Lectia, de Eugen Ionesco


PERSONAJELE:

PROFESORUL, cincizeci-şaizeci de ani

TÂNĂRA ELEVĂ, optsprezece ani

MENAJERA, patruzeci şi cinci-cincizeci de ani 
 
 

DECORUL: Camera de lucru a bătrânului profesor, folosită şi ca sufragerie. În stânga scenei, o uşă către scara imobilului; înfund, în dreapta, altă uşă către un coridor al apartamentului În fund, spre stânga, o fereastră, nu prea mare, cu perdele simple şi cu ghivece de flori banale aşezate pe pervazul exterior. În depărtare trebuie să se zărească orăşelul: case scunde, cu acoperişuri roşii. Cerul este albastru-cenuşiu. în dreapta, un bufet rustic. în mijlocul încăperii, masa, folosită şi ca birou. Trei scaune în jurul mesei, alte două încadrează fereastra, tapiţerie de culoare deschisă, câteva rafturi cu cărţi. La ridicarea cortinei, scena e goală şi aşa va rămâne destul de multă vreme. Se aude apoi soneria de la intrare. Se aude glasul menajerei din culise: Da, imediat. Replica o precedă pe menajeră care apare după ce a coborât nişte trepte în goană. E solidă, are patruzeci şi cinci-cincizeci de ani, roşie la faţă, cu o bonetă ţărănească pe cap. 
 

MENAJERA, intră ca o vijelie, trânteşte uşa din dreapta după ea, îşi şterge mâinile de şorţ, alergând către uşa din stânga, în vreme ce se aude a doua sonerie: O clipă. Viu acum. (Deschide uşa. Apare tânăra elevă de optsprezece ani. Sarafan cenuşiu, guleraş alb, servietă sub braţ.) Bună ziua, domnişoară.

ELEVA: Bună ziua, doamnă. Profesorul e acasă?

MENAJERA: Aţi venit pentru lecţie?

ELEVA: Da, doamnă.

MENAJERA: Vă aşteaptă. Poftiţi, luaţi loc aici o clipă, mă duc să-l anunţ.

ELEVA: Mulţumesc, doamnă. 
 

Se aşează la masă, cu faţa spre public; în stânga ei, uşa de la intrare; stă cu spatele la cealaltă uşă prin care Menajera iese tot în grabă, strigând:  
 

MENAJERA: Domnule, coborâţi, vă rog. V-a sosit eleva.

VOCEA PROFESORULUI, cam stinsă: Mulţumesc. Cobor... în două minute... 
 

Menajera a ieşit; Eleva aşteaptă cuminte, strângându-şi picioarele sub ea, cu servieta pe genunchi; aruncă o privire în încăpere, peste mobile, chiar şi în tavan, apoi scoate din servietă un caiet pe care-l frunzăreşte, oprindu-se mai multă vreme asupra unei pagini, ca şi cum ar repeta lecţia, ca şi cum ar arunca o ultimă privire la temele pentru acasă. Pare o fată politicoasă, bine-crescută, dar foarte vioaie, veselă, dinamică; pe buze îi flutură un zâmbet plin de prospeţime; pe parcursul dramei, ea îşi va încetini treptat ritmul viu al mişcărilor, al mersului, va trebui să se reţină; din veselă şi zâmbitoare, va deveni treptat tristă şi posomorâtă; extrem de vie la început, va fi din ce în ce mai obosită, somnolentă; spre sfârşitul dramei, chipul ei va trebui să exprime limpede o depresie nervoasă; felul ei de a vorbi se va schimba în consecinţă, limba i se va împletici, îşi va aminti cu greu cuvintele şi le va rosti cu tot atâta greutate; va părea uşor paralizată, început de afazie; voluntară la început, până la a părea aproape agresivă, va deveni din ce în ce mai pasivă, sfârşind prin a nu mai fi decât un obiect flasc şi inert, aparent neînsufleţit, în mâinile Profesorului; în aşa măsură încât, atunci când acesta va ajunge la gestul final, Eleva nu va mai reacţiona; devenită insensibilă, nu va mai avea reflexe; doar ochii, pe chipul imobil, vor exprima o uimire şi o spaimă de nespus; trecerea de la un comportament la altul va avea loc, bineînţeles, pe nesimţite. Intră Profesorul. E un bătrânel cu bărbuţă albă; poartă lornion, o tichie neagră, un halat lung şi negru, de învăţător, pantaloni şi pantofi negri, guler tare alb, cravată neagră. Excesiv de politicos, foarte sfios, voce înecată de timiditate, extrem de corect, foarte profesor, îşi freacă tot timpul mâinile; din când în când, o lucire obscenă în priviri, imediat reprimată. Pe parcursul dramei, timiditatea sa va dispărea treptat, pe nesimţite; lucirile obscene din priviri vor sfârşi prin a deveni o flacără mistuitoare, permanentă; cu aparenţa lui mai mult decât inofensivă de la început, Profesorul va deveni din ce în ce mai sigur pe sine, nervos, agresiv, dominator, până va ajunge să se joace după bunul plac cu eleva lui, devenită, în mâinile sale, un biet obiect. Evident, vocea Profesorului va trebui şi ea să devină, din slabă şi stinsă, tot mai puternică, iar la sfârşit extrem de puternică, răsunătoare, ca o trâmbiţă, în vreme ce vocea Elevei va deveni aproape inaudibilă, din clară şi bine timbrată cum va fi fost la începutul dramei. în primele scene, Profesorul se va bîlbîi, foarte puţin, poate. 
 

PROFESORUL: Bună ziua, domnişoară... Dumneavoastră sunteţi, am impresia, noua elevă, nu-i aşa?

ELEVA, se întoarce prompt, cu un aer degajat, de fată umblată prin lume; se ridică, se îndreaptă spre Profesor, îi întinde mâna: Da, domnule. Bună ziua, domnule. Vedeţi că am venit la timp? N-am vrut să întârzii.

PROFESORUL: E bine, domnişoară. Vă mulţumesc, dar nu trebuia să vă grăbiţi. Nu ştiu cum să mă scuz că v-am făcut să aşteptaţi... Tocmai terminam de... nu-i aşa... îmi cer scuze... Iertaţi-mă...

ELEVA: Nu-i nevoie, domnule. Nu s-a întâmplat nimic, domnule.

PROFESORUL: Scuzele mele... V-a fost greu să găsiţi casa?

ELEVA: Deloc... Dar absolut deloc. Şi apoi, am întrebat. Aici toată lumea vă cunoaşte.

PROFESORUL: Locuiesc în oraşul ăsta de treizeci de ani. Am impresia că nu locuiţi aici de multă vreme! Cum vi se pare?

ELEVA: Nu-mi displace deloc. E un orăşel simpatic, plăcut, are un parc nostim, un pension, un episcop, magazine frumoase, străzi, bulevarde...

PROFESORUL: E-adevărat, domnişoară. Şi totuşi, mie parcă mi-ar plăcea să trăiesc în altă parte. La Paris, sau măcar la Bordeaux.

ELEVA: Vă place Bordeaux?

PROFESORUL: Nu ştiu. N-am fost.

ELEVA: Dar la Paris aţi fost?

PROFESORUL: Nici la Paris, domnişoară; dar, dacă-mi daţi voie, aţi putea să-mi spuneţi, domnişoară, reşedinţa cărui departament e Parisul?

ELEVA, se gândeşte o clipă, apoi, fericită că ştie: Parisul e reşedinţa... Franţei?

PROFESORUL: Sigur, domnişoară, bravo, e foarte bine, e perfect. Felicitările mele. Aveţi geografia naţională la degetul mic. Toate reşedinţele.

ELEVA: Ah! Nu le ştiu încă pe toate, domnule, nu-i chiar aşa simplu, mi-e greu să le învăţ.

PROFESORUL: Vai, dar se rezolvă... Curaj... domnişoară.. . Iertaţi-mă... răbdare... încet, încet... o să vedeţi, se rezolvă... E frumos afară azi... sau mai curând nu cine ştie ce... Ba, totuşi e. în fine, nu-i prea urât, asta e important... Ăă... ăă... Nu plouă, nici nu ninge.

ELEVA: Ar fi şi de mirare, suntem în plină vară.

PROFESORUL: Iertaţi-mă, domnişoară, exact asta vroiam să zic şi eu... dar o să-nvăţaţi că te poţi aştepta la orice.

ELEVA: Fără îndoială, domnule.

PROFESORUL: Nu putem fi siguri de nimic pe lumea asta, domnişoară.

ELEVA: Zăpada cade iarna. Iarna e unul din cele patru anotimpuri. Celelalte trei sunt... ăă... pri...

PROFESORUL: Da?

ELEVA: ...măvara, pe urmă vara... şi... ăă...

PROFESORUL: începe la fel ca „toana", domnişoară.

ELEVA: Ah, da, toamna...

