Manole 3D, de Adina Dabija


PERSONAJE:

MANOLE

ANA

NOSTRADAMUS

LAMPAGIUL

NEGRU VODĂ

MARELE LOGOFĂT

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN

URZICA DESBOLITOAREA, FĂCĂTOARE DE MIRACOLE

POPICA DESPOCITOAREA, FĂCĂTOARE DE MIRACOLE

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE, FĂCĂTOARE DE MIRACOLE

PRIMUL ZIDAR

AL DOILEA ZIDAR

MARIA, PRIETENA ANEI, NEVASTA PRIMULUI ZIDAR

A DOUA JUPÂNEASĂ,  NEVASTA CELUI DE-AL DOILEA ZIDAR

DOI STRĂJERI

ŞEFUL CARAVANEI DE MIRACOLE ŞI CIUDĂŢENII

OMUL CU DOUĂ CAPETE, FEMEIA ŞARPE, OMUL PAIANJEN, EXEMPLARE DIN CARAVANĂ 

  

ACTUL I 

 

Scena 1 

 

Întuneric. Intră Lampagiul cu o făclie în mână. Pe măsură ce vorbeşte luminează diferitele personaje din scena următoare, care petrec în altă lume, din care nu răzbate sunetul : zidarii dansează cu nevestele lor, Manole doarme cu capul pe masă, Ana intră cu un borcan mare în mână.  

 

LAMPAGIUL: Lumină! Avem lumină! Cine mai doreşte? Lumină de la Dumnezeu, să vă încălzească sufletul! V-aţi culcat cu toţii? (urcă scara) Ce noapte întunecoasă! O să vă aprind stelele în cer să vă mai luminez sufletele… (aprinde stelele) Măcar atâta pot să fac pentru voi. (râde) Acum, dacă nu vă e cu supărare, voi opri puţin roata timpului (trecând de la un personaj la altul şi oprindu-i pe rând) – într-o zbatere de gene, între aşezarea mâinii pe pahar şi ducerea paharului la gură, între pasul piciorului stâng şi pasul piciorului drept  – cât să ascult şi eu greierii. (Cască) Ce frumos cântă! Iată că în sfârşit putem uita. (Moţăie

 

Manole se ridică de la masă cu mişcări fragmentate la început, apoi din ce în ce mai cursive, aşa cum reîncepe să cânte picupul după o pană de curent. Celelalte personaje rămân nemişcate. 

 

MANOLE: Hei, Doamne! Doamne Dumnezeul meu!

LAMPAGIUL (tresare): Cum? Cine mă strigă? Bolnav ori muribund?

MANOLE: Nici una nici alta. Sunt eu, Doamne.

LAMPAGIUL: Tu eşti, Manole? Vino încoace, mai la lumină! Aşa! Nici ţipenie de om n-a ajuns în seara asta aici, în afară de tine. Bine ai venit! Apropie-te şi ia lumină. Nu-ţi fie teamă, ia cu mâna, nu arde!

MANOLE: Aoleu! Da’ beat mai sunt! Ce naiba… (dă cu ochii de Lampagiu) Ia te uită, nebunul satului!

LAMPAGIUL: Voi toţi credeţi că sunt nebun, dar eu de fapt sunt Dumnezeu.

MANOLE: Ce naiba cauţi aici? Şterge-o.

LAMPAGIUL: Vrei să spui tu ce naiba cauţi aici! Eşti pe teritoriul meu.

MANOLE: Cum am ajuns aici? Zău că nu-mi amintesc… Cred că am băut cam mult aseară. Ia zi, n-ai văzut un fum albastru trecând peste pădure?

LAMPAGIUL: Ce fum? A murit cineva? Numai sufletele morţilor trec peste pădure.

MANOLE: Vezi locul ăla gol de pe cer? Uite chiar acolo, deasupra cucuvelei.

LAMPAGIUL: Locul ăla se aprindea şi nu se mai aprinde. Trebuie să-l repar.

MANOLE: Aseară am jucat cărţi. Am pierdut tot ce era al meu, aşa că am jucat luna de pe cer şi am pierdut-o şi pe ea. 

LAMPAGIUL: De asta nu se mai aprinde luna! Ticălosule! Blestematule!

MANOLE: Stai puţin… Ştiam că o să te superi… Stai să-ţi spun cum a fost. Nu ştiu ce m-a apucat să joc cărţi aseară. Eu nu joc niciodată. Parcă dintr-o dată ceva mă nemulţumea şi simţeam nevoia să joc. Ce e cel mai ciudat e că, pe măsură ce pierdeam, mă bucuram. La început am pierdut banii, apoi am pierdut casa, casa în care m-am născut şi am crescut, toată munca părinţilor mei s-a dus pe apa sâmbetei! Apoi mi-am pierdut cămaşa de pe mine, cămaşa cusută de Ana… Apoi am rămas singur şi am început să mă gândesc la viaţa asta a mea. Aşa că am pus pariu cu mine însumi că dacă câştig luna atunci îmi schimb complet viaţa asta a mea.

LAMPAGIUL: Şi, ai câştigat?

MANOLE: La început am crezut că da. I-m recitat o poezie... Şi ea a lăsat un nor să-i treacă prin faţă şi după ce norul s-a dus în locul ei nu mai era decât o ceaţă albastră… Am crezut că e din cauză că am băut cam mult şi am vedenii… Uite-te, nu se vede nici urmă de lună, deşi noaptea e înstelată.

LAMPAGIUL: Deci ai pierdut.

MANOLE: Imposibil! Doar am jucat de unul singur.

LAMPAGIUL: Şi totuşi ai pierdut.

MANOLE: Şi atunci cine a câştigat?

LAMPAGIUL: Celălalt. Lunaticul. Cel care este în tine.

MANOLE: Fii serios! Nu e nimic în mine, în afară de vreo trei litri de vin. Te rog ajută-mă s-o găsesc! Numai tu mă poţi ajuta! Numai tu poţi vorbi cu ea, acolo unde o fi, că doar eşti nebun!

LAMPAGIUL: O-ho! Oi fi eu nebun, dar nu într-atât încât să mă înhăitez cu unul ca tine.

MANOLE: Nici nu ştii cât e de important. Dacă am pierdut pariul înseamnă că nu-mi pot schimba viaţa. Trebuie să schimb ceva înainte, înainte să înceapă…

LAMPAGIUL: Ce să înceapă?

MANOLE: Ceva ireversibil… Tare mi-e teamă că va fi prea târziu... Mai că-mi vine să las naibii toată şandramaua şi-mi iau lumea-n cap, fie ce-o fi!

LAMPAGIUL: Deci vrei să pleci?

MANOLE: Da! M-am hotărât.

LAMPAGIUL: Aşteaptă până mâine dimineaţă. Toţi beţivii vor să plece când li se-nvârte capul. Aşteaptă să te trezeşti.

MANOLE: La naiba, nu sunt beat! Eu când beau sunt cel mai trez om de pe pământ! Mă simt ca un nou-născut.

LAMPAGIUL: Şi unde ai vrei să pleci?

MANOLE: M-am gândit să plec în Italia să mă fac ucenic.

LAMPAGIUL: Ucenic? La ce să te faci ucenic când eşti deja meşter?

MANOLE: Nu ştiu dacă va fi aşa de simplu acolo... Aici sunt meşter, dar la ce bun? Nimic nu se poate construi aici! Pământurile se mişcă, materialele sunt proaste, calfele leneşe şi obraznice, gusturile boierilor îndoielnice, totul cere efort înzecit şi sacrificii uriaşe. Şi mai ales n-am de gând s-o zidesc pe Ana în zidul mănăstirii. Mi-e scârbă, înţelegi? Mi-e scârbă de ce va urma!

LAMPAGIUL: Nebunule! De o mie de ori mai nebun ca mine! De ce crezi că tocmai tu eşti Meşterul Manole?

MANOLE: Pentru că sunt! Eu sunt Meşterul Manole! Dar refuz! Zici că eşti Dumnezeu? Ei bine, atunci îţi spun în faţă: găseşte-ţi pe altcineva! Nu ţi-ai găsit prostul cu mine!

LAMPAGIUL: Nătângule! În loc să-ţi trăieşti viaţa în libertate, te laşi dus de nas de tot felul de spaime prosteşti.

