regizor caut piesa

PERSONAJELE


PATRICIU

BĂIATUL

SAVEL

ISIDORIA

CRISTIAN

ARMAND-PROPRIETARUL DE FLUTURI

LIUBA

OLIVIA

DOCTORUL



ACTUL I



Tabloul 1


În marginea scenei, Proprietarul de fluturi poartă un lornion imaginând un fluture uriaş,cu aripile desfăcute .

PROPRIETARUL DE FLUTURI (citeşte): Bezna vâscoasă de dinaintea Facerii Lumii . Un punct luminos se măreşte treptat şi naşte zori noi, de un alb pur, strălucitor . Întinderi nesfârşite de zăpadă, sub care abia se bănuieşte silueta firavă a Sanatoriului . Senzaţia de iarnă veşnică pătrunde pe ferestrele Salonului şi se aşază pe pereţi, pe duşumele, pe…pe… Autorul ăsta scrie ca o pisică ! (Coboară în sală şi cere ajutorul unui spectator .) Aş…te… aşternuturi ! (Revine pe scenă.) Un alb agresiv, e şi-n lumina ce se aşterne pe lucruri şi pe feţele celor din Salon . Cel care citeşte, cu ciucurele fesului căzut peste umăr, e Patriciu . Armand voi fi eu, iar cel din picioare e mândrul, falnicul, frumosul Savel . Mogâldeaţa albă din patul de lângă uşă e Băiatul . Mai mult încă n-am voie să vă spun ! (Îşi coboară lornionul şi vine lângă fereastră : a devenit personajul Armand .)

ARMAND (priveşte ţintă prin geamul îngheţat) : Vânătorul e acolo !

SAVEL : Ce vânător ?

ARMAND : Vânătorul şi câinele .

SAVEL (priveşte şi el pe fereastră) : Nu văd nimic .

ARMAND : E acolo… în mijlocul zăpezii, priveşte spre Livadă .

SAVEL : Ce livadă ?

ARMAND : Livada cu fluturi .

SAVEL : Nu văd nici o livadă…darămite fluturi !

ARMAND : Dincolo de linia luminoasă a orizontului…e Livada .

SAVEL (renunţă să mai privească) : Azi-noapte a nins .

ARMAND : De cinci luni ninge într-una .În fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare clipă.

SAVEL : Eu privesc ninsoarea asta de doi ani . Peste dumneata de când ninge, nea Patriciu ?

(Fără să ridice privirea din carte, Patriciu ridică patru degete .)

SAVEL : Dar ce înseamnă patru ani ? Sau zece . Sau o sută . Timpul e ca şi zăpada : fără miros . Fără gust . Fără margini . Fără sens .

ARMAND : M-am săturat de locul ăsta ! Dimineaţă, prânz, seară… Şi din nou…dimineaţă, prânz, seară ! Iar în rest…ninge . (Speriat.) Dacă…îngheaţă fluturii ? Sunt atât de fragili ! (Un om năcăjit .) N-am cum să-i apăr… (Hotărât.) O vând !

SAVEL : Ce vinzi ?

ARMAND : Livada . Cu tot cu fluturi . O vrei ?

SAVEL : Ce să fac cu o livadă…de fluturi ?! (Se întoarce spre Patriciu .) Spuneai că azi pornim .

PATRICIU (arată spre mogâldeaţa albă) : Nu mai suntem singuri !

SAVEL(şoaptă) : Când l-au adus ?

PATRICIU : Azi-noapte, târziu . (Nemulţumit.) Am să mă socotesc cu doctorul Vlad: îl putea depozita în altă parte, Sanatoriul e aproape gol.

SAVEL (conspirativ): Dacă l-a adus înadins?! I-o fi ajuns vreo vorbă la ureche…şi ce zice: Hai să le trimitem troienilor un cal de lemn !

ARMAND (spre Savel) : Ce zici, iei Livada ? Pot să-ţi dau doar o parcelă . Să zicem…trei hectare . Nea Patriciu, dumneata nu cumperi ?

(Patriciu n-apucă să răspundă : mogâldeaţa îşi zvârle pătura şi se aşază pe marginea patului . Cască zgomotos . Priveşte în jur, estimativ .)

BĂIATUL : O cumpăr eu ! (Se freacă la ochi : lumina e prea tare .) Cât alb ! Alb nesfârşit ! Bună, băieţi ! (Zglobiu, sare şi strânge mâna fiecăruia .) Mi se spune Băiatul şi sunt de meserie pokerist . Şi doar în timpul liber student la Drept. Numa’ că-n ultima vreme n-am prea avut timp liber…(Sare în mijlocul camerei şi se întinde din toate încheieturile .) Da’ am dormit, dom’le ! Doar trei zile şi trei nopţi nu m-am ridicat de la masa de joc . N-am dormit, n-am mâncat . Doar chinte, fuli şi careuri . Aşa a fost înţelegerea cu unchiu-meu, decanul: s-o fac lată o dată ! Şi lată a fost…(Reverie .) O partidă pe cinste ! După care, unchiu’ m-a aruncat în dubă şi hai, băiete, pe drumuri de munte ! Cred că la munte suntem, nu ? (Se apropie de fereastră şi priveşte afară .) Da, dom’le…câtă zăpadă ! (Spre Armand .) Ziceai ceva de o livadă ? O mai vinzi ?

ARMAND(ezitare) : O vrei ?

BĂIATUL : Cât e de mare ?

ARMAND : De la orizont…încolo .

BĂIATUL : Aha… Bine,o iau . (Scoate de sub pernă un purcoi de bani .) Nu mă tocmesc ! (Îi întinde pachetul .)

ARMAND : Dar nu costă nimic !

BĂIATUL : Nu se poate ! Eu vreau o afacere cinstită . Îţi dau preţul şi sunt proprietar . (Frunzăreşte banii .) Am avut prea mult noroc . Mă şi sperie ! Tocmai am văzut un film cu un căpitan de vas care într-o noapte a câştigat o avere, iar dimineaţa vaporul s-a dus la fund... cu tot cu căpitan, fireşte . Brr… (Împinge banii spre Armand .) Ia-i pe toţi . Tot vream să scap de ei . (Armand îndepărtează pachetul .) Ce-i ? Sunt bani adevăraţi !

ARMAND(motiv) : Totuşi…n-aş da toată livada…

BĂIATUL : Te-ai răzgândit… Bine, când te hotărăşti, mă anunţi . (Aruncă banii sub saltea . Spre ceilalţi.) Ce ştiu băieţii să joace ?

SAVEL : Tabinet .

ARMAND : Popa prostu’ .

BĂIATUL (lămurit) : Băieţi, pokerul e regele. Bietul unchiu-meu zicea: Bă, dobitocule, te trimit o săptămână în creierul munţilor ca să uiţi de jocul ăla nenorocit ! (Râde.) Deja simt că-mi ard buricele… Fără poker viaţa n-are nici un haz : e ca şi cum ai mesteca rumeguş .

SAVEL : Deci…rămîi o săptămână ?

BĂIATUL : Mi se pare o veşnicie, dar dacă mi-am dat cuvântul stau până la ultima secundă . Însă nici o clipă în plus ! Săracu’, a avut proasta idee să-i zică mamei : Soro, îl iau la mine şi-l fac om !

SAVEL : Şi te-a făcut om !

BĂIATUL : Pas parol ! Tot ce-a reuşit unchiu’ e ca în trei ani să promovez două semestre. Şi doar pentru că e el decan…Dar anul ăsta n-am dat nici măcar un examen ! Şi cât o fi unchiu’ de mahăr, tot mă paşte exmatricularea. Fiară, îmi zice, n-am decât să te internez undeva, ca să-ţi dea patalama de bolnav…cum şi eşti …dar la diblă ! (Râde .)

SAVEL : N-am jucat niciodată poker .

BĂIATUL: E un vis, domnule. Singurul pentru care merită să trăieşti . E ca un dans nebun . Un blestem frumos . (Transpus .) Ţii în mână trei aşi…le simţi marginile fierbinţi . Cărţi! strigi. Le filezi. Şi, după o colină, apare Asul auriu . Atunci eşti rege şi tronul tău e deasupra a tot şi a toate !

ARMAND : Chiar şi deasupra lui Dumnezeu ?!

BĂIATUL (cu privirea sticloasă) : Nu înţelegeţi… Nici unchiu’ nu pricepea . Zice : Fiară, cu cea-am greşit eu atât de tare în faţa lui Dumnezeu de a trebuit ca tu să te naşti ?!

(Tuşeşte . Mai întâi rebel, apoi aşezat, temeinic. ) Ce naiba am ?!

SAVEL(sugestie) : Doar ai venit la sanatoriu…

BĂIATUL(indiferent) : N-am nici pe dracu’ ! În viaţa mea n-am luat nici o aspirină .(Tuşeşte din nou .) Le-am spus băieţilor : Închideţi, bă, fereastra…Însă nu mor eu dintr-atât . Cel mult mor de plictiseală . O săptămână fără cărţi…(Febril .) Nu găsim pe undeva nişte cărţi ? Învăţaţi rapid, nu e mare lucru . O să vă placă, jur !

(Intră Isidoria şi Cristian . Isidoria,blondă, înaltă, subţire,frumoasă şi palidă, înaintează ceremonios, ca o regină .)

BĂIATUL (galant, sare şi-i sărută mâna) : O femeie frumoasă străluceşte chiar şi-n creierul munţilor !

SAVEL : Te pricepi şi la femei ?

BĂIATUL : Ca la orice joc !

ARMAND (Isidoriei) : Dori, nu vrei o parcelă dintr-o livadă cu fluturi?

ISIDORIA : Ba vreau !

ARMAND : Ţie-ţi dau oricât pofteşti . Ia-o toată, Dori !

ISIDORIA : Ah, de când visez să fiu proprietăreasă de fluturi !

CRISTIAN (lui Patriciu, cu adresă spre Băiat) : Şi acum ce facem ?

PATRICIU (liniştit, pune cartea deoparte) : Totul este în ordine .

CRISTIAN(insistă) : Chiar…totul ?!

PATRICIU : Nici o grijă .

ARMAND (izbeşte geamul cu degetul) : Iar a apărut vânătorul ! (Nimeni nu pare să-l audă . Savel adulmecă aerul .)

SAVEL : Păzea !

BĂIATUL (nedumerit) : Ce e ?!

SAVEL (conspirativ) : Aterizează…doamna directoare cu curăţenia !

(Uşa se deschide cu zgomot şi în prag apare tanti Olivia, morocănoasă .“Fierbe”. Nimeni nu se dă la o parte din calea măturii . Femeia îi ocoleşte ca pe nişte jaloane .)

OLIVIA (izbucnind) : Iar v-aţi adunat buluc, mânca-v-ar molima de puturoşi ! Nu vă mai săturaţi de tolăneală !

CRISTIAN : Ia vezi-ţi de treabă, babo…noi suntem bolnavi !

OLIVIA : Şi io-s bolnavă…îs femeie bătrână şi stau toată ziulica cu capu’-n cârpă ca să vă şterg vouă scuipaţii . Când ajung acasă…frig, fugi după lemne, fă mâncare . Vouă ce vă pasă…căldurică, mâncărica la timp .

SAVEL (paie pe foc) : Fiecare cu slujba lui, mamaie !

OLIVIA : Mai demult, lumea avea bun simţ : omu’ bolea tri zile şi…la groapă ! Creştinu’ e dator să mai şi moară. Ce, voi sunteţi mai breji ? Mânca-v-ar molima ! (Iese .)

LIUBA (grăbită, din prag) : Vine domnu’ doctor !

(Imediat intră doctorul Vlad, urmat de Liuba şi de încă o asistentă . Ca şi cum ceilalţi n-ar exista , se duce glonţ spre patul Băiatului .)

BĂIATUL (jovial) : Să trăiţi, dom’ doctor !

DOCTORUL (distant) : Respiră !

BĂIATUL : Ştiţi, unchiul meu…

DOCTORUL (dur) : Respiră !

(Băiatul, dezvelit până la brâu, are un acces de tuse .)

BĂIATUL : O fereastră deschisă…

DOCTORUL ( mai aspru): Ajunge!(Mirat, spre asistente.) De unde ?!

BĂIATUL : Unchiul meu, decanul…

(La fel de repede precum venise, doctorul iese împreună cu suita.)

ISIDORIA (privind pierdută pe fereastră) : Ce frumos ninge ! Îmi aminteşte de copilărie . La prima ninsoare, bunica rămânea nemişcată în fereastră : parcă nici nu mai respira .

SAVEL: În cătănie, într-o iarnă mi-au îngheţat şi obielele-n post...

CRISTIAN (nemulţumit,nerăbdător ) : De iarnă vă arde vouă acum ?!

ISIDORIA: În afară de amintiri şi de flori n-avem nici o avere.(Se apropie de singura floare din încăpere : o muşcată . O mângâie, o sărută .) Sărăcuţa… îşi întinde gâtul spre lumină…gata să iasă din tulpină !Doamne, cât iubesc florile ! Poate pentru că în prima mea viaţă am fost floare .

SAVEL : De unde ştii ?

ISIDORIA : Am fost o dalie . Eram într-o grădină .

SAVEL : Iar într-o zi, a trecut un gigolo, te-a rupt în grabă şi te-a dăruit iubitei de-un ceas . Am văzut filmul !

ISIDORIA (imună la ironii) : Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea … cu mine . Apoi am fost o şopârlă... până am trecut iar într-o zambilă. Sau într-o viorea . Îi simt şi acum parfumul !

CRISTIAN : Eu nu-mi amintesc de o altă viaţă .

ISIDORIA : Nici măcar în vis ?

CRISTIAN : Cum pun capu’ pe pernă, adorm buştean .

SAVEL : Înseamnă că buştean ai fost şi înainte !

ISIDORIA : Parcă plutesc…când îmi apare aievea o imagine pe care în viaţa asta n-am văzut-o niciodată .

BĂIATUL : Ce doctor ciudat! Se înţelege cu unchiu-meu dar, ca să facă pe interesantul, strigă ca un apucat : Respiră, respiră ! O glumă bună!