PROFESORUL: Exact, domnişoară, aţi răspuns foarte bine, e perfect. Sunt convins că veţi fi o elevă bună. O să faceţi progrese. Sunteţi inteligentă, păreţi cultivată, aveţi memorie bună.

ELEVA: Nu-i aşa că ştiu anotimpurile, domnule?

PROFESORUL: Sigur, domnişoară... sau, mă rog, aproape. Dar se rezolvă. In orice caz, pentru moment e bine. O să ajungeţi să ştiţi toate anotimpurile, cu ochii închişi. Aşa ca mine.

ELEVA: E tare greu.

PROFESORUL: Oh, nu. Nu-i nevoie decât de puţin efort, de bunăvoinţă, domnişoară. O să vedeţi. Se rezolvă, n-aveţi nici o grijă.

ELEVA: Dac-aţi şti cât îmi doresc, domnule. Am în mine o sete de carte! Şi părinţii mei ar dori să-mi aprofundez cunoştinţele. Vor să mă specializez. Ei zic că simpla cultură generală, cât ar fi ea de solidă, nu mai e de-ajuns în ziua de azi.

PROFESORUL: Părinţii dumneavoastră au perfectă dreptate, domnişoară. Trebuie să vă continuaţi studiile. Iertaţi-mă că v-o spun, dar e un lucru absolut necesar. Viaţa contemporană a devenit foarte complexă.

ELEVA: Ah! şi-atât de complicată... Noroc că părinţii mei sunt destul de bogaţi. Mă vor putea ajuta să învăţ, să fac studii foarte superioare.

PROFESORUL: Vreţi cumva să vă prezentaţi...

ELEVA: Cât se poate de repede, la primul concurs de doctorat. E peste trei săptămâni.

PROFESORUL: Dacă-mi daţi voie să vă întreb, bacalaureatul vi l-aţi luat?

ELEVA: Da, domnule, mi-am luat bacalaureatul în ştiinţe şi bacalaureatul în litere.

PROFESORUL: Vai, dar sunteţi foarte avansată, chiar prea avansată pentru vârsta dumneavoastră. Şi în ce anume vreţi să vă daţi doctoratul? în ştiinţe materiale sau în filozofie normală?

ELEVA: Părinţii mei ar dori neapărat, dacă credeţi că se poate într-un timp atât de scurt, ar dori neapărat să-mi dau doctoratul total.

PROFESORUL: Doctoratul total?... Dar aveţi mult curaj, domnişoară, sincere felicitări. O să-ncercăm să facem tot posibilul, domnişoară. Oricum, ştiţi deja o grămadă de lucruri. La vârsta dumneavoastră...

ELEVA: Oh, domnule.

PROFESORUL: Ei, acum, dacă-mi daţi voie, iertaţi-mă, v-aş spune că trebuie să ne apucăm de treabă. N-avem nici o clipă de pierdut.

ELEVA: Cum să nu, domnule, vreau din tot sufletul. Ba chiar vă rog.

PROFESORUL: Atunci îmi permit să vă invit să luaţi loc... aici... Iar dumneavoastră, domnişoară, dacă n-aveţi nimic împotrivă, îmi daţi voie să mă aşez în faţa dumneavoastră?

ELEVA: Sigur, domnule. Vă rog.

PROFESORUL: Mulţumesc, domnişoară. (Se aşează faţă în faţă, la masă, cu profilul spre public.) Buuun. V-aţi adus cărţile şi caietele?

ELEVA, scoţând cărţi şi caiete din servietă: Da, domnule, bineînţeles, am la mine tot ce-mi trebuie.

PROFESORUL: Perfect, domnişoară. Perfect. Atunci, dacă nu vă supăraţi... putem începe?

ELEVA: Da, domnule, vă stau la dispoziţie, domnule.

PROFESORUL: La dispoziţia mea?... (Lucire în priviri, repede stinsă, un gest, pe care-l reprimă.) Vai, domnişoară, dar eu vă stau la dispoziţie. Nu sunt decât servitorul dumneavoastră.

ELEVA: Oh, domnule...

PROFESORUL: Dacă n-aveţi nimic împotrivă... atunci... vom... vom... voi... voi începe cu o scurtă examinare a cunoştinţelor dumneavoastră trecute şi prezente, ca să vedem ce-avem de făcut în continuare... Bun. Cum staţi cu percepţia pluralităţii?

ELEVA: E cam vagă... confuză.

PROFESORUL: Bun. Ia să vedem noi... 
 

Îşi freacă mâinile. Intră Menajera, ceea ce pare să-l irite pe Profesor; se duce la bufet, caută ceva acolo, întârzie. 
 

PROFESORUL: Haideţi, domnişoară, să facem puţină aritmetică, dacă n-aveţi nimic împotrivă...

ELEVA: Da' de unde, domnule, asta e tot ce-mi doresc.

PROFESORUL: E-o ştiinţă destul de recentă, domnişoară, o ştiinţă modernă; la drept vorbind, e mai curând o metodă decât o ştiinţă... Şi în acelaşi timp o terapie. (Menajerei:) Mărie, ai terminat?

MENAJERA: Da, domnule, am găsit farfuria. Am plecat...

PROFESORUL: Grăbeşte-te. Ocupă-te, te rog, de bucătăria dumitale.

MENAJERA: Gata, domnule, mă duc. (Se preface că iese.) Nu vă supăraţi, domnule, da' fiţi atent să nu vă ieşiţi din fire.

PROFESORUL: Eşti ridicolă, Mărie, nu-ţi dai seama ? îţi faci griji aiurea.

MENAJERA: Vorba vine!

PROFESORUL: Te rog să încetezi cu insinuările. Ştiu foarte bine cum să mă port. Am totuşi o vâr-stă...

MENAJERA: Tocmai, domnule. Ar fi mai bine să nu intraţi direct în aritmetică cu domnişoara. Aritmetica oboseşte, enervează.

PROFESORUL: La vârsta mea nu-i cazul. Şi la urma urmei, ce te priveşte? E meseria mea şi îmi cunosc bine meseria. N-ai ce căuta aici.

MENAJERA: Bine, domnule. Să nu ziceţi pe urmă că nu v-am spus.

PROFESORUL: Mărie, n-am nevoie de sfaturile dumitale.

MENAJERA: Cum doriţi, domnule. (Iese.)

PROFESORUL: Scuzaţi-mă, domnişoară, pentru întreruperea asta ridicolă. Iertaţi-o şi pe femeia asta ... Mereu se teme să nu obosesc. îşi face griji pentru sănătatea mea.

ELEVA: Oh, dar n-aveţi de ce să vă scuzaţi, domnule. Asta e o probă de devotament. Ţine la dumneavoastră din tot sufletul. Nu găsiţi servitori devotaţi pe toate drumurile.

PROFESORUL: Exagerează. E-o teamă stupidă. Haideţi să ne întoarcem la oile noastre aritmetice.

ELEVA: Vă urmăresc, domnule.

PROFESORUL:, spiritual: Rămânând totuşi pe scaun!

ELEVA, apreciind vorba de duh: La fel ca dumneavoastră, domnule.

PROFESORUL: Buuun. Ia să aritmetizăm noi puţin.

ELEVA: Cu dragă inimă, domnule.

PROFESORUL: V-ar supăra dacă mi-aţi spune...

ELEVA: Deloc, domnule, daţi-i drumul.

PROFESORUL: Cât fac unu şi cu unu?

ELEVA: Unu şi cu unu fac doi.

PROFESORUL, uimit de cunoştinţele Elevei: Oh, dar e foarte bine. Am impresia că aţi ajuns departe cu studiile dumneavoastră. Doctoratul total o să fie floare la ureche, domnişoară.

ELEVA: Ce bucurie s-aud asta, mai ales c-o spuneţi dumneavoastră!

PROFESORUL: Haideţi să mergem mai departe: cât fac doi şi cu unu?

ELEVA: Trei.

PROFESORUL: Trei şi cu unu?

ELEVA: Patru.

PROFESORUL: Patru şi cu unu?

ELEVA: Cinci.

PROFESORUL: Cinci şi cu unu?

ELEVA: Şase.

PROFESORUL: Şase şi cu unu?

ELEVA: Şapte.'

PROFESORUL: Şapte şi cu unu?

ELEVA: Opt.

PROFESORUL: Şapte şi cu unu?

ELEVA: Opt... bis.

PROFESORUL: Foarte bun răspuns. Şapte şi cu unu?

ELEVA: Opt terţ.

PROFESORUL: Perfect. Excelent. Şapte şi cu unu?

ELEVA: Opt quart. Şi uneori nouă.

PROFESORUL: Formidabil. Sunteţi formidabilă. Sunteţi extraordinară. Vă felicit din toată inima, domnişoară. N-are rost să continuăm. La adunare, sunteţi magistrală. Haideţi să vedem cum staţi cu scăderea. Spuneţi-mi doar, dacă nu vă simţiţi cumva epuizată, cât fac patru minus trei?