MANOLE: N-ai cum să-nţelegi… Pentru un Dumnezeu înţelegi mult prea puţin… Povestea se ţese în jurul meu pe zi ce trece, ca o pânză vicleană care mă învăluie pe nesimţite. Sunt mici semne, mici indicii că totul curge într-acolo. (reflecteză) Crezi că e totuşi posibil să nu fiu eu?  Tocmai de aceea trebuie să plec, ca să fiu sigur că scap o dată pentru totdeauna de povestea asta. Şi apoi m-am săturat! Vreau să văd şi eu lumea, să văd de aproape cum lucrează un maestru italian, să-l cunosc pe Michelangelo… şi poate să pun şi nişte bănuţi deoparte…

LAMPAGIUL: Şi Ana?

MANOLE: Ana? Ana e în pericol atâta vreme cât rămân. Poate ar trebui să plec chiar azi. Chiar acum!

LAMPAGIUL: Şi luna?

MANOLE: Luna e a mea. Nu ţi-am zis că am câştigat-o la cărţi? Eu însumi am câştigat-o. Trebuie să fie pe undeva pe-aici, pe-aproape. Şi-n definitiv, ce treabă ai tu cu luna mea?

LAMPAGIUL: Ia ascultă amice! (îl apucă strâns de braţ) Luna de pe cer nu-i a ta! E a tuturor nebunilor, a pisicilor şi a poeţilor îndrăgostiţi. Să-ţi intre bine-n cap! Faci ce ştii şi pui luna la loc pe cer. Caut-o, ai înţeles?

MANOLE: Am înţeles… Dar nu mă mai strânge aşa. Am înţeles. Ai dreptate, nu se cade să plec aşa. O să-mi respect învoiala. Mai sunt câteva lucruri de făcut… Scuză-mă, mă grăbesc… oarecum… (se îndepărtează)

LAMPAGIUL: Stai, unde pleci aşa, omule? Caut-o acum! Caută, caută! Caută-l pe celălalt! (Manole caută) Ai găsit? Mai caută! (Manole caută) Caută totul, nu e vreme de pierdut! Caută-l pe Dumnezeu! Lumină, ia lumină! Totul poate aştepta, numai căutarea lui Dumnezeu nu poate aştepta!

MANOLE (se prăbuşeşte la loc pe scaunul de pe care se ridicase): Cred că am băut totuşi prea mult astă seară. Mâine mai sunt câteva lucruri de făcut… Câteva mici lucruri… Mâine… (Pune capul pe masă şi adoarme)

LAMPAGIUL: Azi, mâine, poimâine!... Nu înţelegi că nu contează locul şi timpul? N-ai decât să dormi în continuare dacă asta vrei! Roata se învârteşte şi te leagănă în somnul tău (roteşte făclia) Învârte, învârte roata. Trecut, prezent, viitor… Trecut, prezent viitor… Trecut, prezent, viitor…  
 

(Lampagiul iese
 

Scena 2 

 

Calfele dansează cu nevestele lor. Manole doarme cu capul pe masă. Ana intră cu un borcan mare în mână  şi îl aşează pe masă. Jupânesele vin pe rând şi iau alifie din borcan. 

 

PRIMUL ZIDAR: Aceasta este sărbătoarea seului de porc!

MARIA (îngenunchează, ia alifie din borcan şi îl unge pe mâini pe Primul zidar): Să ţi se vindece mâinile ca să mă poţi mângâia! (cei doi ies dansând)

AL DOILEA ZIDAR: Asta e preacinstita sărbătoare a seului de porc!

A DOUA JUPÂNEASĂ: (îngenunchează, ia alifie din borcan şi îl unge pe mâini) Să îţi dispară crăpăturile din palme ca să poţi simţi dulceaţa sânilor mei. (cei doi ies dansând)

ANA (îngenunchează, ia alifie din borcan şi îl unge pe mâini)  Să ţi se înmoaie bătăturile...

  

Manole mormăie ceva prin somn şi adoarme la loc. 

 

MARIA: Ana, nu vrei să te prinzi cu noi în horă?

ANA: Îmi fac griji pentru Manole. Nu prea e în apele lui.

MARIA: Cred şi eu, după ce a pierdut totul la cărţi! Ce-o să faceţi acum?

ANA: Omul a zis că mai bine lipsă de o asemenea dărăpănătură. Până la urmă ne-a lăsat casa.

MARIA: Excelent!  Dacă-i aşa, să bem! Hai veseleşte-te şi tu un pic, măcar cântă ceva!

A DOUA JUPÂNEASĂ: Da, cântă-ne cântecul despre Ana lui Manole  
 

(se prind toţi horă în jurul ei şi încep să danseze lent, în transă
 

ANA (în mijlocul horei):  « Manole, Manole/ Meştere Manole/ Dac-o fi vro glumă,/ Gluma nu e bună;/ Zidul că mă strânge,/ Ţâţişoara-mi curge,/ Copilaşu-mi plânge!/ Iar Manole sta,/ Nimic nu zicea,/ Cu amar plângea./ Şi zidari zidea,/ Zidul înãlţa,/ Zidul întărea/ Şi mi-o coprindea/ Şi mereu striga:/ — Var şi cărămidã,/ Că-i pustie multă,/ Că-i lucrare lungă! »  

 

Manole se trezeşte brusc şi se uită pe cer. Ceilalţi continuă  să danseze, Ana iese din cerc şi se duce lângă Manole. 

 

MANOLE: Nu o văd, nu e. Nu e la locul ei pe cer.

ANA: Azi noapte am avut un vis foarte ciudat. Se făcea că burta mea începuse să crească, devenea din ce în ce mai mare şi toată lumea se aduna în jurul ei şi se minuna. Până la urmă a plesnit şi din ea a ieşit luna. Era roşie şi plângea ca un bebeluş, iar eu urcam pe scara înaltă de la pod şi voiam s-o iau de-acolo de sus ca s-o mângâi şi s-o leagăn. 

MANOLE: Nu cumva eşti gravidă?

ANA: Nu ştiu.  Ce frumos ar fi! Spune, n-ar fi frumos?

MANOLE (cască): Copiii trebuie făcuţi într-un moment de linişte.

ANA: Orice moment e bun pentru a face copii. Copiii sunt de la Dumnezeu.

MANOLE (întinzându-se): Nu ţi-am vorbit niciodată despre planurile mele de viitor. Poate că o să plec în Italia… o vreme.

ANA: Ce să faci în Italia?

MANOLE: Să văd cum lucrează marii maeştri… Să învăţ… Să pun nişte bani deoparte… După aceea dacă vrei putem face şi copii.

ANA: Vreau să vin cu tine.

MANOLE: Mai întâi va trebui să-mi găsesc eu ceva de muncă.

ANA: Vreau să plecăm împreună. Îmi voi căuta şi eu ceva de muncă.

MANOLE: Nu e chiar atât de simplu… Nu vorbeşti limba.

ANA: Dar tu o vorbeşti?

MANOLE: La mine e altceva… Eu am mâinile astea. Sunt zidar. Pe când tu…

ANA: Pe când eu ce? Spune mai bine că nu mă mai iubeşti! Am înţeles foarte bine, nu e nevoie să-mi împui capul cu baliverne!  
 

(iese în fugă; ceilalţi se desprind din horă. Intră Radu Logofeţel de Divan). 

 

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Să se desfunde zece buţi cu vin, să se mai aducă şapte curcani fripţi, opt butii cu murături şi şaptesprezece tăvi cu plăcinte. Cântaţi şi dansaţi mai cu foc, că o dată e sărbătoarea înălţării celui mai frumos palat din lume!

JUPÂNESELE: I-ha! (ies dansând)

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Tii, ce petrecere! Totul e pe gustul oamenilor tăi, meştere?

MANOLE: Mulţumim cu plecăciune, boierule!

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Aş vrea să am o vorbă cu tine. (Manole le face semn celorlalţi să iasă)

MANOLE: Spune, boierule.

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Am stat astăzi toată ziua şi m-am sfătuit cu jupâneasa… Ne-am uitat pe nişte reproduceri ale palatului ducelui de Alba… e tare frumos, uite-te şi tu ce lucrătură… (desfăşoară un pergament) Am hotărât să mai adăugăm o aripă la palat. Şi să poleim acoperişul cu aur.

MANOLE: Mi-e teamă că va trebui să vă căutaţi pe altcineva.

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Aşa deci… Şi de ce mă rog?

MANOLE: Am un alt angajament.

