M-am hotărât să devin câine, de Laurentiu Budau


“Pentru Bogdan, să-i poarte noroc.” 
 
 

Ham!... Aud? ...Ham! am zis, ca un câine cuviincios ce-aş putea să devin... Da, da, spirituală remarcă, încerc să-mi schimb blana înainte de a se năpusti frigul peste planeta noastră oribilă  şi indecentă. Oribilă. Ham! Şi indecentă. Pam! Pam! - Ham! Ham! Hotărârea mea de năpârlire este irevocabilă. Absolut. Nu insistaţi inutil. V-am lăsat chiar un ireverenţios bilet în buzunarul de la piept al costumului nepurtat de ginerică. Scris elevat de mână, evident. Eventualele greşeli de ortografie puneţi-le pe seama stării de surescitare cauzată de această hotărâre magistrală şi bineînţeles (iertaţi-mă pentru că mă repet din nou şi iarăşi iar) irevocabilă.  
 

Veridicitatea biletului se poate verifica la vecinul meu de la trei, grafologul. Da, da, Kuffăr, tipul ăla chelbos şi cu burtă, care intră întotdeauna în scara blocului demn ca un adevărat gentilom, cu bidonul de “Băutură cu aromă de vin” (de la dozatorul ilegal de pe colţ al lui Mabmur chiorul) ascuns bine în mâneca hainei, cu patru măsuri mai mare decât s-ar fi cuvenit, de un gri indecis. În cinci minute vă rezolvă. Nu vă bucuraţi încă, doamnelor, calm, mă refer la un cu totul alt fel de rezolvare... Sigur că da, are şi ştampilă. Pentru încă 10 circulanţi vă poate pune şi ştampila; pentru că în regiunea asta aridă nimic nu e valabil fără ştampilă (aţi observat doar că în ziua de azi şi oile se ştampilează în Tumvlicanul nostru drag, de porci ori de şocâte nici nu mai încape vorbă). Este, de altfel, o cerere foarte mare de ştampile pe toate fronturile comerciale din regiunea Tumvlican, semn că puterea cuvântului dat este într-o scădere drastică. Revin. Gata, am revenit. Trebuie numai să i-o cereţi (ştampila!) pe un ton ferm şi foarte, foarte civilizat, pentru că, calicul nostru grafolog e şi foarte gingaş pe deasupra, cam de când l-a lăsat nevasta şi superbele lui fiice - sexi tripletele. (N-aş vrea să insinuez că nevasta lui, Schtrampy pe numele ei de fată mare, nu era sau nu este încă o arătare superbă pentru o babă, dar zgubiliticele lui fiice sunt, volens nolens, cu mult, mult mai tinere decât ar fi cazul pentru îndeletnicirile lor neconvenţionale şi au o înfloritoare afacere de video-chat pe internet; aşa că le cunosc mult mai îndeaproape, chiar mult mai îndeaproape decât cred dumnealor... Se vede de la o poştă, după gradul de dezvoltare a organelor lor tipic feminine, că au fost procreate la o vârstă respectabilă şi foarte matură, de obicei când “alţii” de-abia se înscriu să cotizeze la ajutorul pentru înmormântare de la “Carpe Diem”)...  
 

De obicei ştampila lui Kuffăr, puţin concavă şi cu o remarcabilă uzură  în partea dreaptă sus, nu are niciodată suficientă  cerneală; dar nu e nici o problemă pentru musiu profesor - puţină  salivă concentrată şi treaba e ca şi pe jumătate rezolvată. Nu vă sfătuiesc să puneţi botul, pardon gura şi să cârtiţi inutil. Nu trebuie să aibă chiar o culoare violacee foarte intensă, ar putea da chiar de bănuit... Pentru ca actul să aibă un caracter cât se poate de oficial, vă sfătuiesc să veniţi cu propria hârtie A4 sub braţ, de preferabil un top sigilat; altfel riscaţi să primiţi autentificarea pe o bucăţică de hârtie oarecare, dezlipită de la buda comună sau de pe panoul cu falnicele întreţineri acumulate ale chiriaşilor proprietari, căzuţi în dizgraţia administraţiei insensibile. 
 

Ce, las păr? Bineînţeles, deşteptule. N-aş putea să umblu niciodată  cu o pungă înfăşurată pe mine, fie ea chiar şi biodegradabilă.  Şi ce dacă las păr peste tot... Voi nu lăsaţi? Ia cercetaţi-vă  mai atent găurile de scurgere nedesfundate ale imobilelor... Ete, na! Doar pentru asta plătim femeia de serviciu, era să zic femeia care face curăţenie, dar m-am stăpânit la timp - pentru că femeia asta de serviciu e de fapt o mare doamnă (ca să nu zic chiar cucoană). Vine întotdeauna, atunci când catadicseşte să apară (de obicei negreşit puţin înaintea prânzului), cu o blană superbă de nutrie până la pământ, cu o căciulă imaculată şi perfect sferică de vulpe polară şi cu nişte gheare agresive atârnând în spate ca o coadă de indian şef de trib, cu nişte emanaţii de parfumuri channel care fac să iasă toţi gândacii intraţi la hibernare în crăpăturile respectabilului nostru adăpost. Îşi pune măturica şi găleata de tablă zincată (care n-a cunoscut niciodată, cu adevărat, ce înseamnă puterea de purificare a apei ordinare) şi trage rezemată de balustradele mârşave, una după alta, trei ţigări sudate marca Kent. Da, da, ţigările alea Kent originale cu castel, de pe vremuri, care te făceau să umbli trei staţii de autobuz, pe jos, în spatele vreunuia care avea curaj să fumeze din astea pe strada înţesată de binevoitori. Da, da, bună remarcă, exact ca Pluto când intra în levitaţie unidirecţională la aroma vreunei fripturi în sânge din bucătăria negresei de culoare (căreia i se arătau la tv întotdeauna numai picioarele cilindrice, de fapt nişte buturi numai buni de pus în locul stâlpilor de rugby ai stadionului mărginaş “Farul cu lumânări de seu”). 
 

Dar să  revenim la “notre moutons dans votre cotton”, spun asta ca să  vă arăt că am prins şi puţină franceză în şcoala de cartier bine famat în care am deprins lumina culturii şi a ştiinţei... V-am demonstrat că pot să fiu o javră extrem de civilizată şi de sociabilă atunci când îmi pun mintea la contribuţie şi, de aceea, v-am dat un simplu ham şi nu o pereche de hamuri, deşi aş fi fost destul de capabil să vi le prind de crupe fără să simţiţi. Voi, în schimb, v-aţi uitat ca domnii la poartă nouă şi aţi tăcut semnificativ. Foarte semnificativ. Voi care pledaţi pentru apropierea prin limbaj a raselor şi a civilizaţiilor, pentru comunicare şi socializare, n-aţi catadicsit să răspundeţi salutului meu neconvenţional (ştiu asta perfect în cunoştinţă de cauză deoarece v-am urmărit cu extremă atenţie, niciun muşchi facial din cei 200 disponibili pentru schiţarea unui zâmbet (200!) nu vi s-a clintit pe figură... Vă rog, fără niciun fel de comentarii, orice negaţie matură e inutilă!). N-aţi catadicsit să răspundeţi la acest elementar salut adresat ca de la, mă rog, “cel mai bun prieten al omului” la OM. Am spus-o cu majuscule? Am greşit. Am să mă flagelez, cu coada convenţională care întârzie să apară la timpul cuvenit... Acum sunt profund ocupat, îmi inventariez puricii. Da, ce vă miraţi, am o întreagă rezervaţie din aceste atletice animale simpăticuţe şi trebuie să mă port asupra lor ca un adevărat cârmuitor al blănii incipiente. 
 

Deci, ham! Ham, ham, ham!... Da, da, sigur aveţi dreptate, în încăperea asta civilizată n-a răsunat niciodată ecoul vreunui patruped. N-a răsunat decât scârţâitul violonistului Trast (celebru în epocă pentru mediocritatea sa) special invitat la începutul secolului pentru inaugurarea sălii de conferinţe şi concerte a burgului Dakst. V-am buimăcit desigur cu această divagaţie înconjurătoare. E bine, e bine, cât se poate de bine. Deci, să începem cu începutul. Ne-ne-ne, nu, calm, calm, acum e cu adevărat Începutul. Toate cuvintele de până acum au fost doar ca să vă captez atenţia, să creez acel captatio benevolentiae adică o atragere a bunăvoinţei (pentru neiniţiaţii şi repetenţii prezenţi din abundenţă în această încăpere în cinstea memoriei eterne a lui Trast) pentru a-mi putea dezvolta ulterior, nestingherit, tărăşenia grozavă care urmează. 
 