ELEVA: Patru minus trei?... Patru minus trei?

PROFESORUL: Da. Vreau să spun: extrageţi trei din patru.

ELEVA: Fac... şapte?

PROFESORUL: Iertaţi-mă, dar mă simt obligat să vă contrazic. Patru minus trei nu fac şapte. E o confuzie: patru plus trei fac şapte, patru minus trei nu fac şapte... Nu mai suntem la adunare, acum trebuie să scădeţi...

ELEVA, se străduieşte să înţeleagă: Da... da.

PROFESORUL: Patru minus trei fac... Cât? Cât?

ELEVA: Patru?

PROFESORUL: Nu, domnişoară, nu e bine.

ELEVA: Atunci, trei.

PROFESORUL: Nici, domnişoară... Iertaţi-mă că trebuie să vă spun... Nu fac atât... iertaţi-mă.

ELEVA: Patru minus trei... Patru minus trei... Patru minus trei?... Doar n-o fi făcând zece?

PROFESORUL: în nici un caz, domnişoară. Dar nu trebuie să ghiciţi, trebuie să raţionaţi. Haideţi să încercăm să deducem împreună. Vreţi să număraţi?

ELEVA: Da, domnule. Unu..., doi..., ăă...

PROFESORUL: Ştiţi să număraţi bine? Până la cât ştiţi să număraţi?

ELEVA: Pot să număr... la infinit.

PROFESORUL: Asta nu se poate, domnişoară.

ELEVA: Atunci, până la şaisprezece, să zicem.

PROFESORUL: Ajunge. Trebuie să ştim unde să ne oprim. Număraţi, vă rog, număraţi.

ELEVA: Unu..., doi..., pe urmă după doi vine trei..., patru...

PROFESORUL: Staţi, domnişoară. Care număr e mai mare? Trei sau patru?

ELEVA: Ăă... trei sau patru? Care e mai mare! Mai mare decât trei sau decât patru? în ce sens mai

mare?

PROFESORUL: Există numere mai mici şi numere mai mari. în numerele mai mari sunt mai multe unităţi decât în cele mici...

ELEVA: ... Decât în numerele mai mici?

PROFESORUL: ... în afară de cazul în care cele mici au unităţi mai mici. Dacă sunt mici de tot, s-ar putea să fie mai multe unităţi în numerele mici decât în cele mari... dacă e vorba de alte unităţi... ELEVA: în cazul ăsta, numerele mici pot fi mai mari decât numerele mari?

PROFESORUL: S-o lăsăm baltă. Dac-o luăm aşa, cine ştie unde ajungem... Reţineţi numai că nu există doar numere... există şi mărimi, sume, există grupuri, există grămezi, grămezi de lucruri: de prune, de vagoane, de gâşte, de sâmburi şi aşa mai departe. Ca să fie mai simplu, să presupunem că n-avem decât numere egale, atunci cele mai mari vor fi cele care vor avea mai multe unităţi egale.

ELEVA: Cel care va avea mai multe unităţi va fi cel mai mare? Aha, am înţeles, domnule, dumneavoastră identificaţi calitatea cu cantitatea.

PROFESORUL: E prea abstract, domnişoară, prea abstract. Nu trebuie să vă preocupe asta. Haideţi să luăm exemplul nostru şi să judecăm pe acest caz concret. Să lăsăm concluziile generale pentru mai târziu. Avem numărul patru şi numărul trei, fiecare cu un număr egal de unităţi; care număr va fi mai mare, numărul mai mic sau numărul mai mare?

ELEVA: Iertaţi-mă, domnule... Ce înţelegeţi prin numărul mai mare? Cel care e mai puţin mic decât celălalt?

PROFESORUL: Exact, domnişoară, perfect. M-aţi înţeles foarte bine.

ELEVA: Atunci, e patru.

PROFESORUL: Cum e patru? Mai mare sau mai mic decât trei?

ELEVA: Mai mic... nu, mai mare.

PROFESORUL: Excelent răspuns. Câte unităţi aveţi între trei şi patru?... sau între patru şi trei, cum preferaţi?

ELEVA: Nu există unităţi, domnule, între trei şi patru. Patru vine imediat după trei. Nu există absolut nimic între trei şi patru!

PROFESORUL: Nu, nu m-am făcut înţeles. E fără îndoială vina mea. N-am fost destul de clar.

ELEVA: Nu, domnule, e vina mea.

PROFESORUL: Uite: aveţi aici trei chibrituri. Şi cu încă unul, fac patru. Priviţi cu atenţie, aveţi patru, iau unul, câte rămân? 
 

Chibriturile nu se văd, la fel ca toate obiectele despre care se vorbeşte; Profesorul se va ridica de la masă, va scrie pe o tablă  inexistentă, cu o cretă inexistentă  etc. 
 

ELEVA: Cinci. Dacă trei şi cu unu fac patru, patru şi cu unu fac cinci.

PROFESORUL: Nu e bine. Nu e deloc bine. Aveţi mereu tendinţa să adunaţi. Trebuie să şi scădeţi.

Nu trebuie doar să integraţi. Mai trebuie să şi dezintegraţi. Asta-i viaţa. Asta e filozofia. Asta e ştiinţa. Ăsta e progresul, civilizaţia.

ELEVA: Da, domnule.

PROFESORUL: Să ne întoarcem la chibriturile noastre. Care va să zică, am patru. Uitaţi, sunt exact patru. Iau unul, mai rămân doar...

ELEVA: Nu ştiu, domnule.

PROFESORUL: Nu se poate, gândiţi-vă. Recunosc că nu e uşor. Dar sunteţi destul de cultivată ca să faceţi un efort intelectual şi să-nţelegeţi. Prin urmare?

ELEVA: Nu pot, domnule. Nu ştiu.

PROFESORUL: Haideţi să luăm exemple mai simple. Dacă aţi avea două nasuri, iar eu v-aş smulge unul... cu câte nasuri aţi rămâne?

ELEVA: Cu nici unul.

PROFESORUL: Cum cu nici unul?

ELEVA: Păi da, de-aia am un nas, fiindcă nu mi-aţi smuls nici unul. Dacă-l smulgeaţi, nu-l mai aveam.

PROFESORUL: N-aţi înţeles exemplul meu. Să presupunem că nu aveţi decât o singură ureche.

ELEVA: Da, şi?

PROFESORUL: Vă mai pun una, câte o s-aveţi?

ELEVA: Două.

PROFESORUL: Buuun. Vă mai pun încă una. Câte o s-aveţi?

ELEVA: Trei urechi.

PROFESORUL: Iau una... Vă rămân... câte urechi?

ELEVA: Două.

PROFESORUL: Buuun. Mai iau una, câte vă rămân?

ELEVA: Două.

PROFESORUL: Nu. Aveţi două, iau una, vă mănânc una, câte rămân?

ELEVA: Două.

PROFESORUL: Vă mănânc una... una.

ELEVA: Două.

PROFESORUL: Una.

ELEVA: Două.

PROFESORUL: Una!

ELEVA: Două!

PROFESORUL: Una!!!

ELEVA: Două!!!

PROFESORUL: Una!!!

ELEVA: Două!!!

PROFESORUL: Una!!!

ELEVA: Două!!!

PROFESORUL: Nu. Nu. Nu-i bine. Exemplul nu e... nu e concludent. Ascultaţi-mă.

ELEVA: Vă ascult, domnule.

PROFESORUL: Aveţi... aveţi... aveţi...

ELEVA: Zece degete!...

PROFESORUL: Dacă vreţi. Perfect. Buuun. Prin urmare aveţi zece degete.

ELEVA: Da, domnule.

PROFESORUL: Atunci, câte aţi avea, dacă aţi avea cinci?

ELEVA: Zece, domnule.

PROFESORUL: Nu-i bine!

ELEVA: Ba da, domnule.

PROFESORUL: Eu vă spun că nu!

ELEVA: Păi, adineauri mi-aţi zis că am zece...

PROFESORUL: Dar v-am spus, imediat după aia, şi că aveţi cinci!

ELEVA: Nu am cinci, am zece!

PROFESORUL: Haideţi s-o luăm altfel... Să ne oprim la numerele de la unu la cinci, pentru scădere... O clipă, domnişoară, o să vedeţi imediat. Vă ajut eu să înţelegeţi. (Profesorul se apucă să scrie pe o tablă imaginară. Apropie tabla de Elevă, care se întoarce să privească.) Uitaţi, domnişoară... (Se preface că desenează un beţişor pe tablă; se preface că scrie deasupra cifra 1; apoi două beţişoare, sub care face cifra 2, apoi trei beţişoare şi dedesubt cifra 3, apoi patru sub care face cifra 4.) Vedeţi...

ELEVA: Da, domnule.