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Sunt sigur că poate să aştepte. Hai mai bine la noi la palat să dicutăm în tihnă.

MANOLE: Astă seară mi-e imposibil.

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Insist.

MANOLE: Iar eu refuz!

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Atunci eu îţi poruncesc!  
 

(Intră doi străjeri care îl iau pe Manole de o parte şi de alta
 

Scena 3 

 

Negru Vodă  stă în jilţul domnesc.  

 

NEGRU VODĂ  (cască): Ce plictiseală! În ţara asta nu se întâmplă nimic. Corupţie, sărăcie, mizerie, hoţie la drumul mare. Boierii sunt răi, argaţii corupţi, popii încuiaţi la minte şi la suflet, cărturarii lipsiţi de imaginaţie. Curtea e bârfitoare şi fără maniere. Femeile sunt lipsite de veselie. Poporul e prost şi nu se trezeşte din adormire. Am încercat totul (se strâmbă în toate felurile): am fost rău; am fost despot; uneori prea moale; alteori prea crud; in-su-por-ta-bil; ridicol; bădăran; incult; nedemn; labagiu; BOU; I-DI-OT! Trebuie să recunoaşteţi că sunt un geniu! Dar DEGEABA! Nimeni nu se prinde de poantă! Lumea o ia în serios! Nimic nu-i poate trezi din somnul de veci. Nimeni nu se revoltă! Boierii mă iau cu binişorul ca să-i las să-şi facă mendrele. Oamenii de rând vin la mine cu jalba-n proţap, în loc să-şi pună mintea la contribuţie şi să sape sistemul. Mă rog, lipsa sistemului. Popii îmi cer biserici în care poporul se duce să afurisească şi se roagă să moară capra vecinului. Dacă poporul ăsta a supravieţuit până acum se datoreşte numai holerei, turcilor şi tătarilor. Ăstea ce ne-au mai scos din dormitare. Fără atâtea necazuri ţara asta s-ar duce de râpă (bate din palme) Mare Logofăt! 

 

Intră  Marele Logofăt cu  un şirag de cârnaţi  în jurul gâtului. 

 

MARELE LOGOFĂT: Poruncă, Înălţimea voastră!

NEGRU VODĂ:  Se anunţă vreun război, ceva?

MARELE LOGOFĂT: Să-mi consult agenda. (Derulează un pergament) Deocamdată nimic.  Turcii sunt prea ocupaţi cu Bizanţul.

NEGRU VODĂ:  La naiba! Pacea asta o să ne bage-n mormânt! (disperat) Vreo epidemie?

MARELE LOGOFĂT: Lepra şi febra bubonică sunt sub control, în cadrul Colecţiei de Ciudăţenii a Luminăţiei Voastre. Câteva cazuri izolate de holeră…

NEGRU VODĂ:  La naiba! Si boala aia mortală care bântuie Asia?

MARELE LOGOFĂT: N-a ajuns încă la noi.

NEGRU VODĂ:  Da’ ce Dumnezeu face? Dar vreo răscoală, ceva?

MARELE LOGOFĂT: He-he, aici am o veste bună. A fost una, dar am înăbuşit-o în sânge.

NEGRU VODĂ  (îşi freacă mâinile): Foarte bine! Şi?

MARELE LOGOFĂT: Şi acum e linişte.

NEGRU VODĂ:  Cum? N-au venit rudele celor ucişi să facă dreptate? N-au venit să-mi dea în cap ca unui despot ticălos ce sunt?

MARELE LOGOFĂT: Nici pomeneală! Toată lumea vă înjură şi aprinde lumânări pentru morţi, dar nimeni nu pune mâna pe sabie. Popor de mămăligă!

NEGRU VODĂ:  Doamne, de-ai da o secetă să fie foamete în ţară!

MARELE LOGOFĂT: Previziunile meteorologice sunt proaste. Babele se plâng de dureri de oase, deci vara asta va ploua cu găleata. Grânele se vor coace, păsărelele vor ciripi, poporul va cânta şi va dansa.

NEGRU VODĂ:  Ce nenorocire! Suntem pierduţi!

MARELE LOGOFĂT: Da, se pare că suntem cu adevărat pierduţi!

NEGRU VODĂ:  De ce repeţi, tâmpitule? Totul e numai din cauza ta!

MARELE LOGOFĂT: Luminate…

NEGRU VODĂ:  Nici un luminate. Eu sunt întunecate, înţelegi? Sunt Negru-Vodă şi am un scop foarte precis. Dacă nici eu nu mai reuşesc să-i fac să înţeleagă că sunt o cireadă de vite pe care o mână cine unde vrea, atunci cine?

MARELE LOGOFĂT: Nimeni, Întunecate, nimeni…

NEGRU VODĂ (imitându-l): «Nimeni, întunecate, nimeni! »… Eşti un incapabil!

MARELE LOGOFĂT: Sunt un incapabil…

NEGRU VODĂ: Cum de-mi rezistă ţara asta? Numai printr-un miracol! Asta e, sunt prea multe miracole! Prea multe minuni! Prea multe poveşti şi închipuiri! Este insuportabil!

MARELE LOGOFĂT: Aşa nu se mai poate!

NEGRU VODĂ:  Şi ce-ai de gând să faci, incompetentule?

MARELE LOGOFĂT: Am un plan diabolic.

NEGRU VODĂ:  (ironic) Ia s-auzim.

MARELE LOGOFĂT: Păi să vedem… Voi… ăăă…pârjoli pădurile şi pajiştile?...

NEGRU VODĂ:  Eram sigur că vei spune-o prostie! Nu ţine, s-a mai făcut!

MARELE LOGOFĂT: Voi pune să se predea sub pedeapsă de moarte toate obiectele frumoase, toate minunile şi făcătorii de miracole. Vom pune totul la Colecţia de Ciudăţenii a Întunecimii voastre! Voi colecţiona izvoarele tămăduitoare! Voi strânge poveştile de pe feţele oamenilor! Astfel numele Întunecimii voastre va fi preamărit de urmaşi. Toată lumea va şti ce fapte măreţe aţi împlinit! Ţara se va trezi încet-încet la realitate. Va pune mâna pe sapă şi pe bâtă, şi ne va da în cap.

NEGRU VODĂ:  Excelent!

MARELE LOGOFĂT: Nu e genial?

NEGRU VODĂ:  Nu te mai lăuda atâta, că n-am văzut până acum să fi dus ceva la bun sfârşit! Ne trebuie cât mai multe poveşti! Strânge totul, colecţionează totul şi să-mi aduci ce găseşti mai de soi. Hai, la treabă! Faci ce ştii, numai să-i trezeşti! Stai! Ce-ai în jurul gâtului?

MARELE LOGOFĂT: A, era să uit, Radu Logofeţel de Divan vă trimite nişte cârnaţi. Tocmai a tăiat porcul şi…

NEGRU VODĂ:  Să şi-i bage în cur!

MARELE LOGOFĂT: Întunecate…

NEGRU VODĂ:  Da’ cu ce ocazie a tăiat porcul acum, în toiul verii, mă rog?

MARELE LOGOFĂT: Pentru Sărbătoarea Seului de Porc, cum se obişnuieşte la sfârşit. A, nu v-a spus? Şi-a mai înălţat un palat.

NEGRU VODĂ:  Serios?  Alt palat? Uite în sfârşit o veste bună. Îmbuibatul naibii, poate crapă de îmbuibare.  Poate se revoltă poporul…

MARELE LOGOFĂT: E amărât. Meşterul care i-a făcut palatul refuză să i-l termine.

NEGRU VODĂ:  Nu mai spune! De ce? Nu s-au înţeles la bani?

MARELE LOGOFĂT: Nu, la ceva mult mai complicat, legat de gusturi estetice, n-am înţeles prea bine.

NEGRU VODĂ:  Interesant. Iată un om hotărât. Şi cum îl cheamă pe meşterul ăsta?

MARELE LOGOFĂT: Îmi scapă numele, dar ştiu că pentru aroganţa lui a plătit cu vârf şi îndesat. Radu Logofeţel i-a tras o sută de vergi la tălpi şi-l ţine închis.

NEGRU VODĂ:  N-ar fi un exemplar interesant pentru colecţia mea de poveşti?