Începutul, dacă început se poate numi, a fost acum fix cinci ani şi patruzecişicinci de minute, în momentul în care am fost muşcat prima oară. Fulgerător, pe neaşteptate, luat ca din oala cu sarmale balcanice ori din faţa colivei luxuriante... Ce vorbă e asta?! O vorbă acolo. Nu, desigur că nu eram pregătit pentru muşcătură... şi cum ar fi fost dacă aş fi fost pregătit pentru muşcătură? Penibil, ridicol, aş fi fost luat de prost, bleg sau de fraier. (“Fii bărbat, scârbă, sculă moale, lasă realitatea să te copleşească cu imprevizibilul şi complexitatea sa; doar în asta constă frumuseţea şi apanajul existenţei, splendoarea ei sălbatică şi ingenuă!” intonaseră fără oprire corurile antice reunite complice până la momentul acela fatidic) Trebuie să recunosc, cu seninătate deplină, că muşcătura asta chiar m-a luat complet prin surprindere. Total. Eu, care am crescut încă din faşă în spiritul fairplay-ului total şi necondiţionat, aş fi simţit, cel puţin în această fază de debut, nevoia imperioasă a unei anterioare atenţionări minimale şi civilizate. Evident, n-am ştiut cum să reacţionez. Era de sfinţii Petru şi Pavel, era o zi minunată, călduroasă, cu soare mult şi femei colosale, aproape despuiate, navigând cu câte o îngheţată lipită de buze pe Bulevardul Alienării Voluntare. Era chiar de ziua mea de naştere când se spune că eşti cel mai vulnerabil în faţa atacurilor de orice soi, mai ales în faţa celor ale marţienilor scorţoşi.  
 

Dimineaţa, primisem la uşă un dărâmător, fabulos şi colosal buchet de crini (imperiali parcă) din partea unei comisionare sexoase şi elegante, dotată cu o savuroasă perucă portocalie (probabil aparţinând inventarului florăriei). Nefericita începuse să-mi turuie odată cu scârţâitul putredei şi răsvopsitei uşi, ca un automatism mult prea uns, un “la mulţi ani” ditirambic adresat din partea unei cohorte de binevoitori fanatici, buni amici şi prieteni de pahare nocturne... accidentale. Îmi amintesc foarte clar şi acum (după atâta amar de vreme) cum stăteam buimac înaintea ei, cu chiloţii mototoliţi de pânză şi faţa buhăită, aşteptând plin de speranţă să isprăvească matinalul circ siropos. Nu sunt o fire romantică şi, la ora aceea imposibil de matinală, nici marilor romantici ai Tumvlicanului, zidiţi solemn în bronz roşu pe Aleea Lugubrilor Clasici, nu le-ar fi căzut prea bine tâmpul discurs la maţe... Dar tipa nici gând să-şi închidă acoladele, turuia imperturbabilă ca un căţeluş flocos căruia de-abia i se schimbaseră bateriile uzate cu unele noi, alcaline şi care, după cum ştim foarte bine cu toţii cei bombardaţi constant de reclame imbecile, durează de zece ori mai mult decât cele ieftine, obişnuite. Îşi scosese cu semeţie dintre sâni universalul discurs mâncat de şoareci la interval, aproximat după umila mea părere (uimită desigur la vederea generosului vraf de hârtii) la cel puţin cincizeci de pagini cu scris mărunt mărunţel şi foarte îngrijit, uşor aplecat spre stânga (pentru această uşoară aplecare spre stânga Kuffăr avea explicaţia unui “sadism îndelung exersat”) şi care avea la fiecare douăzeci de propoziţii inclusă întrebarea standard “Ştii ce înseamnă fericirea?” după care urma o explicaţie sau un şir de explicaţii absolut halucinante şi bineînţeles nelipsitele prăfuite citate ale poponautei gândiri antice greceşti... Bineînţeles că nu ştiam ce înseamnă fericirea şi nici nu doream, câtuşi de puţin, să aflu chiar în acea dimineaţă neverosimilă, dar “doamna papagal cu cioc smălţuit” habar n-avea de aceste ridicole amănunte şi părea în general că nici n-o interesează părerea mea neexprimată şi neprihănită. Fusese doar plătită pentru acel serviciu cu circa 30 de circulanţi albaştri şi trebuia să se achite de misiune cu maximum de conştiinciozitate şi răspundere profesională. 
 

Vezica mea umflată, în dezacord evident cu solemnitatea momentului şi aflată  în pragul exploziei fatale, dădea evidente semne de nerăbdare aşa că începusem să-mi frec discret piciorul drept de tocul uşii întredeschise, sperând în adâncul sufletului în uşurarea cât mai grabnică a chinurilor mele interioare şi exterioare. Dau să apuc buchetul şi să curm cronicizarea suferinţei fiziologice dar mesagera nu se lăsa înduplecată, aşa cum cred că nu s-a lăsat uşor înduplecată nici în noaptea nunţii ei, silindu-l pe bietul şi paşnicul mire-victimă să devină un exasperat violator în căutarea justificată a exercitării atribuţiunilor conjugale... Înmânarea crinilor, probabil, urma să aibă loc la sfârşitul ritualului şi la un moment bine stabilit în regia dumneaei. Orice schimbare de scenariu putea afecta grav imaginea florăriei cu pricina (acum pot să-i pronunţ şi numele fără teama de a-i face reclamă mascată ori de-ai aduce câtuşi de puţin un minim prejudiciu moral, mai ales că între timp s-a şi desfiinţat - “Tuberoze” o chema) aşa că a trebuit să mă resemnez şi să asist neputincios la acel laudatio neinspirat... De-abia când, într-un jalnic târziu, am reuşit să-i fac vânt cu suficientă delicateţe nefericitei pe scările unse din abundenţă cu păcură, am înţeles cu adevărat, în timp ce mă uşuram extaziat cu o presiune fantastică ca de rachetă intercontinentală, răspunsul la întrebarea obsedantă a duduii ciocănitoare. Fericirea strict personală, spun “strict personală” pentru că n-am crezut niciodată că poate exista o fericire colectivă ori universală, se defineşte strict în funcţie de momentul în care te afli şi în acel moment fericirea mea se definea ca libertatea de a mă uşura nestingherit, sprijinindu-mă de o uşă potrivită acestui scop.

În dimineaţa aceea, spuneam, mi s-a întrezărit pentru prima oară gândul că, dacă aş fi fost doar un simplu căţeluş maidanez în acele penibile clipe şi nu un homo sapiens plin de prejudecăţi şi maniere care mai de care mai absurde, aş fi putut urina lejer, oricând, chiar acolo pe preşuleţul uzat din faţa uşii, doar ridicând un simplu picior ca să nu mă stropesc.  
 

După  acest episod nesemnificativ (şi totuşi definitoriu al evoluţiei mele ulterioare - dacă analizez mai bine urmările începutului acelei zile), m-am grăbit să trag o raită prin magazinele mele preferate de unde am umplut câteva sarsanale cu ceea ce credeam eu că sunt delicatese şi care, de fapt, întruchipau o formulă standardizată a unei agape. Cumpărasem suficiente lucruri care să mulţumească majoritatea gusturilor şi mă orientasem după sintagma consacrată a băieţilor veseli din care făceam şi eu parte: “Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie.” Nu voiam ca cei care investiseră atât de generos în minunatul buchet de flori şi în nesuferita comisionară portocalie să se simtă dezamăgiţi de investiţie. Am tras o fugă cu un taxi până la locul de consumare a evenimentului şi am dat câteva indicaţii scurte secretarei mele în privinţa procedurii. Urma să mă întorc peste câteva ore şi să particip la şedinţa anuală organizată de marele mahăr.  
 

La fel ca şi  în anii precedenţi şi aceasta de acum se anunţa formală  şi plină de autoelogii zaharisite, după care urma să  spargem gaşca şi s-o tăiem, fiecare după posibilităţile lui, în vacanţă şi să ne-ntâlnim de-abia la toamnă, ca să ne lăudăm cu bronzul dobândit de unii în lanul de porumb, de alţii chiar la ţărmul mării noaste patetice şi mizerabile, întotdeauna comparată de mine cu o prea piperată codoaşă, cu probleme grave de igienă intimă. Toate bune şi frumoase. Am tras o fugă până acasă şi m-am ferchezuit atât cât m-a dus fantezia de care eram în stare, mi-am tras nişte ţoale noi, de efect, cu care cei apropiaţi şi mai ales Gimi, subalterna mea pentru care nutream nişte sentimente confuze şi nu tocmai ortodoxe din cauza dotărilor ei generoase, nu mă mai văzuseră defel şi m-am grăbit să nu pierd dizertaţia mahărului, de fapt a mahărilor; pentru că am uitat să vă spun că respectabila noastră instituţie era atât de bolnavă că nu putea fi condusă pe ultimul drum de un singur mahăr ci neapărat de doi (şi aici le-am dat perfectă dreptate luminaţilor diriguitori ai acestui ţinut care ne-au fericit cu această cârmuire bicefală). Degeaba se străduieşte să prohodească mortul sărmanul popă tânăr, dacă nu-l are alături şi pe experimentatul gropar destoinic cu care musai trebuie să-mpartă lovelele şi pomenile aburinde. 
 