PROFESORUL: Sunt beţişoare, domnişoară, be-ţi-şoa-re. Aici e un beţişor, acolo sunt două beţişoare; dincolo trei beţişoare, pe urmă patru beţişoare, pe urmă cinci beţişoare. Un beţişor, două beţişoare, trei beţişoare, patru şi cinci beţişoare, toate astea sunt numere. Când numărăm beţişoarele, fiecare beţişor e o unitate, domnişoară... Ce-am spus acuma?

ELEVA: „O unitate, domnişoară! Ce-am spus acuma?"

PROFESORUL: Sau cifre! Sau numere! Unu, doi, trei, patru, cinci sunt elemente ale numărării, domnişoară.

ELEVA, ezitantă: Da, domnule. Elemente, cifre, care sunt beţişoare, unităţi şi numere...

PROFESORUL: Şi una, şi alta... De fapt, ăsta-i tot secretul aritmeticii.

ELEVA: Da, domnule. Bine, domnule. Mulţumesc, domnule.

PROFESORUL: Atunci vă rog să număraţi folosind aceste elemente... adunaţi şi scădeţi...

ELEVA, ca pentru a-şi întipări în memorie: Beţişoarele sunt care va să zică cifre şi numerele, unităţi?

PROFESORUL: Hm... dacă vreţi. Şi mai departe?

ELEVA: Se pot scădea două unităţi din trei unităţi, dar se pot oare scădea doi de doi din trei de trei? Şi două cifre din patru numere? Şi trei numere dintr-o unitate?

PROFESORUL: Nu, domnişoară.

ELEVA: De ce, domnule?

PROFESORUL: De aia, domnişoară.

ELEVA: De care aia, domnule? Din moment ce unele sunt chiar celelalte?

PROFESORUL: Asta e, domnişoară. E un lucru care nu se explică. Se înţelege printr-un raţionament matematic interior. Ori îl ai ori nu-l ai.

ELEVA: Asta e.

PROFESORUL: Uitaţi ce, domnişoară, dacă nu reuşiţi să înţelegeţi în profunzime aceste principii, aceste arhetipuri aritmetice, n-o să ajungeţi niciodată să faceţi corect munca unui politehnist. Şi cu atât mai puţin să ocupaţi o catedră la Politehnică... sau la grădiniţa de înalte studii. Recunosc că nu-i uşor, e foarte, foarte abstract... bineînţeles... dar cum să reuşeşti, domnişoară, fără să aprofundezi noţiunile elementare, să calculezi mental cât fac — şi asta e un fleac pentru orice inginer de nivel mediu, domnişoară — cât fac, de pildă, trei miliarde şapte sute cincizeci şi cinci de milioane nouă sute nouăzeci şi opt de mii două sute cincizeci şi unu înmulţit cu cinci miliarde o sută şaizeci şi două de milioane trei sute trei mii cinci sute opt?

ELEVA, foarte repede: Fac nouăsprezece cvintilioane, trei sute nouăzeci de catralioane două trilioane opt sute patruzeci şi patru de miliarde, două sute nouăsprezece milioane o sută şaizeci şi patru de mii cinci sute opt...

PROFESORUL, uimit: Nu. Nu cred. Trebuie să facă nouăsprezece cvintilioane, trei sute nouăzeci de catralioane două trilioane opt sute patruzeci şi patru de miliarde două sute nouăsprezece milioane o sută şaizeci şi patru de mii cinci sute nouă...

ELEVA: Nu... cinci sute opt...

PROFESORUL, din ce în ce mai uimit, calculează mental: Da... Aveţi dreptate... rezultatul e corect... (bâiguie ininteligibil)... cvintilioane, catralioane, trilioane, miliarde, milioane... (Distinct:) O sută şaizeci şi patru de mii cinci sute opt... (Stupefiat:) Dar cum aţi ajuns la rezultat, dacă nu cunoaşteţi principiile raţionamentului aritmetic?

ELEVA: Simplu. Neputând să mă bazez pe raţionamentul meu, am învăţat pe dinafară toate rezultatele posibile ale tuturor înmulţirilor posibile.

PROFESORUL: Formidabil... Totuşi, daţi-mi voie să vă spun, domnişoară, că nu sunt deloc mulţumit şi n-o să vă felicit: în matematică, şi în aritmetică mai ales, ceea ce intră în calcul — fiindcă aritmetica ne obligă întotdeauna să calculăm — ceea ce intră în calcul, zic, e mai presus de toate înţelegerea... Rezultatul trebuia să-l obţineţi printr-un raţionament matematic, inductiv şi deductiv în acelaşi timp — cum se obţine orice rezultat. Matematica e duşmanul de moarte al memoriei, care de altfel e admirabilă, dar aritmeticeşte vorbind, e o calamitate!... Aşa că nu sunt mulţumit... nu merge, nu merge deloc...

ELEVA, dezolată: Nu, domnule.

PROFESORUL: Haideţi să lăsăm asta deocamdată. Să trecem la alt gen de exerciţiu...

ELEVA: Da, domnule.

MENAJERA, intrând: Hm, hm, Domnule...

PROFESORUL, care nu aude: Păcat, domnişoară, că sîn-teţi în urmă cu maternaticile speciale...

MENAJERA, trăgându-l de mânecă: Domnule! Domnule!

PROFESORUL: Mi-e teamă că n-o să vă puteţi prezenta la concurs pentru doctoratul total...

ELEVA: Vai, ce rău îmi pare, domnule!

PROFESORUL: Măcar dacă aţi... (Menajerei:) Lasă-mă în pace, Mărie... Ce naiba te-a apucat? Ce te bagi? Treci la bucătărie! La cratiţă! Hai! Hai! (Elevei:) Am să încerc să vă pregătesc măcar pentru doctoratul parţial...

MENAJERA: Domnule! Domnule! (îl trage de mânecă.)

PROFESORUL, Menajerei: Ia mâna de pe mine! Ia mâ-na! Ce-nseamnă asta?... (Elevei:) Dacă vreţi într-adevăr să vă prezentaţi la doctoratul parţial, trebuie să învăţăm...

ELEVA: Da, domnule.

PROFESORUL: ... elementele lingvisticii şi ale filologiei comparate...

MENAJERA: Nu, domnule, nu!... Asta nu!...

PROFESORUL: Mărie, ai luat-o razna!

MENAJERA: Domnule, în nici un caz filologia, filologia duce la bucluc...

ELEVA, uimită: La bucluc? (Zâmbind, cam prostuţă:) Cum vine asta!

PROFESORUL, Menajerei: Asta-i prea de tot! Ieşi afară!

MENAJERA: Bine, domnule, bine. Da' să nu ziceţi că nu v-am prevenit! Filologia duce la bucluc!

PROFESORUL: Mărie, sunt major!

ELEVA: Aveţi dreptate, domnule.

MENAJERA: Cum doriţi! (Iese.)

PROFESORUL: Să mergem mai departe, domnişoară.

ELEVA: Bine, domnule.

PROFESORUL: Vă rog deci să ascultaţi cu cea mai mare atenţie cursul pregătit de mine...

ELEVA: Ascult, domnule.

PROFESORUL: ... Prin care puteţi stăpâni, în numai cincisprezece minute, principiile fundamentale ale filologiei lingvistice şi comparate a limbilor neo-spaniole.

ELEVA: Oh, domnule! (Bate din palme.)

PROFESORUL, autoritar: Linişte! Ce-nseamnă asta?

ELEVA: Iertaţi-mă, domnule. (îşi pune încet mâinile înapoi pe masă.)

PROFESORUL: Linişte! (Se ridică, se plimbă prin cameră, cu mâinile la spate; din când în când se opreşte în mijlocul încăperii sau lângă Elevă şi îşi întăreşte spusele cu un gest al mâinii; perorează, fără să exagereze prea mult; Eleva îl urmăreşte cu privirea şi uneori o face cu greu, fiindcă trebuie să întoarcă mult capul; o dată sau de două ori cel mult, se întoarce complet.) Prin urmare, domnişoară, spaniola este limba-mamă din care au purces toate limbile neo-spaniole, între care spaniola, latina, italiana, franceza, portugheza, româna, sarda sau sardanapala, spaniola şi neo-spaniola — ba chiar şi, în anumite privinţe, limba turcă, mai apropiată totuşi de greacă, lucru absolut logic, din moment ce Turcia se învecinează cu Grecia, iar Grecia e mai aproape de Turcia decât stăm noi doi acum: aveţi aici încă o ilustrare a unei legi lingvistice extrem de importante, după care geografia şi filologia sunt surori gemene... Puteţi lua notiţe, domnişoară.

ELEVA, cu voce stinsă: Bine, domnule.