PATRICIU (scurt) : N-a glumit deloc . Vei muri .

BĂIATUL : Poftim ?!

PATRICIU : Exact cum ai auzit : vei muri . Curând .

BĂIATUL (bineînţeles că i se taie picioarele) : Cum poţi să glumeşti aşa cu mine,domnule ? (Se aşază pe pat .)

PATRICIU : Nu e o glumă .

BĂIATUL : Atunci e o neînţelegere !

SAVEL : Nea Patriciu…lasă-mă pe mine . (Spre Băiat .) Domnule, noi toţi din salonul ăsta suntem în aceeaşi situaţie . Până şi Isidoria, această gingaşă şi distinsă făptură, chiar şi ea va muri. O vezi cumva încrâncenată ? Nu pare nici măcar tristă…

ISIDORIA (reverie): Aştept Clipa ca pe o mare sărbătoare. Voi trece pragul într-o altă viaţă . Dacă aş şti că voi fi o moartă frumoasă… Dar n-am eu norocul Amaliei . Doamne, ce moartă frumoasă a fost soră-mea Amalia ! Cu părul galben ca paiul copt, împletit mărunt ca o iarbă tânără, cufundată într-o mare de flori…

BĂIATUL (enervat) : Ia mai du-te dracu’ cu soră-ta cu tot ! Ce-mi pasă mie de voi ? Dacă trebuie să daţi colţu’, e treaba voastră . (Spre Patriciu.) Însă cum îndrăzneşti să te bagi în viaţa mea?!

(Armand îşi pune lornionul şi redevine Proprietarul de fluturi .)

PROPRIETARUL DE FLUTURI : Aici Băiatul are dreptate! Eu îi luam la şuturi de nu se vedeau.Măturam cu ei salonul!(Coboară lornionul .)

PATRICIU : Îmi cer scuze : am fost dureros de direct. Dar ne grăbim . Avem un Plan, şi la ora asta deja ar fi trebuit să fim în şa . Iar sosirea dumitale ne-a încurcat un pic .

CRISTIAN : Un pic cam mult ! (Lui Patriciu.) Ce atâtea explicaţii?!

PATRICIU : Îi vezi ? Ard de nerăbdare să pornim . Sunt ca nişte soldaţi cu călcâiele aprinse . Un semnal şi…pe cai !

BĂIATUL : Ce soldaţi ? Ce cai ? (Îşi face cruce .) Visaţi…războaie de salon ?! Acum m-am convins : sunteţi cu toţii nebuni !

PATRICIU (mesianic): Ai onoarea să vezi o cruciadă împotriva Destinului .

SAVEL : O răzmeriţă contra Morţii .

PATRICIU : Îţi facem o favoare că te luăm cu noi . În grabă, mi-am permis să hotărăsc în numele lor şi, doar spre binele dumitale, te-am ridicat în ultima clipă peste bordul corabiei noastre .

BĂIATUL : Ba mersi…rămân pe mal !

PATRICIU: Cum vei sta singur, zile şi nopţi, împotriva lui “De ce ?”

CRISTIAN : Ştii ce înseamnă să stai măcar o singură noapte singur cu căţelele de întrebări ?!

BĂIATUL : Nu mă interesează ! Şi nu urc cu voi pe nici o corabie ! Am venit aici pentru o săptămână şi voi pleca după fix şapte zile. (Tuşeşte.)

SAVEL (zâmbind) : Vezi ?

BĂIATUL (îndârjit) : Ce să văd ? N-am nici pe dracu’ ! Vorba babei cu mătura : de-atâta şedere vi s-au încins creierii.(Sare în picioare.) Plec !

CRISTIAN : Drum bun : celelalte saloane sunt goale .

BĂIATUL: Mai bine singur cuc decât cu nişte dilii ! (Se ridică .) Idiotu’ de unchiu-meu mă trimite la…nebuni! Nu mai stau nici o secundă !

ATRICIU (calm) : Eşti liber să pleci .

BĂIATUL (surprins) : Chiar…pot ?!

PATRICIU : Du-te .

BĂIATUL : Nu vă temeţi ?

PATRICIU : Pentru ce ?

BĂIATUL : Că aş putea spune doctorului…

PATRICIU : Fă-o. La orice masă Iuda îşi are locul. Fii binevenit la Cina noastră…sau pleacă. Doar din sentimentalism pierdem un timp preţios cu tine .

CRISTIAN : Nu ne mai e teamă de nimeni : nici de doctori…

SAVEL : …nici chiar de îngeri .

(Băiatul porneşte spre uşă, dar se opreşte: e clar că vorbele bătrânului l-au atins .)

CRISTIAN : Nu pleci ? Du-te . Dacă n-ai priceput că-ţi facem o favoare, lasă-ne, ne încurci !

BĂIATUL (spre Patriciu) : Îmi eşti dator cu o explicaţie .

PATRICIU (spre “trupă”) : Merită să mai risipim câteva clipe ? (Tăcere .) Fie . Dar repede !

BĂIATUL : Să-mi spui cum ţi-a venit ideea aiuritoare că aş fi bolnav .

PATRICIU : Nu-ţi spune nimic faptul că dumneata, un om sănătos, aşa cum te crezi, ai fost adus aici…printre noi ?

BĂIATUL (cu o jumătate de voce : argumentul a prins…) : Gogoşi !

PATRICIU : Cine aruncă un cal sănătos într-o magazie cu cadavre ?!

BĂIATUL (crispat) : Unchiul meu a aranjat…

PATRICIU: Prostul obicei ca bolnavul să fie cruţat cu o minciunică .

ARMAND : Acum o jumătate de an, mie mi-au spus că am…râie!

SAVEL : Iar mie…sinuzită . Eram sigur că-n maxim trei zile voi bea rom la Savoi . Asta se întâmpla în urmă cu doi ani .

CRISTIAN (grimasă) : Haideţi să terminăm odată !

PATRICIU : Nu te-a pus pe gânduri consultul fulger de adineauri?

BĂIATUL : Taci ! Sunteţi nişte şacali ! (Spre Patriciu .) Cu ce drept dai tu verdicte ? (Spre ceilalţi .) Citesc pe feţele voastre bucuria parşivă că aţi mai găsit unul ca şi voi . În sinea voastră chiţăiţi de satisfacţie că şi eu voi muri . Şi chiar de-ar fi aşa, n-aş rămâne cu voi . Mă piş pe “cruciada “ voastră . Pe iluziile voastre tâmpite . (Acces de furie : farfuriile şi ceştile de pe măsuţă se prefac în ţăndări . Toţi aşteaptă în linişte să treacă furtuna : doar îşi feresc capetele din calea cioburilor care le trec, ca nişte mici proiectile, pe lângă urechi .) Canalii ! Vipere ! (Se aruncă brusc cu faţa în jos, sub pernă : un plâns prelung, sacadat, filtrat de pânza cearşafului .)

LIUBA (doar întredeschide uşa) : S-a întâmplat ceva ?

PATRICIU (liniştit) : Nimic, coană Liuba . S-a spart o farfurie . Atât .

(Liuba dispare . În timpul cât Băiatul e cu capul sub pernă, “trupa” se strânge, apoi se desparte pe grupuleţe : şuşoteli, planuri, semne .)

ISIDORIA (sfârşitul Lumii !) : Nea Patriciu !

PATRICIU : Ce-i, Isidoria ?!

ISIDORIA : Am uitat…Rugăciunea de dimineaţă !

PATRICIU : Aşa e . Iartă-ne, Doamne …dar e o zi nebună !

(Trupa se strânge din nou : fiecare îşi murmură rugăciunea .)

PATRICIU (spre Cer) : Doamne, dă-mi din Tăria Ta !

ISIDORIA : Dumnezeule, dă-mi din Bunătatea Ta !

SAVEL : Dă-mi răbdare !

ARMAND : …pe mine, mie redă-mă !

CRISTIAN : Ia-mi ochii !

(Încet, Băiatul se ridică şi se aşază temeinic pe marginea patului .)

BĂIATUL : Mie dă-mi doar Liniştea . (Spre Patriciu .) Am hotărât : mă las în mâinile dumitale . Din această clipă las în urmă tot ce am fost . Toată averea mea e un pachet de cărţi noi . Câteva iubite . Mai multe iluzii . (Scoate teancul de bancnote de sub pernă . Spre Armand .) Ia-i !

ARMAND : Ce să fac cu ei ?!

BĂIATUL : Sunt ai tăi . Gratis .

ARMAND : Şi eu îţi dau gratis Livada !

BĂIATUL : Tu n-ai ce face cu banii…eu n-am ce face cu livada…(Aruncă spre tavan pachetul cu bani: o ploaie de hârtii pluteşte în aerul Salonului şi coboară, lin, pe podea .) Ce uşurare să ştii că nu mai eşti decât o simplă respiraţie. E contractul meu cu mine şi cu Dumnezeu . (În “trupă”: oftat de uşurare . Rumoare exuberantă . Cristian se îmbrăţişază cu Isidoria, Savel sare şi-l bate pe Băiat pe umăr .)

SAVEL : Bun venit în Trupă !

BĂIATUL (melancolie senină) : Odată, în tren, încinsesem o partidă straşnică . Pe nesimţite a intrat o ţigancă şi mi-a luat palma . Frumosule, a ţipat, tu o să mori tânăr ! Furat de joc, n-am luat-o în seamă, dar mi-a rămas înfipt în minte ţipătul ei şi graba îngrozită cu care s-a îndepărtat . Nu vreau bani de la tine, păgubosule ! a mai strigat, şi moneda mea a zornăit pe duşumea, inutilă . Mă pot bate cu Destinul ?!

PATRICIU : Pe cai ! Am pierdut destul timp . Savel, preiei comanda .

SAVEL (în poziţie de drepţi) : Să trăiţi !

PATRICIU: Ia-l pe Cristian şi împingeţi personalul în autobuz .Valea! Doar Liuba, dacă vrea, poate să rămână . Şi o bucătăreasă .

CRISTIAN : Tanti Olivia…

PATRICIU : Nu ne încurcăm noi în tanti Olivia !

BĂIATUL : Nea Patriciu, eu ce fac ?

PATRICIU : Rămâi aici, cu mine şi cu Armand .( Lui Savel ) Clar?

SAVEL : Limpede, şefu’ !

PATRICIU (spre Băiat) : Mergi cu Armand şi goliţi toate dulapurile cu medicamente în closet. (Băiatul şi Armand ies .)

ISIDORIA : Nu-mi vine să cred: am pornit ! Parcă mi-e teamă…

PATRICIU : Nu trebuie să te temi, Isidoria . N-avem ce pierde . Avem doar de câştigat .(Îşi face cruce .) Cu Dumnezeu înainte !





Tabloul 2


PROPRIETARUL DE FLUTURI : Actul unu, tabloul doi ! (Loveşte gongul .) Sbang ! În Salon sunt : Patriciu, Isidoria, Băiatul şi, cu voia dumneavoastră, Armand . (Arată spre sine .) Peste trei secunde va intra Savel . Una…două… (Intră Savel .Proprietarul redevine Armand .)

SAVEL : Nea Patriciu, doctorul Vlad nu vrea să plece .

PATRICIU : Faceţi-i vânt pe scări . Legaţi-l . Sau daţi-i o aspirină .

SAVEL : Zice că nu pleacă până nu vorbeşte cu mata .

PATRICIU (grimasă) : Acum n-am timp de conversaţii ! Expediaţi-l !

(Savel e dat la o parte din uşă şi intră val-vârtej doctorul Vlad .)

DOCTORUL : Patriciu, vrei să-mi explici ce se întâmplă aici ?

PATRICIU (schimbare de registru) : Bine aţi venit, dom doctor ! Luaţi loc, dom doctor! (Doctorul rămâne în picioare .) Pe scurt, aici se întâmplă o cruciadă .

DOCTORUL : Cum îţi permiţi să dai ordine în sanatoriul meu?

PATRICIU (zâmbet) : Dom doctor…la război ca la război . Trebuia să ne cerem voie ?

DOCTORUL : Ţi-au sărit doagele ? Te crezi mareşal ?

PATRICIU : Mai mult : rege .

DOCTORUL : O-ho!

PATRICIU : Un rege cu picioare de lut, dar stăpân al Vieţii regăsite . Triumfătoare. Daţi-mi voie să vă prezint Curtea! El este Savel, hatmanul .

(Savel face un pas în faţă, se înclină, îşi loveşte zgomotos pingelele şi trece la loc .)

PATRICIU : Iar el e Cristian, armaşul . (Cristian îl imită întocmai pe Savel .) Doamna este stăpâna Curţii mele . (Isidoria : plecăciune . Spre Băiat şi Armand .) Iar ei sunt curteni de vază : paharnici, armurieri, soldaţi .

DOCTORUL (pufneşte) : Patriciu, te-ai dilit ! Ar trebui să râd ?! (Îl observă pe Băiat .) Te-ai şi vârât în musaca ?! Am vorbit cu unchiul tău…

BĂIATUL : Mă bucur că, în sfârşit, mă recunoaşteţi, dom doctor . Însă acum e prea târziu . Împrejurările m-au silit să-mi arunc rasa şi să intru în armata acestui distins senior .

DOCTORUL (uimit) : Ce repede te-au zăpăcit ! (Se întoarce spre Patriciu .) Cruciadă… împotriva cui ? A mea ?

PATRICIU : Vă supraestimaţi, dom doctor . Dumneavoastră sunteţi ca piramidonul : nu faceţi nici rău, nici bine . (Speriat .) Isidoria, dar dom doctor e oaspetele nostru ! Fii bună, Isidoria, şi adu repede o cafeluţă . Cum să fie, dom doctor, mai tare ? O linguriţă de zahăr ? Două ?

(Isidoria se ridică, dar se opreşte în prag aşteptând “comanda” .)

DOCTORUL : Nu vreau nici o cafeluţă !