Şedinţa a decurs previzibil în capitolele esenţiale consacrate şi cei câţiva perpetuu nemulţumiţi şi-au repetat ofurile arhicunoscute de care colegii şi subalternii mei, simţind că e ceva rost de chefuit pe socoteala aniversării mele după acea plictiseală lugubră, s-au grăbit să le ia cu limbile lor uscate peste picior. Ne pregăteam cu toţii să părăsim în trombă încăperea mohorâtă, cu entuziasmul specific al deschiderii orizontului minunatei agape, când mahărul cel mic, bâta mahărului cel mare şi-a adus subit aminte parcă de ceva cutremurător şi-a scos brusc pălăria excentrică de cowboy (care avea datoria fundamentală să-l evidenţieze în rândul celorlalţi muritori) reuşind s-o arunce cu dexteritate, ca un veritabil artist de cinema, chiar în vârful cuierului pom, s-a aşezat la loc, americăneşte, cu picioarele prăfuite pe masă, a început să se agite vizibil şi să se înroşească rapid ca un măr verde din laborator pus sub lampa cu ultraviolete. Mahărul cel mare, complicele lui, admiratorul meu autodeclarat la începuturile tulburi ale carierei sale de mediocru om de ştiinţă, parcă ştiind despre ce urma să se-ntâmple a şters-o rapid, prevăzător (gen “nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”), invocând nişte întâlniri urgente şi foarte importante în favoarea venerabilei instituţii pe care, cică, era forţat din partea conştiinţei lui ultra inexistente s-o conducă până la capăt, adică până la dezastru...  
 

După  cum spuneam, piticul pletos s-a aşezat înapoi ca bolovanul obligându-i şi pe ceilalţi participanţi (din respect evident pentru funcţia lui) să procedeze la fel şi şi-a scos fulgerele ascuţite pe care le ţinuse bine ascunse în scăfârlia personală cu circumvoluţiuni ca un funduleţ de copil. Părea că se revărsase fluviul peste o mare secetă... Ţinta principală eram bineînţeles eu, Parfon, şeful laboratorului de cercetări, care, în opinia mai recentă a domniei sale, eram ineficient, păpam leafa statului şi cei 500 de circulanţi roşii degeaba, stricasem imaginea venerabilei instituţiei în care lucram pentru că avusesem tupeul să mă plimb prin burg până la gară, la vedere, cu maldărul de medalii care nu-mi mai încăpuseră în geamantan laolaltă cu halba în care îmi ţineam în permanenţă peştişorul de aur (de care nu mă despărţeam nici măcar la spovadă) şi, ca argumentaţia să-i fie cât mai concludentă, mă acuza în mod făţiş de plagiat asupra tuturor lucrărilor mele recunoscute internaţional, fără să specifice câtuşi de puţin datele ori argumentele care l-au împins spre această funebră concluzie...  
 

E de-ajuns să doborî cu un singur pumn un bou de patru-cinci sute de kilograme dacă ştii să-l ţinteşti bine în moalele capului, d-apoi un respectabil om de ştiinţă care are prea puţin de-a face cu gestionarea propriilor sentimente şi mai ales în nenorocita sa de zi aniversară. Mârlănia, sub toate aspectele şi dimensiunile ei, reuşeşte de fiecare dată să mă pună cu botul pe labe şi să mă paralizeze; îmi blochează toate canalele de autoapărare şi mă face să roşesc veritabil ca un gogoşar calitatea I-a superioară.  
 

Mă simţeam umilit şi vinovat de păcate de moarte, fără absolut nicio vină  pentru situaţia creată, aplecasem instinctiv ochii pân-atunci strălucitori şi-mi admiram bombeurile lustruite vajnic pentru această zi specială. Privirile bănuite şi pline de reproş ale colegilor, care până-n clipa aceea îmi zâmbiseră cu o simpatie complice şi admirativă, se transformaseră subit în nişte sfredele lungi şi insistente ale căror sunete strigau sacadat ruşine-ruşine-ruşine pe mii de tonuri şi octave. Parfon, cel care fusese până atunci speranţa lor nerostită de a reuşi în această junglă acerbă a competiţiei cu propriile forţe, îngemănate cu strălucirea şi karma personală a neuronilor din dotare, se dovedise într-un final târziu (dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa?) un hoţ nenorocit şi nu încă unul din acei faimoşi care te fac să-i invidiezi pentru că sunt antrenaţi de o motivaţie morală ci unul de două parale, unul jalnic asemănător unui păduche obez. Apoi, piticul pletos, a anunţat jubilând, în mod ceremonios, destituirea din funcţia de conducere pe care-o deţinea sus numitul Parfon P. Parfon în favoarea bunei şi docilei sale prietene şi colaboratoare Gimi (care lustruia oficial şi cu sârg mădularul piticului în timpul orelor de program - conform declaraţiilor neoficiale ale martorilor şi care, absolut întâmplător, avea deja discursul de investire pregătit în minunata ei poşetă unicat din piele de hienă însărcinată) precum şi strămutarea mea categorică, ca manipulant categoria inferioară cu leafă standard de 100 circulanţi gri, la biroul de echipamente casate aflat la subsolul igrasios al instituţiei. Tăcerea ipocrită care se lăsase ar fi putut fi sculptată de către un artizan al gheţurilor veşnice sub forma unei căcăreze uriaşe dar starea asta de dizgraţie nu a durat pentru mine mai mult de un secol. Justiţiarul mahăr, care se lăuda public că poate să-l “facă” pe oricine care se răzvrătea împotriva deciziilor sale “cu aia îndoită”, s-a turat mai apoi grăbit după un “Asta este! Restul e poveste!” de un categoric efect cinematografic şi teatral de care ar fi fost invidioşi înşişi răposaţii Fellini şi Bergman la un loc. 
 

Asta a fost a doua muşcătură, suficientă cât să producă pentru cel vizat un “infract” frumuşel şi de calibru cel puţin mediu, dar Cel de Sus a ţinut o mână protectoare deasupra mea, (pentru că trebuie să vă spun, s-a dovedit ştiinţific că există şi un Cel de Sus al ateilor, sau mai precis al boilor şi liber-cugetătorilor) şi S-a gândit că e mai bine să mă întărească în această încercare vremelnică, pentru ca să am suficientă forţă să înfrunt cu stoicism loviturile ulterioare ale destinului care începuse să-mi devină dintr-odată potrivnic. În acea zi fatidică împlinisem fix patruzeci de ani, schimbasem cum se spune prefixul. Ulterior, s-a dovedit, în aprecierea celorlalţi, că de fapt schimbasem fără să vreau şi mult admiratul aparat telefonic ultra performant cu o simplă şi primitivă galenă... Atunci am înţeles, pentru prima şi ultima oară oară, psihologia celui violat pe care cunoscuţii îl tachinează la colţuri cu acel zdrobitor “a căpătat ceea ce a căutat”, neadmiţând nicio clipă neparticiparea lui afectivă la “act” şi tare mi-aş fi dorit ca, în clipele acelea în care mă simţeam ca un mare şi considerabil rahat, să am o bârlog numai şi numai al meu, un bârlog adânc, tapetat cu muşchi şi frunze şi cu un milion de ieşiri secrete în care să mă pot ascunde de toată această fericire zdrobitoare, căzută din prea mult senin.

În zilele următoare am suferit ca un... animal foarte cunoscut. Lăsasem dracului baltă toate planurile mele de vacanţă şi mă baricadasem în casă ca într-un sarcofag dotat cu telefon, la auzul soneriei căruia aveam tendinţa imperativă să mă ascund fulgerător sub pat; deşi fie vorba între noi, între patul meu robust din lemn masiv de nuc (cumpărat la o licitaţie ad-hoc a unui evreu plictisit de aerul de muzeu al habitatului său imperial) şi podea nu exista nici măcar o pauză de un milimetru şi de aici provenea tot comicul absurd al situaţiei. Deoarece cucuiele se înmulţeau groaznic, dealtfel ca şi multicolorele vânătăi şi ameninţau să devină mai numeroase decât firele de păr care se mai încăpăţânau să-mi rămână fidele, m-am hotărât să smulg aparatul din priză şi să-l arunc în găleata de gunoi din bucătărie, urmând să scap de el cu proxima ocazie în care voi fi avut curajul să-mi părăsesc fortăreaţa cu obloanele bătute în cuie pe dinăuntru. După trei-patru zile cred că am reuşit să adorm şi am adormit aşa 96 de ore în şir pierzând cu bucurie convenţionala noţiune de timp care-mi fusese atât de precisă până atunci. N-aş vrea să exagerez, dar cred că trecuseră vreo două săptămâni de la întâmplare, săptămâni în care nu mă hrănisem decât cu o jumătate de pâine uscată uitată prin dulap şi cu circa o tonă de apă plină de clor de la robinet. Încercasem în tot acest răstimp să fac o reconsiderare analitică a propriilor mele acţiuni care au dus la acest imprevizibil dezastru şi, cum nu reuşeam niciodată să ajung la concluzia că responsabilitatea cauzelor îmi aparţine în exclusivitate, mă scufundam în cea mai neagră şi cumplită disperare. În cea de-a treia săptămână a sihăstriei mele, de fapt în a şaptesprezecea zi ca să fiu cât mai exact, tocmai când începusem să mă liniştesc şi să-mi fac planuri de a ieşi din această blestemată depresie, mai adâncă decât o groapă standard din cimitirul comunal “Reuşită asigurată”, am auzit în miezul uneia dintre nopţi sunând telefonul... Cum care telefon? Telefonul pe care-l smulsesem din perete şi-l aruncasem în... în... mijlocul găleţii de gunoi.

