Magnetofilie, de Laurentiu Budau


Motto:
“Mă auzi, mami?... Spune-mi, ţi s-a făcut rău?... Dacă ţi s-a făcut rău e bine, e chiar normal pentru starea ta...”




Laurenţiu Budău


MAGNETOFILIE
(monodramă cu ceas digital)


- 2018 -

Casa scării dintr-un bloc ceauşist, luminată de un bec chior. Din când în când, sunetul scrâşnit al unui lift obosit din care nu urcă şi nu coboară nimeni. În faţa unei uşi cu numărul căzut, o bătrână ajunsă la capătul răbdării apasă periodic şi insistent pe butonul soneriei.

10:45:13
Mami!... Mami!... Te-ai trezit, mami?... Deschide odată, Felicio, eu sunt, mami; că mi se zbate ochiu’ stâng şi de două ceasuri îţi tot şterg uşa pe dinafară! Da, cu sârg, aşa cum Maria Magdalena îi ştergea cu părul ei picioarele Mântuitorului! Arată chiar mai bine decât acu’ zece ani când a ieşit, învelită în ţiplă, pe poarta fabricii de la Târgovişte... Ce coafor?! Mă laşi?... Ştiu sigur că eşti în casă, că altundeva n-ai unde să fii pe zăpuşeala asta. Nu se există! Pariu?...
Mă auzi, mami?... Spune-mi, cu mâna pe inimă, ţi s-a făcut rău?... Dacă ţi s-a făcut rău e bine, nu e nicio ruşine să recunoşti, e chiar normal pentru starea ta. Doar ştii că, atunci când ţi se face rău, toată lumea care te iubeşte se bucură, ba unii dintre noi chiar te aplaudă vârtos, exact ca pe-o eroină de-o zi din Click, Cancan şi Ciao... Dacă ţi s-a făcut rău, să-i dau bip lui Traian, să sune alarma la doctoru’ Comarnescu, că lui i-a dat leuţii în plicu’ galben, ca să aibă grijă de tine până îţi vine sorocu’!... Mă auzi, mami? Eu cine vorbesc? Hai că mă supăr!... Alooo!

(Se şterge de transpiraţie cu mâneca hainei, apoi scoate un tub de pastile din poşetă şi înghite câteva.)

10:57:02
Felicia!!! Spune, nu te ruşina! Ţi-a venit sorocu’?... Hai că furi curent! De unde să-ţi vină, mami, că eşti de-abia în luna a patra... Felicia, fato, nu te mai prosti, deschide odată uşa, mămică, nu mă mai fierbe aşa fără un pahar de apă, că mă apucă toţi dracii violeţi aicea pe hol!!!

(Trece o vecină ca o umbră veche.)

Madam Ţuţuianu, n-aţi văzut-o pe noră-mea azi, că nu pot să dau de ea în ruptu’ capului? Eu când răcesc nu sunt surdă!... Nu, nu-mi răspunde!... Nu? Nici ieri?!... A, da, sigur, nici n-aţi ieşit din casă, de unde păcatele mele s-o vedeţi, că aveţi ditamai frumuseţe de cataractă, că aveţi ditamai frumuseţe de proteză auditivă, că aveţi ditamai frumuseţe de cadru de titan şi - colac peste pupăză - vă aduc toate cele de trebuinţă burtoşii de nepoţi la nas! Las’ că ştim noi! Cu adevărat sunteţi o femeie bogată, nu ca mine... Puteţi fi atât de mândră înainte de împăiere: chiar că aveţi toate bolile cu ştaif. Borderoul şi actul constatator vă mai lipsesc... Ţi s-a părut. Vi s-a părut. Nimic, nu spuneam nimic, doar îmi muşcam buzele mărunţel. De admiraţie, fireşte!

11:17:21
Doamne fereşte, ce-o fi, ce-o fi cu feţişoara asta că nu-mi răspunde? Noi să ne certăm? Noi?! În veci şi de-a pururi. Ce tot bâigui acolo, madam?! Mă laşi? Matale ai putea să te cerţi cu prinţesa Diana, cu perfecţiunea întruchipată? Mai ales cu una care a făcut sport de performanţă, cu o campioană. Nu te cred! Sincer? Asta numai dacă ţi-ai atârna un făcăleţ obosit la brâu şi ţi-ai închipui că nu, nu eşti Dodi Al Fayed, ci stafiditul de Charles, călare pe o cămilă deşelată... Aşa şi eu. Doar mă cunoşti ca pe un cal breaz bârlobreaz... Ehe-he! Cine ţi-a spus, dom-le? Mă laşi?

(Ridică vocea ca să mai fie auzită şi de “altele”.)

Chiar aşa. De unde şi până unde cu ţipuriturile, cu prostiile astea cu strigături, madam Ţuţuianu?! De la madam Sandu, ţaţa aia cu gura spurcată de la zece, de la madam Sorica de la B3, de la a lu’ Cotoroanţă, nu? Las’ că ştiu eu ce tot complotaţi când vă-ntâlniţi în uscător, în timpul orelor de somn; n-o mai daţi cotită atât, că nu ţine la mine... Femei bătrâne şi cu ce vă ocupaţi, nu v-ar fi ruşine la anii ăştia!
Unde am ajuns? N-aveţi habar, n-aveţi idee, nu? Chiar vrei s-auzi? În faţa unei uşi baricadate ca la Plevna, la limită, acolo am ajuns! Da’ parc-aţi fost vreodată idealistă ca noi ăştialalţi, muritorii, da’ parc-aţi avut vreodată idei. Gândurile nu sunt idei. Mă laşi? Poate să zacă, să moară omul perete în perete cu dumneavoastră şi nici gând să vă doară ceva, şi nici gând să vă doară măcar undeva. Hai, hai, cântă la altă masă! Ce intimitate să respectaţi, ce intimitate?! Voi să respectaţi ceva?! Pe bune?! Ha, ha!

(Ridică şi mai mult vocea ca să fie auzită şi de “celelalte” care n-au auzit-o mai înainte.)

“POCĂIŢI-VĂ, CĂCI ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR ESTE APROAPE!”... Şi mai spuneţi că spuneţi de o sută de ori pe zi „Rugăciunea Inimii”, că mergeţi la mănăstiri dosite, în pelerinaje cu jumătate de preţ, la Sfântul Mormânt, că vă bateţi cu pumnii în piept şi în cap... POCĂIŢI-VĂ!!!... Mai daţi de pomană şi voi, că aveţi numai mâini de luat, că aveţi numai guri de-mproşcat! Clevetitoarelor! De asta se întâmplă ce se întâmplă cu voi şi vă scad una-două dobânzile de la CEC, şi tooot creşte francu' elveţian; că pândiţi ca bufniţele după uşi, în loc să vă vedeţi de bârnele, de putregaiurile voastre ţepene...

(Încearcă să se uite pe vizor şi pe gaura cheii. Succes neconfirmat.)