PROFESORUL: Ceea ce deosebeşte limbile neo-spaniole între ele şi dialectele lor de alte grupuri lingvistice, cum ar fi grupul limbilor austriece şi neo-austriece sau habsburgice, ca şi de grupările esperantistă, helvetică, monegască, schwitzeră, andorriană, bască, şapcă, precum şi de grupurile de limbi diplomatice şi tehnice — ceea ce le deosebeşte, spun, este asemănarea lor izbitoare, care le face, de altfel, şi greu de deosebit una de alta — adică limbile neo-spaniole între ele, domnişoară, pe care reuşim totuşi să le deosebim graţie caracteristicilor lor distinctive, dovezi absolut incontestabile ale extraordinarei asemănări care face incontestabilă originea lor comună şi care în acelaşi timp le diferenţiază profund — prin menţinerea trăsăturilor distinctive despre care tocmai am vorbit.

ELEVA: Oooh! Daaaa, domnule!

PROFESORUL: Dar să nu ne pierdem în generalităţi...

ELEVA, fascinată, cu regret: Vai, domnule...

PROFESORUL: S-ar zice că vă interesează. Foarte bine, foarte bine.

ELEVA: Oh, da, domnule.

PROFESORUL: Nici o grijă, domnişoară. Revenim asupra lor mai târziu... sau poate nu mai revenim deloc. Cine ştie?

ELEVA, încântată totuşi: Oh, da, domnule.

PROFESORUL: Află, domnişoară, că orice limbă, să ştii şi să ţii minte asta ţină în ceasul morţii...

ELEVA: Oh! Da, domnule, până în ceasul morţii... Da, domnule...

PROFESORUL: ... şi ăsta e un alt principiu fundamental, domnişoară, orice limbă nu e în fond decât un limbaj, de unde rezultă în mod necesar că e alcătuită din sunete, sau...

ELEVA: Foneme...

PROFESORUL: Exact asta vroiam să spun. Te poftesc să nu-mi faci paradă de cunoştinţe. Ascultă, mai bine.

ELEVA: Ascult, domnule. Da, domnule.

PROFESORUL: Sunetele, domnişoară, trebuie să fie prinse de aripi în zbor, ca să nu cadă în urechile surzilor. Prin urmare, când te hotărăşti să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul şi bărbia, să te înalţi pe vârfuri, uite-aşa, uite...

ELEVA: Da, domnule.

PROFESORUL: Taci din gură! Stai pe scaun şi nu mă-ntrerupe... Să emiţi, spuneam, sunetele foarte sus şi cu toată forţa plămânilor combinată cu cea a corzilor vocale. Uite-aşa: „papilă", „evrika", „Trafalgar", „papi, papa". în felul ăsta, sunetele, pline de-un aer cald mai uşor decât aerul înconjurător, vor pluti, vor pluti fără riscul de a cădea în urechile surzilor, care sunt adevăratele abisuri, adevăratele morminte ale sonorităţilor. Dacă emiţi mai multe sunete cu viteză accelerată, ele se vor agăţa automat unul de altul, alcătuind astfel silabe, cuvinte, ba chiar şi fraze, adică grupări mai mult sau mai puţin întinse, ansambluri pur iraţionale de sunete, lipsite de orice sens, dar tocmai de aceea capabile să se menţină fără riscuri la mare altitudine în aer. De căzut, cad doar cuvintele încărcate de sens, îngreunate de înţelesul lor, cuvinte care sfârşesc întotdeauna prin a pieri, prăbuşindu-se...

ELEVA: ... în urechile surzilor.

PROFESORUL: Aşa e, dar nu mai întrerupe... şi în cea mai cumplită confuzie... Sau se sparg ca nişte baloane. Prin urmare, domnişoară... (Eleva capătă brusc o expresie suferindă) S-a-ntâmplat ceva?

ELEVA: Mă dor dinţii, domnule.

PROFESORUL: Nu contează. N-o să ne oprim pentru atâta lucru. Să mergem mai departe...

ELEVA, care pare să sufere din ce în ce mai mult: Bine, domnule.

PROFESORUL: Şi dacă tot am ajuns aici, îţi atrag atenţia asupra consoanelor care se transformă atunci când se ciocnesc între ele. în asemenea cazuri, f devine v, d devine t, g devine c şi vice-versa... uite-aşa: „vas de lut", „coş de rufe", „peşte în vin", „era nouă", „uite noaptea".

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe.

ELEVA: Bine.

PROFESORUL: Pe scurt: ca să înveţi să pronunţi, e nevoie de ani întregi. Graţie ştiinţei, totul devine posibil în numai câteva minute. Ca să scoţi pe gură cuvinte, sunete şi tot ce-ţi mai trece prin minte, reţine că trebuie să dai afară tot aerul din plămâni, fără nici o milă, pentru a-l lăsa apoi să se strecoare delicat, mângâind uşor corzile vocale, care, dintr-o dată, ca harfele sau ca frunzişul în bătaia vântului, freamătă, vibrează, vibrează sau graseiază, sau şuieră sau foşnesc, sau fluieră, fluieră, punând totul în mişcare: omuşorul, limba, cerul gurii, dinţii...

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: ... buzele... Şi în cele din urmă, cuvintele ies pe nas, pe gură, pe urechi, prin pori, târând după ele toate organele pe care le-am pomenit, smulgându-le din rădăcină, într-un zbor impetuos, majestuos, care nu e în fond decât ceea ce impropriu numim voce, modulându-se în cântec sau transformându-se într-un teribil uragan simfonic însoţit de un întreg cortegiu... jerbe de flori de toate culorile, artificii sonore: labiale, dentale, ocluzive, palatale şi altele, când mângâietoare, când amare sau violente.

ELEVA: Aşa e, domnule, mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe, mai departe. Revenind la limbile neo-spaniole, ele sunt atât de strâns înrudite, încât pot fi considerate pe drept cuvânt verişoare primare. De altfel, au aceeaşi mamă: spaniola, adică o spanioloaică. Iată de ce este atât de greu să le deosebeşti una de alta. Iată de ce e atât de util să pronunţăm corect, să evităm defectele de pronunţie. Pronunţia face, ea singură, cât un întreg limbaj. O pronunţie greşită ne poate juca feste. în legătură cu asta, dă-mi voie să-ţi împărtăşesc, în paranteză, o amintire personală. (Uşoară destindere, Profesorul se lasă o clipă în voia amintirilor; chipul i se înduioşează; dar se stăpâneşte repede.) Eram foarte tânăr, aproape un copil. îmi satisfăceam stagiul militar. La regiment, aveam un camarad, viconte, cu un defect de pronunţie destul de grav: nu putea pronunţa litera f. în loc de f, spunea f. Astfel, în loc de: „fântână, n-am să beau din apa ta", spunea: „fântână, n-am să beau din apa ta". Pronunţa „fată" în loc de „fată", „Felix" în loc de „Felix", „fasole" în loc de „fasole", „fă-te-ncoace" în loc de „fă-te-ncoace", „farsă" în loc de „farsă", „fifi", „fon", „fafa" în loc de „fifi", „fon", „fafa"; „Filip" în loc de „Filip"; „fictorie" în loc de „fictorie"; „februarie" în loc de „februarie"; „martie-aprilie" în loc de „martie-aprilie"; „Gerard de Nerval" în loc de „Gerard de Nerval"; „Mirabeau" în loc de „Mirabeau", „etc." în loc de „etc", şi aşa mai departe „etc." în loc de „etc." şi aşa mai departe etc. Noroc că avea o grămadă de pălării, sub care măcar îşi putea ascunde atât de bine defectul, încât nici nu-ţi dădeai seama.

ELEVA: Bine, bine. Mă dor dinţii.

PROFESORUL, schimbînd brusc tonul, cu o voce aspră: Mai departe. Hai să stabilim mai întâi asemănările, ca să putem pe urmă identifica mai bine deosebirile dintre aceste limbi. Profanii sunt absolut incapabili să simtă diferenţele. Astfel, în toate aceste limbi, toate cuvintele...

ELEVA: Ah da?... Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe... sunt întotdeauna aceleaşi, la fel şi toate desinenţele, toate prefixele, toate sufixele, toate rădăcinile...

ELEVA: Rădăcinile cuvintelor sunt pătrate?

PROFESORUL: Pătrate sau cubice. De la caz la caz.

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe. Uite, îţi dau un exemplu pur ilustrativ: ia cuvântul „frunte"...

ELEVA: Cu ce să-l iau?

PROFESORUL: Cu ce vrei, numai ia-l, şi mai ales nu mă-ntrerupe.

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe... Am spus: mai departe. Ia cuvântul „frunte". L-ai luat?

ELEVA: Da, da. L-am luat. Dinţii mei, ah, dinţii mei...

PROFESORUL: Cuvântul „frunte" este rădăcina cu-vântului „frontispiciu". Ca şi a lui „sfruntat". „Ispiciu" este sufix, „s" este prefix. Se numesc aşa fiindcă nu se schimbă. Nu vor şi pace.

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe. Hai, repede. Prefixele astea sunt de origine spaniolă, sper că ţi-ai dat seama?

ELEVA: Vai, ce mă dor dinţii!