Aha! Îmi place că sunteţi atenţi. Foarte atenţi şi cu un sforăit atât de diafan. Atât de atenţi încât înclin să cred, atunci când vă observ cât de inteligent dormiţi cu pleoapele deschise pe scaunele astea comode de pluş roşu, că am oarece har de povestitor fără vocaţie. (De altfel, oralitatea e o trăsătură caracteristică dobândită a Parfonilor.) Pentru un moment am crezut că minţile mele o luaseră razna ori că pur şi simplu imaginaţia, alimentată de prea mult somn şi de inaniţie, îmi joacă feste... dar nu, telefonul meu de epocă, vechiul meu telefon fix cu disc marca Formt zbârnâia de mama focului în găleată, reuşind s-o deplaseze cu vibraţiile lui încolo şi încoace pe mozaicul jegos ca pe-o fiinţă vie care îşi cerea dreptul la existenţă deplină. Bineînţeles că nu m-am pierdut cu firea (am văzut eu altele şi mai şi la viaţa mea) şi am ridicat prudent capacul găleţii buclucaşe cu dorinţa nemărturisită de a afla sursa de energie a aparatului. Scot telefonul agitat dintre foile mucegăite de ceapă, cutii de conservă şi coji putrede de cartofi şi duc instinctiv la ureche receptorul, chiar în clipa în care o voce aproape cunoscută îmi urlă gutural din galena oxidată: “Deschide uşa aia odată, boule de inginer ce eşti cu tot neamul tău nenorocit de PPP-isti!” Să-mi trag una dacă am auzit vreodată în viaţa mea asemenea corolar de injurii şi concluzii nefaste. Dar, după cum spuneam mai înainte, mârlănia reuşeşte întotdeauna, dar întotdeauna, să mă paralizeze şi să mă împiedice să raţionez normal, aşa că am deschis (într-adevăr ca un bou de inginer ratat şi imbecil) uşa putredă şi răsvopsită prin cadrul căreia au năvălit trei huidume puţind crunt a samagon.

Pentru cine nu ştie încă, samagonul e o ţuică duhnitoare făcută  din sfeclă de zahăr şi, în afară de darul ei de a te face să ameţeşti foarte ieftin, are calitatea principală  ca după patru stacane tulburi, luate la un interval de timp foarte apropiat, să-ţi scoată bucăţică cu bucăţică restul de suflet care a mai rămas în tine. Huidumele aveau feţele acoperite bine cu fulare arăbeşti şi erau dotate cu două macete foarte, foarte ruginite, o grenadă defensivă şi un pistol cu butoiaş (din alea ca în peliculele super zgâriate, cu John Wayne, de la cinematecă) aflat în perfectă stare de funcţionare, după cum aveam să aflu imediat dup-aceea. “De ce-ai deschis mă?!” - mă întrebară brutele alcoolizate - “Dacă nu ne-ai fi deschis eram foarte hotărâţi să te lăsăm în pace şi să ne transferăm la vecina ta aia bună de la demisol, Miţa aia biciclista, ca să-i zgândărim cu profesionalism varicele... De ce, mă, te-a mâncat borta şi ai apucat să deschizi?! ...Eram şi aşa prea obosiţi ca să ne mai complicăm cu încă o spargere pe noaptea asta şi ne-ai lipsit de o minunată figură sexuală în patru, pe care am exersat-o de atâtea ori la zdup, pe tabla pe care gardienii se strofocau de zor să ne alfabetizeze intensiv... De ce mă, de ce, lighioană fără inimă ce eşti?!” De bou, am răspuns eu alb ca un morar conştiincios. “Ştii ce meriţi mă, ştii ce meriţi mă pentru asta?” Nu, am răspuns eu alb ca un morar conştiincios, nu ştiu ce merit. Balaurul, şeful meu drag, atât de drag încât m-aş juca cu el până l-aş băga într-o carapace abandonată de broască ţestoasă, mi-a spus răspicat că nu mai merit nimic. Absolut nimicuţa, nimicuţa... Spuneţi-mi, perle ale culturii şi civilizaţiei, ce merit şi să încheiem odată balamucul ăsta târziu de două parale. Spuneţi-mi voi ce merit.” Chiar aşa, se întristară haidamacii, oare ce merită, oare ce merită se gândiră... “Hai să facem un concurs cu premii pe tema asta gen “Cine ştie câştigă”... Să-i tăiem drăguţa de mână cu care ne-a deschis, cu macetele!” se alintă unul ciolănos şi deşirat care părea a fi starostele lor. “Cu care mână ai deschis mă, cu care mână?” Păi nu prea mi-aduc aminte, nu prea mi-aduc aminte că era întuneric. “Nasol, se întristară haidamacii, foarte nasol. Om fi noi tâlhari dar n-am vrea să-ţi facem o nedreptate şi să-ţi tăiem mâna nepotrivită. Concentrează-te, calm, încearcă să-ţi aduci aminte... Uite, ca să ai mai mult spor la motor, o să-ţi punem pistolaşul ăsta la tâmple şi o să introducem cu gingăşie în butoiaş doar un singur glonţ. Ai patru încercări, de fapt trei, de fapt două, de fapt una, de fapt...” Nu reuşesc şi pace, era prea întuneric fraţilor tâlhari, doar vedeţi şi voi ce ochelari glorioşi port; faceţi ce aveţi de făcut şi lăsaţi-mă odată în sinea mea. “Tipul ăsta are prea mult sânge în el, prea multe hematii, îşi dădu unul cu părerea, hai să-l mai uşurăm de povară şi să-l crestăm ca pe un harbuz să vedem dacă pârâie... Eşti circumcis, mă, jidane, se interesară micuţii, eşti?” Nu vreţi să verificaţi? (le-am întors-o eu, care nu eram defel “jidan” dar care mi-aş fi dorit din tot sufletul meu de ateu ca să aparţin, în acele clipe, etniei în cauză, ca să pot justifica într-un fel ura atavică a intruşilor etilizaţi) Eu am mâinile prea ocupate cu răsucitul lor la spate. Piua! “Nebunie de moment, mai ceva ca-n Occident! Nasol comment, mai spuse unul din ei, tembelul ăsta şcolit se crede mult prea deştept pentru vremurile tulburi în care vieţuieşte şi e plin de şmecherii ca un closet de hârtii”. “Da, da, vrea să ne facă viermele ăsta, completă starostele, da’ nu-i nimic pentru că o să-l facem noi pe el; aşa că ce mai staţi, flăcăilor, am pierdut-o noi pe tanti Miţa biciclista de la demisol, da’ la vreme de secetă e bun şi puriul ăsta fără pic de păr pe picioare. Puneţi-i un trandafir de plastic la ureche şi daţi-i izmenele jos!” Apoi dădură cu banul care să fie primul...

Mi-ar fi plăcut mult să vă povestesc că am căpătat în acele clipe, datorită spaimei evident, puteri de Superman, Robocop şi Batman la un loc şi încordându-mă fantastic si cu chiloţi de plastic mi-am azvârlit agresorii libidinoşi de pereţii scorojiţi de beton, făcând să le curgă şiroaie creierele lor nătânge şi mici dar, din păcate şi din respect pentru purul şi jalnicul adevăr gol-goluţ, nu a fost nici pe departe aşa. M-au făcut zdreanţa lor până în zori (“Privighetoarea fu nu ciocârlia!”), demonstrându-mi multitudinea căilor de penetrare de care eram în posesie, neluându-mi în seamă rugăminţile amestecate cu blesteme şi blestemăţii iar, la sfârşit, pentru ca să mă umilească suprem, m-au bătut cu dicţionarele şi tratatele găsite la faţa locului, şoptindu-mi languros de fiecare dată înainte de a-mi aplica loviturile: “Degeaba ai învăţat atâta de pomană, boule de inginer, inventator păduchios, pentru că tot noi, hoţii, vom fi cei care o să stăpânească de azi înainte lumea şi pe ăştia gură-cască de-alde voi cu existenţe şi idealuri de rahat”. La sfârşit s-au urinat râgâind pe corpul meu mutilat, cică să-mi dezinfecteze cu duioşie rănile şi au dispărut tot aşa cum au şi apărut, adică, ca un coşmar... Mi-aş fi dorit în noaptea aceea să pot să latru şi să schelălăi până când un bun samaritean se va fi ostenit să mă elibereze din ghearele brutelor care mă făcuseră să nu mă mai pot uita niciodată cu dorinţă adevărată în ochii unei femei aşa cum numai un bărbat întreg se poate uita...