11:36:00
Cum să nu sun, păcatele mele, am sunat de mi-au amorţit mâinile până la gât, de parc-aş fi frământat pentru Paşti la tot blocu’; ce la tot blocu’, la tot cartieru’... că nu-mi mai rămâne de-acu’ decât să încerc şi cu picioarele... Ia vedeţi, am format corect? Poate am uitat eu vreun zerou, deşi nu-mi amintesc să fi uitat vreodată ceva... Da, am încercat şi la telefonul fix, cucoană, şi cu număr ascuns, ăsta pe care mi l-a dat Traian al meu; da’ papagaliţa de la RDS îmi turuie întruna că “abonatul apelat are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire a reţelei mobile ori că n-are semnal”... Da, pe fix! FIX! FIX!!! Scuzaţi, pardon, mersi! O fi mâncat duduia de la Bucureşti ciuperci d-alea care dau în bengăneală. Bine că nu uită să ne oprească banii în avans.
Cum să n-aibă acoperire, cum să n-aibă acoperire, madam Ţuţuianu, când eu sunt la trei metri de ea, când îi simt şpiritu’ cum răsuflă intermitent ca o vulpe într-un hambar de cloşti derutate, când nu ne desparte decât o amărâtă de uşă? Da’ nu-i problemă, rezolvăm, facem noi cumva să fie totu’ bine. Nu mă las eu aşa de uşor, că nu-s făcută de răsalaltăieri, că dacă mă lăsam, la câte cumpene am avut pân-acum, eram oale şi ulcele, eram demult scăzută de la impozitu' pe profit. Nu, nu rămâne treaba aşa. În niciun caz!
Ete fleoşc! Bine că nu ştii să citeşti după buze. Spune-i asta lu’ mutu’! Ai căpiat?! Nu-i, dom-le, fata la spital, de câte ori să-ţi explic? Ce, vrei să-ţi desenez? La toate controalele de pân-acum a ieşit cu zece plus, chiar şi la cele neanunţate. Matale de când n-ai mai fost la un control pe bune?... La bibilică? Serios? Se vede! Ce să caute sportiva de noru-mea acolo, în mizeria aia, printre toţi amărăştenii care trag mâţa de coadă, că doar de acolo vin; că taman i-am dus nişte schimburi la văru’ Octavian, şi dacă era acolo aş fi aflat în secunda-ntâi; că mă cunosc toţi în păr, de la brancardieri la medicu’ şef; că am fost şi eu cineva la viaţa mea, nu ca toate răgăliile care cotcodăcesc peste tot cu diploma sub fund; că doar de acolo am ieşit la pensie, nu de la Furnalu’ 6...
“In-fir-mi-e-ră”, cucoană, de câte ori să-ţi repet? INFIRMIERĂ! INFIRMIERĂ! INFIRMIERĂ! Ce ai fi vrut să auzi? Contabilă, ingineră, băgătoare de seamă, dresoare de râme mascate? Ce, ai alzheimer? Ce, ţi se pare prea puţin pentru intelectul tău subnutrit? Nu putem fi toţi şefi, ”dragă”, nu putem fi toţi directori ca rudele tale pătrate care-ţi intră pe uşă pe cant. Nu, nu mă enervez, aşa arăt eu când sunt prea calmă. Cineva mai trebuie să şi muncească, ”dragă”, în ţărişoara, în Românica asta de-o înjură toţi hoţii, nu? Cineva mai trebuie s-o facă şi pe prostu’, să mai stea şi la coadă, altfel de unde păpică? Pricepi?
Nu mai spune! Ce, matale ţi-au mărit-o? DA?! De când, Doamne iartă-mă?! Că am înţeles că, după o anumită vârstă, numai la unele femei le-o mai măresc, nu şi la bărbaţi, că nu ştiu ce să mai facă săracii cu ea. Gingaşii. De asta şi dau colţu’ mult mai devreme decât noi, că ar trebui să facă gardurile cimitirelor rotunde, că şi Ginel aşa cum era, tot era...
Lasă-mă, soro! Cu cât?!... CU CÂT?!!! Chiar că mă iei peste picior. Cu atât?!... Matale vorbeşti serios sau ce?!... Mie, cu regrete eterne, nu. Nu, ce eşti surdă de tot? NU! NU!... Nu, nu mi-au mai mărit-o şmecherii de vreo cinci ani, că au zis că n-am vechime completă şi nici grupă, şi să zic mersi, că şi aşa pensia mea e aşa mai mult un fel ajutor social camuflat, şi ar trebui să mai aduc bani de acasă. Nu ‘”cam umflat”, ci “camuflat”. Da’ nu-i las! Nu! Am o sacoşă de părticele pentru ei. Doldora. Din alea de rafie cu fermoar în care se trimit pachete la cei plecaţi departe. Da, suflet bun, cum să nu. Şi darnic. Le dau, le dau la toţi după merite, cum să nu le dau. Le dau şi colaci cu stafide, să le fie de suflet. Să nu creadă că îi las, că scapă aşa de uşor cu bătaia lor de joc.
Da’ ce, eu n-am şi eu, de fapt şi de drept, tot o gură ca şi “ei”; da’ eu n-am tot ca şi “ei” un stomac, da’ n-am şi eu un plod de crescut? Ce, numa’ ei? Numa’ ei? Io-te-te la ea ce se mai răţoie! Şi ce dacă Trăienel al meu are peste patruzeci?! Îţi garantez că nu este major. La modu’ lui de gândire, în niciun caz nu! Şi nici nu cred că va ajunge vreodată. Încă mai copilăreşte. Vârsta, la ăştia tineri, e doar un număr, la unii, cum e Traian, e chiar e o cifră. Ce, e neapărat un criteriu? Copilu-i copil şi mama-i mamă toată viaţa - indiferent de vârstă, sex şi orientare politică - până când moare, şi nici atunci “când ne primblam prin văi şi lunci”; că din meseria de părinte nu demisionezi, nu ieşi niciodată la pensie, cum ar vrea unii şi alţii... Ce, “ei” au mai multe guri ca noi? Ce “ei” sunt balaurul cu şapte capete care se crede Sfântul Mare Mucenic Gheorghe? De unde să ştii, stimată doamnă, dacă n-ai avut niciodată copii şi ţi-a plăcut să freci menta şi să te distrezi când cu unu’ când cu altu’ pe şantiere. Că doar nu-mi amintesc să fii avut, în ceea ce te priveşte, decât cel mult fluturaşii de plată ai altora în stomac...
Taci, să nu te aud! Aoleu! Să ne ferească Ăl de Sus de pupezoaica ajunsă virtuoasă! Cine ştie câte case cu etaj, câte maşini cu remorcă ai mai stricat la viaţa matale. Le mai ştii numărul? Le mai ştii?! Ha, ha, ha, ha, ha! Nu te mai osteni cu calculele, lasă că ştim noi, ăştia din plutonul trei, să adunăm pe numărătoare. Ha, ha, ha, ha, ha! Da, da, pe degetele de la picior... Ce să judec, că nu judec pe nimeni, că nici măcar nu mai judec. Trăsni-i-ar cu tesla, cu milioane de volţi pe toţi şi pe toate de pe scurtătură! Nu judec, Doamne fereşte, da’ asta nu înseamnă că sunt şi oarbă, chiar dacă mi-aţi scos amândoi ambii ochi, acolo, în uscător. La figurat fireşte. Las’ să aibă umflaţii de “ei”, să şi-i pună pe piept, iar de rest să-şi ia fondante pentru colivă, că nu, nu se mai satură odată!...

(Se şterge de transpiraţie cu mâneca hainei şi dă scoată tubul de pastile galbene, dar se răzgândeşte subit.)