MARELE LOGOFĂT: Nu cred că e genul care să se lase colecţionat…

NEGRU VODĂ:  Nu fii naiv! Absolut totul, din momentul când se naşte, e deja colecţionat de Dumnezeu! Pentru tipi de genul ăstuia trebuie doar să găseşti o cauză suficient de bună… ceva activ, care să-i dea impresia că totul depinde de el. Mai gândeşte-te!

MARELE LOGOFĂT: Am înţeles, Întunecate, mă voi gândi. Pot pleca?

NEGRU VODĂ:  Du-te, du-te! Dă cârnaţii motanului meu, dar mai întâi gustă-i să nu fie otrăviţi.

MARELE LOGOFĂT: Desigur! (Se înclină până la pământ şi dă să iasă)

NEGRU VODĂ:  Stai! Ce se aude? Miorlăituri? Să fi intrat deja în călduri motanul meu?

MARELE LOGOFĂT: Nu, sunt plânsetele supuşilor Întunecimii voastre. Supuşii domniei-voastre aşteaptă în anticameră să le faceţi dreptate.

NEGRU VODĂ:  Să aştepte, să aştepte… 
 

Scena 5 

 

Jilţul domnesc este gol. Făcătoarele de miracole se agită  în jurul Marelui Logofăt, care se străduie să-i ţină la distanţă cu un baston. Nostradamus stă  la o parte pe un scaun, plin de distincţie, şi nu participă la agitaţia din jur. 

 

URZICA DESBOLITOAREA: Foc şi-urzici, ace şi furnici! Să-i crape ochii în cap cui ne-a adunat aici dacă şi-a pus gând rău cu noi!

POPICA DESPOCITOAREA:  De ce ne-aţi luat cu japca? Astea sunt maniere domneşti? Nu sunteţi buni de nimic! Doar de războaie şi sărăcie! Oamenii au nevoie de noi, aşa să ştii! Suntem singura lor rază de lumină. Ce s-ar face poporul fără miracole? Vai şi-amar, nu i-ar rămâne decât birurile şi necazurile.

MARELE LOGOFĂT: Vă rog să vă calmaţi! Am poruncă de la Negru Vodă să fac un inventar al miracolelor şi ciudăţeniilor care mai circulă prin ţară, atât şi nimic mai mult.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Şi ce-l doare pe el, mă rog? L-a apucat brusc grija de popor? Să-şi vadă de războaiele şi de birurile pe care ni le-a pus în cârcă!

MARELE LOGOFĂT: Înălţimea Sa încearcă să-şi cunoască mai bine supuşii luând seama la miracolele şi ciudăţeniile care se petrec.

URZICA DESBOLITOAREA: Dar nu e nevoie! Ne ocupăm noi de problemele oamenilor.

MARELE LOGOFĂT: Gata cu vorba! Vă rog, pe rând, fiecare să-şi prezinte meşteşugul!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Staţi puţin! Şi noi ce-avem de câştigat la afacerea asta?

MARELE LOGOFĂT: Recunoştinţa lui Vodă pentru felul în care îl supliniţi acolo unde el nu poate să fie prezent.

POPICA DESPOCITOAREA:  Află că nu suplinim pe nici un vodă, ci pe Dumnezeu cel mare din cer.

URZICA DESBOLITOAREA: Nu mai putem noi de recunoştinţa lui vodă! Ce să spun, asta ne lipsea. Ia mai lasă-ne-n pace, ne pierdem clienţii din cauza pălăvrăgelii tale.

MARELE LOGOFĂT: Bine, fie, toată lumea va primi din partea Scaunului Domnesc o pungă de galbeni...

POPICA DESPOCITOAREA:  Mare, mijlocie sau mică?

MARELE LOGOFĂT: Mmmm... mijlocie. Iar cel care săvârşeşte cea mai mare minune va deveni angajatul permanent al curţii.

  

Făcătorii de miracole se agită. 

 

URZICA DESBOLITOAREA: O să-ţi pară extrem de rău dacă ne duci cumva  cu vorba! Or să-ţi crape boaşele!

POPICA DESPOCITOAREA:  O să-ţi pice părul!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  O să prinzi a duhni a usturoi în toiul dragostei! O să ţi se cioflească ştoiul!

FĂCĂTOARELE DE MIRACOLE: O să-l vezi tu pe dracu’!

MARELE LOGOFĂT: Haideţi, fiecare, încetişor, pe rând. 

 

Făcătoarele de miracole se agită. 

  

URZICA DESBOLITOAREA (împingându-se în faţă): Foc şi-urzici, ace şi furnici! La o parte, faceţi loc! Eu sunt Urzica Desbolitoarea, mâncaţi-aş ochii, lasă-mă să te vindec.

MARELE LOGOFĂT: Să mă vindeci de ce? Sunt bolnav?

URZICA DESBOLITOAREA: Mai întrebi? Nu te uiţi niciodată în oglindă? Eşti palid, gălbejit, tremuri, se vede că eşti pe cale să faci beşica cea rea şi-nfocată. Ptiu, ptiu!  (scuipă în sân).

MARELE LOGOFĂT: Nu-i de mirare, dacă muncesc din zori şi până-n noapte...

URZICA DESBOLITOAREA: Săracul de tine, maică, prea multă muncă strică. Hai să-ţi pun nişte prişniţe cu muşuroaie de furnici. Un muşuroi pe frunte, unul pe piept, unul pe pântece şi îndată furnicile te pişcă şi scot boala din tine cât ai zice peşte.

MARELE LOGOFĂT (împingând-o cu bastonul): Doamne fereşte, fugi de-aici! Sunt cam firoscos din fire, dar... ăăăă... nu e rău... interesant!  (Notează ceva) Alte miracole, vă rog, cine e la rând?

URZICA DESBOLITOAREA: Atunci măcar să te crestez puţin sub limbă să-ţi iasă veninul... Este o metodă proprie, unică în lume! Se numeşte tăiatul sub limbă, cred că ai auzit...

POPICA DESPOCITOAREA: Praf în ochi! Baliverne! Ascultă-mă pe mine, Mare Logofăt, femeia vrea să te ducă cu preşul! Cauza bolii şi a răului din om este pociul. Eu sunt Popica Despocitoarea, te vindec de pocitură, lingoarea sufletului.

MARELE LOGOFĂT: Acum mă mai scoateţi şi pocit!

POPICA DESPOCITOAREA:  Eşti, cum să nu fii? Nu te uiţi în oglindă? În ziua de azi toată lumea e pocită: copiii sunt pociţi de părinţi, părinţii sunt pociţi de viaţă, viaţa e pocită de Dumnezeu şi Dumnezeu e pocit de dracul. Dar dracul... ehe, dracul e pocit de mine! Uite-te la faţa ta suptă de griji, la picioarele tale roase de drumuri inutile, la gura de peşte scobită de vorbe goale. Toate astea sunt semnul pociului care te macină pe dinăuntru. Ce-o să se-alegă din grijile, drumurile şi cuvintele tale fără rost? Nu mai pierde timpul, trebuie să-ţi umpli sufletul cu desfătări. Mai lasă-le-ncolo de gânduri negre! Cu ţepoaicele astea scot pociul din trup, că nu în om le înfing, ci în pociul dintr-însul. Poci, poci, poropoci, poropica, cucu, caca! (se apropie de el cu ţepoaicele).

MARELE LOGOFĂT (împingând-o cu bastonul): Aoleu, fugi de-aici! Hai mai bine s-o lăsăm pe altă dată!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Are dreptate omul: nu ţine şmecheria cu pociul! Ce-i aia poci? Fâssss! Eu operez cu forţe mult mai simple. Uite iubirea... Iubirea adevărată, sinceră, nu numai că alungă toţi dracii din om, dar îi curăţă sufletul şi-l lasă atât de limpede că orice boală şi orice drac dintr-însul o iau la sănătoasa. Eu sunt Libelula Lola de Dragoste şi pe loc te îndrăgostesc lulea! Limbile focului să te lingă şi să te împingă, să te pălească şi să te clocotească! Că pe lângă a ta ursită celelalte femei sunt nişte cioare ofilite, peste gard ce-s azvârlite!

MARELE LOGOFĂT: Vă rog, vă rog: orice, numai asta nu! Sunt un om ocupat, extrem de ocupat! Nu am timp de prostii! Imediat să mă descânţi înapoi că de nu închid bâlciul, aţi auzit?