PATRICIU : Nu se poate să ne refuzaţi ! Doar nu suntem barbari, pentru Dumnezeu ! (În prag, Isidoria ezită .) Du-te, Isidoria, fată dragă ! (Isidoria iese .) Şi o tărie, dom doctor ? Una mică . A-tât ! (Distanţa dintre două degete .) Savel, serveşte-l pe dom doctor ! (Savel iese .) Despre ce vorbeam ? A…că nu faceţi rău . Dar nu faceţi nici prea mult bine .

DOCTORUL : Facem şi noi ce putem, Patriciu .

PATRICIU: Puţin! De ani de zile ne târâm, vorba cotoroanţei de Olivia, prin saloane . Am înghiţit munţi de pilule, ne-au intrat în cur mii de ace . Ne-am abandonat, cuminţi, în mâinile dumneavoastră. Degeaba!

(Ceremonie: intră agale Isidoria şi Savel. Ca nişte chelneri desăvârşiţi ,aşază trataţia pe măsuţa din faţa doctorului care, ostentativ, se întoarce cu spatele .)

DOCTORUL : Bine, eu plec . Dar plecarea mea vă salvează ?

PATRICIU : Cel puţin ne face să ne simţim liberi . Liberi…să căutăm.

DOCTORUL : Ce ? Şi unde ?

PATRICIU : În noi. Când i-a retras eternitatea, Dumnezeu i-a făcut Omului un dar ce părea neînsemnat, însă în realitate era o forţă teribilă, concentrată, capabilă să ţină la distanţă Moartea . Pe atunci, dumneaei era doar o mâţă jigărâtă care, în lipsă de ocupaţie, mai rodea vreun copac .

DOCTORUL : Patriciu, n-am venit să ascult poveşti .

PATRICIU : Nu vă plac poveştile, dom doctor ?

DOCTORUL : Ale tale, nu .

PATRICIU : Oamenii Vechiului Testament îşi numărau anii vieţii cu sutele . Încă o mică eternitate…Însă, curând, Omul a început să neglijeze darul divin, să-l cariez prin abandon şi nepăsare . Diferenţa între anii de viaţă, mulţi, ai primilor oameni, şi anii noştri, puţini, e tocmai rezultatul acestei treptate cedări . Un pas înapoi, încă unul, şi ultimele borne de rezistenţă au fost dărâmate . Însă totul a fost definitiv pierdut abia când aţi apărut voi, tămăduitorii . “Noi am răscolit toate ungherele tale, Omule, şi n-am găsit decât apă, sânge şi mâzgă…nu eşti decât o piftie!”

DOCTORUL : Vorbe, Patriciu . Unde ai întâlnit tu forţa aia teribilă ?

PATRICIU: La bunicul meu. Cu ea, a stat cinci zile împotriva Morţii.

DOCTORUL: Cu puşca ?

PATRICIU : Cu sufletul . N-a vrut să moară fiindcă fiul cel mic nu-i era la căpătâi . Prâslea se evaporase în Lume de vreo zece ani . Îl izgonise chiar el, sătul să-i tot achite datoriile de la cărţi. Însă acum îl dorea ! (Reflex de gazdă .) Dar de ce nu serviţi, dom doctor, măcar o înghiţitură, e păcat, se răceşte ! Şi oleacă de tărie…Nu vă sfiiţi, e de la dumneavoastră, din dulăpiorul cu uşiţă roz, mascat în perete . Vă amintiţi ? Vă găseam în birou cu câţiva amici, sorbeaţi o licoare rubinie, alături cafeluţa aburea alene şi împrăştia în jur mirosul ăla înnebunitor…Dumneavoastră îmi scriaţi plictisit o reţetă, mai schimbaţi o vorbă, mai sorbeaţi din ceşcuţă…

DOCTORUL : N-am ştiut că te deranja .

PATRICIU : Nici n-aveaţi cum, dom doctor. Stăteam acolo ca un dulap sau o scrumieră, nu-mi daţi nici o importanţă, păreaţi să spuneţi către amici : El e doar un obiect, nu mai mult decât un suflet cu chirie .

DOCTORUL : De-atunci îmi porţi pică, Patriciu ?!

PATRICIU: Da’ de unde ! Parcă dumneavoastră v-aţi supărat ca v-am împrumutat dulăpiorul ! Ca la război ! Unii rechiziţionează cai, atelaje, vite sau vile . Noi ne-am permis să reţinem din colecţia dumneavoastră doar câteva sticluţe cu etichete fistichii,pentru protocol .(Doctorul, vânăt, tace şi priveşte pieziş.) Dar să revenim... De cinci zile, bunicul refuza să moară . O forţă, în acelaşi timp timidă şi puternică, se baricadase în nişte hotare minime . Doar semnul ei,ochii încă vii, vegheau . Până ce, într-o dimineaţă, tata s-a întors cu fugarul de guler . Bunicul l-a simţit din prag, a mişcat numai pleoapele şi nu le-a mai deschis niciodată .

DOCTORUL : E numai o poveste .

PATRICIU : E dovada că forţa despre care vă vorbeam nu e o metaforă . Că stă ascunsă ca un bob rar, şi câtă vreme nici o rază de lumină nu o pătrunde, energiile ei anonime dorm în părăsire . Asta e miza noastră: s-o căutăm înăluntru, s-o cernem, s-o sporim . Dar simt că vă plictisim . Noi însă n-avem altă cale . Şi nu vă mai reţinem ! Auziţi…claxonul !

DOCTORUL : Eşti inconştient, Patriciu . Ar trebui să mă implori ca să rămân .

PATRICIU : Eu vă rog să plecaţi !

DOCTORUL: Te sinucizi. Fără pilule, în câteva ceasuri eşti pierdut .

PATRICIU: Şi bunicul era pierdut, dar a stat în şa cinci zile încheiate . (Scoate din buzunarul halatului un pumn de pilule.) Cristian, adu coşul!(Cristian sare şi, ca şi cum purta un vas sacru, aduce coşul de gunoi lângă patul lui Patriciu .) Uite ce fac eu cu pilulele dumitale ! (Le aruncă în coş . Apoi scoate sertarele dulăpiorului şi le goleşte, pe rând . )

DOCTORUL: Patriciu, n-am de unde să-ţi mai dau altele!

PATRICIU (surâzând) : Aveţi dreptate : adineaori a luat calea gârlei toată magazia .

DOCTORUL : Ai orele numărate !

PATRICIU : Am şi pornit cronometrul ! (Gestul apăsării pe buton .) Auziţi-l : tic-tac, tic-tac . Au şi trecut câteva clipe . Vor mai trece şi altele . Şi toate la un loc e Timpul regăsit din prea multul cedat atât de uşor .

DOCTORUL : Cu dumneata nu mai am ce vorbi ! Eşti pierdut . Adio ! (Spre ceilalţi .) Dar voi ? Isidoria ? Cristian ? Savel ? Voi sunteţi ceasurile cărora le învârt în fiecare dimineaţă cheiţa . Isidoria, mă auzi ?!

(Isidoria scoate din poşetă un pumn de pilule şi, cu gesturi largi, de regină, se îndreaptă spre coşul aşezat, simbolic, în mijlocul încăperii. Cristian, apoi Savel şi Armand, urmează acelaşi traseu . )

PATRICIU (satisfacţie evidentă) : Am ales: suntem cu toţii liberi!

DOCTORUL : Inconştienţi ! Sinucigaşi !

PATRICIU : Să zicem…simbriaşi ai Speranţei. Poate că nu vom întoarce repede ceea ce a fost cedat atât de uşor . Dar ştiu că într-o zi cineva o să recapete Totul . Atunci el va privi Moartea nu ca pe o stăpână, ci cu sfidare şi dispreţ . Doar presimţirea acelei clipe şi îmi e de ajuns !

(Doctorul, cu paşi largi, greoi, iese . Un moment de tăcere . )

PATRICIU (spre “trupă”) : Acum…la lucru ! Încordaţi-vă toate simţurile, să vă vedeţi sufletul ca pe un ghem fremătător . Aici sunt eu, şoptiţi într-una, iar dincolo de mine e doar Nimicul . Vreau să aud !

TOŢI (cu ochii închişi) : Aici sunt eu !

PATRICIU : Apăsat… înăuntru! Fixaţi continuu punctul care sunteţi şi urmăriţi-l, urmăriţi-l… Şi doar ce prisoseşte pândei dinăuntru să se adauge la veghea comună . Acum…ieşim ! (Supărat .) Dar ce staţi ca nişte curci ploate ?! Vreau să vă văd veseli şi fericiţi ! (Fiecare, în felul lui, mimează râsul. Un hohot forţat, grotesc.) Oh, dar voi râdeţi ca la priveghi! Vă tremură izmenele ! Măi copii, dar noi plecăm la război ! Steagurile-n faţă, cântec de fanfară, inima deschisă! (Lui Savel.) Cheam-o aici pe Olivia! (Savel, din uşă, strigă de-a lungul holului. Imediat apare Olivia .)

PATRICIU : Olivia, ţie ţi-e frică de moarte ?

OLIVIA : Doamne fereşte ! În fiecare dimineaţă mă rog : Stăpâne, ia-mă la tine, sus, să nu mai şterg toată ziulica scuipaţii unor nătărăi !

PATRICIU : Olivia, gândeşte-te la Ea şi râzi ! (Olivia “execută” .) Bine, Olivia . (Spre ceilalţi.)Aşa se râde! Cu tupeu. Cu trufie.Cu nesimţire!

OLIVIA : Da’ ce-am făcut, dom Patriciu ?!

PATRICIU : Nimic, Olivia . Bravo, Olivia !

OLIVIA (suspiciune) : Credeam că mă alungaţi şi pe mine…

PATRICIU : Pe cine am mai alungat eu, Olivia ?

OLIVIA : Pe dom doctor . A ieşit săracu’ val-vârtej .

PATRICIU : N-am nimic cu tine, Olivia . Du-te şi continuă să ştergi scuipaţii . Întotdeauna cineva trebuie să şteargă scuipaţii, Olivia .(Spre ceilalţi.) Vede cineva vreun motiv ca să fim trişti ? (Tăcere .) Atunci…flamurile sus ! Să se audă tobele. Şi trâmbiţele . Ta-ra-ram . Ta-ra-ram . (Vine în mijlocul salonului şi o ia pe Isidoria la dans . Se formează ad-hoc alte cupluri: Cristian şi Savel, Băiatul şi Olivia .Doar Armand, oricum fără pereche, rămâne nemişcat, cu ochii ţintuiţi pe fereastră .)

PROPRIETARUL DE FLUTURI (evident pofticios, îşi pune tichia ) : Ce rol ingrat !Trebuie să dârdâi sub pielea tipului ăsta care visează fluturi…când la doi paşi dezmăţul e în toi . M-am săturat de rol dublu ! Câştigi un ban în plus, da’ te chinui ca dracu’ !

(În prag, Liuba. Proprietarul o ia la dans: ritmurile unui menuet .)

SAVEL (gâfâind) : Nea Patriciu, nu putem schimba ritmul ?

PATRICIU: Orice…în afară de linişte!(Amestec de ritmuri săltăreţe.)

SAVEL : Vivat revoluţia !

CRISTIAN (spre Patriciu) : Vivat…Zapata !

LIUBA (speriată) : Mi se coc seringile ! (Se desprinde din braţele Proprietarului şi iese în fugă .)

PROPRIETARUL DE FLUTURI (rămas singur) : Doamne, cu ce ţi-am greşit ?! (Îşi scoate lornionul şi redevine Armand .)

ARMAND (ochii ţintă pe fereastră) : Ce clar se văd acum ! Şi câinele, şi puşca…(Vorbele trec pe deasupra tuturor. Alături, muzică, antren .)

PROPRIETARUL DE FLUTURI : Nici eu…dar nici voi ! Sfârşitul actului unu . (Loveşte gongul . ) Sbang !





ACTUL II


Tabloul l


PROPRIETARUL DE FLUTURI : E a doua zi de când suntem în şa. Ieri, Patriciu a început o poveste la trei şi-un sfert şi a sfârşit-o aproape de miezul nopţii . Savel ne-a trecut dincolo de primul cântat al cocoşilor cu o poveste despre un moşneag şi o bicicletă . Spre dimineaţă am aţipit, iar când m-am trezit soarele era sus şi povestea din nou Patriciu . Acum suntem deasupra dimineţii, ţin ochii deschişi şi aud…

ISIDORIA(tonul povestitorului de cursă lungă) : Fiinţa de pe pământ pe care am iubit-o cel mai mult a fost bunica . Dar ce păcat că măcar a mia parte din iubirea mea nu s-a întors asupra-mi . Bunica mea, iubita mea bunică, nu m-a iubit deloc. Chiar m-a urât .

SAVEL : Ce tot spui, Isidoria ? Cum poate cineva să urască un copil?!

ISIDORIA : O fiinţă inocentă… Dar eu purtam ca o pecete o vină teribilă, peste care bunica n-a putut să treacă niciodată : eram fiica tatălui meu . Ce mult l-a urât bunica pe tatăl meu ! Îmi închipui nefericita zi când el, neisprăvitul-caş-la-gură, a avut îndrăzneala să apară în ograda bunicii şi să declame : Doamnă, eu şi fiica dumneavoastră ne iubim ! Îmi închipui revolta bunicii, disperarea ei tăcută. Mai ales că fiica ei, unica ei fiică, fiinţa la viitorul căreia a visat şi a vegheat zi şi noapte, în loc să ţâşnească şi să-l înfrunte pe ticălos, a lăsat privirea în jos şi s-a lipit de umărul lui . Mai târziu am aflat că mama trebuise să fugă cu tata .

SAVEL : Aud mereu că doi tineri “fug”…şi nu-mi închipui cum e !