PROFESORUL: Mai departe. Ai observat, sper, şi că ele nu se schimbă în limba noastră. Ei bine, domnişoară, află că nimic nu le poate convinge să se schimbe nici în latină, nici în italiană, nici în portugheză, nici în sardanapală sau în sardanapali, nici în română, nici în neo-spaniolă, nici în spaniolă, şi nici măcar în orientală: „frunte", „frontispiciu", „sfruntat", exact acelaşi cuvânt, întotdeauna cu aceeaşi rădăcină, acelaşi sufix, acelaşi prefix, în toate limbile pomenite. Acelaşi lucru se-ntâmplă cu toate cuvintele.

ELEVA: în toate limbile cuvintele astea înseamnă acelaşi lucru? Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Absolut. Păi cum altfel? în orice caz, avem întotdeauna exact aceeaşi semnificaţie, aceeaşi formă, aceeaşi structură sonoră, nu numai pentru acest cuvânt, dar şi pentru toate cuvintele imaginabile, în toate limbile. Fiindcă una şi aceeaşi noţiune se exprimă printr-unul şi acelaşi cuvânt, unul singur, şi prin sinonimele lui, în toate ţările. Lasă naibii dinţii.

ELEVA: Mă dor dinţii. Da, da, da.

PROFESORUL: Bine-bine, mai departe. Mai departe, se aude?... Cum spui, de pildă, în limba noastră: „Trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic."

ELEVA: Mă dor, mă dooor, mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mai departe, mai departe, răspunde la-ntrebare!

ELEVA: în limba noastră?

PROFESORUL: în limba noastră.

ELEVA: Ăă... să spun în limba noastră: „Trandafirii bunicii mele sunt..."

PROFESORUL: „La fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic"...

ELEVA: Păi, în limba noastră se spune, cred, „Trandafirii ..." — cum se spune „bunică" în limba noastră?

PROFESORUL: în limba noastră? „Bunică".

ELEVA: „Trandafirii bunicii mele sunt la fel de... galbeni" — se spune în limba noastră „galbeni"? PROFESORUL: Evident!

ELEVA: „Sunt la fel de galbeni ca bunicul meu când se înfuria."

PROFESORUL: Nu... „care era a..."

ELEVA: „ ...siatic"... Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Corect!

ELEVA: Mă dor...

PROFESORUL: .. .Dinţii... ei şi, asta e... Mai departe! Acum, tradu aceeaşi frază în spaniolă şi pe urmă în neo-spaniolă...

ELEVA: în spaniolă... ar fi: „Trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic."

PROFESORUL: Nu. E greşit.

ELEVA: Iar în neo-spaniolă: „Trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic."

PROFESORUL: E greşit. E greşit. E greşit. Ai făcut pe dos, ai luat spaniola drept neo-spaniolă, şi neospaniola drept spaniolă... Nu... nu... invers...

ELEVA: Mă dor dinţii. V-aţi încurcat.

PROFESORUL: Tu m-ai zăpăcit. Fii atentă şi ia notiţe. Îţi spun fraza în spaniolă, pe urmă în neo-spaniolă şi la sfârşit în latină. Repetă după mine. Fii atentă că sunt mari asemănări. Sunt asemănări identice. Ascultă, urmăreşte-mă cu toată atenţia...

ELEVA: Doar...

PROFESORUL: ... dinţii.

ELEVA: Mai departe... Au!

PROFESORUL: ... în spaniolă: „Trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic"; în latină: „Trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic." Simţi diferenţele? Tradu acum în... româneşte.

ELEVA: Ăă...Cum se spune „trandafiri" pe româneşte?

PROFESORUL: „Trandafiri", cum altfel.

ELEVA: Nu cumva se spune „trandafiri"? Ah, ce mă dor dinţii...

PROFESORUL: Nu, nici vorbă, fiindcă „trandafiri" e traducerea în orientală a cuvântului nostru „trandafiri" în spaniolă „trandafiri", pricepi? în sardanapali „trandafiri"...

ELEVA: Iertaţi-mă, domnule, dar... Vai, ce mă dor dinţii... nu văd diferenţa.

PROFESORUL: Dar e foarte simplu! Foarte simplu! Cu condiţia să ai ceva experienţă, o experienţă tehnică şi o practică a acestor limbi diferite, atât de diferite în ciuda faptului că nu prezintă decât caracteristici absolut identice. Am să încerc să-ţi dau un indiciu...

ELEVA: Dinţii...

PROFESORUL: Ceea ce deosebeşte aceste limbi nu sunt nici cuvintele, care sunt absolut aceleaşi, nici structura frazei, care e peste tot aceeaşi, nici intonaţia, care nu prezintă nici o diferenţă, şi nici

ritmul vorbirii... Ceea ce le deosebeşte... mă asculţi?

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Mă asculţi, domnişoară? Aaa... păi, să ştii că ne supărăm!

ELEVA: Mi-aţi făcut capul calendar, domnule! Mă dor dinţii.

PROFESORUL: La dracu' cu coadă cu tot! Te poftesc să m-asculţi!

ELEVA: Bine... bine... daţi-i drumul.

PROFESORUL: Ceea ce le deosebeşte unele de altele, pe de o parte, şi de spaniolă, de mama lor spanioloaica, pe de altă parte... e...

ELEVA, strâmbându-se: Ce e?

PROFESORUL: E-un lucru inefabil. Un inefabil pe care n-ajungi să-l simţi decât după foarte multă vreme, cu mare greutate şi după o lungă experienţă ...

ELEVA: Zău?

PROFESORUL: Da, domnişoară. Nu pot să-ţi dau nici o regulă. Aici îţi trebuie fler. Fler şi-atâta tot. Dar pentru asta trebuie să studiezi, să studiezi şi iar să studiezi.

ELEVA: Au, dinţii!

PROFESORUL: Există totuşi câteva cazuri concrete în care cuvintele diferă de la o limbă la alta... dar nu ne putem baza pe asta, fiindcă asemenea cazuri sunt, ca să zic aşa, excepţii.

ELEVA: Chiar aşa?... Vai, domnule, mă dor dinţii.

PROFESORUL: Nu mă-ntrerupe! Nu mă scoate din sărite că nu ştiu ce fac! Ce spuneam deci?... Ah, da, cazurile excepţionale, adică uşor de deosebit... sau simplu de deosebit... sau comod... dacă preferi ... repet: „dacă preferi", fiindcă văd că nu mă mai asculţi...

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Repet: în anumite expresii, de uz curent, anumite cuvinte diferă total de la o limbă la alta, aşa încât limba folosită este, în acest caz, mult mai uşor de identificat. Un exemplu: expresia neo-spaniolă celebră la Madrid: „Patria mea este neo-Spania", devine în italiană: „Patria mea este..."

ELEVA: „Neo-Spania."

PROFESORUL: Nu! „Patria mea este Italia." Spune-mi deci, prin simplă deducţie, cum se zice pe franţuzeşte „Italia"?

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: E foarte simplu: pentru cuvântul „Italia", avem în franţuzeşte cuvântul „Franţa", care e traducerea lui exactă. Deci: „Patria mea este Franţa." Iar „Franţa" în orientală e: „Orient"! Deci: „Patria mea este Orientul." Iar „Orient" în portugheză e: „Portugalia"! Expresia orientală: „Patria mea este Orientul" se traduce deci în portugheză: „Patria mea este Portugalia"! Şi aşa mai departe...

ELEVA: Am înţeles! Am înţeles! Door...

PROFESORUL: Dinţii! Ah, dinţii ăştia!... Las' că ţi-i smulg eu! Alt exemplu: cuvântul „capitală"; „capitala" îmbracă, în funcţie de limba în care vorbim, un înţeles diferit. Adică, atunci când un spaniol zice: „Eu locuiesc în capitală", cuvântul „capitală" n-are deloc acelaşi sens ca pentru un portughez care zice: „Eu locuiesc în capitală." Şi cu atât mai puţin, pentru un francez, un neo-spaniol, un român, un latin, un sardanapali... Când auzi spunându-se, domnişoară — domnişoară, cu tine vorbesc! Ce mama dracului! Deci când auzi expresia: „Eu locuiesc în capitală", o să ştii imediat dacă e în spaniolă sau în spaniolă, în neo-spaniolă, în franceză, în orientală, în română, în latină — ajunge să ghiceşti la ce metropolă se gândeşte vorbitorul... chiar în momentul când vorbeşte... Numai că astea sunt cam singurele exemple concrete pe care pot să ţi le dau...

ELEVA: Vai de capul meu, dinţii...

PROFESORUL: Gura! Dacă nu taci, îţi crap capul!

ELEVA: Nu mai spune! Cap pătrat! 
 

Profesorul o apucă de încheietura mâinii şi i-o răsuceşte. 
 

ELEVA: Au!

PROFESORUL: Stai dracului! Gura!