11:57:33
Să nu-i meargă soneria?! Da’ vorbeşte odată, domnule, să pot pricepe! Aşa zici?! Ei, na! Da’ ce vorbă-i asta? Da’ săptămâna trecută-i mergea, madam Ţuţuianu. Mă jur pe ce am mai scump, mă jur pe ochii tăi alunecoşi de peşte fiert! Sigur sigur, chiar mi-a şi atras atenţia Traian al meu să-mi las oarecum caracteru’ la intrarea în scară şi să fiu ceva mai delicată decât de obicei, şi să nu mai ţin atât degetu’ apăsat pe buton când trec ocazional pe aici, că a citit el nu ştiu prin ce revistă de modă - la pagina pentru inteligenţi fără studii - că-i face rău de mare fătului, îi încetineşte creşterea şi-i afectează pisicu’... Cică de la undele electromagnetice care trec prin noi ca prin macaroane cu brânză. Da’ nici la telefon n-o mai lasă să vorbească cu vechii săi prieteni, cu străinii, pe Felicia a noastră mai mult de un minut, tocmai din cauza asta chimică. Da, uite-aşa ne iradiem noi ca nişte proşti şi ne facem rău singuri cu mânuţa noastră... Uite la trebuşoara asta, drăguţă, chiar nu m-am gândit, că se mai perisează şi oamenii cu scaun la cap, d-apoi lucrurile fără suflet. Cine face ca Tanţa şi Costel, ca mine să păţească. Dac-am luat-o, am luat-o; ce, crezi că mi-e ruşine să recunosc? Da’ de unde garanţie la piaţă? Ai căpiat? Ha, ha! La care piaţă?! Cu care picior gândeşti? Ai văzut vreodată să dea cineva de la piaţă garanţie?
Ce, parcă şpriţaru’ de Octavian nu era sănătos tun săptămâna trecută? Era verde-verde ca halba de vodcă, păcatele mele; taman numai bun de dus la însurătoare, cum să nu fie; da’ acum, când e aproape albastru spre vânăt şi o dă spre curcubeu, doctorul Crăcană n-a mai răbdat şi i-a trântit-o fix în obraz - cu toate că încăpăţânatul de Octavian cotizase baban şi se cuvenea să fie ceva mai cu apropouri faţă de celalţi din salon, că are şi el prestigiul lui de bărbat - că dacă nu se lasă total de boşcăit şi n-o dă pe ceaiuri de sunătoare, anghinare şi păpădie, în cel mult trei-patru luni dă colţu’, poate să probeze năsălia... Ai lui, mai înţelepţi, l-au şi scos preventiv de la întreţinere, şi i-au dat în avans şi ortu’ popii, numai ca să se hotărască mai rapid pe cariera aleasă...
Da, da, de la pateu. Despre ce vorbim, despre ce dezbatem noi politic aici? Nu de la mâncare, de la conserve, madam Ţuţuianu, că e bine conservat şi afumat belitu’, ci de la ţuici, de la mitilic... “Alcool”, da, aşa cum li se spune acum. Şi unde mai pui că are o burtă de zici că e gravid cu gemeni, ca Felicia noastră în luna a şasea, ba mai ceva...

(Dă să plângă într-o limbă străină, dar are o reţinere fantastică. Probabil, de la memorie.)

Şi e tânăr, dom-le, avea tot viitoru-nainte în faţă, de-abia a împlinit 70 acu’ zece ani; da’ dacă nu se cuminţeste şi nu ascultă decât de chelnerii cu chelie de la "Decebal"... n-am ce să-i fac... Dacă s-ar fi păstrat, cu cât a pus la ciorap, putea să apuce şi luminiţa de la capătul tunelului... Ce Luminţa de la trei, ce mă interesează pe mine de Luminiţa de la trei că are bărbatu’ în puşcărie?... Ce, parcă eu n-am şi aşa destule pe cap, da’ m-ai văzut vreodată să mă plâng... Chiar că nu ne mai înţelegem deloc!
Noroc că are cine să-l bocească după; că aşa cum a fost cum n-a fost, şi-a făcut şapte căsoaie: două în Bucale, trei la Constanţa, una la Braşov şi patru la Cluj. Cu Furitasul, Doamne-iartă, cum altfel... Da, sigur, bani cinstiţi, întorşi cu lopata, doar din leafa lui amărâtă de la Poşta Română, ce crezi, de asta dau ăia de acolo faliment acu’... Cine o să-l moştenească a pus-o, n-o să aibă nevoie să ridice un pai de orez toată viaţa!!! Da, unchiu’ Octavian. Trebuia să-i cântăm o geampara la nuntă, şi acum trebuie să-i dau de urgenţă comandă de 200 de prosoape cu “La mulţi ani, Bambi!” de la reduceri... O să trebuiască să-i scriu singură testamentul când pleacă neînsoţit la Trivale, că-i tremură deja degetele ca plopii lui Eminescu şi Bolintineanu la un loc; numai el să fie măcar în stare să se semneze la ce am să (de)scriu eu cu lux de amănunte acolo...
O-ho! Tare bună la compuneri mai eram la şcoală, de rămâneau cu gura căscată toate fetele alea bătrâne şi prost îmbrăcate, profesoarele noastre de română de la ţară; acum să le fi văzut ce figuri mai fac, când am început să mă pricep, să mă specializez mai mult la descompuneri... Descompuneri peste descompuneri... Ce te uiţi aşa la mine, că dacă mă zbat, nu pentru mine mă zbat, ci pentru copiii ăştia doi care se iubesc până la leşin, până-n cearşafurile albe, ca să-i văd şi pe ei odată scoşi la adevăr, în rând cu lumea şi cu copilu’ lor. Că, după aia, să închid şi eu, în sfârşit, liniştită, prăvălia... Dac-oi putea, dac-oi mai avea răgaz, cu atâtea probleme interne pe cap. Asta, dacă nu mă transform într-un moroi neînţencuşat, că ştii că s-au mai auzit, s-au mai văzut cazuri din astea prin popor!

(Pune urechea dreaptă la uşă, în timp ce apăsă ferm pe buton.)

12:07:05
Mare dreptate ai avut. Din întâmplare, cred. Şi, proasta de mine, mă luase cu gânduri insalubre şi tot soiul de idei necreştineşti. Chiar că nu-i merge soneria, dom-le, e blocată ca Dunărea când face poduri de gheaţă la Reşiţa!... Nu face niciun cling-cling. Ai auzit matale vreun cling-cling de când tot apăs aici? Niciun cling-cling?! CLING-CLING, am zis!!! Chiar că eşti sadică! Păi şi nu puteai să-mi spui de la-nceput să nu mă mai chinui? Pune mâna să vezi ce transpirată sunt de la efort! Fleaşcă!...
Şi doar eu le-am luat-o acu’ două luni de la ruşi cu cinci sute, că vroiau să mă păcălească cu opt... Ce garanţie? De la ruşi?! Da, da, nici ruşii nu mai sunt ce-au fost, cu toate că, deşi imită, sunt neschimbaţi ca tartorul lor din mausoleu; de parc-ar fi locuit toată viaţa într-un frigider marca Fram... Mă mir cum de li se mai întorc rachetele pe pământ, exact ca beţivii care oricât şi-ar face veacu’ în crâşmă, pân-la urmă, târâş-grăpiş, boţiţi-neboţiţi, cu salar fără salar, tot nimeresc cărarea spre casă în sucitoru’ ridicat al nevestei.

(Schimbă tactica şi începe să bată cu credinţă în uşa de tablă până când, din vecini, începe să urle un câine negru nevaccinat.)

12:29:58
Mă auzi, mami? Alooo! CPO! CPO! Cuminţenia Pâmântului Omenesc! Îngeraaaş, te-ai sculat cu faţa la cearşaf? Ţi-ai luat pastilele de la dom’ Comarnescu pentru sarcină? Ţi le-ai luat? Alea verzi care-ţi fac gura pungă? Şi alea albastre pentru greţuri? Şi alea roşii pentru depresie? Vezi să nu le confunzi cu guma Turbo. Da, da, ai mare grijă să nu iei niciodată un somnifer şi un laxativ eficient în acelaşi timp. Ce să-ţi mai povesteeesc! Da, da, cum să nu, că-nvaţă ou’ pe găină!... Suntem îngrijoraţi de bunăstarea ta materială şi spirituală, de orizontul tău politic orientativ, ce-i atât de greu de-nţeles, cum să nu; da’ mai mult de a copilaşului de pe drum, că el, săracu’ n-are nicio vină în afară de acea că se va naşte peste vreo cinci luni!