Pentru că  întotdeauna am avut nişte spaime cumplite (nu de moarte ci de un soi de claustrofobie inutilă şi mai ales de conştientizarea imposibilităţii de a respira, sub câteva tone de argilă, în spaţiul parcimonios al coşciugului), m-am hotărât, cu ultimele forţe de care mai eram capabil, să-mi ling rănile schelălăind anemic şi să părăsesc definitiv habitatul care mă trădase atât de uşor şi care nu catadicsise să facă nici cel mai elementar gest de protecţie şi să arunce cu cel puţin o cărămidă scorojită în capetele călăilor mei, d-apoi cu o bârnă... Sigur că da, dumneavoastră puteţi să mă întrebaţi acum, la rece, de ce n-am sesizat autorităţile competente în legătură cu blestemăţiile strigătoare la cer la care am fost supus, că doar nu trăim în junglă şi eu să vă dau un răspuns evaziv din care să trageţi fatidice concluzii despre doza mea enormă de culpabilitate. N-am să vă dau, în niciun caz, cu tot respectul pe care aş putea să vi-l datorez, nici măcar o doză infimă de satisfacţie venală. Vreau să vă anunţ absolut oficial şi cu bucurie infinită că nu aveţi dreptate nici cât negru sub unghie şi că trăim chiar în junglă, în mijlocul înfricoşătoarei jungle, ce-i drept într-o junglă frumos cosmetizată, tapetată cu cântece idilice de Crăciun, reclame luminoase cu intermitenţă variabilă şi patrihotice (sic!) vagoane de steaguri în culori stridente de ziua independenţei, care elimină individul naiv în favoarea grupurilor atent organizate şi mâine-poimâine aţi putea urma la rând în locul meu. Sunt incoerent? Da, da, ce vă miră?! Următorul aţi putea fi chiar dumneavoastră (o, ce mult v-o doresc! Bitte! Bitte!), cel care rânjiţi pe ascuns cu gura până la urechi... Da, da, despre chiar dumneata era vorba, exact domnule diriginte de poştă ori (de ce nu!) soţia dumneavoastră rubicondă, doamna giocondă dirigintă de poştă şi de ce nu, fiul dumneavoastră mânjit de ciocolată, domnişorul diriginţişor moştenitor de poştă...  
 

Absurditatea jenantă a situaţiei constă în faptul că minunatele cataclisme la care suntem supuşi nu depind de bunele noastre intenţii, maniere ori de infinitatea de fapte bune aflate în dosarul personal; pentru că în sistemul actual de valori bunătatea este o infirmitate vecină cu debilitatea. Să vă văd eu atunci ce fel de sistem de predici o să îmi mai ţineţi şi dacă o să vă mai ţină curelele să mă mai arătaţi ca pe o nedefinită creatură, cu degetul... Trebuie să fim vigilenţi, vigilenţi domnilor tumvlicanezi şi încă nici asta nu ne scuteşte de eventualele riscuri ale existenţei printre bipedele cu barba îngrijită... Auziţi vânătorii?  
 

... Cei care nu se supun nici într-un fel regulilor unui polis sunt, dacă nu aţi observat cumva pân-acum - evident din lipsă elementară de minimă atenţie - javrele... Nu vorbesc desigur la modul figurat pentru că formaţia mea este una reală şi nu una umanistă aşa cum văd că sunteţi înclinaţi să credeţi cu prisosinţă. Se înmulţesc unde, cât şi când vor ele, au propriile nunţi care ţin câte o lună în şir (în majoritatea cazurilor mireasa este câte o pechineză plină de noroi şi cu un aer pierdut iar mirii, pentru că poligamia este un firesc al lor, nişte dulăi cu priviri îndârjite de pofte de te ia groaza), străbat în lung şi-n lat cartierele mărginaşe ori mai nou le asaltează pe cele din centru cu aceeaşi lentoare şi libertate pe care noi am pierdut-o demult, obligându-ne pe noi, cetăţenii paşnici, să ne retragem prudent, să părăsim cu demnitate trotuarele şi să alegem să călătorim primejdios pe mijlocul bulevardelor, fără să ne dăm seama de expunerea la celelalte riscuri. N-ar părea că sunt foarte mulţi, judecând după o minimă apreciere vizuală, pentru că şi asta reprezintă tot o strategie de-a lor bine pusă la punct în deceniile de convieţuire fortuită pe străzi. Haitele contemporane nu depăşesc în niciun caz douăzeci-treizeci de cozi în perioada rutului, număr suficient pentru a ne atrage destul de mult atenţia, dar fără să ne îngrijoreze totuşi cu adevărat decât la nivelul formal. În realitate, numărul lor a început foarte tare să se apropie de numărul nostru prin sporul lor natural specific, apropiat de cel al şobolanilor din canale ori al corbilor aciuaţi în parcul central Gragura şi cu care se află într-un conflict permanent în ceea ce priveşte supremaţia pentru controlul şi gestiunea gunoaielor proaspete, din rândul cărora consideră cu prisosinţă că şi rasa noastră şugubeaţă şi plină de amintiri desuete face parte. 
 

Spuneam deci că îmi părăsisem habitatul şi înghiţisem cheia, lăsându-mă  pradă hazardului aventuros care ar fi trebuit, în accepţiunea mea, să-mi dăruiască rapid o soluţie pozitivă hăului în care mă scufundasem şi, cum îmi era o cumplită foame pantagruelică, îmi îndreptasem paşii târşâiţi spre dughenele măcelarilor de la barieră, acolo unde credeam eu c-ar fi trebuit să găsesc cel puţin un zgârci care să-mi potolească oftaturile zguduitoare ale stomacului... Până aici toate bune, dacă n-aş fi fost sincer încredinţat că sunt singura fiinţă care îşi merită cu adevărat zgârciul unsuros pe ziua aceea, dar cât de mult mă înşelasem. În spatele măcelăriilor, acolo unde de obicei se strâng tot soiul de oase descărnate şi de lucruri sângerânde fetide, care n-au putut fi plasate cu niciun chip chiar şi celor mai calici şi orbi dintre muşterii, o imensă haită cenuşie stătea cu boturile pe zăpadă şi cu urechile ciulite în aşteptarea deschiderii providenţialei uşi prin care o mână miloasă arunca de câteva ori pe zi, în mijlocul ei, câteva slanguri ori poate nişte plămâni ofticoşi de cornută. Nu leul, pletosul acela leneş căruia i se aduc osanale din toate colţurile pământului, este regele animalelor mi-am zis, ci fututului de soartă Parfon P. Parfon, da da leprosului Parfon i se cuvine de azi înainte această titulatură consacrată, pentru că a fost alungat din rândul semenilor săi şi din viaţa lui tihnită ca altădată mucenicii în rândurile fiarelor din pustiu... şi m-am aşezat domnitor în mijlocul ei, aşteptând să se deschidă uşa şi să se arunce cruda pomană. După circa două ceasuri, urmărind reacţiile animalele înfometate, care deveniseră brusc atente şi gata-gata să se năpustească la vederea prăzii, instinctele mele primare îmi semnalară că urmează să se întâmple în sfârşit ceva şi într-adevăr nu mă înşelasem defel; uşa de oţel oxidat scârţâi înfiorător şi, fără să mai apuc să mă dezmeticesc, o jumătate vânătă dintr-un uriaş cap de scroafă băloasă mă izbii, doborându-mă fără drept de apel printre boturile care se străduiau schelălăind să apuce, să sfăşie şi să înghită, până când un urlet sinistru răsună peste acea puzderie lihnită şi o făcu să îndepărteze fulgerător... După urlet, crezui că un monstru fără de seamăn a băgat groaza în arătările costelive şi mă pregăti să-mi iau adio de la ceea ce mi se păruse la un moment dat că mi se cuvenea fără drept de apel, dar un raţionament mult mai puternic decât frica de a fi sfârtecat mă împinse să-mi forţez neştiutele mele limite şi să nu cedez defel intimidării acustice. Fără niciun avertisment m-am aruncat asupra cotarlei fioroase, care se şi apucase să devoreze mârâind jumătatea de cap, reuşind să-i muşc atât de tare una dintre urechi încât dihania se zvârcoli de durere şi o tăie la fugă definitiv îndărătul unor coşmelii părăsite, urmat de schelălăiturile tovarăşilor săi... Cele câteva capete ciufulite ale precupeţilor care urmăriseră involuntar ireala scenă, desfăşurată fără anunţuri prealabile în faţa ochilor lor nisipoşi, se uitară întrebător unele la altele şi dispărură rapid îndărătul ferestrelor pâcloase, de teamă să nu-mi întâlnească privirile şi să nu mă provoace involuntar...  
 