ELEVA: Dinţii...

PROFESORUL: Lucrul cel mai... cum să-i zic?... cel mai paradoxal... da... ăsta-i cuvântul... lucrul cel mai paradoxal este că o grămadă de oameni lipsiţi de cea mai elementară educaţie vorbesc aceste limbi diferite... Auzi? Ce-am spus?

ELEVA: ... vorbesc aceste limbi diferite! Ce-am spus!

PROFESORUL: De data asta ai scăpat!... Oamenii simpli vorbesc spaniola, înflorită cu tot felul de cuvinte neo-spaniole de care nu-şi dau seama, închipuindu-şi că vorbesc latina... sau vorbesc latina... înflorită cu tot felul de cuvinte orientale, închipuindu-şi că vorbesc româna... sau spaniola, înflorită cu neo-spaniolă, închipuindu-şi că vorbesc sardanapali, sau spaniola... Ai înţeles?

ELEVA: Da! Da! Da! Da! Ce mai vreţi de la mine...?

PROFESORUL: Nu-ţi lua nasul la purtare, păpuşă, că te plesnesc!... (Furios:) Culmea culmilor, domnişoară, este că unii, de pildă, spun, într-o latină despre care-şi închipuie c-ar fi spaniola: „Mă doare de-a dreptul dreptul", vorbind cu un francez care nu ştie boabă spaniolă; şi totuşi, el înţelege de parc-ar fi exact limba lui. De fapt, chiar crede că e limba lui. Iar francezul răspunde pe franţuzeşte: „Şi pe mine mă doare de-a dreptul, domnule", şi e perfect înţeles de spaniol, care va fi convins că i s-a răspuns în cea mai curată spaniolă şi că amândoi vorbesc spaniola... când, de fapt, nu e nici spaniolă, nici franceză, ci latină în stil neo-spaniol... Stai dracu' locului, domnişoară, nu te mai bîţîi atâta şi nu mai da din picioare...

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL: Cum se face atunci că, vorbind fără să ştie ce limbă vorbesc, ba chiar închipuindu-şi că fiecare vorbeşte altă limbă, oamenii simpli se-nţeleg totuşi între ei?

ELEVA: Asta mă-ntreb şi eu.

PROFESORUL: E pur şi simplu una din ciudăţeniile empirismului grosolan al vulgului — a nu se confunda cu experienţa! — un paradox, un nonsens, una din curiozităţile naturii umane, într-un cuvânt, e vorba pur şi simplu de instinct — aici el hotărăşte.

ELEVA: Ha! Ha!

PROFESORUL: în loc să umbli cu ochii după cai verzi pe pereţi, în timp ce eu îmi scuip plămânii... ai face mai bine să-ţi destupi urechile... nu eu trebuie să-mi dau doctoratul parţial... eu l-am luat, de mult... şi doctoratul total... şi diploma supra-totală... Nu-nţelegi că-ţi vreau binele, ce dracu'?

ELEVA: Au, dinţii! Mi-o creşte măseaua de minte?

PROFESORUL: Tu eşti prost-crescută... Aşa nu mai merge, nu mai merge, nu, nu mai merge ...

ELEVA: Vă... ascult...

PROFESORUL: Aha! Ziceam deci: ca să înveţi să deosebeşti toate aceste limbi diferite, nimic nu-i mai bun ca practica... S-o luăm pe rând. Am să încerc să te învăţ toate traducerile cuvântu-lui „cuţit".

ELEVA: Faceţi cum vreţi... Ce mai contează...

PROFESORUL, o cheamă pe Menajeră: Mărie! Mărie! Uite că nu vine... Mărie! Mărie!... Ce naiba, Mărie! (Deschide uşa din dreapta.) Mărie!... (Iese.) 
 

Eleva rămâne singură câteva clipe, cu privirea pierdută în gol, cu un aer tâmp. 
 

PROFESORUL, voce stridentă, de afară: Mărie! Ce-i asta? De ce nu vii? Când te strig, trebuie să vii! (Intră, urmat de Mărie.) Aici eu poruncesc, auzi? (Arătă spre Elevă.) Asta nu pricepe nimic. E tufă!

MENAJERA: Potoliţi-vă, Domnule, că iese rău. Unde vreţi s-ajungeţi? Nu vă daţi seama?

PROFESORUL: Las' că ştiu eu unde să mă opresc.

MENAJERA: Vorba vine! Aş vrea s-o văd şi pe-asta.

ELEVA: Mă dor dinţii.

MENAJERA: Vedeţi, a şi-nceput, ăsta-i simptomul!

PROFESORUL: Care simptom? Spune clar! Ce vrei să zici?

ELEVA, cu o voce stinsă: Da, da, ce vreţi să spuneţi? Mă dor dinţii.

MENAJERA: Simptomul final! Marele simptom!

PROFESORUL: Mofturi! Mofturi! Mofturi! (Menajera dă să plece.) Stai, nu pleca aşa! Te-am chemat să-mi aduci cuţitul spaniolesc, neo-spaniolesc, portughez, franţuzesc, oriental, românesc, sardanapalicesc, latinesc şi spaniolesc.

MENAJERA, severă: Pe mine să nu puneţi bază. (Iese.)

PROFESORUL (gest de protest, se abţine, uşor descumpănit. Brusc, îşi aminteşte): Ah! (Se repede la sertar şi descoperă în el un cuţit mare invizibil, sau real, potrivit gustului regizorului, îl înşfacă, foarte vesel.) Uite-l, domnişoară, uite un cuţit. Păcat că-i unul singur; dar noi o să-ncercăm să-l folosim în toate limbile! Ajunge să rosteşti „cuţit" în toate limbile, fixând obiectul de-aproape cu privirea şi închipuindu-ţi că e cuţitul din limba în care vorbeşti.

ELEVA: Mă dor dinţii.

PROFESORUL, aproape cântând, melopee: Hai, zi: „cu" de la „cu", „ţit" de la „ţit"... Şi uită-te la el, fixează-l cu privirea...

ELEVA: Asta ce e? Franceză, italiană, spaniolă?

PROFESORUL: Nu mai contează... Nu-i treaba ta. Zi: „cu".

ELEVA: „Cu".

PROFESORUL: „ ...ţit"... Uită-te la el! (Ridică cuţitul sub ochii Elevei.)

ELEVA: „ţit"...

PROFESORUL: încă o dată... Uită-te la el!

ELEVA: Ah, nu! Fir-ar să fie! M-am săturat! Şi mă dor şi dinţii, mă dor picioarele, mă doare capul...

PROFESORUL, sacadat: „Cuţit"... Uită-te la el!... „Cuţit"... Uită-te la el! „Cuţit"... Uită-te la el!...'

ELEVA: Şi urechile mă dor. Ce voce stridentă aveţi!

PROFESORUL: Zi: „cuţit... cu... ţit... "

ELEVA: Nu! Mă dor urechile, toate mă dor...

PROFESORUL: Las' că ţi le smulg eu, ca să nu te mai doară, păpuşă!

ELEVA: Au!... Din cauza dumneavoastră mă doare.

PROFESORUL: Uită-te la el! Hai, hai, repetă: „cu"...

ELEVA: Of, bine, dacă ţineţi neapărat... „cu... cuţit" (Clipă de luciditate, ironică.) E în neo-spaniolă?...

PROFESORUL: Dacă vrei, da, e în neo-spaniolă, dar hai mai repede... n-avem timp... Şi ce-i cu întrebarea asta idioată? Unde te trezeşti?

ELEVA, din ce în ce mai obosită, plângând, disperată,cuprinsă de extaz şi de exasperare deopotrivă: Aaah!

PROFESORUL: Repetă, uită-te la el! (Face ca un cuc.) „Cuţit... cuţit... cuţit... cuţit... "

ELEVA: Vai ce mă doare... capul meu... (Atinge uşor cu mâna, ca într-o mângâiere, părţile corpului pe care le numeşte.)... ochii mei...

PROFESORUL, ca un cuc: „Cuţit... cuţit... " 
 

Sunt amândoi în picioare; Profesorul, ţinând în continuare ridicat cuţitul invizibil, aproape scos din minţi, se-nvârte în jurul Elevei, într-un soi de dans al scalpului, dar nimic nu trebuie să fie exagerat, paşii de dans ai Profesorului trebuie abia schiţaţi; Eleva, în picioare, cu faţa spre public, se-ndreaptă, de-andaratelea, în direcţia ferestrei, maladivă, languroasă, vrăjită... 
 

PROFESORUL: Repetă, hai, repetă: „cuţit... cuţit... cuţit... "

ELEVA: Mă doare... gâtul, „cu..." ah... umerii... sînii... „cuţit... "

PROFESORUL: „Cuţit... cuţit... cuţit... "

ELEVA: Şoldurile... „cuţit... " coapsele... „cu... "

PROFESORUL: Fii atentă cum pronunţi... „cuţit... cuţit... "

ELEVA: „Cuţit... " gâtul ...