ISIDORIA : Dar n-au fugit deloc! Tata avusese chiar timp să deschidă cu o mână zăvorul porţii, cu cealaltă înlănţuia umerii viitoarei mirese, să se întoarcă spre femeia încremenită în mijlocul ogrăzii,îmbătrânită brusc într-o singură amiază, şi să spună cu zâmbet larg, de învingător : Doamnă, totuşi eu şi fiica dumneavoastră ne vom căsători . Ce a urmat a fost întocmai ca în visul dispreţuitor al bunicii : tata a deschis un atelier de flori din hârtie . Întreprindere ce s-ar fi dovedit rentabilă numai dacă fiecare om din orăşelul nostru ar fi comandat în fiecare săptămână o coroană, un buchet de nuntă ori o sorcovă .Tata a trăit un an încheiat cu speranţa asta . Nu ştiu care a fost partea de iluzie a mamei . S-a îmbătat ea cu mirosul trandafirilor falşi sau şi-a supus bărbatul la un crâncen asalt diurn, în încercarea disperată de a-l deshăma de la carul cu mucava ? Răspunsul, ferecat în tăcerile ei, nu-l voi şti niciodată . Şi, pe când muntele de hârtie, în care se topiseră şi bijuteriile cu care mama reuşise să se strecoare pe poarta bunicii, atingea inutil şi ironic tavanul, tata şi-a găsit ultimul adăpost sub un mal al carierei de la fabrica de cărămidă . (Se opreşte . Îşi pune, cu graţie, mîna pe piept .) Am obosit ! (Spre Patriciu .) Am povestit frumos, nea Patriciu ?

PATRICIU : Frumos, Isidoria . Dar mult prea scurt ! Voi sunteţi în stare să povestiţi o viaţă într-o frază . Or… o viaţă ar trebui povestită tot într-o viaţă . O poveste e ca un suflet ce respiră pe măsură ce e spusă . (Spre ceilalţi .) De ce tăceţi ?! Liniştea este …

SAVEL : …pragul pe care Moartea îl sare cel mai uşor . Chiar voiam să te întreb, nea Patriciu : De ce ne temem atât de mult de linişte ?

PATRICIU : Liniştea este otravă . Este încremenire în sine .

ARMAND: Ba mie-mi place liniştea. Uneori cuvintele îmi fac greaţă.

PATRICIU : Cuvântul e spiriduşul mereu treaz din suflet . Iar povestirea e curgere fără sfârşit . Tăcerea e îngheţ . Am tăcut…am murit .

ISIDORIA : Ce frumos ! Câtă poveste…atâta viaţă . Mie îmi place să povestesc . Îmi place chiar mai mult decât Viaţa !

PATRICIU : Dar…povestirea este Viaţa însăşi, Isidoria ! Nu suntem zidiţi din carne sau sânge, ci doar din amintiri . Trăim doar cât suntem în amintirea cuiva, aşa cum şi noi purtăm în jurul frunţii un halou de imagini trăite ori auzite . Şi nu murim definitv decât atunci când nimeni nu ne mai poartă în diadema lui .

ISIDORIA (emoţionată) : Înseamnă că bunica mea încă trăieşte ?!

PATRICIU : Trăieşte, Isidoria, atâta timp cât i-ai răscolit amintirea . E ca şi cum ai săpa un pământ reavăn cu hârleţul, l-ai plivi de spini şi de pietre . Acum, pentru câteva clipe, ai trezit-o la viaţă .

ISIDORIA (entuziasmată, bate din palme) : Bunica mea trăieşte, trăieşte! Am să-i îngrijesc amintirea, am s-o sap, o voi plivi…în fiecare dimineaţă, în fiecare zi !

ARMAND (plictisit) : Asta mai lipsea : să ne plivim amintirile .

PATRICIU : Altfel…e ca şi cum i-ai ucide pe toţi cei din diadema ta .

ARMAND : Asta şi vreau : să ucid .

ISIDORIA(ţipăt mic): Armand,dragule, tu…ucigaş?!Pari atât de suav!

SAVEL : Ne-ai izgoni din amintirea ta ? Ne-ai ucide ?!

CRISTIAN : Dacă nu ne suporţi, de ce nu pleci ?

ARMAND : N-am unde .Sunt întemniţat în acest corp . Îl dispreţuiesc, îl urăsc, dar cât timp nu-l pot ucide, trebuie să-l port .

SAVEL : Pe cine..să porţi ?

ARMAND : Pe Celălalt . Ceea ce vedeţi şi auziţi vibrând în aer nu sunt eu . Buzele, vorbele, gesturile…le-am împrumutat de la el .

SAVEL Şi tu unde eşti ?

ARMAND : Eu, cel adevărat, sunt Proprietarul de fluturi .

ISIDORIA : Proprietar…

CRISTIAN : …de fluturi ?!

SAVEL : Am auzit de proprietari de castele, de fântâni sau fâneţe . Dar… de fluturi ?!

ISIDORIA : Chiar voiam să te întreb, Armand : Spuneai că ai o livadă de fluturi. Unde e?

ARMAND : Unde se termină orizontul e un câmp imens, însorit, plin de fluturi multicolori, cu aripi străvezii şi capetele cât un copac . V-am rugat pe toţi s-o cumpăraţi .N-aţi vrut . Păcat .

ISIDORIA : Într-o zi cu soare, când voi deschide fereastra Salonului, fluturii vor năvăli înăuntru!

ARMAND : Nu i-ar lăsa vânătorul şi câinele . Îi păzesc zi şi noapte .

ISIDORIA : Şi ce dovadă ai că tu eşti Stăpânul ?

ARMAND : Asta ! (Îşi pune lornionul .)

SAVEL : Parcă eşti Magellan !

CRISTIAN : Cine l-a văzut pe Magellan ?!

SAVEL : Dar cine a văzut…o livadă de fluturi ?!

ARMAND (îşi coboară masca) : Dacă nu mă credeţi, e treaba voastră.

ISIDORIA : Eu te cred ! Doamne, cât te invidiez…o livadă de fluturi!

SAVEL : Eu nu înţeleg nimic . De pildă, acum…eu cu cine vorbesc ? Cu Proprietarul ? Cu Celălalt ?

ARMAND : Cu mine .

SAVEL : Şi Celălalt ?

ARMAND : El nu e decât intermediarul şi apendicele meu .Când merg…când mergeam pe stradă, stau mereu cu un pas în urma lui . Uneori încerc să mă îndepărtez mai mult . Dar e greu . Aproape cu neputinţă . (Reverie .) Stau la pândă . Caut clipa prielnică în care m-aş putea desprinde brusc şi definitiv . Ah, să mă pot smulge din această împuţită închisoare…

ISIDORIA : Armand, tu eşti fratele meu ! (Vine şi îl îmbrăţişază .)

CRISTIAN (gelos) : Dar noi nu suntem fraţii tăi, Isidoria ?

ISIDORIA : El e fratele meu geamăn . Şi pe mine mă strânge pielea ce mi s-a dat .

SAVEL : Isidoria, tu n-ai voie să vorbeşti aşa ! Arăţi ca o floare .

ISIDORIA: M-am săturat de trupul ăsta! Abia aştept să-l părăsesc, ca pe o haină veche. Am să intru…într-un fluture! (Spre Armand.) Dragule, nu mă laşi să locuiesc într-un fluture din livada ta ? Vrei să vii şi tu cu mine ? Am fi doi fluturi gemeni, cu aripile albe, limpezi ?

ARMAND : Ferească sfântu’! Dacă aş scăpa din temniţa asta, pentru nimic în lume n-aş mai intra în alta . Fie ea şi cu gratii de aur ! Singura fericire e să fii singur şi liber. Fără trup . Fără griji . Să fii doar tu însuţi, să te ridici încet şi lin, ca un balon scăpat deasupra la toate, să vezi cum Lumea rămâne mică, pierdută, până ce nu se mai zăreşte deloc, nimic, nimic, până şi Dumnezeu e o haltă la care te închini din zbor şi te afunzi mai mult în ceaţa Totului… (Cu ochii închişi, pare că se duce…)

SAVEL(speriat, se repede spre el): Omule, te pierzi !

ARMAND (la capătul transei) : Aş vrea ! Dar încă nu mă pot desprinde de el . Şi mi-e tot mai greu să-l suport ! Îmi face silă . Noaptea sforăie îngrozitor, încheieturile îi put, transpiră ca un bivol . Totuşi, are şi momente când e vesel .Uneori e chiar tandru . Dar…chiar de-ar fi de o mie de ori mai vesel şi mai tandru şi tot aş dori în fiecare clipă să-l părăsesc .

CRISTIAN : De ce ?

ARMAND : Miroase a carne ! (Frison de scârbă .) Nu, nu e deloc plăcut să fii cu el !

ISIDORIA (privind pe fereastră) : Îmi închipui reîntoarcerea mamei.Tânăra văduvă a deschis cu o singură mână poarta prin care ieşise se bunăvoie în urmă cu un an…nu doar pentru că lanţurile ruginiseră, dar pe celălalt braţ ţinea copilul . Bunica era pe verandă şi privea lung şi egal un apus pe cerul amiezii . Stătea neclintită în rochia cernită scoasă din scrin în ziua când unica ei fiică părăsise ograda la braţul “neisprăvitului” . N-a tresărit nici când “moarta” a trecut pe alături şi s-a îndreptat spre odaia ei de fată.Nu trecuse decât un an şi amândouă,mamă şi fiică, răneau amiaza cu foşnetul sec al rochiilor negre. Fiecare înmormântase şi murise câte o dată.

(În prag apare Liuba .)

LIUBA (spre Băiat) : Te caută o fată .

BĂIATUL (după o clipă de ezitare) : Nu sunt aici .

LIUBA : Dar…eşti !

BĂIATUL (ferm) : Dacă am spus că nu sunt…atunci nu sunt !

LIUBA : E o fată frumoasă…şi spune că e logodnica ta .

BĂIATUL : Nu sunt aici ! Şi nu sunt nicăieri…pentru nimeni !

LIUBA (încă în prag) : Dar…

PATRICIU (răstit) : Acest om nu e aici ! (Spre Băiat .) Mulţumesc .

(Liuba dă să iasă .)

CRISTIAN (geamăt) : Liuba…

LIUBA : Da, Cristian .

CRISTIAN : Liuba, hai să fugim !

LIUBA : Unde, Cristian ?

CRISTIAN : În Lume .

LIUBA : Noi…amândoi ?!

CRISTIAN : Noi, amândoi, Liuba !

LIUBA (după o clipă de tăcere interzisă) : Du-te de aici, nebunule ! (Roşeşte şi dispare. Clipe de tăcere .)

PATRICIU : Ah, liniştea asta blestemată !

ISIDORIA : Pot să povestesc un Tablou ?

PATRICIU : Orice, Isidoria . Numai să nu fie linişte ! Potaia asta de linişte îmi muşcă din creier !

ISIDORIA : Tabloul e agăţat deasupra patului din camera mamei . De pe cartonul uşor îngălbenit veghează un adolescent întârziat, cu gâtul lung şi faţa subţire, prelungă. Un zâmbet reprimat în colţul buzelor e semnul sfielii pentru floarea de mire ce îi acoperă reverul. Iar fata lipită de umărul lui ar trebui să fie mama. Voalul îi cade ferm peste umerii dezgoliţi şi mângâie ovalul feţei terminate cu o bărbie ascuţită . Deşi lipsesc din tablou, mâinile se simt cum strâng buchetul de trandafiri albi, tăiat brusc de presimţirea ramei .(Savel îl înghiolteşte pe Armand : Zi-i şi tu ceva !)

ARMAND: La dentist, când el se aşază pe scaun, eu mă retrag dincolo de umărul doctorului. De acolo îi pot urmări fiecare mişcare. I se citeşte pe faţă frica de animal . Muşchii stau la pândă, buzele veghează, un colţ al pleoapei îi tremură uşor.Îi fixez cu neruşinare privirea şi mă bucur când văd sticlind spaima. Şi el se chinuie!Apoi mă plictisesc îngrozitor. Dar sunt nevoit să fiu acolo.Cât o să-i mai suport umorile?! Mă rog în fiecare clipă...

ISIDORIA (ţipăt) : Nu ne-am rugat azi ! Ce se întâmplă cu noi, nea Patriciu ? Altădată ne prindea răsăritul soarelui în genunchi…

PATRICIU : Aşa e, Isidoria. Dar suntem în război !(Spre ceilalţi .) Să ne rugăm ! (Ritualul rugăciunii .)

ISIDORIA : Dă-mi pacea Ta !

PATRICIU : Doamne, dă-mi Speranţă !

SAVEL : Dă-mi din Răbdarea Ta !

ARMAND : …pe mine, mie redă-mă .

BĂIATUL : … pe mine, de mine apără-mă .

CRISTIAN : Ia-mi ochii !

SAVEL (lui Cristian) : Eşti nebun ?! Cum poţi cere… să-ţi ia ochii ?!

CRISTIAN : E ruga mea .

SAVEL : Asta nu e rugă ! Te rogi la Domnul să-ţi dea ceva…numai tu îl implori să-ţi ia !

CRISTIAN : Fiecare e liber să ceară ce pofteşte .

SAVEL : Dar…ochii?! Omule, ştii bine ce înseamnă lumina ochilor ?!

CRISTIAN: Ai dreptate.(Spre Cer.)Stăpâne, ia-mi nu doar ochii, ia-mi toată simţirea, ia-mi gândurile,lasă-mă gol pe dinăuntru ca un butuc putred!

(Savel se repede şi-i astupă gura cu palma .)

SAVEL : Taci…nebunule ! (Spre Cer .) Nu-l asculta, Doamne, îmi pun zălog credinţa mea… e doar tulburat . Iartă-l !

CRISTIAN (scăpat din strânsoare) : Bine : numai ochii ! Dar ia-mi-i !

ISIDORIA (vine şi îl mângâie) : Cristian, dragule ! (Spre ceilalţi .) Voi nu vedeţi că omul ăsta suferă ?

CRISTIAN : Da, sufăr ca un câine !

ISIDORIA : Ce să facem cu el, nea Patriciu ?

PATRICIU : Suferinţa e tot Viaţă, Isidoria

ISIDORIA : Dar e bine să suferim ?

PATRICIU : Cât timp nu e linişte, e bine . Acum e bine, Isidoria .