Peste o jumătate de ceas tot târgul avea să vuiască de diferitele variante ale repovestirii acestei întâmplări şi câteva săptămâni după aceea n-a mai fost zărit pe uliţe niciun copil jucându-se singur prin noroaie şi nicio femeie nemăritată trecând neînsoţită după aprinderea felinarelor. Sincer să vă spun, prada suculentă, plină de grăsime, n-avea un gust prea rău iar şoriciul răscopt era o adevărată delicatesă. Cel mai mult însă mi-a plăcut ochiul dilatat, nefiresc de perfect şi presărat de vinişoare roşii, pe care l-am plimbat de atâtea ori printre dinţii cariaţi până s-a topit ca o adiere de tabac englezesc. Când am reuşit, într-un târziu, să dovedesc hidoasa jumătate de cap şi luna se arăta ca o uleioasă burtă gata-gata să pocnească, mi-am strâns toate puterile renăscute şi am slobozit către ea cel mai înfiorător şi indescifrabil sunet din câte s-au auzit vreodată în acea mahala fără nume.

Sunt un tip glumeţ, nu-i aşa? Parfon P. Parfon, glumeţul. Probabil însă  e mai mult decât verificat că atunci când eşti în mijlocul unei haite trebuie să începi să la rândul tău să  te dezbraci de caracter şi să începi să muşti dacă nu vrei să fii sfârtecat. Nevoia m-a învăţat multe lucruri ciudate de-a lungul întortocheatei mele vieţi, dar niciodată n-aş fi crezut că pot să ating astfel de performanţe groteşti...

Nu mai lipseşte nimic din istorisirea mea decât o prezenţă feminină, nu-i aşa? Ştiu, am pomenit-o pe comisionara cu perucă portocalie, pe fosta mea secretară, pe trădătoarea de Gimi, sclava sexuală a “bâtei”, pe mine chiar transformat în “fetiţă” în noaptea dezastrului, dar niciodată cu adevărat o femeie şi aici vorbesc de femei adevărate nu de purtătoarele ilegale de vagin de care suntem asediaţi din toate cele treisuteşaizeci de grade ale spaţiului definit.  
 

Există  în toţi bărbaţii acestei lumi o doză mai mare sau mai mică  de misoginism dar asta nu poate exclude în mod cert iubirea, iubirea adevărată care apare o singură dată-n viaţă, cel mai adesea niciodată şi pe care trebuie să pui repede mâna ori ghearele dacă vrei să nu rămâi cu buză umflată. Istoria Parfonilor e înţesată cu tot soiul de povestiri romantice cu alură de neverosimil, de crime pasionale, de scandaluri erotice care au zguduit Dakstul şi de dueluri nocturne din pricina cocotelor ajunse virtuoase şi de care, nici atunci şi nici azi, ţinutul nostru nu ducea şi nu duce cu adevărat prea mare lipsă. O prezenţă feminină covârşitoare în istoria asta de doi bani ar fi putut fi reprezentată cu succes fireşte de mama dar, după cum m-a asigurat unchiul meu Ştruc, şugubăţul, venirea mea pe lume s-a datorat mai degrabă unor catastrofe naturale care ţin de evoluţia vulcanilor din Papua-Noua Guinee decât a existenţei unei mame oarecare, concrete. Tatăl meu, Parfon P.P. Parfon - Dumnezeu să-l ierte acolo unde este şi să-l ţină sănătos şi cât mai departe de mine - se spune că a apărut clătinându-se, într-o dimineaţă geroasă de noiembrie, cu mine de mână, după ce familia sa, reprezentată de bunicul Parfon P.P.P. Parfon şi cei doisprezece feciori ai săi, nu-l mai văzuse de aproximativ cincisprezece-şaisprezece ani. M-a aşezat, aproximativ prin trântire, pe masa acoperită de falnice macrameuri şi exotice fructe de plastic pline cu urme de muşcături cu dinţi mici şi a strigat cu vocea lui răguşită de corăbier de uscat: “Ăsta e puţoiul meu de fiu jalnic... ce vă holbaţi hahalerelor? Îngrijiţi-vă de el măcar ca de motanii umflaţi ai gospodăriei, până când îi răsar tuleiele”. Apoi a tras un “rămâneţi cu bine muritorilor că şi eu mă duc!” după care a mai tras un vânt straşnic care a zguduit cercevelele şi nu şi-a mai arătat niciodată pe acolo făţăul mâncat de vărsat. De altfel, tatăl meu a fost un foarte om gospodar, după cum şi-l amintesc toţi cei care aveau de primit câte ceva de la el, a murit înghesuit la pomana primarului Olimpus, vărul actualului primar şi, de atunci, nu mai scoate nimeni o vorbuliţă despre isprăvile lui deocheate nici dacă l-ai pica cu o lumânare groasă de ceară, sută la sută naturală. 
 

Singura femeie adevărată din viaţa mea, un înger căzut pe pământ, o sfântă  veritabilă (nu una care să fie acolo la număr), o adevărată  comoară a lui Solomon, al cărei nume imaculat buzele mele păcătoase n-au avut îndrăzneala să-l rostească până acum a fost T.S. Spun a fost şi nu este sau va fi pentru că necazurilor le place cu deosebire hora şi nu valsul legănat ori polca meschină. În momentul în care am înghiţit, cu oarecare dificultate, cheia casei mele trădătoare spun că i-am întors pentru totdeauna şi spatele, deoarece mă dureau ochii de la incendiul grozav pe care i-l hărăzisem cu bucurie, fără să mă gândesc prea mult şi acum, oarecum cu minţile un pic trezite de asprimea gerului care se lăsa, m-am gândit că n-are niciun rost să mă mai întorc să-i contemplu ruinele inutile care oricum nu mai puteau să-mi ofere nimic.  
 

Pe T.S. o cunoscusem în urmă cu câţiva ani la unul din balurile de caritate organizate de soţia guvernatorului pentru salvarea în regim de urgenţă a câtorva specii indigene de mormoloci cu ochii cruciş şi de atunci pot spune că am fost fermecat constant de prezenţa ei oarecum exotică şi de personalitatea sa remarcabilă care se implica cu generozitate maximă în alinarea măruntelor tristeţi locale. Aş putea chiar afirma că atracţia a fost reciprocă iar vorbele, atâtea câte au fost (cred că vreo douăzecişicinci în total), n-au lăsat niciun dubiu în privinţa sentimentelor pe care tânără femeie mi le împărtăşea cu generozitate prin intermediul privirilor ei galeşe, chiar de la prima noastră întâlnire. Din cauză că frumoasa T.S. rămăsese de curând văduvă, convenţia noastră reciprocă a fost ca să aşteptăm cu resemnare cei şapte ani de doliu pe care se hotărâse să-i poarte după proaspătul răposat mustăcios care-i fusese, cred eu, mai mult decât un soţ şi un tată devotat; putea să-l suplinească chiar pe adevăratul ei bunic (de ce să nu o vorbim pe aia dreaptă, răcitura era doar cu cincizecişişase de ierni mai în etate decât ea) şi convenisem să continuăm să ne vedem exclusiv în locuri publice, în prezenţa unui auditoriu cât mai numeros şi respectabil, pentru a nu stârni comentarii inutile care să-i afecteze imaginea de soţie prea îndurerată... Cinci ani?! Nu, şapte! Bineînţeles că e mult, e chiar enorm dacă staţi să vă gândiţi ce pierdere inutilă de timp reprezintă intervalul ăsta monstruos pentru un bărbat aflat în plină putere şi care nu a deprins elementarul obicei de a trece săptămânal pe uliţa felinarelor roşii şi care se descurcă şi el aşa cum poate să se descurce un bărbat singur, fără o fată de ţară care să-l ajute la delicatele treburi ale casei despre care nu se pomeneşte în nicio înţelegere prealabilă scrisă sau verbală. Între timp îi mărturisisem alesei în cauză că o persoană sus pusă din Partida sfeşnicelor, partidă aflată la putere de peste treizeci de ani pe teritoriul Dakstului, îmi promisese în viitorul imediat sprijinul necondiţionat în preluarea conducerea instituţiei la care activam şi, odată cu aceasta, titlul de cetăţean de onoare al burgului, titlu care mi-ar fi deschis toate uşile de care aş fi îndrăznit să mă apropii, chiar şi pe cele bătute în cuie ale Marii Loji ale Imperiului Milenar de Est. La o primă apreciere din afară, postul şi titlul nu mi-ar fi îmbunătăţit considerabil situaţia financiară pe care o neglijasem până atunci din cauza firii mele distrate şi oneste dar reprezentau categoric pentru cunoscătorii meandrelor corupţiei sistemului o neaşteptată trambulină pentru consolidarea acesteia... În câteva luni urma să-mi schimb caleaşca hodorogită cu un frumos automobil sport iar renovarea îndelung amânată a locuinţei mele putea în sfârşit să înceapă cu voioşie în forţă; asta dacă viitoarea mea soţie n-ar fi fost de acord să încercăm să cumpărăm micul şi cochetul castel “Mon Caprice” aflat lângă vechea baie publică a oraşului şi de care, datorită preţului major scris cu funingine pe ziduri, nimeni din localitate nu cuteza să se atingă.  
 