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Ce-i făcut nu poate fi desfăcut. Lasă, iubitule, să fie într-un ceas bun! (Marele Logofăt se apropie fascinat de ea, o conduce şi o suie pe jilţul domnesc. Libelula Lola de Dragoste bate din palme) Cântă-mi!   
 

(Marele Logofăt îngenunchează şi începe să cânte o serenadă de dragoste. Celelalte făcătoare de miracole se apropie de el, îi scot eşarfe din urechi, porumbei din gură, îi înfing ţepi în spinare etc.) 

  

NOSTRADAMUS (ridicându-se de pe scaun): Este suficientă o clipă de neatenţie şi toată rânduiala omului se duce de râpă. Ce dacă eşti prinţ? Dragostea îţi înnoadă creierii şi-ţi sună cucii-n cap, te face o cârpă în nouăzeci şi nouă de culori să-şi lege femeia părul cu ea. Nu există tulburare şi pacoste mai mare pentru inima omului ca dragostea. Cădea-ţi-ar părul, crăpa-ţi-ar tâţele, pocni-ţi-ar puricii, aşa cum ai supt tu sângele bărbatului ăstuia, lipitoare cu dinţii ca lopeţile!

MARELE LOGOFĂT (ridicându-se din patru labe, o vede pe Libelula Lola de Dragoste pe jilţul domnesc):  Ce naiba se petrece aici? Dă-te jos imediat!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Iubitule?

MARELE LOGOFĂT: Îţi arăt eu ţie iubitule! (îşi smulge ţepuşele şi fundele)

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE (începe să plângă): Aşa sunteţi toţi! Lasă că tot m-oi mărita eu până la urmă. Bine că n-am apucat să mă mărit cu tine. Ce noroc că ţi-ai dat arama pe faţă la timp.

MARELE LOGOFĂT: Afară, toate vrăjitoarele să iasă că vă ard pe toate de vii! Astea nu-s miracole, astea-s făcături grosolane, vrăjeli, bătaie de joc! Afară, m-am săturat!

URZICA DESBOLITOAREA: Haoleu, maică, da amarnic mai eşti la supărare! Se vede că n-o s-o duci mult în felul ăsta!

POPICA DESPOCITOAREA:  Eşti deja foarte bolnav. Noi am încercat să te ajutăm, cu toate că nu ne-ai dat măcar un sfanţ, şi uite drept răsplată cum ne tratezi!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Ruşine! Poporul din sărăcia lui dă zeci de mii de galbeni ca să se vindece, să se cureţe, să iubească şi să scape de iubire şi te-ai găsit tu mai deştept să ne arzi! Dacă noi murim cum or să supravieţuiască oamenii de rând? La bietul popor nu te gândeşti?

NOSTRADAMUS: Monsieur... s’il vous plaît...

URZICA DESBOLITOAREA: Ăsta cine mai e?

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Da’ urât mai e! E urât ca dracu’.

POPICA DESPOCITOAREA:  L-am văzut prin târg, umblă cu caravana de miracole care tocmai a venit tocmai din Francia.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  E franţuz?

MARELE LOGOFĂT: Cine eşti dumneata? Te rog, mai repede că a început să mă doară capul.  (reia carneţelul) Vorbeşte.

NOSTRADAMUS: Eu sunt Nostradamus. Sau, mai pe înţelesul tău, desfăcătorul de făcătură - tocmai te-am desfăcut de dragoste adineaori. Un şiret, două şireturi, ce e făcut cu o mână eu desfac cu două. Două şireturi, trei şireturi, ce e făcut cu două mâini eu desfac cu trei. Trei şireturi, patru şireturi, ce e făcut cu trei mâini...

MARELE LOGOFĂT (îl întrerupe): Pe o mie de şireturi! Iată în sfârşit ceva interesant! Între atâtea miracole era nevoie şi de cineva care să se ocupe de revenirea la normal. Asta e cea mai clară dovadă că nu există miracole, că dacă ar exista n-ar dispărea aşa, cu una cu două.

NOSTRADAMUS: Bineînţeles, ce ai văzut până acum este ridicul. Adunătură de escroace, fac de ruşine breasla făcătorilor de miracole. Eu, însă...

URZICA DESBOLITOAREA: Pe cine faci tu escroace, cioroi pantanog?

POPICA DESPOCITOAREA:  Pupa-te-ar buboaiele!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Crăpa-ţi-ar..., ba nu, mânca-te-ar..., ba nu, pieptăna-te-ar..., ba nu...! 
 

Nostradamus cască şi face cu mâna semn a lehamite, cum că  nu-i pasă de blestemele de mai sus. 

 

MARELE LOGOFĂT (intervenind cu bastonul): Vă rog, vă rog. Să lăsăm pe fiecare să-şi arate meşteşugul, da? El nu v-a întrerupt pe voi, nici voi nu-l întrerupeţi pe el. Promit să-l penalizez la punctaj.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Aşa, foarte bine, maică! Arde-l la punctaj, săruta-l-ar broaştele.

MARELE LOGOFĂT: Zi mai departe!

NOSTRADAMUS: Ceea ce făptuiesc eu nimeni n-a dezlegat vreodată până acum, nici măcar eu însămi. Eu sunt cel mai important făcător de miracole din lume (semne de lehamite din partea celorlalte făcătoare de miracole).

MARELE LOGOFĂT: Şi care este domeniul tău?

NOSTRADAMUS: Păi tu pe ce crezi că dă lumea banii? Pe sănătate, pe frumuseţe, pe dragoste? Aiurea! Numai fraierii se mai lasă duşi de nas cu astfel de prostii în ziua de azi. Toate-s trecătoare şi se desfac cepe-n ciorbă. Cel mai important lucru în ziua de azi este ziua de mâine! Le destin, mon cher, sau, cum se spune aici, soarta. Trăieşti cât ţi-a fost scris. N-ai parte de dragoste: aşa a fost să fie. Eşti pocit, nătâng, ticălos? Astrele sunt de vină. Ţi-a mers prost pe ziua de azi? Nu eşti atent la horoscop! Nimeni nu mişcă un deget în afara sorţii. Oamenii din toată lumea vin la mine să le citesc viitorul în stele...

MARELE LOGOFĂT: Şi dacă-şi află viitorul la ce-i ajută? Pot schimba ceva?

NOSTRADAMUS: Ferească sfântul, bineînţeles că nu pot schimba, atât ar mai lipsi! Ce e scris, scris rămâne! Dar de ajutat îi ajută. Gândeşte-te şi tu puţin. În felul ăsta nu se mai preocupă de prezent. Ce dacă azi eşti un pârlit? Mâine vei da lovitura! Mâine vei fi un erou! Abia mâine se va afla cine eşti tu de fapt. Ţara e pe butuci? Nu e vina voastră! Le destin, mon cher, aşa a fost să fie! Soarta voastră e hotărâtă mai sus, în altă parte, de turci, tătari, poloni, nemţi, unguri şi care-or mai fi! Jocurile sunt făcute de mult, sus de tot, puteţi voi să staţi şi-n cap. Aşa că de ce să se mai agite de pomană? Pricepi? Ha-ha! Te-ai prins cum funcţioneză mintea oamenilor? Trebuie să le dai ceva de care să se agaţe. Un fir de pai, o iluzie, un mâine care să-i ţină departe de ziua de azi, care oricum e deja dusă!

MARELE LOGOFĂT: Genial!

NOSTRADAMUS (umil): Dacă Domnia ta crede că serviciile mele pot fi utile scaunului, aş fi dispus să rămân o scurtă perioadă aici, la curte. În acest fel, toată lumea va fi mulţumită: oamenii se vor mulţumi cu ziua de mâine iar domnia-sa nu va avea bătăi de cap cu ziua de azi. Am făcut deja asta pentru mai multe coroane...

MARELE LOGOFĂT: Sunt sigur că Majestatea sa ar fi onorată să vă avem printre noi...

NOSTRADAMUS: Nu te grăbi să-l anunţi că sunt aici... Am un plan mai bun. Aş vrea să discutăm puţin en privé. Străjer! (bate din palme, apare Străjerul) Condu-le te rog pe aceste trei... doamne (arată spre cele trei făcătoare de miracole) afară. Mesdames, vă mulţumim pentru timpul acordat. Bonne chance!

URZICA DESBOLITOAREA: Şarlatanule!

POPICA DESPOCITOAREA:  Spion nenorocit! Cine ştie cine te-a trimis aici şi prostul ăsta îţi deschide uşa în loc să te dea afară pe brânci. Ptiu!

