşte de plâns. Kamceatka, spune-i “pa” lu’ buni, spune-i “paaa”! Cu toate că nici măcar nu s-a uscat cerneala pe cec.
Este două şi un sfert, şi la trei e meciul? Explicabil. John Cena vs. Sheamus? Da, marea ta iubire, WWE!... Mă mir cum de-ai reuşit să închei acolada pentru cineva paralizat la creier de curând.
Nu mă mir pentru Cena, care oricum o să câştige detaşat, ci pentru mine care nu pot să mă detaşez nicidecum... S-o lăsăm foarte aşa. Cheam-o şi pe Isabel, să-i spun câteva cuvinte matriarhale de duh. Să-i dau câteva sfaturi din alt secol, despre anexarea Kamceatcăi. Din cel al vitezei.
Că bine zici. De ce s-o mai deranjăm. (Se uită pe geam.) Uite ce fericită e. Nu prea pare în apele ei, cu toate că-l ţine strâns de cordonul halatului pe Brutus. Din unghiul acesta, ai crede că-l cam îmbrăţişează. Desigur, e doar o iluzie optică. Săraca, e atât de slăbită spiritual. Probabil, se străduieşte din răsputeri să nu cadă pradă depresiei.
Mda. Are creierii zdruncinaţi, dar hormonii se pare că sunt la locul lor. Da, da, când sexul e convingător, dragostea nu mai contează deloc... Totul este foarte explicabil. Desigur, travaliul. Mai mult ca sigur. E bine că socializează cu toţi necunoscuţii care nu prezintă niciun fel de încredere la prima vedere.
Pentru ea, da. Pentru tine n-aş fi atât de sigură. Nu e bine să apeleze prea des la cadrele medicale debutante care ar fi putut să se lanseze într-o carieră de fotomodel. Ar putea deveni dependenta unei forme cronice de amatorism. Te rişti?
Cum ce cred? Alb înseamnă rău, negru înseamnă bine, chiar excelent... Viaţa nu e compusă din alegerile noastre, ci din acele ale celorlalţi. Ai înţeles care-i schepsisul, dragul meu Adam?
Corect. Parcă mai e ceva de înţeles? Ce înţelept te-ai făcut de când m-ai albit!
Tu să nu ştii? Tu?