De ce să  ne mai ascundem după degete? La fel doar debutaseră şi actualii mahări cărora la început le curgeau zdrenţele de pe ei şi cerşeau de la liftier şi portar ţigări împrumut până la leafă şi care, actualmente, manifestă o totală amnezie în privinţa acestor amănunte. Nu mult după numire, căci să fim serioşi despre concurs nici n-ar fi putut fi vorba vreodată în instituţia noastră, lingăi cu nemiluita le spălau limuzinele aşezate ostentativ iar magdalenele îşi ofereau cu dărnicie podoaba capilară spre a da vehiculelor lipite de intrarea în instituţie o strălucire naturală, încât subalternii încă neînregimentaţi în gaşca celor doi trebuiau să păşească spăşiţi pe-o dungă că nu cumva să şteargă din greşeală luciul proaspăt aşternut de balele nenorociţilor din suită. Dama cu pricina n-a zis în niciun caz nu proiectelor mele că doar nu era blondă ci roşcată ca o vulpe sub maramele ei întunecate, a părut chiar încântată de turnura imediată pe care o puteau lua lucrurile şi mi-a promis tot sprijinul de care este capabilă o femeie virtuoasă, ca să pot izbândi pentru noi şi fericirea noastră comună. La sfârşitul septenalului, conform testamentului în vigoare aflat în seiful notarului, duduia învălurită urma să intre în posesia integrală a averii moşneagului libidinos, avere care se anunţa colosală, fiind estimată la mai bine de 3 000 000 de circulanţi curcubeu în lichidităţi, acţiuni, bonuri de valoare, certificate de proprietate şi imobile cu nemiluita. Pentru aceasta trebuia doar ca în acest interval să nu planeze nici măcar umbră de îndoială asupra castităţii ei şi atât... După acest examen dur libertatea totală şi deciziile în legătură cu soarta, viitorul şi alegerile ei îi aparţineau în exclusivitate iar dăruirea iminentă în favoarea mea reprezenta trofeul suprem pentru aşteptarea destoinică la care mă supusese.

Fireşte, înainte de asta, mă pusese să jur cu mâna pe Biblie că îmi voi păstra şi eu la rândul meu nevinovăţia hărtănită pe care o mai aveam pe parcursul celor optzecizecişipatru de luni de abstinenţă voluntară (doisprezece ori şapte fac optzecizecişipatru, da) şi chiar ea însăşi jurase pe o carte neagră ca tăciunele – ulterior am aflat că era o ediţie princeps de Edgar Allan Poe - ca să mă încredinţeze de bunele ei intenţii; asigurându-mă suplimentar că mai degrabă ar fi în stare să renunţe la viaţa ei neînsemnată decât să-şi încalce principiile... Cu o asemenea femeie să tot porneşti la drum şi să uiţi de toate mizeriile care se buluciseră în ultimul răstimp peste mine şi cum tocmai peste câteva zile se împlinea mult-aşteptatul soroc m-am decis, în starea jalnică în care eram, să poposesc lângă locuinţa ei de pe strada Tomografului, întocmai ca un bicisnic pelerin la Ierusalim, ca să-mi alin, măcar cu vederea ei întâmplătoare printre draperii, chinurile cumplite pe care le mai aveam de îndurat foarte puţin timp. Până la miezul nopţii nu se prefigură nici măcar o siluetă de servitor prin camerele ei cu ferestre mari ca de muzeu însă la un sfert de oră după ce clopotele catedralei încetaseră să mai vibreze tot apartamentul i se lumină brusc de la aprinderea îndelungă a unui trabuc maiestuos, de parcă ar fi fost gazda unui studio occidental pentru filmări subacvatice. Într-adevăr preţ de câteva clipe bune, căci după cum se vedea trabucul era cam îndărătnic, reuşii să-mi zăresc în sfârşit credincioasa logodnică, dar nu îmbrăcată cuviincios cu o cămaşă de pânză aspră şi lungă, îngenuncheată în adoraţie în faţa unor pravoslavnice icoane vechi - aşa cum îmi povestea suspinând că obişnuieşte în fiecare noapte - ci cu o simplă şi de efect eşarfă de mătase roşie, atârnată de gât pe post de lesă şi nici singură ci înconjurată de doi Adami virili care intrau şi ieşeau în tainiţele ei într-un mod foarte biblic, fără să-şi mai aştepte rândul defel şi se vede că aceste necuviinţe nu o supărau nici cât negru sub unghie pe trădătoare, cum nu o supăra de altfel nici fumul gros din odaie, ba chiar îi sporea şi mai mult încântările şi multitudinea suspinelor provocate de experimentarea păcatului originar în faţa oglinzilor veneţiene care ajungeau până-n tavan... Tulburarea mea atinse limitele supreme când descoperii, într-unul dintre Adamii fumăcioşi, chiar persoana suspusă care îmi propusese preluarea direcţiunii iar în celălalt persoana pe care T.S. mi-o recomandase roşind, la una dintre serate, ca fiind fratele ei mai mic întors recent de prin negre străinătăţi şi pe care încă îl mai medita în materie de bune maniere autohtone. Nici acum nu ştiu sigur care pe cine medita mai abitir în această înturlucătură grozavă a animalului cu trei spinări, ştiu însă că privirea mi s-a întunecat brusc ca lovită de o vâslă lipovenească dată cu hărnicie şi m-am trezit aruncat la groapa de gunoi a mahalalelor şi că undeva, foarte departe, steaua mea râdea ca nebuna de starea nenorocită în care ajunsesem. 
 

“Mai reteaz-o! Ajunge, domnule, cu braşoavele astea!” poate că îmi veţi spune exasperaţi în cele din urmă, sau dacă totuşi nu vă veţi exprima deschis dezinteresul ori dezacordul, din cauza educaţiei dumneavoastră subţiri fireşte, asta nu înseamnă că nu aţi premeditat deja o ruptură falnică între interesul firav pe care-l manifestaţi la exterior şi starea dumneavoastră personală de bine şi de împăcare care nu se cuvine în niciun fel a fi deranjată. 
 

Pentru cei care încă nu au adormit definitiv, aminteam în debutul discuţiei mele, de nelipsitul peştişor de aur ţinut într-o halbă de bere, peştişor de care, curios, nu mă despărţisem niciodată pentru că simţeam pentru orice fleac nevoia imperioasă de a-l rezolva numaidecât într-un mod foarte pozitiv şi imediat. Peştişorul în cauză fusese cumpărat într-o joi oarecare de la piaţa neagră din braţele unui bătrân birjar cu un nas ca un cartof roşu, cu care scruta tremurând locul în aşteptarea unui muşteriu mai de Doamne-ajută. (Nu ştiu cum se face că de la debutul problemelor mele uitasem cu desăvârşire de el.) Pe un ton hotărât şi foarte secretos, imediat ce mă zării că mă plimb fără o ţintă precisă printre tarabe, cu un aer uşor distrat de mocofan ahtiat după chilipiruri, moşul mă trase cu o putere nebănuită în spatele unei stive de dovlecei albi, atât de căutaţi pentru faimoasa plăcintă cu care bucătăresele de pe aici sunt renumite pe toată întinderea Tumvlicanului şi-mi expuse pe şleau situaţia. Pescuise cărăşelul în urmă cu câteva săptămăni în canalul morii, după trecerea viiturii celei mari de vara trecută care ameninţase de altfel şi Darkstul (dar, din fericire pentru depozitele sale de cherestea, pivniţele încărcate şi locuitorii săi leneşi, pagubele grozăviei fuseseră mărunte). Urmă apoi întocmai povestea peştişorului de aur pe care-o turuie mai toate bunicile senile nepoţeilor creduli înainte de a-i adormi, cu deosebirea că peştişorul în cauză - n-am mai înţeles prea clar din ce motive anume - împlinise doar două din cele trei dorinţe de care era capabil să le îndeplinească; una din ele rămăsese perfect neatinsă şi disponibilă oricărui cetăţean, fie el cât de mărunt, care intra în stăpânirea imediată şi legală a animalului cu solzi. Amuzat de faptul că eram luat drept un fraier de bomfaier, mă hotărâi subit să-mi joc rolul de mocofan până la capăt şi, în lipsa unor alte preocupări mai de soi în după amiaza aceea, să mă tocmesc până la sânge pentru învălurita bazaconie galbenă cu ochii holbaţi, care se învârtea disperată înăuntrul halbei tulburi. Moşul se ţinea băţos, de parc-aş fi stat fără să ştiu cu dosul pe o comoară şi cerea nici mai mult nici mai puţin decât 20 de circulanţi gri, bani suficienţi pentru orice boşcău respectabil ca să-şi asigure provizii suficiente de samagon pentru cel puţin două săptămâni încheiate, dar i-am tăiat-o pe scurt, replicându-i că încă nu şi-a găsit fraierul. În accepţiunea mea şapte circulanţi gri pentru năzbâtie erau arhisuficienţi, mai ales că două treimi din puterile miraculoase ale cărăşelului fuseseră irosite şi unde mai pui că nici măcar nu era dezlegare la peşte dată de mitropolit, iar sfârşitul postului de anul acesta se întrezărea foarte, foarte nelămurit... Ciufutul de moş se prinsese imediat că vreau să-mi bat joc de el şi de marfa lui, dar, pentru că în toată piaţa aia erau de zece ori mai mulţi vânzători îngheţaţi decât cumpărători credibili, acceptă cu inima strânsă târgul strigându-mi în urmă, bineînţeles după ce bătusem cu bărbăţie palma şi gâlgâisem şi adălmaşul, să am mare grijă de vietate şi de modul în care intenţionam să-i folosesc puterile, ca nu cumva dezlănţuirea unei dorinţe necugetate să mi se întoarcă împotriva-mi...