ISIDORIA : Îmi amintesc suferinţa mamei când bunica a rupt Tabloul. Parcă înadins, vântul mi-a plimbat prin faţă fragmente de carton rupt, în care am recunoscut o parte din urechea tatei şi câţiva trandafiri din buchetul de mireasă al mamei . Am alergat în odaie : absenţa rănea peretele ca o spărtură oribilă . M-am ascuns după scrin şi am pândit clipa când mama va intra în cameră .De cum a trecut pragul a scos un strigăt mic, abia desenat pe buze . Am avut cruzimea să-i vânez uitătura : o lacrimă i s-a rostogolit pe buze separându-le vizibil şi grotesc, ca două maluri de dispreţ ce nu se vor mai uni niciodată.(Îngenunchează lângă Cristian.) Eu ştiu ce e suferinţa.Nu-i aşa că sufletul doare?Lasă-mă să-ţi ating rana!Ce te tulbură ?

CRISTIAN : Frumuseţea. Mă disperă! Un tablou, un asfinţit sau o floare mă scot din minţi !

ISIDORIA : Şi pe mine mă trec fiorii când ţin în mână o floare .

CRISTIAN : Iar pentru o femeie frumoasă cad în transă .

SAVEL: Mie pentru o fiinţă cu breton mi-au căzut tresele! Eram ofiţer cu chipiu, vipuşcă şi mustăcioară subţire . Cucoanele din trei judeţe erau în limbă după mine…până am căzut eu în limbă după o subretă cu mersul felin.Când m-am trezit, eram lăsat la vatră…şi piţipoanca ia-o de unde nu-i!

CRISTIAN : Eram adolescent când, la doi paşi în faţa mea, a coborât din autobuz prima minune. Revăd arcuirea prin aer a piciorului…

SAVEL (cântă) : “Şi-avea un picior, foartee uşoor…”

CRISTIAN (crispat, nu-l ia în seamă) : …cu unghiul genunchiului la fix şaizeci şi şapte de grade…

SAVEL : Sexagesimale ! Am fost ofiţer topograf…

CRISTIAN : …o mişcare fandată, în acelaşi timp rapidă şi ezitantă…talpa a atins asfaltul într-un mod asimptotic…

SAVEL : “Şi o botiiină, din cea mai fiiină…”

CRISTIAN : Nea Patriciu…spune-i să înceteze ! (Lui Savel .) Ar trebui să pricepi că eu sufăr . E o boală ca oricare alta…dar de o mie de ori mai crâncenă . (Revenire în peisaj .) Avea un mers cosmic : o combinaţie nedefinită între ferm, gingaş şi apăsat . Mai departe nu-mi amintesc : mi s-a spus că am leşinat .

SAVEL : Se întâmplă şi la bărbaţi !

CRISTIAN : A doua oară eram pe peron la Sinaia . O rochie subţire, uşoară -era vară- îi acoperea gamba până la jumătate, piciorul stâng, relaxat, îndoit până la fatidicul şai’şapte de grade…

SAVEL : …sexagesimale !

CRISTIAN (enervat dar rezistă) : În albastrul vag verzui al rochiei, corpul ei subţire dar viguros…

SAVEL : Un fel de zăpadă fierbinte…

CRISTIAN : …juca în valuri mici, ca într-o apă limpede, adâncă .

SAVEL : Şi iar te-ai trezit la spital !

CRISTIAN : Am rămas încremenit, privind-o fix, cu ochii înlăcrimaţi, ca un peşte îngheţat în acvariu . Mă credeţi ?

ISIDORIA : Eu te cred, Cristian, şi mă rog pentru tine !

SAVEL : Mă rog…

CRISTIAN : Nu pot să ies pe stradă fără să am ghinionul să îmi iasă în cale o femeie splendidă. Parcă e un blestem. Un duh rău, nărăvit, mi le scoate în cale, înadins ca să mă chinuie cu mersul lor impertinent de gazele . N-am ce face şi pornesc în urma femeii, intră în băcănie, intru şi eu, merge la coafor, aştept în faţa vitrinei un ceas, două, până iese…Doamne, ce rău am făcut de mă blagosloveşti cu chinul ăsta tembel ?!

SAVEL : Curat tembel !

CRISTIAN : Să-mi fi dat orice altă suferinţă, gută, tuse măgărească ori antrax, fă să-mi cadă părul şi dinţii, dă-mi şi lepră…numai scuteşte-mă de boala asta ridicolă ! Iese de la coafor, eu în urma ei, mă poartă prin buticuri şi patiserii, uneori mă duce şi la biserică … Doamne, ce ţi-am făcut ?! Aflu apoi că fiinţa e abia de o zi în oraş, în vizită la o mătuşă… Blestemato, cine te-a chemat aici…doar ca să mă chinui ?! (Îşi astupă ochii cu braţul . Suspină . Isidoria îngenunchează şi-i pune capul în poală .)

ISIDORIA : Eşti copil şi ţii capul în poală la mămica ! (Îl mângâie .)

SAVEL : S-aducă tăicuţu oliţa ?!(Scâncete adevărate .)

ISIDORIA : (îl leagănă .) Să-i spună măicuţa copilaşului o poveste ?

SAVEL : Mămico…parcă şi pe mine mă ia somnul ! (Vine şi îşi pune capul în poala Isidoriei .)

ISIDORIA (cu degetele în chica lor) : Pe mama şi pe bunica nu le-am văzut îmbrăcate decât ca pe nişte preotese ale Destinului . N-am înţeles niciodată de ce păstrase mama doliul lung cât o viaţă . Pentru tata sau pentru tinereţea ei înecată în iluzie ? Sau pentru Iluzia însăşi, care e drumul unic spre Moarte ? Chiar şi în verile toride, când peste Lume se prăbuşeau cupole de aer fierbinte, ea sfida amiezile cu culoarea pură a morţii . Pânza neagră a rochiei părea crescută direct din trupul ei subţire . Toamna târziu, când se aşeza bruma peste grădini, de pe un taburet privea nemişcată undeva pe deasupra porţii . Bunica era pe verandă şi sigur privirile lor se întîlneau undeva pe deasupra pădurii . Două femei singure . Două tăceri separate . (Cristian se ridică brusc. Surpriză : pe faţa lui nici urmă de suferinţă . Se întinde zgomotos, ca după un somn bun .)

CRISTIAN : Mi-e foame !

SAVEL (se ridică şi el) : Mămico, lui Cristi îi e foame !

(Isidoria nu răspunde : merge lângă fereastră şi priveşte lung, afară .)

ARMAND : …salivează şi se va repezi ca un dulău, va sorbi şi va devora ca un animal. Cât va mai trebui să-l suport, Doamne ?!

(Se aude clopoţelu: e ora mesei . Armand îşi pune lornionul .)

PROPRIETARUL DE FLUTURI : Omul mai trăieşte, mai moare…dar mai şi mănâncă! Pauză de masă ! Sbang !


Tabloul 2


PROPRIETARUL DE FLUTURI : Noaptea, spre dimineaţă . Patriciu, Savel şi Isidoria dorm . Băiatul, Armand şi Cristian stau de veghe . Patriciu pufăie uşor… Nea Patriciu dă la rândunici, zice Cristian . Armand : Doar a povestit încontinu două zile şi două nopţi ! Ştie să tragă de hăţuri, spune din nou Cristian . Spre Patriciu : Struneşte armăsarii, birjar ! Băiatul : Cât să fie ceasul ?(Spre sală .) N-are nimeni un ceas ? Aproape patru… (Îşi clatină ceasul .) Al meu a stat . (Cască .) Eu mă duc să mă culc puţin ! Aiurea… trebuie să mai fac un rond şi pentru zăpăcitu’ ăsta ! (Redevine Armand şi merge lângă Băiat şi Cristian .)

ARMAND : Auzi…cocoşii !

CRISTIAN : De unde cocoşi în pustietatea asta ?!

ARMAND: Ba îi aud! Mi-e dor să-i ascult cum spintecă noaptea! (Linişte. Patriciu tresare prin somn şi se trezeşte brusc.)

PATRICIU (bolborosind) : Armand, Cristian…ce-i cu liniştea asta ?!

CRISTIAN (şoaptă) : S-a trezit balaurul !

PATRICIU (buimac, se ridică în capul oaselor) : Armand, Cristian…unde Dumnezeu sunteţi ?!

ARMAND : Suntem aici, nea Patriciu .

PATRICIU : Dar de ce tăceţi ?!

CRISTIAN : Acum o clipă încă povesteam…

PATRICIU : Nici o clipă, Cristian ! Blestemata asta de linişte se prăvăleşte peste noi ! (Adoarme din nou .)

CRISTIAN: Povestim, nea Patriciu, povestim…(Spre tovarăşii de veghe .) Da’ ce să mai povestim ?! Mă dor fălcile . Mai spuneţi şi voi ceva !

ARMAND (spre Cristian ) : Povesteşte cum le urmăreai pe guşteriţe prin ganguri, pe arătură …

CRISTIAN (jignit) : Ce arătură ?! Măi…mumie afumată, eu sunt…am fost diplomat !

ARMAND (îl cercetează) : Semeni cu fantoma lui Titulescu .

CRISTIAN : Tu te crezi mai breaz…vânător de fluturi putrezi ?!

BĂIATUL : Cristian, Armand…potoliţi-vă !(Evaluează situaţia .) Ba vă puteţi şi certa ! Numai să nu fie linişte…

ARMAND (pufneşte) : Parcă eşti sosia lui Patriciu !

CRISTIAN : Poate nu mai am fason de diplomat… dar am fost, jur !

BĂIATUL : Eu te cred, Cristian .

CRISTIAN : Mergeam la sindrofii, la recepţii şi la baluri. N-aveam încotro. Ba un ambasador al unei ţări orientale dă un party, ba e musai să iau ceaiul la legaţia olandeză…Ultima oară merg la Balul Liliacului. Fatală eroare! Cad în limbă după o fiinţă străvezie, cu mers îngeresc şi ochi de iguană, care se întâmplă să fie fiica ataşatului militar al Chinei şi care, năpastă!, urma să plece chiar a doua zi dimineaţa. Şi nemernica pleacă, iar eu rămân rănit şi zac trei zile în odaie fără să pot vedea pe nimeni .

ARMAND : În afară de nenea doctorul…

CRISTIAN : Care îmi era prieten, nenorocitul . Ştiţi ce-mi prescrie ?

AMÂNDOI : Ei ?

BĂIATUL (în şoaptă): Noi din când în când o să facem pe cretinii…

ARMAND : … doar ca să umplem cu sunete atmosfera .

CRISTIAN : Îmi recomandă…băi reci şi Emetiral ! Doctore, izbucnesc, eu sunt pe moarte şi tu-mi dai mălai în plic ?!

ARMAND : Când îţi ştii damblaua nu te duci hopa-ţop la sindrofii . Stai acasă, cu capul sub plăpumioară.(Spre Băiat.) Sunt suficient de banal ?

CRISTIAN : Asta şi fac …când pot . Orice invitaţie la o recepţie o consider ca pe un afront . Dar slujba e slujbă ! Cum să nu te duci la Balul Ambasadorilor, în ajun de Crăciun ?!

BĂIATUL: Aşa e : n-ai cum să nu te duci! (În şoaptă.) Observaţia e suficient de idioată?

CRISTIAN(încet): Dar se poate şi mai bine!(Tare.) Cum intru în sală iau în braţe o urâtă de la Paşapoarte şi jur să n-o slăbesc toată noaptea . O învârt de la un capăt la altul al salonului, mecanic dar amplu, ca să n-am timp să văd nimic în jur... Idioata era într-al noulea cer : credea că-mi căzuse cu tronc . Eu însă dansam ca un cal orb,cu zăbala pusă . Trece miezul nopţii, sunt frânt dar mulţumit : aproape scăpasem . Când…

BĂIATUL : …ca o tigroaică, Nenorocirea .

CRISTIAN : Dezastrul . Nu mai departe de doi paşi, în braţele unui boşorog, zăresc o tipă superbă . Nu pot s-o descriu, doar atât : superbă .

(Băiatul îl înghiolteşte pe Armand : e rândul tău !)

ARMAND : Superbă…şi gata !

CRISTIAN : Pe loc sunt electrocutat . Dintr-o dată, toţi pereţii, orchestra şi candelabrele mi se prăvălesc în creştet. Minunea se îndepărtează…o urmez disperat . Urâta, oaie moartă, mi se zbate în braţe înghesuită de perechile pe care, în goana mea nebună, le calc în picioare…

ARMAND : Şi-o pierzi pe Cenuşăreasă…

CRISTIAN : Da de unde ! Calc peste cadavre de dansatori şi sunt din nou lângă ea, mai că o ating ! Dar nenorocitul de boşorog face o fandare, mi-o smulge de sub nas şi…ţuşti, în celălalt colţ al sălii . Pornesc în galop într-acolo. Corpul urâtei mă împiedică şi, în mijlocul sălii, o abandonez .

ARMAND (spre Băiat) : Ah, simt în nări praful de sub copite ! Înfige pintenii în spatele gloabei ! (Izbucnesc amândoi în râs .)

CRISTIAN (în transă) : Ajung lângă ei şi, cu braţele inerte atârnând pe lângă superbul frac de împrumut, o privesc fix, magnetizat, guştereşte, în timp ce din colţul buzelor, îmi spun a doua zi amicii, mi se scurg fire mici de salivă…Caneţ filma ! M-au târât spre ieşire, ca pe o mobilă .

BĂIATUL : Şi a doua zi fata era la căpătâiul tău !

CRISTIAN : Doar în filmele proaste… La căpătâi îmi stătea idiotul de doctor . Doctore, gem, am o singură rugăminte : Cine era ? Soaţa ambasadorului Birmaniei, îmi răspunde . Iar moşul…era soţul ei ? mai am o speranţă . Îmi confirmă . Oftez . Nu te mai gândi la ea, mă îndeamnă . Oricum n-o vei mai vedea niciodată . Mâine pleacă…

BĂIATUL : Doamne, ce adânc e acest niciodată !

ARMAND : Ca o fântână fără fund .

CRISTIAN : Ca o ciutură fără fântână …(Uşurat .) Acum e rândul meu să îmbrac tricoul de tâmpit ! (Îl prinde pe Băiat de umeri . Spre Armand .) Pe cai, bădie !