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Fetelor, vă spun eu că n-are nici un rost să ne agităm. Treaba lor, din partea mea n-au decât să să se spele cu el pe cap.

URZICA DESBOLITOAREA: Vezi dacă eşti proastă? Dacă te trezeşti cu turcii la uşă? Atunci chiar că te măriţi!

POPICA DESPOCITOAREA:  Pe mine mă interesează un singur lucru. Unde sunt pungile noastre cu galbeni?! Pungile care ne-au fost promise!

MARELE LOGOFĂT: Străjer, dacă doamnele continuă să se agite condu-le te rog în salonul de tratamente intensive. Luaţi-vă tălpăşiţa până nu mă răzgândesc.   
 

(cele trei făcătoare de minuni ies bodogănind, Marele Logofăt şi Nostradamus ies prin partea opusă, Misteriosul făcător de miracole rămâne).  

 

Scena 4 

 

Ana culege ierburi şi le strânge în poala rochiei, ducâdu-le la piept, mirosindu-le. Pe cap are o coroniţă. 

 

ANA: Du-te Soare, vino Lună, sufletul de i-l adună. Du-te Soare, vino Lună, sufletul de i-l adună. Din ierburile astea o să fac o pernă pe care bărbatul meu să doarmă somn uşor şi o fiertură care să-l apere de toate primejdiile. Am amestecat cu ele şoaptele mele de iubire, speranţele şi lumina din ochii mei curăţaţi de lacrimi, că de trei zile plâng pentru ca-n ochii mei să rămână lumina. În fiecare dimineaţă mă spăl cu roua curată de pe flori ca să mi se limpezească sufletul. Blana ursului pe umerii noştri! Blana ursului pe umerii noştri! Că eu ştiu cum e bărbatul meu. E bărbat bun şi destoinic dar n-are frica lui Dumnezeu şi de câtva timp încoace ceva îi deşiră sufletul. Pleacă de la sufletul bărbatului meu, pleacă (face nişte semne în aer). De eşti muiere pe loc să te chinceşti, de eşti duh acum să te pritoceşti înapoi în lumea ta, de eşti vreo boală să te vindeci, de eşti ghimpe să sai din sufletul bărbatului meu! Du-te Soare, vino Lună, sufletul de i-l adună!  

 

Intră  Manole, purtând o mască sub formă  de lună.  

 

MANOLE: Nu sunt nici muiere, nici duh, nici boală, nici ghimpe, ci sunt toate astea şi încă o mie la un loc.

ANA (înspăimântată): Cine eşti?

MANOLE: Vorbesc dinăuntrul lui Manole. Întotdeauna când tace el încep să vorbesc eu.

ANA: Taci! (îşi asutupă urechile) Nu-mi vorbi cu vocea bărbatului meu!

MANOLE: Dar sunt eu, Manole. Vino la mine!

ANA: Taci! Eşti un duh rău. Bărbatul meu e ţinut prizonier de ticălosul Radu Logofeţel.

MANOLE: Sunt eu, Ana. Am venit la tine ca să te avertizez.

ANA: Nu-mi spune nimic! Fum să te faci şi iască să sară din tine!

MANOLE: Am simţit că te zbuciumi şi a trebuit să vin. Îmi recunoşti mângâierea? (suflă peste palmă trimiţându-i o mângâiere). Îmi recunoşti sărutarea? (din nou suflă peste palmă).

ANA (se înfioară): Eşti chiar diavolul! (dă să fugă)

MANOLE: Stai! Nu fii femeie proastă şi ascultă gândurile bărbatului tău! Am venit să stăm puţin de vorbă. Este singurul chip în care puteam s-o fac, trimiţându-mi gândurile la tine şi făcându-le ale tale, pentru că n-aş putea să ţi le spun vreodată cu glas omenesc.

ANA: Şi ce ai să-mi spui, mă rog?

MANOLE: Suntem în pericol, Ana. Trebuie să fugi cât mai ai timp.

ANA: Ce fel de pericol?

MANOLE: Îţi aminteşti cântecul pe care îl cântai ieri? Despre noi e vorba în cântec.

ANA (izbucneşte în râs): Cum poţi fii aşa de naiv! Cântecul ăsta mi-l cânta mama când eram mică! E vechi de sute de ani, şi străbunica ei îl cânta.

MANOLE: L-ai mai auzit în altă parte, cântat de altcineva?

ANA: Nu...

MANOLE: Pentru că ăsta e cântecul tău. Şi acum e pe cale să se adeverească, prin noi.

ANA: Păi de unde să ştie săraca mama...

MANOLE: Poveştile circulă, Ana, circulă... Oamenii vorbesc... Repetă din om în om ce au auzit şi ei de la îngeri.

ANA: Vrei să spui că Dumnezeu a hotărât...

MANOLE: Nu ştiu, Ana, nu pot să ştiu, tot ce pot să-ţi spun este să pleci cât mai departe de mine! Se întâmplă anumite lucruri cu mine...

ANA: Ce fel de lucruri?

MANOLE: Fugi, Ana, fugi! Simt ghiarele destinului în spate. Ceva m-a apucat de ceafă şi mă ţine strâns şi oricât m-aş zbate să găsesc o ieşire ghiara nu vrea să-mi dea drumul. Nu pot înainta. Eu sunt o poveste, noi doi suntem o poveste! Poate că nici măcar nu ne iubim, poate că totul a fost plănuit dinainte, iar iubirea nu e decât unealta cu care se urzeşte planul.

ANA: Nu plec nicăieri. Puţin îmi pasă de destin, atâta vreme cât iubesc. Toate astea sunt prostii! Să avem încredere în iubire. Fără iubire ce ne-ar mai ţine în viaţă? Eu sunt vie! Sunt făcută din carne şi sânge, îmi place viaţa şi atâta vreme cât iubesc, trăiesc.

MANOLE: Ascultă-mă bine, nu ne putem iubi cu adevărat decât dacă suntem liberi! Acum suntem forţaţi să ne iubim. O mână invizibilă...

ANA: Cu alte cuvinte nu mă iubeşti.

MANOLE: Nici gând, te iubesc, dar e ca şi cum o mână...

ANA: Nu e nevoie să continui. Ai dreptate, e mai bine să pleci singur în Italia. În felul ăsta o să scapi de mâna invizibilă care te pişcă de fund.

MANOLE: Stai! N-ai înţeles ce voiam să zic... Trebuie să scăpăm din poveste. Trebuie să fugim. Abia dincolo ne vom putea iubi cu adevărat.

ANA: Dincolo de ce? Cu ce este dincolo mai dincolo decât dincoace? De ce nu aici şi acum, dincolo de slăbiciunile care te macină? Eu sunt aici.

MANOLE: Foarte bine. Ai putea fugi cu mine chiar în noaptea asta. M-ai putea re-învăţa... M-ai putea topi, modela şi face la loc cu iubirea ta, aşa cum eram înainte. Mi-ai putea rupe lanţurile îndoielii. Roagă-te pentru mine, Ana, sufletul meu se zbate în îndoială.

ANA: Dacă ai iubi nu te-ai mai uita că eşti târât în iubire de o mână nevăzută. Ai fi orb, ca mine.

MANOLE: Iubirea te orbeşte şi te face să vezi prin lentile colorate, dar lucrurile nu stau aşa.

ANA: Deci nu mă iubeşti!...

MANOLE: Cât de insuportabil este să ştii! (îşi astupă ochii) Roagă-te pentru bărbatul tău. (Cade în genunchi. Pauză. Ana pare dezorientată.)  Spui că nu sunt eu iubitul tău... că nu sunt decât un duh... dacă m-ai iubi cu adevărat m-ai recunoaşte... (îngenunchează). Ai ajuta pe bietul nenorocit din faţa ta... Ajută-mă Ana! Ajută duhul bărbatului tău chinuit de îndoială şi scoate-mi ochii. Scoate-mi ochii pe loc, să nu mă mai chinui! (îi mângâie picioarele, îi ia mâinile şi i le pune pe ochii lui, Ana se îndepărtează)

ANA: Manole mă iubeşte şi nu s-ar îndoi nici o clipă de iubire.

MANOLE: Şi dacă s-ar îndoi? Dacă s-ar întâmpla ceva, ce ai face? Nu l-ai mai iubi nici tu? Dacă ai şti că iubirea este undeva acolo în sufletul lui şi că tu poţi să-l ajuţi s-o regăsească ce ai face? Până unde merge iubirea ta?