(Strict confidenţial.)

Da’ să nu spui la nimeni! Adică eu de aici şi Traian din Germania o tragem tare cu îngrijorarea! Da’ de acolo grija lui ajunge mai greu - crede şi tu - cam cu vreo două ore mai târziu, că-i diferenţă de traducere şi de fus orar. Că taman acu’, când l-ai convins definitiv de dragostea ta fără interes, l-a apucat Doru să se ducă să-ţi facă rost de un bemeve cadou de naştere uşoară... ultimul răcnet, unu’ cu volan pe mijloc, numa’ cu butoane, cătuşe şi beculeţe din alea roz. De la mine nu ştii, lasă să fie surpriză. Da, de Doru vorbesc, cel de la cinci care cară maşini fără număr şi le vopseşte noaptea cu bidineaua în garaj. Cică le tunează... Un ditamai bemeve cu care să te plimbi singurică pe toate coclaurile când ţi se pune pata cu depresii, aşa cum îţi place ţie atât de des, Felicio.
Dac-a promis, să ştii că se ţine, ţuţurel, de cuvânt, că şi mie când a promis că mă dă afară din casă şi-a dus planu’ la bun sfârşit... Ştia el ce ştia, săracu’, că am un început de claustrofobie şi vroia să mă vindece cu orice preţ, dragul de el. Chiar a şi reuşit de minune. Pe străzi, printre şine, printre atâţia duşi, m-am vindecat aproape complet, deşi el încă nu mă crede. Asta înseamnă o familie unită, să fii atent, să ai o grijă sporită la trebuinţele celuilalt. Mai ales la doru’ lui de ducă. Da, da, bucuroşi le-om duce pe toate, mămică, numa’ noi să fim sănătoşi şi la pungă groşi. Ce vorbă e asta?! Dac-am promis, am promis, nu mai dau îndărăt. Pun totu’ pe numele nepoţelului, imediat după ce naşti... Şi via de la Doja. Da, da, nu te îngrijora. “Mi casa es tu casa”. Simte-te bine, ca să apucăm să fim şi noi odată fericiţi. Măcar pe lumea cealaltă.

(Se şterge de transpiraţie cu mâneca hainei, apoi scoate acelaşi tub de pastile din poşetă şi mai înghite câteva.)

12:54:16
Feliciaaa!!!... Felicia, fato, deschide odată uşa, mămică, nu mă mai fierbe, că mă apucă toţi dracii aicea pe hol şi se uită la mine prin vizoare toţi veneticii din Italia, din Spania şi Portugalia ca la un dihor printr-o puşcă cu lunetă, şi mai trebuie să-i dau şi raportu’ lu’ Traian despre starea ta de bine!!! Ştii că mă sună în fiecare seară după opt ca să se intereseze de tine. Din două surse e cel mai sigur, ăştia de la televizor spun că ar trebui să existe minimum trei!...
Aoleu! Şi mai duhneşte şi crâncen a trandafiri de plastic expiraţi de la ghenă! Aoleu, că mă ia cu ameţeli şi leşin! Chiar că înclin să-i dau dreptate lu’ Traian al meu în legătură cu claustrofobia. Chiar c-a nimerit-o la fix. Am aşa o apăsare, parc-aş avea un bolovan uşor pe piept. Mi se zbate şi pleoapa stângă. Da, da, lui să nu-i spui nimic, că simt că nu mai rezist la tratamentul ăsta îndelungat şi dur. Aoleu! Ştii doar că nu pot să suport atâta sublim... Ştii doar că nu pot să suport de atâta concentrare de frumos pe centimetru cub... Mă auzi? Chiar dacă nu mă auzi, deschide că cedez de extaz, că mă sufoc de la atâta linişte, ca un nimic umflat!

13:00:00
(Se pune în genunchiul teafăr, după ce s-a asigurat că nu urcă şi nu coboară nimeni, şi îşi drege vocea.)

„Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori...”

Asta cu „mălăieşul” plin de E-uri, trage dungă. Asta cu „ţâţele”, graviduţo, uit-o, că ţi-am luat două cutii de lapte pasteurizat, cu garanţie veşnică; poţi să te apuci să vopseşti cu ele brâul de la baie ori le duci direct la Muzeul Satului ca mărturie, ca să apuce să vadă şi ăia din mileniul urmăritor ce arme de distrugere în masă foloseau comercianţii lor profesionişti împotriva propriului popor amator de senzaţii fără bilet.