ARMAND (abrupt) : În anul o mie nouă sute şi ceva stăteam la fereastră şi mâncam un măr…

CRISTIAN (pufnind): Dinspre tine bate un vânt de Sadoveanu !

ARMAND (imperturbabil) : Cînd, deodată, am simţit că nu ale mele erau braţele proptite în pervaz, şi nici buzele care măcinau carnea mărului, într-un clefăit dezgustător, ca scârţâitul unei membrane de celofan .

CRISTIAN : Şi un damf de Urmuz !

ARMAND : Nimic nu îmi aparţinea . Separarea era atât de clară încât mă simţeam mai rudă cu coaja mărului decât cu Celălalt . De scârbă, m-am trezit că încep să mă îndepărtez…

BĂIATUL (şoaptă) : Mai tare !

ARMAND (voce plină) : Eram concentrat într-un singur punct, şi am pornit în jos, etaj după etaj, alunecam spre pământ…clefăitul se auzea tot mai stins şi corpul lui, devenit acum străin, se zărea tot mai vag în cadrul ferestrei . Până am atins ţărâna …Cred că am stat aşa nu mai mult de câteva clipe, care mie mi s-au părut o eternitate… Eram, în sfârşit, singur, liber şi departe de el ! Dacă aş fi avut cu mine inima, mi s-ar fi spart în piept, dacă aveam glas, aş fi chiuit . Au fost cele mai fericite clipe ale vieţii mele .

CRISTIAN : Eu am glas…chiui în locul tău! (Chiuie . Băiatul îl înghiolteşte :” Vrei să-l trezeşti pe nea Patriciu ?!”)

ARMAND: M-am trezit că încep să urc din nou, ca o minge propulsată de uimire, până m-am întors, căţel cuminte, în corpul din cadrul ferestrei unde el, ca un dulău obosit, ronţăia mărul .

BĂIATUL : Păcat !

CRISTIAN : Sincere condoleanţe !

ARMAND : Mă folosesc de ochii, de mâinile şi gura lui mirositoare. Dar nici lui nu îi e lesne cu mine . Ca să-l aduc la exasperare, am devenit pisălog. Cinic . Enervant . Îi stăteam în gât, ca un ghem de spini . Se învârtea buimac – taur în călduri . Hai să ne despărţim, am şoptit .

AMÂNDOI : Şi ?!

ARMAND : Şi…am pornit . Mergea teleghidat de şoaptele mele, ia-o pe strada asta, scrâşneam, unde fugi ca un bivol ?!, pasul egal, goleşte-ţi capul de gânduri, nu mai ştii nimic, nu mai eşti nimic, totul e lin şi plat…acum eu voi încerca să mă strecor afară, am şi reuşit…Uraaa!

AMÂNDOI : Uraaa!

ATMAND (transpus) :…am şi rămas cu o jumătate de pas în urmă , hai, încă puţin, măcar doi centimetri…acum aleargă, dobitocule, prelinge-te pe lângă mine, încearcă să mă pierzi !

CRISTIAN (excitat) : Acum…dă-i bice! (Se ridică în picioare . Băiatul îl trage la loc: Monşer, acum se trezeşte balaurul…)

ARMAND (oftează) : Am ostenit… Şi el era istovit : respira sacadat . O bătrână a pus jos sacoşele şi s-a apropiat de el…de noi : Maică, îţi e rău ? a întrebat . Nu, s-a smucit el şi l-am înţepat din nou : Hai să mai încercăm o dată ! A pornit înapoi, de-a lungul străzii, hai, îl biciuiam, străduieşte-te să mă simţi şi smuceşte-te ca să mă eliberezi, alunecă printre trecători, fii mai obraznic, chiar dacă îi îmbrânceşti, aşa…aşa, la duduia era să-i smulgi poşeta…nu-i nimic, e bine, nu te vreau, nu te vreau ! strigă în timp ce alergi şi te zbaţi ca un taur, să simţi repulsie, să ne împotrivim şi să ne respingem reciproc…ca o naştere inversă! Încă o dată…încă… Dumnezeule, nu se poate ! Nu s-a putut…Ne-am oprit în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă . Era istovit, eram istoviţi…N-am ce să-ţi reproşez, l-am bătut pe umăr, asta e…suntem al naiba de bine înşurubaţi unul într-altul .

CRISTIAN (tresare) : Auziţi…cocoşii !

ARMAND (spre Băiat) : Tu auzi ceva ?!

CRISTIAN : Eu îi aud ! Doamne, cum îi aud ! Un cor de cocoşi…o mare de cocoşi ! Cucuriguuuu !

PATRICIU (se trezeşte) : Ce este ? De ce tăceţi ? (Priveşte spre fereastra în care încep se arate zorile .) Isidoria…Savel ! Unde e Savel ?

BĂIATUL : Nu e aici, nea Patriciu .

PATRICIU : Savel…unde umbli, omule ?!

(Isidoria se trezeşte : îşi face ordine în păr .)

ISIDORIA : Eu sunt aici !

PATRICIU (precipitat) : Hai, Isidoria, fată dragă ! E rândul nostru . Să nu fie linişte !



Tabloul 3


PROPRIETARUL DE FLUTURI : A patra zi…Acum merg în dreptul ferestrei şi spun :

(Redevine Armand .)

ARMAND : Uite…vânătorul ! Şi Livada ! Ce clar se văd !

(Cei din salon se reped la fereastră .)

SAVEL : Unde-i minunea ?!

ARMAND (îl prinde după umeri) : Acolo !

SAVEL : Al naiba dacă văd ceva !

ISIDORIA : Eu văd ! Câmpul galben, însorit…

ARMAND : Îl vezi, Isidoria ?!

ISIDORIA : O mare de fluturi, cu aripi albe, ca nişte giulgii .

ARMAND : Aşa-i…că îi vezi ?! (O sărută . Spre ceilalţi .) Voi…sunteţi orbi !

ISIDORIA : …îngeri cu aripile frânte . Fluturi albi, galbeni, roşii ca sângele…

ARMAND (în culmea extazului) : Îi vezi ! Îi vezi ! Mă duc să-i privesc de pe terasă ! (Iese în fugă .)

SAVEL (Isidoriei) : Chiar i-ai văzut ?

ISIDORIA : Ca şi voi : nimic .

SAVEL : Atunci…îl faci p-ăsta să ne creadă orbi ?!

ISIDORIA : Dacă poţi să dăruieşti o clipă de fericire…

CRISTIAN : Să fii orb : ce fericire !

ISIDORIA : Orbi şi suntem . E atâta lumină în sinele nostru…dar noi o căutăm pe fereastră .(Intră Liuba .)

LIUBA (spre Băiat) : Eu ce să fac…dacă te caută mereu cineva ?!

BĂIATUL (grimasă) : Ce mai vreţi ?!

LIUBA: Azi te caută unchiul, mama şi logodnica de ieri. Ce le spun?

BĂIATUL : N-am fost aici nici ieri, nu sunt nici azi şi nu voi fi nici mâine ! Asta să le spui ! (Exasperat ) De ce nu mă lăsaţi în pace ?! Eu nu mai exist, pricepeţi? Am renunţat definitiv şi de bună voie să mai fiu. Atunci…ce mai vreţi de la mine?! Eu, domnule Patriciu, m-am predat în mâinile dumitale . Explică-le dumneata că nu mai sunt aici…şi nicăiri !

PATRICIU (răstit, spre Liuba ) : Ai auzit ?! (Băiatului .) E bine . E foarte bine aşa .(Celoralţi .) Să luaţi pildă de la el : Noi nu ne avem decât pe noi înşine. Doar în noi ne căutăm salvarea! (Speriată, Liuba dă să iasă .)

CRISTIAN (geamăt) : Liuba, te-ai gândit ?

LIUBA : La Dumnezeu mă gândesc tot timpul .

CRISTIAN : Dar…la mine ?

LIUBA : Tu nu eşti Dumnezeu .

CRISTIAN : Liuba, pentru ce mă chinuieşti ?!

LIUBA : Te chinui singur ! (Fuge .)

CRISTIAN (disperare): Liuba! (În locul Liubei apare Olivia.)

OLIVIA : Domnu Patriciu, pot să întreb ceva ?

PATRICIU : Spune, Olivia .

OLIVIA : Acu’, c-a plecat dom doctor…

PATRICIU : Nu te simţi bine fără el, Olivia ?

OLIVIA : Da’ mie cine-mi dă salar ?

PATRICIU : Pentru ce, Olivia ?

OLIVIA: N-o să spăl scuipaţii pă degaba?! Cine mă plăteşte pă mine?

PATRICIU : Cine ne plăteşte şi pe noi, Olivia ? Dumnezeu, Olivia . El e singurul stăpân pe care îl mai avem. Du-te la El şi cere-ţi simbria, Olivia. Spune-i că eu te-am trimis ! (Buimacă, Olivia iese . Spre ceilalţi .) Dar de ce tăceţi ? Să povestim ! ( Povestitorii se privesc nedumeriţi .)

SAVEL (spre Băiat) : Tu nici n-ai deschis gura .

BĂIATUL : Fac orice…desfund şi closete . Dar nu povestesc!

ISIDORIA : N-ai nici o amintire ?!

BĂIATUL : Pentru mine trecutul e mort . Nu sunt …

SAVEL : …decât o răsuflare .

PATRICIU : Pentru el am povestit eu .

ISIDORIA (din senin) : Ce frumoasă era bunica în după-amiezile de vară! Spre asfinţit, prin romburile perdelei îi vedeam umerii cerniţi, profilul ferm, cu trăsătuile înmuiate de lumina ca mierea a ultimelor raze . Respira o blândeţe înaltă şi calmă de crâng înflorit . Atunci regretam că mă născusem, că existenţa mea tulbura o armonie atât de perfectă şi risipea în pelin o pace largă . Mă consola doar gândul că nici eu nu eram vinovată, că de vină era poate o nepotrivire a astrelor, o soartă rea ce făcuse ca mări necuprinse de blândeţe să trecă la doar un deget distanţă de iubire . Aş fi dat orice să mă fi putut iubi măcar puţin… S-a stins când eu eram aici… Aş fi alergat într-un suflet la căpătâiul ei…dar m-a oprit doctorul Vlad . Poate c-a fost mai bine aşa : nu merita să-i tulbur cu prezenţa mea vinovată ultimele clipe . Însă cât aş fi vrut să fiu acolo…pentru că nimeni n-a ştiut-o aşa frumoasă în după amiezile senine de vară şi nimeni n-a iubit-o cum am iubit-o eu !

(Liuba deschide uşa şi rămâne în prag .)

LIUBA : Am venit…dar nu mai ştiu ce caut !

SAVEL : Noi căutăm pe cineva care să ştie o poveste .

LIUBA : O poveste ?!

SAVEL: Despre o iubire, o furtună, o libelulă…orice !

CRISTIAN(enervat): Lăsaţi-o în pace, nu-i locul ei aici.Du-te, Liuba !

(Din contră, Liuba intră şi se aşază .)

LIUBA: Eu chiar ştiu o poveste cu un porc.(Simţul datoriei.) Totuşi…pentru ce am venit?!

SAVEL : Să ne spui povestea porcului !

LIUBA : Până îmi aduc aminte de ce am intrat, pot să v-o şi spun . Pot, nea Patriciu ?

PATRICIU : Poţi, Liuba .

LIUBA (direct) : Când eram mică aveam un porc deştept .

SAVEL (pufneşte): Liuba, nu mă-nnebuni ! Chiar …un porc deştept ?!

LIUBA : Nu e de râs : e o poveste tragică .

CRISTIAN : Tu ştii ce e suferinţa, Liuba ?

ARMAND : Suferinţa e…să-ţi simţi sufletul încătuşat .

ISIDORIA : Un suflet de floare suspină într-o tulpină de leuştean .

ARMAND : Sufletul meu ţipă într-un corp de bursuc !

CRISTIAN : Nu pe voi v-am întrebat ! Tu n-ai suflet, Liuba. Plângi pe afetul unui râmător, dar nu-ţi pasă de un suflet de om .

LIUBA : Era un suflet de om întemniţat în şoric . Se ridica în lăbuţe şi mă privea cu ochii lui catifelaţi, galeşi, inteligenţi…

CRISTIAN : Şi eu am avut o muscă cu ţâţele uite-aşa !

LIUBA (nu răspunde la provocări) : Nu se amesteca printre alţi porci, nu intra niciodată în noroi . Stătea mereu lângă mine .

CRISTIAN : Şi eu aş sta mereu lângă tine, Liuba !

LIUBA : Cu zece zile înainte de Crăciun, eu şi frate-meu l-am ascuns în pădure . O zi şi o noapte ne-a căutat tata . Ne-a găsit pe toţi trei aproape îngheţaţi, întinşi într-o şură părăsită .

SAVEL : Şi ce şunci au urmat !

LIUBA : Da’ de unde ! În ajun de Crăciun, l-am găsit înfipt într-un par.Toţi au zis că era o întâmplare, numai eu şi frate-meu am ştiut adevărul.

SAVEL : Să nu spui…că s-a sinucis !

LIUBA (senină) : Sunt sigură că a intrat înadins cu pieptul în ţăruş .

SAVEL (ţinându-se de burtă) : Liuba, vrei să mor de râs?! N-avem prin apropiere nici doctor …

LIUBA (mirată) : Ce vi se pare comic ?!

CRISTIAN (arţăgos) : Liuba, nu cumva trebuie să fierbi seringi ? Nu vrem să te reţinem.

LIUBA (nedumerită, se ridică) : N-am ştiut că deranjez… (Iese .)

ARMAND (lui Cristian) : Ce ai avut cu ea ?

CRISTIAN : Nu pot să o suport !

ARMAND : Adineaori o implorai să te lase s-o iubeşti .

CRISTIAN : N-o iubesc…o urăsc !

SAVEL : E totuna .