ANA: Nu ştiu ce să zic... Pe cuvânt că nu mai ştiu... Dar sufletul îmi spune nu, nu eşti tu bărbatul meu.

MANOLE: Ha-ha! Ascultă, ai dreptate, fie, nu sunt decât un duh. Nu sunt decât propriile tale gânduri care se rostesc singure cu voce tare, cu vocea bărbatului tău. Sunt doar o născocire a minţii tale!

ANA: Taci, te rog, taci! (îşi astupă urechile) Pleacă! Pleacă odată!

MANOLE: Gata, plec, plec. Ha-ha-ha! Propriile tale gânduri îţi urează noapte bună, deghizate în oiţe. (îndepărtându-se) ... optzeci şi opt... douăzeci... zece... nouă... opt... (Ana adoarme

 

Scena 6 

 

Caravana de miracole şi ciudăţenii Arca lui Noe. Omul cu două capete, femeia şarpe, omul paianjen etc. Lampagiul stă într-un colţ şi priveşte reprezentaţia. 

 

ŞEFUL CARAVANEI: Lume, lume! Bine aţi venit în Arca lui Noe, cea mai mare caravană de miracole şi ciudăţenii din toate timpurile, sosită tocmai din Francia, în premieră absolută acum în Ţara Românească! Din echipajul caravanei fac parte cele mai bizare exemplare din colecţia lui Dumnezeu. În curând veţi vedea omul paianjen, maimuţa filosof, omul care îndoaie linguriţe cu privirea, femeia şarpe şi câte şi mai câte! Şi acum punctul de atracţie al reprezentaţiei de astăzi! Lume, lume, în premieră absolută pentru Ţara Românescă, faimosul Nostradamus! 

 

Intră  Nostradamus. 

 

NOSTRADAMUS: Mersi, mersi! (Îşi drege vocea) Mesdammes et mesieurs! Vă voi vorbi astăzi despre una din cele mai mari mistere ale existenţei umane – timpul. Când spunem timp ne gândim fireşte la viitor. S-a dovedit ştiinţific că numai viitorul poate aduce omului fericirea, liniştea şi bunăstarea, sau, din contră, cele mai mari nenorociri. Nimic din toate acestea nu există în prezent. Cu rare excepţii, în prezent nu se întâmplă nimic.

LAMPAGIUL: Nu-l ascultaţi, oameni buni! Viitorul nu este decât morcovul agăţat de nuieluşa vizitiului la nasul măgarului, ca să tragă căruţa! Ceea ce contează este  prezentul.

NOSTRADAMUS: Cum îţi permiţi să mă întrerupi?

ŞEFUL CARAVANEI: Nu-l băgaţi în seamă, maestre, e nebunul târgului. Se crede Dumnezeu. Hai, dă-te jos de pe scenă, măi, Lampagiule!

LAMPAGIUL: Lumină oameni buni, luaţi lumină! Totul poate aştepta, numai căutarea lui Dumnezeu nu poate aştepta! Luminaţi-vă acum, oameni buni, luaţi lumină!

NOSTRADAMUS (diplomat): Vai, te rog să mă ierţi, n-am ştiut cine eşti. Bineînţeles că bunul Dumnezeu e oricând binevenit şi poate să rămână pe scenă. O să-l rog însă cu plecăciune să stea liniştit într-un colţ, să nu se mai agite şi să nu vorbească în timpul conferinţei. Bine? (Lampagiul încuviinţeză) Cum spuneam, deci... Încă de la bun început, de când se naşte, totul poartă un nume şi este deja colecţionat de... dânsul, de Dumnezeu. (Lampagiul încuviinţeză) Totul poartă cu sine un nume şi o poveste. Pentru clarvăzători, povestea este limpede ca lumina zilei, dar pentru omul de rând ea rămâne un mister până în clipa morţii. Omul bâjbâie prin întuneric şi nu-şi înţelege povestea cu care l-a înzestrat... dânsul, Dumnezeu. (Lampagiul încuviinţeză) Moartea curmă brusc firul poveştii, fără ca omul să apuce s-o împlinească.

LAMPAGIUL: Nu-i adevărat! Omul nu este o furnică să-şi care în spate povestea precum furnica bobul de grâu! Dimpotrivă, îi ofer omului numeroase oportunităţi de a se elibera din poveste. Omul este liber.

NOSTRADAMUS: Ceea ce spune amicul nostru e adevărat. Însă omului îi este teamă de întuneric, îi este teamă de schimbare, omul bâjbâie prin întuneric căutându-şi cu disperare o poveste a sa şi este trist când nu o are. Odată aflat pe firul poveştii, omul nu se poate vedea din afara acesteia. Ca să supravieţuiască omul are nevoie de  identitate. Identitate de la identic, omul trebuie să fie identic cu el însuşi.

LAMPAGIUL: Nu-i adevărat! Minciună sfruntată, oameni buni! Când am făcut lumea am înzestrat omul cu capacitatea de a evolua.

NOSTRADAMUS: Eşti mulţumit de evoluţia lui? Hai să fim serioşi! De câteva mii de ani nu poate fi vorba de nici o evoluţie! Cunoaşterea de sine nu este altceva decât felul omului de se adapta la condiţiile vitrege pe care i le-a lăsat bunul Dumnezeu pe pământ. Nu-i aşa, mon cher ami?

LAMPAGIUL: Omul nu trebuie să aibă nici un fel de identitate. Omul trebuie să se lase purtat de viaţă ca o frunză în vânt şi să se bucure în fiecare clipă de darul vieţii. Orice om seamănă cu toţi ceilalţi oameni, pentru că toţi au în ei înşile aceeaşi natură divină. Omul nu este o termită care să-şi construiască muşuroaie complicate şi nu trebuie să se lase copleşit de griji, pentru că atunci nu mai are ochi pentru frumuseţea lumii.

NOSTRADAMUS: Şi atunci cum îţi închipui, în nebunia ta, că poate supravieţui? Cum se poate adapta, cum poate face faţă selecţiei naturale pe care tot tu, în perfecta ta ipocrizie, ai lăsat-o?  Vânturile cosmice, furtunile de stele, lumina aurorii nu-l schimbă pe om. El se chinuie să rămână identic cu sine, într-o perpetuă autocontemplare. De aceea, este imperios necesar ca omul să se cunoască. Să-şi dezvolte un concept despre sine însuşi. Un rost în viaţă, o viziune de ansamblu. Fiecare trebuie să-şi ţeasă povestea, iar povestea nu poate fi cunoscută decât prin aflarea viitorului. Pe scurt, omul trebuie să fie o maşină.

LAMPAGIUL: Protestez, lume, lume! Omul nu este o maşină!

NOSTRADAMUS: Asta rămâne de văzut. Cred că cel mai bine ar fi să luăm un exemplu concret. Iată unul la îndemână, Meşterul Manole 3D. 

 

Intră  Ana şi Manole şi rămân în picioare, în mijlocul scenei, ca nişte roboţi, nemişcaţi cu mâinile pe lîngă corp şi privirile fixe, cu feţele încremenite într-un surâs. 
 

NOSTRADAMUS: Priviţi acest cuplu. Femeia se vede pe sine ca pe o femeie îndrăgostită. (Ana începe să imite un fluture care dă din aripi şi zboară, fredonând ceva vesel). Orice altă postură este admisă numai dacă se subordonează acestei imagini principale. Soţie, mamă, gospodină, doamnă de caritate - da. O femeie de treabă, ce mai. Amantă, călugăriţă, vrăjitoare, moaşă – niciodată. Să ajungă într-o bună zi într-unul din aceste roluri – iată ceva de neconceput. Ele n-ar face decât să-i dezintegreze imaginea de sine, să-şi piadă identitatea, într-un cuvânt, sunt imaginea căderii. Vă rog să observaţi fixitatea privirii: este o privire îndreptată spre înăuntru, pierdută într-o adâncă şi imperturbabilă autocontemplare. Ia spune, femeie, ce faci tu de dimineaţa până seara?

ANA: Ana, Ana, Ana, Ana....

NOSTRADAMUS: Pe la ce oră te culci?

ANA: Ana.

NOSTRADAMUS: De câte ori te trezeşti noaptea să faci pipi?