13:19:24
M-auzi? Deschide, nu te mai codi, îngeraş fără aripi, că ţi-am adus nişte „bijuterele” noi, ca să-ţi împrospătezi colecţia de toamnă!... Nişte legume de cauciuc cu magneţei, ca să-i atârni pe uşa frigiderului. Le găseşti tu loc. Acolo, sub divizia de floricele de gips, sub divizia de mărturii de la nuntă, sub regimentele de inimioare crăpate, cumpărate din staţiuni. Da, nişte legume gigea boite cu sclipici. Cinşpe lei bucata, că la preţul ăsta mai bine luăm zece kile de cele adevărate. Da’ vorba lui Traian: „Dai un ban, da’ stai în faţă!” Şi apoi: amintirile sunt amintiri. „Lanţul amintirilor.” Nu te legi cu ele de pod, le dăruieşti. Chiar şi contra cost.
Şi ce, mămică, dacă vorbesc ca radiou', fără pauză, dacă mă cert singură? N-am voie? N-am înnebunit, cum să înnebunesc; ce, nu te-ai obişnuit cu mine? Asta mai lipsea. Ce boală care se ia?! Nu cumva să te scapi de faţă cu el, că n-am de gând să iernez iar în boscheţi şi în gară. NU!!! Nu înseamnă nimic care să vă-ngrijoreze şi să-l determine pe Traian să-mi prelungească inutil tratamentu’ dur. Nu înseamnă decât că, din când în când, mai aflu ceva noutăţi vechi despre mine. Atât.
Mare poznă şi cu magneţeii ăştia de frigider. Înainte, când plecam undeva prin sindicat într-o staţiune cu Ginel al meu, să zicem la “Du-mă mamă la Sovata, să-l cunosc şi eu pe tata!”, la Herculane, cumpăram nişte vederi alb-negru de-ale locului ori mai ştiu eu ce suvenir; de cele mai multe ori câte un bibelou nu prea mare, dar nici prea-prea, de regulă nişte ciuperci roşii cu cinci puncte albe, un urs cu labele din faţă ridicate ameninţător ori câte un cerb falnic de gips care să amintească destinatarilor de minunatele noastre 12 zile petrecute în locurile turistice cu pricina.
Nu pot să spun că „amintirile” cumpărate de la tarabe erau chiar ieftine pentru vremurile alea sinistre – acum mă gândesc că amintirile nu sunt ieftine pentru niciun fel de vremuri -, aşa că luam cu măsură şi numai pentru cei de acasă care într-adevăr meritau, sau cel puţin aşa credeam atunci... Ginel îi lua inginerului şef, iar eu, doctorului Grămadă de la ginecologie... În fiecare an, în fiecare an. An de an. An după an. Cincinal după cincinal. Plan după plan. Fără elan după elan. Până când, în sfârşit, ne-am lămurit. Până când n-am mai luat nimic nimănui, nici măcar o căcărează de cucuvea. La ăştia mai apropiaţii le aduceam ceva mai simbolic: câte o crenguţă uscată de alun, adunată cu dragoste chiar de noi de pe lângă tomberoanele staţiunii ori câte un con de brad dat de Ginel cu Duco adus de la el din fabrică sau - în cel mai bun caz - câte un palmier făcut cu măiestrie la nervi din capace îndoite de bere Azuga.
Acu', hop-ţop, care cum se întoarce de undeva şi ţine musai să-ţi împărtăşească din bucuria cheltuirii a câteva mii de euro, îţi aduce plocon câte un magnet de frigider. Unu', că de atât i-au mai ajuns banii după ce a cumpărat nu ştiu ce ineluş cu diamante nevestei ori ce balot de blugi plozilor. Mai mult de-atât n-ai să pupi nici la unu’ care vine din America, d-apoi de la unu’ care a vizitat Auscwitz-ul ori alte coclauri. S-au scos băieţeii din zilele noastre, s-au şmecherit. Nici tu nu mai poţi să le spui nimic ori să le baţi creştineşte obrazu’, chiar îi pui la masa de 12 persoane, îi serveşti cu grătar şi pireu, şi le mulţumeşti frumos că s-au gândit “şi la tine” şi ţi-au adus aşa minunăţie de „podoabă autentică”...
Ce vorbeşti? V-am dat magneţi cu Piramidele? V-am dat, câteva zeci! Dar cu Turnul Altfel, cu Veneţia, cu Oxford-ul, cu vulturul american, cu Medjugorie, cu Fatima, cu Lourdes-ul, cu Mamaia, Costineşti, Năvodari, Vama Veche, Constanţa, Poiana Braşov, Becali îmbrăcat în călugăr, Becali îmbrăcat în dolari, Becali în zeghe, Cetatea de scaun a Sucevei, cu toate nunţile şi cumetriile la care am participat în ultimii zece ani, cu Canalul Mânecii, Bahamas, Coasta de Fildeş, Nisipurile de aur, Sofia, Varna, Budapesta, cu Fata Dobrogeană, Băiatul Momârlan, Heidi în chiloţi, Heidi fără chiloţi, Pădurea Letea, cu toate speciile de sirene reale ori inventate, şerpi, flori, măşti africane... şi chiar cu 1 Aprilie, făcut la comandă, cum să nu! Şi asta încă nu e tot.
Nu vorbesc decât de cele expuse pe toate părţile frigiderelor, nu şi de cele depozitate în cutiile din beci, că (Sic!) constatând lipsa totală de expunere a acestor noi forme de artă contemporană, Traian al meu ş-al tău şi-a mai luat unu’ lat de la promoţie - chiar pe holu’ de la intrare - pe care nu l-a băgat niciodată în priză, nici măcar ca să-l încerce, io-te aşa de chichi, dom-le, doar ca să fie mai cu moţ decât alţii care îi trec pragul... Da’ chiar aşa, dacă mă gândesc bine, am de toate în afară de ceea ce-mi prisoseşte mai mult. Adică, oleacă de linişte. Da’ asta chiar că nu se poate comanda, nici măcar pe internet... Mă crezi?

13:47:47
Mami!... Mami!... Te-ai trezit, odată, mami?... Ţii minte ultima oară când ai dormit două zile şi două nopţi, exact ca voinicul din poveste, de puteam să tăiem şi lemne pe tine? Da’ nu te-am deranjat nici cât negru sub unghie, de teamă să nu te sperii şi să nu păţească ceva rău copilu’... Tot aşa, venisem glonţ de la tanti Maricica să-ţi aduc un magnet cu o barză care ţinea în plisc un coşuleţ cu bebeluş şi voiam să te-ntreb dacă să comandăm şi noi pentru botez câteva zeci, că-mi era frică să nu se epuizeze ştocu’ (Sic!) de tot... Da’ crezi c-am avut vreo şansă? De unde, mămică, că te-am zgâlţâit eu cu duioşie cât te-am zgâlţâit, că-mi era frică ca şi acum să nu fii păţit ceva, proasta de mine – de parcă ai putea tu să păţeşti vreodată ceva, de parcă ai putea să nu cazi tot timpul ca pisica în picioare - până ce mutălăul de Traian şi-a pierdut cumpătul - parcă-l văd şi acum - şi mi-a arătat cu degetu’ tremurând uşa de la intrare şi duuusă am fost... O lună n-am mai avut curajul să mai intru în bloc, d-apoi să mai dau ochii de voi...
Că avea dreptate şi el în felu’ lui, că numai eu am ştiut câţi bani aţi cheltuit de la CAR-uri pe geamantanele de medicamente, câţi ani v-aţi chinuit până să rămâi însărcinată - aproape zece - şi unde aţi fost şi n-aţi fost: la tratamente, la băi, la vrăjitoare, la popi, la vraci, la cititori în frunze de cuc... şi tot degeaba. Că ieşiseră şi vorbe la veneticii ăştia din bloc, că Traian al meu e neputincios şi aşa pe dincolo, şi n-o să aibă niciodată copii, cum n-a avut nici cu primele două şi tot aşa... Lumea-i rea, că ce ştie ea ce şi cum... Şi tocmai când să vă daţi bătuţi şi v-aţi apucat să căutaţi ceva de-nfiat, a apărut aşa deodată Minunea. Fără credinţă nu faci, fata mea, nimic în ziua de azi, ascultă-mă pe mine, că dacă nu erau metaniile şi mătăniile despre care nu v-am spus la niciunul, cine ştie cum s-ar fi sfârşit istorioara asta...
Da’ totul e bine când se termină cu bine; deşi nu ştie toate detaliile, doctoru’ Comarnescu e foarte mulţumit de cum decurg treburile în căsnicia voastră - şi eu cred c-aş fi mulţumită măcar cu un sfert din dolarii pe care i-a primit de la Traian al meu - şi ne sfătuieşte pe toţi să ne păstrăm cu orice preţ calmul, să nu intrăm în panică orice s-ar întâmpla - cu toate că de-acu’, după părerea mea, chiar n-are ce să se mai întâmple - şi să lăsăm să decurgă lucrurile în modul lor firesc şi să nu intervenim aproape deloc decât în caz de forţă majoră. Da’ nu cred că mai e deloc cazu’. Tu ce zici? Zici ceva? Da’ în starea în care eşti, parcă mai poţi să zici, să mai îndrugi ceva?