CRISTIAN (ţipăt) : E nedrept de frumoasă ! Mă sfidează cu frumuseţea ei ! Priviţi-o cum împunge aerul cu sânii ! Atâta insolenţă nici îngerii n-ar suporta . Nu mai e tânără…ar trebui să i se încreţească pielea, să-i cadă pomeţii, să i se înfunde ochii în orbite . Când colo, doar ca să mă chinuie pe mine…ea străluceşte ! Stăpâne, te-am rugat, e atât de simplu : Ia-mi ochii ! (Îşi prinde faţa în palme .)

SAVEL (îl mângâie pe creştet) : Linişteşte-te, bătrâne . Vom muri şi vom fi orbi . (Spre Băiat .) Nu vii la o ţigară ?

BĂIATUL : Nu fumez .

SAVEL : Hai să mă vezi pe mine fumând .

BĂIATUL : Numai dacă îmi dă voie nea Patriciu .

SAVEL : Stăpâne, îl laşi ?

(Patriciu, nu fără o ezitare, îi face semn Băiatului că poate să meargă. Amândoi ies .)



Tabloul 4


O fundătură din capătul holului . Lângă un calorifer şi o fereastră, Savel şi Băiatul .

SAVEL (îşi aprinde ţigara) : Frumoasă vreme,nu-i aşa ?

(Băiatul acceptă, mut .)

SAVEL (brusc) : Ascultă…tu chiar crezi ce spune Patriciu ?

BĂIATUL : Dumneata nu crezi ?

SAVEL (scutură scrumul) : Nici o iotă !

BĂIATUL : Eu cred .

SAVEL : Teoria lui e ca o cetate infailibilă . Dar e de-ajuns să scoţi o singură cărămidă din zid, şi hardughia se preface într-o grămadă de moloz .

BĂIATUL : Mă îndoiesc.

SAVEL : Avem o forţă teribilă, declamă Patriciu cu retorica lui impecabilă. Până aici povestea e frumoasă, însă imediat cade în iluzie: Forţa trebuie redescoperită, recucerită…re şi iarăşi re ! Dar între TREBUIE şi SE POATE stă deşertul utopiei . Îl trădează, semn că ideea de Brutus e eternă, tocmai fraza care îi e mai dragă: Moartea ne-a cucerit pas cu pas.

BĂIATUL : Nu cred nimic din ce spui !

SAVEL : Ba o să crezi ! Deja am ajuns la esenţă : Dacă moartea a înaintat atât de mult în noi, am certitudinea că ea a cucerit totul . Că n-a ajuns încă la capăt e doar o chestiune de timp . Balanţa s-a înclinat decisiv chiar înainte ca un taler să cadă .

BĂIATUL : De ce-mi spui mie toate astea ?!

SAVEL:Văd că eşti gata să te laşi necondiţionat în braţele lui Patriciu.

BĂIATUL : Chiar m-am abandonat . Nu mai sunt decât…

SAVEL : Ştiu : o răsuflare . (Râde .) Ce caraghios ! Cum poţi să faci asta, domnule ?! Bunul simţ spune că în orice împrejurare trebuie să-ţi păstrezi o minimă libertate. Or…tu ţi-ai amanetat tocmai libertatea !

BĂIATUL : E dreptul meu să aleg . Şi am ales .

SAVEL : Ai ales prost .

BĂIATUL : De ce te amesteci ?

SAVEL: Deschide ochii: te mai poţi salva. Nici măcar nu eşti bolnav!

BĂIATUL : Ce tot spui ?!

SAVEL : Eşti perfect sănătos .

BĂIATUL : Domnule…de ce vrei să mă chinui ? La ce mi-ar folosi să înalţ din nou castele pe nisip ?

SAVEL : E adevărul adevărat : Nu eşti bolnav .

BĂIATUL (îşi acoperă urechile) : Să nu aud nici măcar un cuvânt !

SAVEL : Am adus dovezi ! (Îi vâră sub nas câteva hârtii .) Uite-ţi …patalamaua. E antedatată? Deci era pregătită de mult . Aşa cum susţineai, totul e doar un aranjament al unchiului…(Buimac, Băiatul pipăie hârtia .)

BĂIATUL : Dar…

SAVEL (neslăbindu-l) : Uite şi foaia de observaţie . E numele tău ? Diagnostic : o banală răceală . Medicamente : aspirină, piramidon .

BĂIATUL (cu vocea schimbată) : De unde le ai ?

SAVEL : Chiar de pe biroul doctorului Vlad . Când m-a trimis Patriciu să-l evacuez, am rechiziţionat şi hârtiile . Am făcut bine ?

BĂIATUL (evident marcat) : Nu ştiu .

SAVEL (precipitat): N-avem acum timp de eseuri ! Ascultă-mă cu atenţie : Te voi ajuta să te salvezi .

BĂIATUL : Dar…

SAVEL : Nici un dar ! Eşti tânăr, eşti sănătos, e păcat să putrezeşti în mlaştina lui Patriciu . (Ferm .) Mâine dimineaţă, la opt fix, vei fi aici. Până atunci eu voi pregăti totul . Autobuzul te va duce jos, în lume .

BĂIATUL : Nu ştiu…

SAVEL : Ba vei pleca! Să nici nu-ţi mai aminteşti că ai călcat pe aici . Acum… fugi repede în salon, să nu bănuiască ceva Patriciu !

BĂIATUL : Şi dacă i-aş povesti totul lui Patriciu ?

SAVEL (hohot) : Sunt sigur că n-ai s-o faci !



Tabloul 5


PROPRIETARUL DE FLUTURI : În salon intră Isidoria şi Cristian…care se ţin de mână . Ie-te-te !

PATRICIU : Ce s-a întâmplat ?

CRISTIAN : Am venit să ne luăm rămas bun . Plecăm !

PATRICIU : Ce-i gluma asta ?!

ISIDORIA (un pas în faţă) : Nu-i nici o glumă, nea Patriciu .

PATRICIU (brusc furios) : Dar e cu neputinţă ! Au trecut aproape cinci zile, suntem în pragul unei mari izbânzi . Tu, Isidoria, eşti o fiinţă delicată dar raţională .

ISIDORIA : Răgazul pe care îl mai avem am hotărât să-l trăim împreună, singuri şi departe . Ne-am gândit că salvarea sufletelor noastre nu e lucrul cel mai important. Câteva clipe de iubire ne sunt de ajuns.(Se retrag ţinându-se de mână, spre uşă.)

PATRICIU : Ce vorbeşti de iubire, Isidoria ? Ştii bine că el iubeşte nişte femei-icoane zărite preţ de o secundă pe un peron pustiu . Tu meriţi să fii iubită mereu şi pe de-a întrgul .

ARMAND : Eu te iubesc pe de-a întregul înmulţit cu o mie, Dori . Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o !

CRISTIAN : Ai şi văzut tu multe !

PATRICIU : Şi eu cred la fel, Isidoria . Dar el nu te preţuieşte pe cât meriţi . (Cristian vrea să protesteze, dar Patriciu nu-i dă răgaz.) Ai văzut cum o implora pe Liuba, care e o femeie drăguţă dar nu are strălucirea ta .

ARMAND : Tu luminezi pe dinăuntru, Dori . Meriţi munţi de iubire !

LIUBA : Nu e vorba doar de iubire…

PATRICIU : Nu e vorba deloc de iubire, Isidoria . Ştiu de ce pleci : îţi închipui că aşa îl salvezi pe Cristian .

ISIDORIA : E adevărat . Aici Cristian se ucide în fiecare clipă.

PATRICIU : Isidoria, ştii că nimeni nu se poate salva de unul singur .

CRISTIAN : Dar în doi ?

PATRICIU : Nu ne putem salva decât cu toţii, împreună .

CRISTIAN (furios) : Crăpaţi de invidie ! (O smuceşte de braţ .) Să mergem, Isidoria ! Nu mai asculta sirenele aste de doi bani !

ARMAND (scâncet) : Dori, şi eu al cui rămân ?

ISIDORIA : Vă aştept…pe toţi în Rai !

PATRICIU : Sunteţi nebuni !

CRISTIAN : Dar nebunii au hotărât !

ISIDORIA (fluturând graţios mâna) : Cu bine !

( Ies . Moment de tăcere .)

PATRICIU (spumegă) : Ce aţi rămas cu gurile căscate ?! Au plecat…doar nu s-a făcut gaură-n cer . Cine povestea ?


Tabloul 6


Acelaşi hol, acelaşi calorifer, aceeaşi fereastră . Savel e singur . Apare Băiatul .

SAVEL (nervos) : Trebuia să fii aici de o jumătate de ceas ! (Febril .) Dă jos pijamalele, ia hainele, repede, şoferul aşteaptă !

BĂIATUL : Nu plec .

SAVEL : Cum ?!

BĂIATUL : Nu plec nicăieri .

SAVEL : Dar eşti nebun de-a binelea, omule ! (Furios, îl prinde de guler .) Înseamnă că ţi-e mintea încă înfierbântată . Hai s-o răcorim ! (Cu mâna cealaltă deschide fereastra şi îl apleacă peste pervaz .) Priveşte drumul care coboară : el spre Lume coboară, domnule . Acolo e Viaţa, cu străzi, cu baruri şi fete frumoase . Dacă pofteşti, însoară-te, fă cinci-şase copii, fă ce vrei, dar ieşi din mocirla lui Patriciu . Nu te las ! În pijama, te arunc în autobuz! (Îl târăşte spre ieşire. După câţiva paşi, Băiatul, scapă din strânsoare, fuge şi se opreşte la câţiva metri de Savel .)

BĂIATUL : Ce te priveşte ? E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea !

SAVEL (gestul spălării pe mâini) : Eu nu ţi-am vrut decât binele . Poţi să te apropii : nici n-o să te ating .

BĂIATUL : Nu te cred : Eşti o hienă .

SAVEL : Hienă ?!

BĂIATUL : Da, asta eşti . Acum ştiu şi ce urmăreşti : vrei să distrugi cruciada lui Patriciu .

SAVEL (râzând) : Cruciada măgarilor !

BĂIATUL : Ştiu şi de ce vrei să strici totul : din invidie .

SAVEL (hohot) : Invidiez… pe Patriciu ?! Nu vezi că vorbeşte ca un popă de ţară ? Te înşeli, fiule : am crezut că e datoria mea să salvez din ruine ce mai poate fi salvat . Uneori, am reuşit . Alteori, ca în cazul tău, nu .

BĂIATUL (iluminare) : Acum îţi înţeleg planul diabolic !

SAVEL : În sfârşit, pricepi şi tu ceva !

BĂIATUL : Poţi să fii sincer ?

SAVEL : De ce-aş fi sincer cu unul care se prinde slugă la un prost ?

BĂIATUL : Tu i-ai convins pe Isidoria şi pe Cristian să plece !

SAVEL : Recunosc cu mândrie: Am salvat încă două suflete.

BĂIATUL : Eşti odios !

SAVEL : Mai bine odios decât valet .

BĂIATUL : O canalie !

SAVEL : Dar nu un prost .Nici tu nu păreai chiar bătut în cap, dar te-a zăpăcit Patriciu cu o teorie de doi bani .

BĂIATUL : Domnule, pe mine nu mă interesează neapărat ce spune Patriciu, ci faptul că spune ceva . Rar întâlneşti un om care crede în ceva şi e decis să meargă până în pânzele albe .

SAVEL : Chiar dacă pânzele albe duc în closet ?

BĂIATUL : Şi mai e un lucru pe care nu ai de unde să-l ştii pentru că nu eşti jucător: Dacă ai urcat măgarul în căruţă, atunci mână până la târg .

SAVEL : Şi dacă afli că e cacealma ?

BĂIATUL : Ai mizat, te duci până la ultimul bănuţ . Eu sunt decis să respect regula jocului . Iar cine vrea să strice jocul e duşmanul meu .

SAVEL : Totuşi, vorba cu facerea de bine…

BĂIATUL : N-am uitat că, după mintea dumitale, ai vrut să mă salvezi . Îţi sunt dator şi plătesc pe loc : Sunt gata să nu te spun lui Patriciu .

SAVEL : Mersi !

BĂIATUL : Numai dacă promiţi că n-o să mai încerci să „salvezi” pe nimeni .

SAVEL : Jur .

BĂIATUL : Atunci e-n regulă .

SAVEL : Jur că voi face tot ce-mi stă în puteri ca să curm măgăria asta! Iar dacă nu voi reuşi s-o fac bucăţi, măcar voi încerca să salvez cât mai multe suflete . Chiar şi pe al lui Patriciu !

BĂIATUL : E ultimul dumitale cuvânt ?

SAVEL : Testamentul meu !

BĂIATUL : Atunci…adio !

(Fuge . Savel mai zăboveşte o clipă privind în urma lui, după care, încet, pleacă în direcţie opusă . După câteva momente, vocea lui Patriciu trece prin pereţii salonului .)

VOCEA LUI PATRICIU : Savel ! Să vină aici Savel ! (Tăcere .) Ba să nu mai vină ! Să nu-l mai văd niciodată !



Tabloul 7


Doar Patriciu, Armand şi Băiatul .

ARMAND (Băiatului, în şoaptă) : Azi-noapte i-am ucis .

BĂIATUL : Pe cine ?

ARMAND : Fluturii . Toţi-toţi !

BĂIATUL : Cum ai putut ? A fost un măcel…

ARMAND : Din contră: au îngenuncheat şi mă rugau : Şi noi vrem în Rai…şi noi vrem în Rai ! (Mai încet .) Nu puteam să-i las singuri . Doar eu ştiu dunga însorită de la marginea orizontului .

BĂIATUL : Dar unde pleci ?

ARMAND : Oriunde ! Voi pleca !

PROPRIETARUL DE FLUTURI : Şi cu mine cum rămâne ?!

PATRICIU (supărat dar dârz) : Vom rezista! Nu e uşor…dar ce e uşor pe lume ?! Nu ne dăm bătuţi . Nu mor caii când vor lupii !

PROPRIETARUL DE FLUTURI : Chiar aşa : ce-ar fi să-mi pun de-o livadă de lupi ? Lupii nu merg în rai !

PATRICIU : Să privim în noi . Să veghem . Povestiţi !

(Armand şi Băiatul se privesc nedumeriţi .)