A treia aşteptare



După o peninsulă urmează o insulă. Clar. Turnătorule!
(în surdină): Cum de-ai avut curajul, tu, sânge din sângele meu, să mă dai în halul ăsta de gol, să mă pui de faţă cu ea?
(în surdină): Cum de-ai avut curajul să mă dai în gât, după tot ce-am făcut pentru tine, după tot ce n-am făcut pentru ea, după tot ce-am facut pentru fundurile voastre stătute.
Nu pentru tine şi ea, ci pentru copil, mama, ai uitat? Pentru copil. Pentru kinder... Pentru kinder! Pentru kinder! (Urlă.) Pentru kinder cu surprize! (Urlă şi mai tare.) Sunt uzată, uzată, numai bună de casare, înţelegi? Da, da, după o peninsulă urmează o insulă, poate şi un arhipelag.
(în surdină): Un fiord, nu? Nu mă tot întrerupe, chiar dacă ai dreptate! Turnătorule!... Cum de-ai avut curajul să mă torni că am făcut-o "scroafă stearpă"? Cum de-ai avut curajul să-i spui că am făcut-o "ţest"?
Ce, aş fi vrut să-şi scoată icoanele cu Marilyn Monroe călare pe elefanţi din rame şi să pună în loc fotografiile mele şterse cu ştrampi ciuruiţi? Sigur că merit. Să fim bine înţeleşi. Aici nu e vorba deloc de curaj.
Aici e vorba de o prezenţă a laşităţii, aici e vorba de disperare existenţială, de o îndatorie patriotică plătită cu cash. De demnitate. De una cruntă. De una care nu lasă loc interpretărilor metafizice ori aiurea. Nu mai vreau să tot repeţi greşelile lui Oedip.
Pisici! Ce e cu lipsa asta totală de respect faţă de mitologie, Adam?... Arăt eu ca o disperată, arăt eu ca una cu ştreangul de gât?!
Mai rău?! Vezi, vezi că eşti individualist? Vezi că nu te gândeşti decât la măreaţa persoană a ta? Vezi că nu te gândeşti deloc la noi, la “familia ta”?
Ce e cu atitudinea asta, copil? Familia pe care mi-ai ales-o nu e “familia mea”. Clar? Azilul nu e “familia mea”, ai priceput?... (Coborând cu două octave.) Ce nu-ţi mai ajunge, ce ai de te tot crizezi ca o caţă mahmură? Iar ţi s-au terminat gologanii? Nu, mama, să nu ne amăgim, la tine e ceva mai grav, mult mai grav. Vrei să ţi-o spun pe bune? Vrei să ţi-o spun pe şleau?
Nu, nu cred că-ţi permiţi luxul de a-mi întoarce spatele. Bineînţeles că nu. Nu!!!... Democraţia, mai ales în familiile monoparentale, e un mit, Adam, un simplu mit. Credeam că te-ai lămurit deja.
Eşti odios, de altfel ca toţi bancherii care mă vânează constant. Pe bune. "Hasta la vista, baby!” S-a spart puşculiţa! Ha-ha-ha-ha-ha! Şi eu închid. Ochii. Definitiv.
Cum vrei. Du-te să iei aer curat, să te plimbi cu şalupa găurită, într-un loc inofensiv, în Triunghiul Bermudelor, că tot ai fost bun, când erai mic, la geometrie aplicată. Mai ai ceva să-mi reproşezi în legătură cu trecutul, în legătură cu prezentul, în legătură cu viitorul meu neguros?
Bineînţeles. Eram convinsă că aşa o să-mi răspunzi. Dar lasă-mă, mai întâi, să beau un pahar cu şampanie, să marchez inexistentul dăinuitor.
Lasă paharul. Nu te mai obosi să-l ridici. Ai să bei destulă apă sărată. Mai ales când ai să ajungi drept în mijlocul Pacificului. Împreună cu Kamceatka, împreună cu Sahalin, bineînţeles. Da, da. O să primesc două veşti despre voi: una bună şi una rea... Pe care aş vrea s-o aud prima? Ghici!
Adam, nu fă prostii! Parcă îmi dai de ales să-ţi vorbesc altfel. Parcă îmi dai de ales să-ţi vorbesc ca unui matur. Un prost nu poate face lucruri deştepte, chiar dacă i se par.
Adam, te conjur, nu fă prostii, nu folosi drujba împotriva arborelui tău genealogic! Am şi eu o responsabilitate abandonată. Înţeleg că nu poţi să te descurci cu doi plozi atât de mici, numai cu fliturile, numai cu încurajările mele de la distanţă.
Ai spus “doi?!... Ai băut ceva? Care doi? Ce doi?! Ieri era doar unul. Creolul. Kam...
Ne mişcăm atât de repede încât ni se pare că stăm pe loc, că facem pasul înapoi. Asta cu “unul” a fost valabilă ieri. Astăzi sunt deja doi. Nu mai scânci! Te cred. Doar te-am avertizat că după o peninsulă urmează o insulă... Am înţeles. Noul tău fiu e o fată şi, ca să fim în total acord cu toanele tale, am botezat-o deja Sahalin. Ghici cu ce rimează?
(Îi tremură vocea.) Parcă spuneai că Isabel şi-a legat izvoarele facerii cu lacăte de platină. Nu de asta mi-ai cerut bani ultima dată? Nu?
Ce-i asta? “N-am stat s-o urmăresc ce face cu economiile tale. Ştiu doar că am atâta încredere în ea. Ştiu doar că în ziua aceea s-a întors acasă cu două blănuri identice de şinşila. Bănuiesc că nu de la gunoi.”
Două?! Nehalita. Ce naiba face ea cu două blănuri de acelaşi fel? Chiar că e puţin... (Se abţine în ultimul moment.)
De acord. Una pentru duminici şi cealaltă pentru zilele de lucru. Doar niciunul dintre noi n-ar vrea să poarte tot timpul aceeaşi blană. Tu cum de porţi tot timpul aceeaşi barbă fără să te mai plângi?... Urcă-te rapid, da’ rapid-rapid în şalupă. Acum. Dispariţia ta fizică e unica soluţie a tuturor problemelor pe care mi le-ai creat. Nu mai e nimic de făcut. Nu mai e nimic de-ndreptat.