14:28:36
Nu te mai fandosi! Ţi-e rău, mami, spune-mi, ţi-e rău?... Îţi mai aduci aminte, mami, de dimineaţa minunată în care ne-ai arătat misterios un “stilou” cu cele două liniuţe ferme, în care ne-ai anunţat, cu zâmbetul pe buze, pe mine şi pe Traian, că vei fi mămică, că el va fi tătic, că eu voi deveni, în sfârşit, bunică cu acte în regulă? De-abia atunci am crezut, atunci chiar am fost sigură că toate necazurile din viaţa mea şi-a lui Traian s-au ridicat hă-hât, ca un fuior de abur uşor deasupra tuturor celor care râseseră pân-atunci de noi şi s-au pierdut pentru vecie undeva peste nori. Chiar merita să ne vezi figurile pline de uimire şi fericire, meclele noastre nătânge, cu gurile căzute până la podea, de parcă li s-ar fi stricat instantaneu arcurile de oţel...
Neaşteptata şi năucitoare veste, atât de năucitoare încât ai simţit nevoia să ne faci o poză la toţi trei în oglindă. O mai am, o mai port şi acum în poşetă şi le-o arăt tuturor necunoscuţilor cu care mă întâlnesc acolo în gară, în sala de aşteptare, în parc, şi le povestesc cu milioane de cuvinte momentul... Uite-o chiar aici, chiar dacă e puţin cam mototolită de atâtea priviri flămânde care s-au aruncat peste ea. Chiar că suntem sincer de caraghioşi.
Da, da, ţi-ai calculat lovitura foarte atent, Felicio, că nu degeaba ai făcut O Sută Metri Garduri ca sport de performanţă, şi ai reuşit să obţii impactul maximum. Maximum, am zis! Record absolut! Chiar ai şi reuşit, în momentul acela, să egalezi recordul lui Usain Bolt fără să ai deloc vântul în spate! (Chiar aşa, nici nu ştiu de ce te-ai lăsat, mami, de O Sută Metri Garduri, că din partea noastră n-ai fi avut nicio barieră, nicio oprelişte, că familia noastră susţine adevărata performanţă şi sportul românesc.)
Nici nu ştiu dac-am reuşit să bâiguim ceva vreo jumate de oră după lovitura aia dată direct în plexul creierului; eu în mod sigur nu, nu, nici nu cred c-am mai fi fost în stare, prin câteva cuvinte încropite la repezeală, să ne ridicăm la înălţimea evenimentului creat de destin.
Ce era să spunem, că Împăratul Traian s-a îndrăgostit de femeile noastre dace şi a creat poporul român, ori alte bazaconii lipite ca nişte timbre de memorie? Ce, ne mai interesa pe noi atunci de războiul din Siria, de căderea guvernului Hopa-Mitică ori de gâfâielile Leului nostru muribund? Ne mai interesa că Dinamo a pierdut detaşat cu 20-0 în faţa Stelei, că Bivolaru a fost arestat în Franţa în timp ce băga nişte croissante cu unt 80% în fizic ca să-şi întărească chakrele aflate în dificultate, că nu ştiu ce petrolier s-a scufundat cu botu-n jos în Marea Egee, ori că în Coreea de Nord s-a efectuat un al nu ştiu câtelea test nuclear?
Mă înţelegi? Mă auzi? Da’, da’ eu te aud absolut deloc. Trei zile n-am mai fost buni de nimic, de ai fi crezut că suntem bolnavi de moarte de atâta bucurie.
Ştii tu ce înseamnă un viitor copilaş pentru viaţa unei familii greu încercate, mai ales că ştiam că şansele tale de a rămâne însărcinată erau de zero cu minus? Şi chiar când ne luasem adio de la tot cheful de viaţă. Pe bune, da... Alo, mă auzi? Mă auzi?
Ai remarcat? Ştii tu că în momentul acela, Traian al meu a-ntinerit cu douăzeci de ani, chiar şi cele trei fire de păr pe care le mai avea i-au revenit la şatenul ăla închis pe care-l avea în armată şi în liceu, şatenul ăla de care spuneai că a fost primul şi ultimul lucru de care te-ai îndrăgostit la el? Niciodată nu l-am văzut atât de fericit, nici măcar când l-am îngropat pe tatăl lui vitreg fără pantaloni şi pantofi, nici măcar când a reuşit să se angajeze ca paznic de noapte la Fabrica de cuie şi lanţuri sau când a intrat la facultate pe ultimul loc de la buget. Parcă şi spatele i se mai îndreptase cu nouăzeci de grade; cât despre ochii săi, începuseră să aibă subit o strălucire şi o seninătate cum doar în unele icoane vechi, făcute cu fapte de milostenie, cu post şi credinţă, mai poţi prin unele locuri să mai vezi.
Ştii tu că în momentul acela crucial mi s-au risipit toate îndoielile în ceea ce te privea şi am luat hotărârea să vă trec casa pe numele amândurora. De fapt şi de drept doar pe numele nepoţelului. (Ăla a fost momentul hotărâtor, poţi să te uiţi şi pe frigider. 1 Aprilie, da.) După moartea mea, fireşte, ca să nu fie discuţii. Pân-atunci avusesem doar un singur copil, dar din acel moment aveam pe neaşteptate trei, şi poate cine ştie, dacă numărul lor nu s-ar fi oprit doar la atât...

14:40:16
Felicia, deschide uşa, mami, să-ţi duc măcar gunoiu’! Chiar aşa, nici măcar nu contează că ai găleata goală; nişte coji de ceapă ori de cartof tot se mai găsesc într-o casă de oameni vii, nu? Nu se cade ca gunoaiele să zacă prea mult într-o familie model. Dup-aia plec, sigur, fetiţo, nu te mai deranjez, că am şi eu treburile mele! Cum ce treburi? Mă întâlnesc cu o fostă prietenă în parcu’ mare, că a zis că mă duce la o gazdă pe Karl Marx, la o fostă cunoştinţă de-a dumneaei de la servici. Măcar pe timpul iernii, ca să-şi mai împartă cheltuielile cu lemnele. Da, da, la patru jumate fix! M-a avertizat să nu-ntârziem, că şi aşa şansele-s mici, ca la loterie...
Nu te mai bate, mami, nimeni la cap! Jur! Dacă am spus jur, atunci JUR! Nu te păcăleşte nimeni, stai liniştită, mami! Suntem oameni serioşi, de asta-mi arde mie, de păcăleli? Doar îl cunoşti şi tu bine de acum, că nu poţi să umbli cu jumătăţi de măsură dinaintea lui. Ce-i aşa greu de-nţteles? Nu pot să mint în faţa lu’ Traian că aşa şi pe dincolo, trebuie să văd cu ochii mei, să te analizez vizual, să mă conving că toate sunt la locul lor în ceea ce te priveşte pe tine şi pe copil... Mai aştept? Ce zici, să mai aştept?... Da’ mi-ajunge şi mie, că numai am douăj’ de ani... Să mai aştept?... Ce zici? SĂ MAI AŞTEPT?! Cât să mai aştept? Că, dacă mi-aş fi luat ceva de-mpletit, pân-acum, aş fi dat gata un pulover până la genunchi.

(Se şterge de transpiraţie cu mâneca hainei, apoi scoate acelaşi tub de pastile din poşetă, dar constată nedumerită că este gol.)