Glumeţ  moşul ăsta, mi-am zis şi l-am lăsat acolo în plata Domnului, vorbind şi gesticulând de unul singur ca un apucat, grăbindu-mă să  transport delicata vietate înainte de a-şi da duhul. Nu ştiu cum se face că eu, Parfon P. Parfon, care n-am suportat în viaţa vieţilor mele apropierea de un alt animal sau vietate în afară de mine, m-am ataşat atât de rapid de inofensiva creatură care nu făcea altceva toată ziulica decât să scoată bulbuci şi să mă privească mirată din habitatul ei. Părea că vrea să-mi spună ceva foarte important dar încă nu sosise momentul fatidic pentru confidenţe spirituale între noi doi.  
 

Căpătasem, de altfel, prostul obicei s-o iau cu mine peste tot, chiar şi în delegaţii, chiar şi pe la cazinou, crezând că-mi poartă un dram de noroc, da’ de unde, căci pierderile se înmulţiseră într-atât încât trebui să mă opresc pentru o vreme din această pasiune păcătoasă ca să nu ajung la sapă de lemn, iar în ceea ce priveşte dragostea nici atât nu avea vreo înrâurire, căci desigur zicala aceea populară - “cine n-are noroc la cărţi are înzecit în dragoste” - se vădea că nu fusese defel creată pentru mine.  
 

Se vede că  încercările prin care trecusem îmi şubreziră cu totul minţile căci, îndată după ce m-am trezit din prada leşinului, privind pe spate stelele tuturor nemernicilor acestei lumi şi pe-a mea canci, la groapa uriaşă de gunoi a mahalalelor, un gând ţeapăn şi prelung, ca o rădăcină neîmblânzită de hrean de luncă, mi s-a înfiripat în mintea greu încercată. Trebuia să-mi regăsesc cu orice chip peştişorul şi să-i cer să înfăptuiască minunea restantă... Cum care minune? O minune oarecare, aflată la latitudinea lui peştească, care să mă scape de toată această harababură groaznică şi care să facă să se întoarcă limbile ceasului universal la momentul fatidic în care începuse totul - dimineaţa sfinţilor Petru şi Pavel... da, da, aduceţi-vă vă rog aminte, peruca sporovăitoare portocalie, buchetul imens şi tot tacâmul.  
 

Drumul pân-acasă n-a fost decât o glumă oarecare, deşi nu cunoşteam defel locul în care fusesem adus şi aruncat ca un sac de cartofi stricaţi iar împrejurimile îmi erau străine rău de tot; dar se vede că instinctul meu de orientare mobilizat de disperare era cu mult mai puternic decât cel al porumbeilor voiajori, posesori de tot soiul de cupe coclite, căci m-a adus rapid şi aproape cu ochii închişi la porţile fostei mele case care acum se transformase în câteva roabe de scrum care încă mai fumegau leneş. Pesemne şi halba împreună cu peştişorul se transformaseră în cenuşă, de vreme ce nici apărătorile de fier forjat ale ferestrelor, nici treptele ornamentale de fontă nu rezistaseră temperaturii cumplite ci se metamorfozaseră într-o încâlcitură încremenită de fiare curgătoare a la Salvador Dali... Credeţi? Aşa am crezut şi eu măturând cu privirea resturile calcinate, da’ de unde, halba stătea intactă şi plină ochi pe mormanul carbonizat iar înăuntrul ei înota abitir şi în figuri, fără pic de jenă elementară faţă de halul în care mă găseam, peştişorul meu de aur care trebuia să mă scoată din oribilul rahat. De prima dată când a dat cu ochii de mine, i-am simţit reproşul clar străpungând bezna şi pâcla ca două lasere verzi care-mi străpungeau retina şi-mi pătrundeau până în inimă; reproş pe care mi-l adresa fără pic de echivoc dar şi fără urmă de vreun soi de ură, căci se ştie că bravii cercetători ai respectabilei instituţii a noastre au stabilit demult că animalele vertebrate acvatice dotate cu branhii nu pot avea sentimente de niciun fel, nici măcar unele confuze, cât despre trăiri personale nici nu încape vorbă. 
 

M-am ferit, aşa cum îmi era bunul obicei, dobândit în lungii ani de convieţuire printre tot soiul de colegi cârcotaşi, să-i adresez vreo urmă  de scuză ori să îngaim cine ştie ce explicaţii puerile, care să se asemene unui soi de gogoşi goale în interior şi care să justifice abandonul - căci mă consideram, asemenea lui Aladin, stăpânul geniului lămpii şi nu subordonatul acestuia, sau cum ar fi zis-o pe şleau mucalitul de Kuffăr în clipele în care era pus pe şotii “şefu-i şef şi-n pielea goală, chiar când nu i se mai...” Deci l-am privit cu fermitate didactică şi, înainte de a apuca să se răsucească nervos cu spatele auriu la mine, i-am trântit-o sec: “Îndeplineşte-mi dorinţa!” Nu ştiu dacă formula de adresare era chiar cea indicată, fiindcă moşul care mi-l vânduse uitase să-mi precizeze dacă era necesară sau nu o anumită formulă, ştiu însă că stimabilul peşte şi-a scos căpşorul din apă, sprijinindu-se de înotătoarele anterioare de buza halbei, a deschis larg gura ca şi cum ar fi tras aer în piept ca să se pregătească de niscaiva vocalize şi mi-a replicat cu voce tunătoare: ”Care dorinţă, meştere?!” Nicidecum nu m-am pierdut cu firea, de parcă toată existenţa mi-aş fi petrecut-o în lungi conversaţii filozofice cu reprezentanţii de vază ai speciei în cauză. “Rezolvă-mă, peşte!” i-am spus. “Eşti prea vag, mi-a replicat carassius auratus, eu nu pot să rezolva decât o dorinţă concretă. Sintetizează, doar ţi-ai tocit coatele atâţia ani pe băncile şcolilor de aiurea, ce naiba!”  
 

Într-o singură fracţiune de secundă mi-au trecut, prin faţa ochilor, cu viteza uriaşă a unui întârziat expres de noapte care biciuieşte cu luminile lui apocaliptice: turuiala infernală a duduii ciocănitoare cu cioc smălţuit, urletele sacadate ale piticului care se dădea haotic cu capul de pereţi, rostogolirea mea repetată pe scări, telefonul strident sunând înnebunitor în căldarea care-i amplifica până la refuz volumul, penetrările întărâtate ale haidamacilor peste stiva de cărţi, casa părintească aruncând limbi şuierătoare de foc ca balaurul cu şapte capete înaintea Sfântului, slăvitului mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă şi, colac peste pupăză, nudul şerpuitor al lui T.S. în jurul unui trabuc imens ca într-un dans păgân mirosind a pucioasă încinsă... dar peste tot şi peste toate, imaginea stăpânitoare care le îngloba pe celelalte ca într-un balon mirific de săpun era urletul meu straniu, în patru labe, de la uşa măcelăriei, urlet care făcuse să se împrăştie fulgerător haita înfometată şi să mă recunoască drept unic şi adevărat stăpân. Fără să mă mai gândesc nicio secundă, “Fă-mă câine!” i-am cerut peştelui derutat şi, de atunci, am început s-o duc cât se poate de bine, atât de bine încât, după cum bine sesizaţi, m-am apucat până şi de teatru... Ha-am! 
 

CORTINA.

  Aminteste-ti datele mele