Parcă te văd deja la cârmă. Deja ai fixat direcţia spre larg.
Porneşte motorul! A, e deja pornit. Parcă-mi citeşti gândurile. Da, da, ambalează-l la maximum!... În ce hal te-a prostit scroa... fiinţa aia nefericită. În ce hal.... Ai ajuns un robot care ascultă de toţi. Un adevărat Victor Frankenstein.
Asta ai vrut, asta ai avut. E la modă să faci ce spun alţii, nu? Kamceatka, spune-i adio bunicuţei tale parcimonioase! Sahalin, întinde mânuţele rugător spre adânc! Hai, coconaşilor, cântaţi cu tăicuţu’, din tot sufletul vostru de viitori îngeraşi! Două, trei, şiii! “Pe o mare înspumată/ Un vapor navigaaa...”
Mă ia cu frisoane, mă ia cu friguri crem! Nu! Nu!
Ba da! Da! Respectul faţă de trecut înainte de toate! Copilaşi, v-ati spus cum se cuvine rugăciunea? Da? Nu trebuie să fim o povară pentru absolut nimeni, nu? (Cântă brutal.) “Căpitanul Roberto/ Şî cu-ai săi marinaaari.../ S-au închis în cabinăăă/ Şî zghiară ca nişti măgari....”
Mi se face pielea de meduză apocaliptică! Nu! Chiar că nu! Senzaţiile tari sunt prea mult pentru vârsta mea. Nu! Chiar că nu! E absurd ca un film prost! E total absurd! E suprarealist! Charlie Chaplin, te iubesc pentru vocea ta din filmele mute!
(luată cu totul de val): “Opreşte Nae vaporu'!/ Opreşte, cî mă scufund!...”
“Un val ni-atinji chişioru'/ Şî-ni traji galoşu' la fund!/ Şî-ni traji galoşu' la fund!”
Mami, faci ceva concret în următoarele două minute sau e timpul să întrerupem emisiunea pentru ştiri de ultimă oră? (Sec.) De cât ai nevoie?
De ce mă jigneşti? Trebuie să convocăm consiliul diminuat, trebuie să mă consult cu cele două progenituri lipsite de grai. Oricum, e o nimica toată pentru mine. Un mizilic.
Mi-ai reconfirmat toate temerile. Scuză-mă, reformulez: de cât aveţi nevoie, Luminăţiile Voastre?
N-ai făcut un calcul, dar de mult, nu firfirici pentru pop-corn ca data trecută? Curaj, curaj!... (Urlă în interior.) Cât de mult?!
Oricum, de mult mai mult ca data trecută... Şi tu crezi că data trecută a fost puţin?
Chiar aşa. De când te interesează ce e în capul meu pătrăţos?! De când te interesează ce e sub bigudiurile mele? De când?