PROFESORUL: „Cuţit... cuţit... "

ELEVA: „Cuţit... " umerii... braţele, sânii, şoldurile... „cuţit... cuţit... "

PROFESORUL: Asta e... Acum e corect...

ELEVA: „Cuţit... " sânii... burta...

PROFESORUL (cu glas schimbat): Vezi că-mi spargi geamul... cuţitul ucide...

ELEVA, cu voce slabă: Da, da... cuţitul ucide?

PROFESORUL, o ucide pe Elevă cu o lovitură de cuţit foarte spectaculoasă: Aaah! Aşaaa! 
 

Eleva strigă  şi ea: „Aaah!", apoi cade, se prăbuşeşte într-o poziţie impudică pe un scaun aflat, ca din întâmplare, Ungă fereastră; strigă amândoi, ucigaşul şi victima, în acelaşi timp: „Aaah!"; după prima lovitură de cuţit, Eleva e prăbuşită pe scaun, cu picioarele foarte depărtate, spânzurând de o parte şi de alta a scaunului; Profesorul se află în picioare, în faţa ei, cu spatele la public; după prima lovitură de cuţit, Profesorul îi aplică Elevei moarte o a doua lovitură, de jos în sus, după care tresare vizibil, din tot corpul. 
 

PROFESORUL, gâfâind, se bâlbâie: Putoare!... Aşa-ţi trebuie... M-am răcorit... Ah! Ah! Sunt obosit... Abia respir... Aah! 
 

Respiră  greu; cade; din fericire, e un scaun acolo; îşi şterge fruntea, bâiguie cuvinte fără şir; respiraţia devine normală... Se ridică, priveşte cuţitul din mâna lui, o priveşte pe fată, apoi ca trezit din somn: 
 

PROFESORUL, cuprins de panică: Aoleu! Ce-am făcut! Vai, ce-am făcut! Acum ce-o să se-ntâmple! Ce-o să iasă de-aici! Ce nenorocire! Domnişoară, domnişoară, sculaţi-vă! (Se agită, ţinând în continuare în mână cuţitul invizibil, cu care nu ştie ce să facă.) Haideţi, domnişoară, lecţia s-a terminat. .. Puteţi pleca... lăsaţi că plătiţi altă dată... Vai de mine! E moartă... moaartă... Şi ăsta e cuţitul meu... E moaar-tă... îngrozitor! (O cheamă pe Menajeră:) Mărie! Mărie! Mărie, draga mea, vino odată! Ah! Ah! (Uşa din dreapta se întredeschide. Apare Mărie.) Stai... nu veni... m-am răzgândit... N-am nevoie de dumneata, Mărie... nu mai am nevoie de dumneata... auzi?... 
 

Mărie se apropie, severă, fără să  scoată un cuvânt, vede cadavrul. 
 

PROFESORUL, cu o voce tot mai nesigură: N-am nevoie de dumneata, Mărie...

MENAJERA, sarcastică: Ei, sunteţi mulţumit de eleva dumneavoastră, i-a prins bine lecţia?

PROFESORUL (ascunde cuţitul la spate): Da, lecţia s-a terminat... dar... ea... e tot aici... nu mai vrea să plece...

MENAJERA, foarte aspră: Mie-mi spuneţi!...

PROFESORUL, tremurând: Nu eu... Nu eu... Mărie... Nu... Pe cuvânt... Nu eu, Mărie, scumpa mea...

MENAJERA: Da' atunci cine? Cine? Eu?

PROFESORUL: Nu ştiu... poate...

MENAJERA: Te pomeneşti că pisica!

PROFESORUL: Se poate... Nu ştiu...

MENAJERA: Şi e a patruzecea pe ziua de azi!... Şi-n fiecare zi e la fel! în fiecare zi! Nu ţi-ar fi ruşine, la vârsta dumitale... O să te-mbolnăveşti! Ai să-ţi pierzi elevele! Să te-nveţi minte!

PROFESORUL, iritat: Eu n-am nici o vină! Nu vroia să înveţe! Nu m-a ascultat! Era o elevă slabă! Nu vroia să înveţe!

MENAJERA: Mincinosule!...

PROFESORUL se apropie pe furiş de Menajeră, cu cuţitul la spate: Şi ce te priveşte! (încearcă să-i dea o lovitură de cuţit formidabilă; Menajera îl apucă de încheietură şi i-o răsuceşte; Profesorul scapă arma pe jos.) ... Iartă-mă!

MENAJERA (îi trage două perechi de palme, cu zgomot şi putere, Profesorului care cade înfund pe podea şi se smiorcăie): Criminal mic! Banditule! Scârboşenie! Adică vroiai să-mi faci şi mie felul! Păi ce, eu sunt o elevă de-a ta? (îl ridică de guler, adună de pe jos tichia şi i-o pune pe cap; Profesorului îi e teamă de alte palme şi se păzeşte cu coatele, aşa cum fac copiii.) Hai, pune repede cuţitul la loc! (Profesorul se duce să-l pună în sertarul bufetului, revine) Şi dacă nu ţi-aş fi spus adineauri... aritmetica duce la filologie, filologie duce la crimă...

PROFESORUL: Ai spus: „la bucluc"!

MENAJERA: E-acelaşi lucru.

PROFESORUL: Atunci am înţeles eu greşit. Am crezut că „Bucluc" e un oraş, iar dumneata vroiai să zici că filologia duce la oraşul Bucluc...

MENAJERA: Mincinosule! Escroc bătrân! Un savant ca dumneata nu încurcă sensul cuvintelor. Cu mine nu ţine.

PROFESORUL, plânge în hohote: N-am vrut s-o omor!

MENAJERA: Măcar, îţi pare rău?

PROFESORUL: Oh, da, Mărie, îţi jur că da!

MENAJERA: Mi-e milă de dumneata, ce să fac? Una peste alta eşti băiat de treabă! O să-ncercăm s-o dregem noi cumva. Numai să n-o iei de la capăt... Vezi c-ai putea s-o păţeşti cu inima...

PROFESORUL: Da, Mărie! Da' acum ce-i de făcut?

MENAJERA: O îngropăm... împreună cu celelalte treizeci şi nouă... în total patruzeci de sicrie... Chemăm pompele funebre şi pe iubitul meu, părintele  Auguste...  Comandăm  şi nişte coroane...

PROFESORUL: Bine, Mărie, îţi mulţumesc.

MENAJERA: De fapt, ce rost are să-l mai chemăm pe Auguste?... Tot eşti dumneata şi-un pic popă, pe ici pe colo, dacă e să ne luăm după ce zice lumea.

PROFESORUL: Vezi să nu fie totuşi prea scumpe coroanele alea. Nu şi-a plătit lecţia.

MENAJERA: Nici o grijă... Da' acoperiţi-o măcar cu sarafanul, că-i cam indecentă. O luăm pe urmă de aici...

PROFESORUL: Da, Mărie, da. (O acoperă.) Şi dacă ne umflă poliţia?... Cu patruzeci de sicrie... îţi dai seama... O să se mire lumea... Dacă ne-ntreabă ce-i înăuntru?

MENAJERA: Nu vă mai faceţi atâtea griji. O să zicem că-s goale. Oricum, oamenii n-or să întrebe

nimic, s-au obişnuit.

PROFESORUL: Bine, dar...

MENAJERA (scoate o brasardă cu un însemn pe ea, poate fi zvastica nazistă): Uite, dacă vă e frică, puneţi-vă asta şi nu mai aveţi de ce să vă temeţi. (îi pune brasarda pe braţ.) ... Asta e politica!

PROFESORUL: Mulţumesc, Mărie, scumpa mea; acum mi-a mai venit inima la loc... eşti o fată cumsecade, Mărie... eşti tare devotată...

MENAJERA: Bine, bine. Haideţi, Domnule. Sunteţi gata?

PROFESORUL: Da, Mărie, scumpa mea. (Menajera şi Profesorul iau trupul fetei, unul de umeri, celălalt de picioare, şi se îndreaptă spre uşa din dreapta.) Ai grijă să n-o doară! (Ies.) 
 

Scena rămâne goală câteva clipe. Se aude soneria la uşa din stânga. 
 

VOCEA MENAJEREI: O clipă, viu într-o clipă! 
 

Apare, exact ca la început, se îndreaptă  spre uşă. Se aude a doua sonerie. 
 

MENAJERA, aparte: Da' grăbită mai e asta! (Cu glas tare.) Viu acuma! (Se-ndreaptă spre uşa din stânga, o deschide.) Bună ziua, domnişoară! Sunteţi noua elevă? Aţi venit pentru lecţie? Profesorul vă aşteaptă. Mă duc să-l anunţ că aţi venit. Coboară imediat! Intraţi, intraţi, domnişoară!* 
 
 

Cortina 

  Aminteste-ti datele mele