15:03:03
(Trece o vecină ca o umbră.)
Ce ziceaţi c-aţi uitat să-mi spuneţi, madam Ţuţuianu? Că v-a revenit memoria? I-auzi. Că aţi văzut-o pe Felicia noastră urcând azi dimineaţă scările cu un tort şi patru sticle de Sânge de Taur în sacoşă? Tţ! Chiar patru?!... Pe Felicia a noastră? Imposibil!... De care binoclu aveţi?... Felicia noastră nu se duce nici măcar până la colţ ca să cumpere o pâine, de aia unghiile ei arată ireproşabil. Clar? De când cu copilu’, nu are treabă cu greutăţile, nu ridică un pai. (Da’ şi înainte era parcă tot la fel.) Eu fac toată curăţenia, eu fac toate cumpărăturile şi duc gunoiul. Clar? Îmi lasă lista pe măsuţă, câteodată şi banii, şi eu cumpăr tot ce scrie acolo, plătesc toate facturile până la ultimul rând... Doamne fereşte să omit ceva!
Când spuneaţi că v-aţi făcut ultimul control la bibilică? Naşpa!... Serios, madam Ţuţuianu, serios?! Bea numai lapte pasteurizat 1%! Lapte! Ce să facă ea singură-singurică cu ditamai tortu’ pasiunii şi cu lada de vin roşu?! Mie să nu-mi umblaţi cu prostii dintr-astea, că v-am tăiat macaroana! Nu, dom-le, ce tot bâigui acolo, ce aniversare? N-am cum să greşesc. Toate aniversările noastre sunt din Ianuarie până-n martie, nu din martie până-n ianuarie. Atât.
Asta cam la ce oră zici că era? La nouă?! Ce pasiune să fie la ora nouă? Păi şi de ce nu mi-ai spus până acum? Acum ţi-ai amintit? Mda... mda... Sigur ea era?... Şi cum era îmbrăcată? Cu rochia albastră cu bretele, aia mulată prin care i se văd bikinii, şi cu eşarfa la gât, aia mov cu sclipici luată de Traian al meu de la turci? Rochia şi eşarfa corespund. Da’ ce, în situaţia ei, mai este de rochie mulată prin care se vede în zare? Da’ în situaţia ei mai este de pantofi cu tocu’ cui? O confunzi! Clar! De când a rămas însărcinată umblă numai cu halatu’ de casă, numai cu şlapi, că nu poate să suporte altceva. Nu mai poate să suporte pe altcineva lângă ea, nici măcar pe Traian, că de mine nici nu mai poate fi vorba... Da, de la sarcină. Cum dă cu ochii de noi, cum îşi pune botniţa de pânză să n-o infectăm! “Pânză”, nu “brânză”! Să fim serioşi. Săraca, ce-o fi fost în căpşorul ei? Cred c-a luat-o razna de la pastilele pe care doctoru’ Comarnescu i le tot îndeasă pe gât. Asta e singura explicaţie, sigur!... Şi doar i-am spus!

15:45:00
FELICIA!!! FELICIA!!!... Ştiu sigur că eşti în casă, că altundeva n-ai unde să fii pe zăpuşeala asta. Nu se există! Sunt 180º C! Uite, i-am chemat acu’ două ore pe flăcăii de la SMURD ca să spargă uşa, ca să te elibereze din ghearele celui rău, şi uite că au reuşit să ajungă. Pune-ţi botniţa şi dă-te de lângă uşă. Sunt transpiraţi rău de tot. Lasă-i să-şi tragă sufletu’. Mama lui de dispecerat! E a treia adresă la care tot caută, de parc-ar fi arheologi. Dragul de Traian m-a sfătuit să fac una ca asta, să-i chem de urgenţă, că de una singură n-aş fi avut curajul. Un adevărat bărbat. Şi-a asumat toate riscurile de la distanţă. Ştii doar cât ţine la tine. Enorm. S-a chinuit destul cu primele două. Da, da, nu vrea să mai rişte deloc. De asta nici la loto nu joacă. Ştie cât de gingaşă eşti şi îi este teamă că ai cedat pe fond nervos... Mie-mi zici? Cu tortu’ pasiunii poţi să ungi un perete, o întreagă pânză de cinematograf, cu patru sticle de Sânge de Taur poţi să inunzi un apartament, cu patru sticle de Sânge de Taur poţi să arunci în aer o scară întreagă, un întreg oraş! Ce, nu s-a mai văzut?

16:00:00
Rezistă! Rezistă! A venit şi miliţia, şi salvarea, şi pompierii. Toţi în păr! Să nu te sperii, o să-ţi facă şi nişte poze în halul în care o să te găsească. O adevărată harababură. E pe drum şi un elicopter, şi un F16 modernizat la fabrica de biciclete. Exact ca la un caz disperat, unul fără speranţă. Chiar şi preşedintele nostru iubit şi-a anulat turneul din India şi a dat-o cotită. Chiar a devenit mai coerent. Bănuiesc că din aceeaşi cauză. Da, da, o să aflăm peste 450 de ani, când se vor deschide arhivele. Ai devenit o adevărată problemă naţională. Toţi, indiferent de naţionalitate, suntem îngrijoraţi. Puţină răbdare şi te eliberăm forţat... Acum se încălzesc băieţii, se antrenează pe madam Ţuţuianu, îi fac respiraţie gură la gură şi în întocmesc actul constatator... Panarama! S-a lăfăit destul! Ia uite la ea cum îi tremură proteza în mijlocul uniformelor, cum rânjeşte la bliţuri de parcă ea ar fi adevărata vedetă; cum să nu, niciodată n-au mai înconjurat-o atâţia bărbaţi încordaţi, plini de dorinţe mărturisite...
REZISTĂ, FELICIAAA! Mai durează cam douăzeci de minute până-şi pregătesc şi celelalte scule. Au adus ditamai presa hidraulică care deschide orice încuietoare de pe lumea asta, în doar 7,6 secunde. Închipuie-ţi, mami, doar 7,6 secunde! O adevărată minunăţie a tehnicii suedeze, ţi se face frică doar când te uiţi la fălcile ei nesătule şi pline de ulei. Păcat de uşa asta nouă, cu tot soiul de zăvoare lucioase, mare păcat, dar noi să fim sănătoşi ca să cumpărăm alta şi mai şi...
Deschide, măcar de dragul lor, dacă de al meu nu. Uite, toţi de aici se roagă de tine în genunchi. Moartă să fi fost şi tot aş fi cedat în faţa acestui tablou înduioşător. Căţiva mai evlavioşi şi cu grade mai mici au aprins nişte fumigene. L-au adus şi pe Fuego să-ţi cânte a capella “A bătut cineva uşa ta/ Şi n-a deschis nimenea”. Spune-le măcar lor ceva, dă o declaraţie presei despre starea ta de bine, dacă mie nu şi nu...
FELICIAAA!... FELICIAAA!... MAMI, SCOATE ODATĂ CHEIA DIN UŞĂ, CĂ ÎNCEPE NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ!... MAMIII! TOATĂ LUMEA CARE TE IUBEŞTE SE BUCURĂ, UNII CHIAR TE HUIDUIESC!... Tovarăşi semicapitalişti, vă rog, mai aveţi puţină răbdare! Aşa vă învaţă acolo?! E la mintea cocoşului că toate graviduţele au logica lor răsturnată. Vedea-v-aş în locul lor!

(Se pune în genunchiul vătămat, fără să se mai asigure. Pe repede-înainte.)

„Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori...”

Mă auzi, mami?... Ce, ai văzut lupu'?!... Spune-mi, cu mâna pe inimă, chiar ţi s-a făcut rău?... Chiar că eşti de belea! Dacă ţi s-a făcut rău e bine, nu e nicio ruşine să recunoşti în faţa tuturor celor adunaţi, e chiar normal pentru starea ta. Fiecare cu slăbiciunea lui. Dăm şi un comunicat de presă. Ce, alţii cum dau de fiecare dată câte un comunicat de presă ori de câte ori se duc la baie?... Nu e nicio ruşine. Doar ştii că, atunci când ţi se face rău, toată lumea care te iubeşte se bucură, ba unii dintre noi chiar te aplaudă vârtos, exact ca pe-o eroină de-o zi din Click, Cancan şi Ciao... Mă auzi, mami? Ţi-a venit sorocu’? Eu cine vorbesc? Hai, hai! Hai că mă supăr!... Să nu zici că nu ţi-am spus!

16:31:13

(Scoate un discurs pregătit cu mult timp înainte.)