A patra aşteptare


Bonjour Tristesse!
Niciun “ha”. Bucură-te! S-a rezolvat!
Cum când?
Acum. Stai să-mi pornesc cronometrul. Hlizirea nu are de-a face cu bucuria.
Bucură-te!!! Cum să fie un ordin? Nu, mami, nu. De ce te iriţi? Doar o sugestie. O simplă sugestie.
Astăzi am împrumutat al doilea sul de la Pomcourt. Nu mă mai venerează ca la primul sul. Dar n-are a face. Important e că te venerez eu. Foarte pragmatic. În propriul meu stil.
...Acum, încotro vrei să te mai îndrepţi? La care pol?
Se caută voluntari pentru Marte? N-am ştiut. Tichetul este numai dus... Tatăl tău nu este Banji, tatăl tău este Marie Antoinette! Deşi, spre regretul nostru comun, nu ai nicio picătură de sânge nobil.
Nu-mi spune că te-au acceptat.
Trebuia să bănuiesc că te transferi la un alt club de prestigiu. Unul de frecat menta la modul abisal. Da, da. Cred că trebuie să te cam şterg din catalog. Când începi antrenamentele mai exact?
Ai undă verde. Pregătirea a luat deja sfârşit. Deja? De ce trebuie să aflu mereu ultima?
Nu te mai pot opri. La vârsta mea alerg mai greu, chiar gâfâi. Nu am fost pregătită pentru o dragoste condiţionată de nişte valori nepământeşti. Năbădăile sunt atuul meu.
Certificat de bună purtare ţi s-a cerut? Şi?
Ştiu că poţi să plastografiezi excelent... Ce speri să găseşti acolo în ceruri? V-I-A-Ţ-Ă?! Ha-ha-ha! Eu zic să nu dai cucuveaua de sub limbă.
După tine nu e nimic, după tine e potopul... Isabel ce zice? Mai măcăie ceva?
De ce te miri? Întotdeauna m-a interesat soarta ei, chiar şi atunci când n-am mai vrut să aud de ea.
Mă interesează. De când cu creolul acela. De când cu indianul acela. Gândeşte-te şi tu că, în absenţa ta, o să trebuiască să meargă neînsoţiţi până la McDonald’s, printr-o mare de xenofobi. Câtă ruşine. Păcat că nu se poate cântări.
Atât am putut, atât am făcut. Crede şi tu. Dacă nu crezi, măcar îndoieşte-te.
Săraca.
În sfârşit, recunoşti că nu-mi sunteţi indiferenţi. Totuşi, trebuie să te bucuri, neapărat, de sinuciderea asta controlată a ta.
Isabel este iar însărcinată? Asta e. Are tupeu... Are tripleţi? Îi vom boteza cu nume de continente necunoscute. (Se aude căderea unui pahar greu care refuză să se spargă.)
Iar?! Presimţeam eu ceva. E o fire foarte stăpânită. Nu ca mine. Care am ştiut să mă opresc de la primul eşec, de la prima corabie scufundată.
Mie-mi zici. Bănuiesc că, între voi, nu e vorba de bărbaţi însuraţi. Ce fază! De-abia au trecut două ceasuri de la ultima naştere. Cum de-a reuşit?
Nu-ţi dai seama nici tu. Ar trebui să-l întrebăm pe Brutalus al nostru, poate-şi aduce ceva aminte... Păcat, mare păcat că nepoţii tăi n-o să mai aibă niciodată un tată care să le fie în preajmă, când o fi să se nimerească în primul pom altoit.
Da, da, e un fenomen foarte frecvent. (Revenind la oile negre.) Trebuie să ne resemnăm în faţa pierderii unui inconştient de proporţii. Da, da, mare păcat.
Mai ai ceva de spus?
Taci. M-ai nenorocit.
Mă refeream la ceva nou.
Taci. Drum bun spre stele! Cum, “doar atât”?! Patru cuvinte înseamnă puţin?
Totuşi, privind retrospectiv, realizez că nu m-ai întrebat niciodată cum mă simt. Mare brânză. Recuperăm.
Acum, că nu m-ai întrebat, mult mai bine. Ca o muscă strivită pe parbrizul Hondei tale... De cât ai nevoie?
Crezi că sentimentele mele se reduc doar la dolari, atât?
...Sunt convinsă. Spui şi tu acolo o sumă, ceva?
Sigur că te jignesc. De te-ar jigni toată lumea aşa cum te jignesc eu.
Numărătoarea inversă e în toi. Sigur că da. Pentru cine, dacă nu sunt indiscretă?
Da, sigur. Pentru cei aleşi.
Ai nevoie de... multe zerouri? N-o mai ocoli. O familie numeroasă nu se întreţine uşor. Mai ales când niciunul dintre cei implicaţi nu vrea să tragă la jug.
De data asta, am să-ţi dau tot ce nu mai am. Eşti mulţumit?
Da, mami, cu condiţia să-ţi aduci şi tu obolul, să mai pui şi tu ceva în plus... La două, e bine? Cum? Nu te mai grăbeşti? Ai putea să-ţi pierzi locul de la ruletă dobândit atât de greu.
Nu eşti atât de sigur că îţi mai place Marte, mai ales că ai întâlnit atâta afecţiune maternă pe bunul nostru Pământ? Chiar că ai fi putut deveni un comedian de excepţie, dacă n-ai fi fost un imitator cu talent...
Deci la două? Crezi că am chef să glumesc? La două, deci!