ARMAND : Sunt gol pe dinăuntru ca un ou spart .

PATRICIU(îndârjit): Orice . Povestiţi povestiri… deja povestite !

LIUBA (din cadrul uşii) : Nea Patriciu, ce facem cu gazetarii ?

PATRICIU : Ce gazetari ?

LIUBA : De la…gazete . Sunt o grămadă . Am închis poarta, altfel năvăleau înăuntru .

PATRICIU : Ce vor ?

LIUBA : Să vorbească cu dumneata . Eu n-am ştiut ce să le spun . (Mândră .) M-au tras în poză !

PATRICIU : Dă-i afară .

LIUBA : Dar sunt afară !

PATRICIU : Pune câinii pe ei . Ori aruncă-le zoaie în cap . N-am timp de ei ! N-am timp de nimeni . Am timp doar pentru mine…pentru noi . (Spre băieţi .) Povestiţi !

ARMAND (mecanic) : Ce frumoasă era bunica în clipele ei senine din dimineţile…

BĂIATUL : …după-amiezile .

ARMAND: …de vară , prin perdea îi vrdeam umerii cerniţi…profilul fin, cu trăsături … senine . Atunci regretam că mă născusem, că eu cu…mă rog, tulburam…tulburasem o armonie atât de…atât de…

BĂIATUL : …profundă . Aş fi dat orice să mă fi putut iubi puţin, chiar şi numai puţin... (Schimbare de macaz .) Cum ies pe stradă, cum îmi iese în cale o femeie splendidă…ca şi cum un duh rău mi le scoate în cale…ca să mă chinuie cu mersul ei de gazelă...

ARMAND (preluare dn mers): Intră-n băcănie, intru şi eu, merge la coafor, merg şi eu..

BĂIATUL : Rămân în faţa vitrinei ! Aştept un ceas, două…

ARMAND (exasperat) : …trei, patru, cinci…o veşnicie !

BĂIATUL : Doamne, ce rău ţi-am făcut…

ARMAND (rugă adevărată) : Doamne, ce rău ţi-am făcut ?! Urăsc orice frază mai lungă de un sunet ! (Scâncet .) Dă-mi gută, tuse măgărească sau lepră…dar fă-mă mut ! (Se lasă cu faţa în cearşaf . Clipe de linişte .)

PATRICIU (începe să cânte ) : Ce-mi e drag în lumea asta

Caaalu, puşca şi nevastaa

Caaalu, puşca şi nevasta .

(Băiatul îl ridică, aproape cu forţa, pe Armand .)

TOŢI TREI : Caaalu, puşca şi nevasta !

OLIVIA (apare în prag) : Ce v-a apucat să cântaţi aşa ?! (Intră şi se aşază lîngă ei .)

TOŢI PATRU : Caaalu, puşca şi nevasta !

Calu’ e de călărit

Şi nevasta de iubit

Şiii nevasta dee iubiiit !

OLIVIA : Ce-i mai plăcea lu’ bărbatu-mieu cântecu’ ăsta ! Când să-mbăta, în fiecare ziulică, numa p-ăsta mă punea să-l cânt . Şi mă bătea de mă stingea! Acum, de când s-a prăpădit…e linişte . Prea multă linişte ! Dacă îmi fac mâncare, mănânc, dacă îmi aştern, dorm… Şi-i mai plăcea şi ăsta : La grădină la Iion !

TOŢI : Toaate păsările doorm

Toate păsările dorm !

LIUBA (din prag): Ce frumos cântaţi !(Intră şi se alătură cântecului.)

TOŢI CINCI : Numai una n-are somn

Numai una n-are somn !

La fereastra cu oblooon…



Tabloul 8


PROPRIETARUL DE FLUTURI : Patriciu, Armand, Băiatu şi tanti Olivia . (Cască .)

TOŢI (cântă legănat) : Hai, teiule, hai

Cum o să te tai

Cu-n topor tăios

Să te dobor jos !

OLIVIA (se ridică) : Da’ şezui de mă doare curu’ ! Nu-i bai…şi-aşa nu-mi dă nimeni salar ! (Iese .)

TOŢI TREI : Hai, teiule, hai

Cum o să te tai !

(Patriciu şi Armand se opresc din cântat .)

BĂIATUL (singur) : Cu-n topor tăios

Să te dobor jos .

PATRICIU (răguşit) : Băieţi, suntem deja în ziua a şasea !

ARMAND (tresare) : Şi Dumnezeu a făcut lumea în şase zile…iar într-a şaptea s-a odihnit !

BĂIATUL(neînduplecat) : Hai, teiule, hai ! (Dar nimeni nu-l susţine.)

PATRICIU (vizibil emoţionat) : Destul !

BĂIATUL: Nea Patriciu, margem mai departe, nu ?(Vrea din nou să cânte, dar Patriciu îi face semn să tacă .)

PATRICIU (cu o pată de fericire pe chip) : A fost greu…dar am izbândit ! E cea mai mare zi din viaţa mea…din istoria Lumii ! E cât un Austerlitz… sau un Poitiers... sau oricare mare bătălie a Omenirii . (Tot mai emoţionat .) Liuba ! (Liuba apare în prag .) O zi mare, Liuba . Trebuie să sărbătorim ! Adu din dulăpiorul roz o sticlă de şampanie . Ba…două !

LIUBA : Dar…n-o să se supere dom doctor ?!

PATRICIU : Unde vezi tu doctor, Liuba ?! Aici eu sunt doctor, felcer, moaşă . Du-te, Liuba . Şi adu-o şi pe Olivia . Să vină aici toată lumea !

LIUBA : Toţi…cinci? (Iese .)

BĂIATUL (nedumerit) : Dar ce facem, nea Patriciu, ne oprim ?!

PATRICIU: Doar poposim, băiete. Merităm, după o asemenea bătălie. Ce victorie !(Intră Liuba şi Olivia cu câte o sticlă de şampanie .) Toarnă, Liuba . Să bem din şampania doctorului Vlad, care n-a crezut în izbânda noastră. Nimeni n-a crezut…dar am dovedit că se poate. Îţi dai seama, Olivia ? (O prinde pe după umeri.) Bunicul meu a stat cinci zile împotriva Morţii…iar eu şase! Şase zile, câteva ceasuri şi alte câteva clipe…mărunţiş. Chiar şi acum, fiecare clipă care zboară se adaugă la zestrea şi aşa babană! (Fiecare primeşte câte un pahar.)Să bem…că merităm! (Băiatul nu se atinge de băutură. Pe faţă i se citeşte nedumerirea .) Bea, Armand .

ARMAND : Nu pot : ameţesc . Sau nu : el ameţeşte .

LIUBA (lui Patriciu) : Dar ce facem cu reporterii ? S-au împrăştiat prin toată clădirea, stau ciorchine pe holuri. Vor să ştie dacă doctorul Vlad..

PATRICIU : Ce…doctorul Vlad?! Azi e o mare victorie a Omenirii…şi Lumea trebuie să afle. Chiar acum mă duc la ei ! (Se îndreaptă spre uşă .)

BĂIATUL (ultima încercare) : Nea Patriciu, dar…(Patriciu deja a ieşit . Pentru sine) : De ce face asta…?! (Lui Armand .) Ce se întâmplă cu nea Patriciu…parcă n-ar mai fi el !

ARMAND (indiferent) : Poate .

BĂIATUL : De şampanie şi de reporteri avem vreme acum ?!

ARMAND: Nu-mi pasă. Dacă scap…Doamne, dacă aş reuşi!

BĂIATUL (enervat) : Mie îmi pasă !

OLIVIA (îşi toarnă singură): Dumnezeu să primească !

LIUBA (pufnind) : Olivia…nu-i praznic !

OLIVIA : Doamne iartă-mă…ce-o fi ! (Spre Băiat .) Noroc maică…şi casă de piatră !

BĂIATUL (răstit): Ajunge !(Smulge sticla din braţele Oliviei şi o aruncă pe fereastră .) Afară !

OLIVIA : Da’ ce-ţi veni, maică ?!

BĂIATUL : Fiecare să-şi vadă detreabă !

OLIVIA (în drum spre uşă) : A-nnebunit lumea de tot, maică . Unul dă ordin s-aduc sticla, altul o aruncă pe geam…

(Olivia şi Liuba ies . Intră Patriciu, surescitat .)

PATRICIU : M-au pozat, m-au filmat, am dat interviuri ! Acum va afla Lumea ! Ce triumf ! Ce triumf !

BĂIATUL (sec) : Mie nu mi se pare .

PATRICIU : Ba da, ba da ! Toţi au spus la fel : e o mare victorie !

BĂIATUL : Nea Patriciu, hai să terminăm cu prostiile!

PATRICIU (plutind) : Sigur…dar Lumea trebuie să ştie. Poitiers, Verdun…Însă trebuie să plec !

BĂIATUL : Să pleci ?!

PATRICIU (agitat, se învârte pe loc fără rost) : Voi ţine conferinţe la televizor, la radio …la telefon . În marile săli ale Lumii !

(Băiatul i se pune în faţă .)

BĂIATUL (strigăt) : Patriciu, revino-ţi ! Trezeşte-te !

PATRICIU : Dar sunt treaz ! Niciodată n-am fost mai treaz . (Îl dă la o parte .) Trebuie să plec…deja am întârziat !

BĂIATUL : Şi cu noi cum rămâne ? Ziceai că mergem împreună până în pânzele albe !

PATRICIU (şoaptă) : Chiar pentru asta trebuie să fiu acolo ! O victorie, oricât de mare, dacă nu e cunoscută rămâne doar o afacere de salon . Pe când, prin mine va afla întreaga Planetă, înţelegi ?

BĂIATUL : Înţeleg că eşti un mare ticălos, Patriciu !

PATRICIU (surd) : Unde mi-s papucii ? Unde mi-s papucii ?!

BĂIATUL : O canalie ! Avea dreptate Savel .

PATRICIU : Îmi pleacă maşina !

BĂIATUL : Bliţurile ţi-au săgetat creierii.Vrei să torci sub reflectoare, boşorog împuţit!

PATRICIU : Şi ochelarii…Unde-mi sunt ochelarii ?!

BĂIATUL : Ţi-am pus viaţa mea în palmă, Patriciu !

PATRICIU(din prag, cu braţele pline de boarfe): Cu bine,băieţi(Iese.)

BĂIATUL (hotărât.): Dar voi merge până la capăt! Chiar şi dincolo de capăt . (Spre Armand .) Mergem înainte, Armand ?

(Armand ridică doar din umeri şi devine Proprietarul de fluturi .)

PROPRIETARUL DE FLUTURI (voce peticită de emoţie) : Se apropie clipa ! Am să fug, am să ies …(Aruncă lornionul .) La naiba cu butaforiile…ori totul,ori nimic! (Redevine placidul Armand . Băiatul îl prinde de după umeri .)

BĂIATUL : Să nu fie linişte ! (Cântă .) Hai, teiule, hai…



Tabloul 9


Salonul în lumina unui asfinţit . Băiatul îl ţine de umeri pe Armand .

AMÂNDOI (cântă, dar se aude doar vocea Băiatului) : Hai, teiule, hai , Cum o să te tai !

(Uşa se deschide încet, atât cât se poate vedea fulgerul unui blitz. Furios, Băiatul aruncă un papuc într-acolo .)

BĂIATUL : Căraţi-vă, ticăloşilor ! (Cântă . Armand nici nu mai mimează . Băiatul cântă singur .) Haide, Armand, haide băiatule…trebuie să rezistăm împotriva tuturor,împotriva întregii Lumi dacă e nevoie! (Ascultându-şi cuvintele îşi dă seama că e bombastic .) Doamne, dă-mi tăria să nu-mi pierd minţile…sau, şi mai rău, să încep să vorbesc ca un popă de ţară…cum spunea Savel . Dacă ar fi aici Savel…

(Uşa se deschide din nou şi prin crăpătură se vede un aparat de filmat. Băiatul loveşte cu piciorul uşa, care se închide cu zgomot . Rămas fără sprijin, Armand alunecă sub cearceaf .)

BĂIATUL : Corbi afurisiţi…n-o să aveţi niciodată cadavrul meu ! (Vine în mijlocul salonului .) Nu-mi pasă de pozele şi de frazele voastre . Eu, aici, mi-am lăsat viaţa zălog . Nu-mi pasă de Lume …un rahat ornat cu trandafiri . Am să lupt în tăcere .Nu-i aşa, Armand ? (Se apropie de Armand .) Ce faci, băiete ? (Se apleacă peste el şi îl zgâlţâie : corpul cade inert, ca o cârpă .Pe geamul de lângă pat, e scris cu litere mari, de tipar : AM REUŞIT ! Băiatul sare în picioare .)Ai reuşit, canalie !Unde eşti acum ? (Îl caută prin colţurile camerei .) Eşti aici…sau aici ? Mă priveşti şi îţi râzi în barbă, aşa-i ? Liuba, Olivia ! (Nu se aude nici un răspuns .) Aţi fugit şi voi, cotoroanţelor…aţi şters-o cu toţii !(Se aşază în mijlocul salonu- lui, pe duşumea .) Sunt singur în mijlocul acestei Lumi ca-n miezul unui măr putred . (Uşa se deschide din nou, mai întâi încet, timid, apoi, văzând că Băiatul nu mai reacţionează violent, o armată de reporteri năvăleşte înăuntru şi face cerc în jurul lui .Băiatul, ca şi cum nu i-ar vedea, vorbeşte doar cu şi pentru sine.) M-am învoit să fiu doar o răsuflare…dar până şi respiraţia ce se ridică în aerul Tău se umple de scârbă . Atunci…să nu mai fiu nici măcar atât ! Ajută-mă să fiu…nimic . Poţi să faci ce vrei cu sufletul meu, poţi să-l pui şi într-o broască, fă-mă ce pofteşti, tulpină, steag, flacără sau piatră, dar te rog, niciodată, niciodată să nu mă mai faci om !

(Bliţuri . Microfoane . Ca şi când ar fi singur în toată Lumea, Băiatul coboară încet fruntea pe genunchi .)




C O R T I N A