Domnilor generali competenţi şi incompetenţi, cu salariul cât întreaga noastră oştire de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, onorată asistenţă şi asistentă îndurerată! Trăiască armata aflată în slujba poporului şi a cetăţeanului subnutrit! Ura, ura, ura! Indiferent de uniforma, indiferent de arma pe care o poartă. Ura, ura, ura! Ea este doar cea care ne dă jos mâţele tembele de pe acoperişuri, ţurţurii grozavi de pe streşini, ne stinge răvăşitoarele incendii când adormim ţepeni cu mahoarca în gură, ne înlătură putregaiurile falnice căzute peste maşinile noastre second-hand, ne deblochează Porţile de Fier I, II, III şi IV - atunci când ne pierdem la crâşmă cheile şi pretindem băţoşi că ni le-au fost furate de forţe oculte -, ne trage cu “Barca pe valuri pluteşte uşor/ Dar cine îngână un cântec de dor?” când ne înecăm în propria mândrie ori ne dă jos, copăcel-copăcel, de pe stâlpii ruginiţi de înaltă tensiune, când suntem mai mult sau mai puţin duşi cu pluta....
Jos pălăria, domnilor generali, jos pantalonii cu biciuşcă lată, pentru băieţii ăştia falnici ca brazii pe care i-aţi crescut cu mâna noastră şi cu gura voastră! Ura, ura, ura! Alooo! Armata e cu noi, dar pe programul doi! Din partea mea şi-a lui Traian din Germania aveţi tot acordul pentru invazia totală! Pluton, ascultă comanda la mine! VĂ ORDON, TRECEŢI PRAGUL!!! Înainte băieţi! Năvăliţiii!
La o parte, Felicia, mă auzi?! Nu e de glumă! Fugi în balcon, mami, cu ce ai, cu ce n-ai pe tine! FUGI!!! Aceasta este o invazie controlată a intimităţii familiei noastre! Fă-te una cu parchetul! Ascunde-te sub pat ori într-o gaură de şarpe! Vine Eliberarea! Marea Eliberare!

16:59:20

Sst!... Opriţi!... OPRIŢI!... Pluton, la loc comanda! Aud un duet de voci!... Sst! Înapoi, înapoi! Aud cum se răsuceşte tremurând cheia în spatele uşii! Văd cum se deschide uşa, exact ca o baionetă în rană...

?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!...
?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!...
?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!... ?!...

...FELICIAAA!!! Ia-ţi ceva, pune o batistă pe tine să nu răceşti, Felicia!!!... Da’ de ce ai ochii aşa de mari?!... Şi de ce stă tremurând lângă tine vlăjganul ăsta despuiat?... Pe unde, când a intrat?... Prin gaura cheii?!... Serios?!... Care gaura cheii?!... Care acum cinci minute, mami?! Care cinci minute?!... Cred c-ai pierdut noţiunea timpului... Cred că, de când aştept să-mi deschizi, doamna Ţuţuianu a fost şi îngropată cu onoruri militare, cred că i-au făcut şi de 40 de zile... De când patru ore înseamnă la tine cinci minute?! De când?!
Ce să judec, că nu judec pe nimeni, că nici măcar nu mai judec. Nu judec, Doamne fereşte, da’ asta nu înseamnă că sunt şi oarbă, chiar dacă mi-ai scos cu furculiţa până şi ochiul soacrei... Tu nu te gândeşti deloc la noi, la Traian, la ce-o să spună lumea de jos şi de sus?... Spune-mi, unde ţi-a fost capu’? Ce cauţi cu păluga asta în casă la noi?... Care “antrenor”?! Mă laşi? Traian e singurul tău “antrenor” care te poate aduce la adevărata performanţă. De fapt, te-a şi adus, acum patru luni. S-a şi verificat. Se vede cu ochiul liber...
Ciocu’ mic! Cum nu te-a adus?! Faptul că vei deveni mamă nu e o performanţă? Bagă-ţi minţile-n cap. Ce, crezi că atunci când l-am adus pe Traian pe lumea asta mi-a dat cineva vreo medalie? Să nu-mi spui că iar te-ai apucat de O Sută de Metri Garduri fără echipament de protecţie... De o mie?!... De o sută de mii?!... De alpininism sau de nudism?!... Cine-i tembelu’ ăsta care rânjeşte la tine atât de satisfăcut, mami?... Care “tatăl copilului”?!... Şi ce mă interesează pe mine că eşti atrasă de el ca de un magnet? HUO!!! JOS TOŢI MAGNEŢII CARE POT UCIDE!
Unde să pleci? Am spus eu aşa ceva? Cine ţi-a spus să-ţi faci bagajul?! Eu?! Pleacă numai el, rolul lui se încheie aici! O să inventez eu ceva când se întoarce Traian. Sau mai bine-i spui tu, că te pricepi destul la abureli... “Tatăl biologic al copilului”?! Să se ducă învârtindu-se de unde-a venit, într-un cantonament etern, că lumea e plină de tinere sportive dornice de afirmare pe toate planurile! De fapt, nu poate să plece ceea ce nu este cu adevărat dovedit ştiinţific. Să dispară!
Magneţii de frigider pot ucide, pot surzi! Clar! De asta nici n-ai avut de unde să auzi soneria. Asta-i! Da, asta e varianta oficială. Ptiu! Chiar că iradiază în casa asta peste tot! Simţi? SIMŢI?! E clar că doctoru’ Comarnescu a avut dreptate cu toate avertizările lui în privinţa efectelor nocive ale magneţilor de frigider. Cu adevărat pot creşte riscul de infarct, pot duce la aiureli, mai ales la persoanele în vârstă. Cu adevărat, chestiile astea lipicioase pot creşte riscul de cancer la cap, la năzăreli, mai ales la persoanele cu hormonii dereglaţi... Să sperăm că încă n-au apucat să-şi facă efectul deplin, că se mai poate salva ceva.
Adu-mi cutia de televizor de pe balcon. Aia goală. Îi dăm pe toţi jos, începând chiar din clipa asta. Punem şi sticlele goale şi tortul rămas, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu comenta! Cioburile aduc noroc. Da, da, nu te poţi juca cu forţele necunoscute ale naturii, mai ales dacă nu ştii să le stăpâneşti în favoarea ta...
Io-te-te la ea ce se mai răţoie! Felicia, nu te mai recunosc, nici măcar cât negru sub unghie. Ce, vrei să alergi ca o muscă fără cap, să patinezi pe un bec chior toată viaţa? Şi ce dacă Trăienel al meu are peste patruzeci, ce-i aşa mare diferenţă?! Îţi garantez că nu este încă major. La modu’ lui de gândire, în niciun caz nu! Şi nici nu cred că va ajunge vreodată. Încă mai copilăreşte... În loc să se ducă pe toate coclaurile să-ţi cumpere bemeveul, mai bine-ţi cumpăra o lesă ceva mai lungă...
Serios?! Tu chiar că nu eşti sănătoasă la cap. Ce-ai rămas cu gura ca la dentist? Ce, crezi că doctoru’ Grămadă de pe vremea mea, chiar dacă era un bărbat bine în toate privinţele şi nu-i lipsea aproape nimic din ceea ce-şi doreşte o femeie - nu ca lui Ginel -, se pricepea mai mult la ginecologie decât Comarnescu? Ha, ha, ha! Da’ de unde, crezi că n-au şi doctorii repetenţii lor care-ţi spun doar ce vrei să auzi... Lasă bocitu’! Ce “casă”, ce mare scofală crezi că poţi să faci cu unu’ care bea dintr-un foc patru sticle de “Sânge de Taur”? Cutia, am zis!
...Şi voi, ce vă zgâiţi ca la urs, ce, n-aţi mai văzut femei şi bărbaţi care se iubesc?... Ce, n-aţi mai văzut femei şi bărbaţi care suferă?... Ce, n-aţi mai văzut uşi care nu se deschid?... Să fim serioşi. Mai trebuie unse doar din când în când!... Cu ce putem, cu ce avem la îndemână!... Că doar oameni suntem! Oameni şi atât!

UN FEL DE (T)ÂRŞIT.


















  Aminteste-ti datele mele