A cincia aşteptare


“Când vei veni la două, va fi deja prea târziu. Vine o vreme când trebuie să am decenţa să mă retrag definitiv, să depăşesc cumva finişul. N-ai spus-o chiar tu? Nu mai pot s-o întind la nesfârşit ca râma, nu mai pot să trăiesc până te maturizezi câtuşi de puţin. Deja, datoria mea către domnul Pomcourt a ajuns la un bax. Închipuie-ţi! Un ditamai bax la vremurile astea... Nici nu îmi mai răspunde la uşă, cât despre un salut civilizat nici nu mai poate fi vorba. Când ne intersectăm, se uită la mine ca printr-o sticlă de sifon ciobită. Da, da, se poartă impecabil pentru un respectabil proprietar al unei prospere fabrici de hârtie igienică, nu i se poate reproşa absolut nimic...
Când vei ajunge la două, va fi deja mult prea târziu, chiar dacă ţi-ai potrivit ceasul Omega din timp... Poate, cu ocazia asta, te vei învăţa să nu mai faci copii pe seama altora, să nu mai torni plozi pe spatele meu gârbovit. Linişteşte-te, îmi plac, ador nepoţii, dar în calitate de bunică a lor, nu de mamă şi tată la un loc...
Da, da, poţi să bifezi cât mai gros, poţi să chiui; nu va mai trebui să te cheltuieşti deloc pentru flori. Mi-am antamat hoitul ştiinţei (sau mă rog cât a mai rămas din el) ca să-mi plătesc datoriile istorice faţă de Pomcourt. La data când vei citi aceste rânduri, livrarea a fost deja efectuată. Un adevărat gheşeft pentru ţările lumii a III-a care vor să studieze, în amănunt, anatomia bogăţiei. Ce păcat că nu vor înţelege prea mare lucru, dar asta nu mai e treaba mea. Orice afacere, chiar şi cea mai măruntă, implică totuşi nişte riscuri.
Ştii cât de mult mi-a plăcut să călătoresc împreună cu tine pe toate coclaurile, pe la toate hotelurile de o stea... Ha, ha! Ce excentric să traversez oceanul într-un container fără ferestre, fără aerisire... Ha, ha! De data asta sunt incognito, într-o cutie de zinc, aidoma unei marionete stricate... Incognito... Conform contractului încheiat, voi deveni obiect de studiu undeva în Burkina Faso sau în Nepal... Ha, ha! Ce n-am fost şi ce-am ajuns. Am dat lovitura finală! Oricum, nu mai contează prea mult, de vreme ce sufletul nu se poate nici într-un fel diseca...
Biblicul Adam a avut numai tată şi ai văzut ce i-a mers... De azi înainte, eşti pe cont propriu, pe liber. Da, da, alb înseamnă rău, negru înseamnă bine de tot... Capisci?
Eszter.
P.S.
Am tot încercat să-mi tot amintesc “Pe o mare-nspumată”, dar n-am reuşit să ajung deloc la refrenul acela balcanic... Cum suna, când îl cântam împreună în dialect? Îţi mai aduci aminte, Adam?






A şasea aşteptare (de fapt, doar una virtuală)


Eşti atât de previzibil încât pot să reproduc exact următoarea ta vizită de la două. Pariu?
“Mama! E două fix!... Două şi mă grăbesc! Cena, eroul meu declarat, se luptă din nou pentru titlu, poate reuşesc să-i strâng mâna, poate prind un autograf... Mama! Isabel este iar însărcinată!!! A început să arate ca Bran în epoca lui de glorie. Da, da, nu mai contează cu cine, “Jean” boxează! Facem ditamai divizia de wrestling, mai ceva ca SmackDown! Una cu tot cu rezerve şi bucătari!... MAMAAA!... Pe unde te-ai mai ascuns?!... Te văd, mama, te văd!... Nu te mai prosti, haide că mă grăbesc!... (Fals.) Cum te mai simţi?... Surprizăăă!... Kindeeer!!!” (Sunetul uni balon care se dezumflă exasperant de încet.)
Tţ! N-a fost deloc să fie... Tu trebuia să fii o fată pe care s-o cheme Eva... Ştiai?
Capacul cutiei mele de zinc e plin deja de găinăţat de albatroşi. Eşti mulţumit?... Bine, tac. Tac. TAC. În sfârşit.
CORTINA






Nota Autorului:
Regizorul are dreptul sa folosească ca intermezzo melodia “Comme facette mammeta”, cântată de Massimo Ranieri în napoletană, ori de câte ori i se pune pata sau i se pare că n-o s-o scoată la capăt.


















  Aminteste-ti datele mele