ANA: De obicei mă trezesc – Ana - de vreo două ori şi nu deschid ochii ca să nu-mi sară somnul. Cunosc drumul până la veceu cu ochii închişi.

NOSTRADAMUS: Şi dacă într-o noapte nu găseşti clanţa?

ANA: Imposibil. Ana. Clanţa e acolo.

NOSTRADAMUS: Şi dacă totuşi nu e?

ANA: Deschid ochii.

NOSTRADAMUS: Şi dacă tot nu e?

ANA (disperată, pe punctul de a izbucni în plâns):  De ce să nu fie? Ana! Imposibil! Dacă nu e acolo atunci unde să fie?! Unde e clanţa? Manole! Ana.Unde e clanţa uşii de la baie? (îl zgâlţâie pe Manole)

MANOLE: Stai, femeie, ce strigi aşa! Au năvălit hoţii?

ANA: Nu. A dispărut clanţa.

MANOLE: Linişteşte-te, ai visat urât.

ANA: Nu e, am aprins opaiţul şi am verificat.

MANOLE: O fi căzut pe jos. Te-ai uitat bine?

ANA: Îhî!

MANOLE: O să pun alta mâine dimineaţă. Culcă-te liniştită şi nu te mai speria din orice.

ANA: Nici pereţii nu sunt, a dispărut toată casa, uite se văd stelele deasupra noastră! Întreaga lume a dispărut, Manole, n-am rămas decât noi doi! (se ghemuieşte lângă Manole)

MANOLE: Mda... Nu-ţi fă griji. Aşa e lumea, din când în când dispare, dar apare imediat la loc. Dormi. (revin amândoi la posturile iniţiale, cu mâinile pe lângă corp şi privirile fixe).

NOSTRADAMUS: A, era cât pe ce să uit: indiferent de ce s-ar întâmpla, Ana Manole = LOVE. Dacă într-o zi Ana ar descoperi că Manole n-o iubeşte...

ANA: Ana Manole = LOVE

NOSTRADAMUS: Dacă Manole o zideşte de vie pe Ana...

ANA: LOVE (surâde)

NOSTRADAMUS: Aceasta a fost, lume, lume, Ana. (Ana face o reverenţă şi revine la postura iniţială, alături de Manole) Să luăm acum bărbatul. Apropie-te. (Manole se apropie de Nostradamus, care îi trece cu palma prin faţa ochilor. Privirea lui Manole rămâne fixă) Şi bărbatul are despre sine câteva idei clare, ceea ce este lăudabil.

MANOLE: Eu sunt un artist.

NOSTRADAMUS: Foarte bine! E bine să ştii ce vrei de la viaţă. Majoritatea oamenilor habar n-au ce e de capul lor.

MANOLE: Nu, nici gând să fiu un artist. Şi habar n-am ce se-ntâmplă cu mine.

NOSTRADAMUS: Pardon? Mesdames et mesieurs, mi-e teamă că trebuie să întrerupem reprezentaţia. Ne cerem scuze, dar avem nişte probleme tehnice... cred că este vorba despre o eroare de run... îmi cer scuze, voi reveni imediat. (iese)

MANOLE: Lume, lume! Prietenul meu Lampagiul are dreptate. Omul nu este o maşină. De aceea m-am hotărât, oameni buni, să plec în Italia! Este cea mai bună cale de a mă elibera de rolul Meşterului Manole şi de a rupe definitiv orice legătură cu celelalte personaje ale legendei. Chiar acum plec în Italia.

LAMPAGIUL: Stai! Plecând în Italia nu faci decât să cazi ca musca în lapte în altă poveste. Vei deveni un Italian.

MANOLE: Ce este un Italian?

LAMPAGIUL (scoate un ziar): „Li se spune Italienii. În fiecare vară se întorc să-şi facă vacanţa în România, aducând cu ei bani, cadouri şi automobile. Fiecare a doua casă din satul Opinci de lângă Rădăuţi are pe cineva din familie plecat la muncă în Italia. „Numai în felul ăsta ne putem descurca”, spune Maria S., mama unui „italian” plecat în urmă cu trei ani”. Ia ascultă, vrei să fii unul dintr-ăştia?

MANOLE: N-am auzit niciodată de satul ăsta. Şi apoi ce sunt alea automobile? Trebuie să fie ceva specific italian sau – de când e letopiseţul ăsta? – sau poate e ceva mai vechi. Indiferent ce-ar fi, eu tot n-aş putea să fiu niciodată unul din ăştia. Eu vreau să văd cum lucrează Michelangelo.

LAMPAGIUL: Fiecare Italian care pleacă are un motiv foarte bun. Ba o mamă bolnavă, ba un soţ aloolic şi bătăuş, ba o poveste de care fuge. Fiecare evadează din propria piele luând rolul altuia, închipuindu-şi că s-a eliberat.

MANOLE: Şi atunci ce-mi rămâne de făcut? Să stau aici cu mâinile-n sân să mă las târât în legendă? Să ajung s-o zidesc pe Ana de vie în zidul mănăstirii?

LAMPAGIUL: De unde ştii cine eşti? De ce eşti atât de sigur de ce se va-ntâmpla? Ai stat vreodată să te întrebi care este adevărata ta natură? Orice om care îşi înţelege adevărata  natură şi nu se ia de-a gata este capabil să-şi schimbe povestea. Înţelege odată că eşti liber. (Lampagiul  dispare)

MANOLE: Sunt liber? Sunt liber! Ana, trezeşte-te! Suntem liberi!

ANA: Sssst! Ce te-a apucat să strigi aşa, vrei să trezeşti straja? Tocmai aţipisem.

MANOLE (se şterge de transpiraţie): Am visat ceva. Nici nu ştiu dacă a fost vis, poate că totul s-a petrecut aievea. Ana, suntem liberi! Putem să facem copii dacă vrei. M-am răzgândit, nu mai plec în Italia.

ANA: Nici nu ştii cât mă bucur! Dar acum trebuie să ne grăbim. În curând se va trezi străjerul, licoarea pe care i-am dat-o nu-l face să doarmă mai mult de patru-cinci ore. Nu ştiu cum am putut adormi aici, suntem inconştienţi.

MANOLE: Am adormit îmbrăţişaţi... Am fost copleşiţi de bucuria revederii...

ANA: Da... Şi o să fim şi mai bucuroşi când o să ne găsim la zece mii de coţi de casa lui Radu Logofeţel. Să fugim acum. Zorile sunt aproape. 
 
 

ACTUL II 

 

Scena 1 
 

Nostradamus se examinează în faţa oglinzii, costumat în chip de voievod. Intră Marele Logofăt. 

 

NOSTRADAMUS: Ei, ce zici?

MARELE LOGĂFĂT: E perfect! A, de mustaţă te poţi lipsi. Nu poartă mustaţă.

NOSTRADAMUS (consultând o carte): A, m-a indus în eroare mâzgâlitura din manual.  Elevii de-a şaptea le desenează tuturor coarne, barbă şi mustaţă, chiar şi celor care au deja! Ia spune, mai are mult de citit?

MARELE LOGOFĂT: Câteva pagini.

NOSTRADAMUS: Aşadar în curând putem începe.

MARELE LOGOFĂT: Nu ştiu... Crezi că e bine să facem asta?

NOSTRADAMUS: Iar începi? Nu tu m-ai rugat să te ajut să găseşti o poveste? Uită-te şi tu la acest manual. Toţi sunt la fel.

MARELE LOGOFĂT: Au coarne şi  mustăţi.

NOSTRADAMUS: E o ediţie mai veche... au studiat câteva generaţii pe el. Ştii cum sunt copiii. Vezi şi tu că nu e nici o brânză să te baţi cu turcii şi să câştigi – o dată, de două ori, cât ţine. Toţi au făcut asta: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza...

MARELE LOGOFĂT: De ăsta n-am auzit.

NOSTRADAMUS: Va trăi peste vreo două sute de ani.

MARELE LOGOFĂT: Oho...

NOSTRADAMUS: Înţelegi? Lipsă de inspiraţie. Trebuie ceva mai special. Ceva care să-l individualizeze. Istoria e o colecţie de fapte unice, interesante. Să-i ferească sfântul pe cei ce trăiesc vremuri interesante!

MARELE LOGOFĂT: Nu ştiu, trebuie să mă mai gândesc...

NOSTRADAMUS: La ce să te mai gândeşti? Nu eşti decât un slujitor devotat care îşi ajută stăpânul. Câţi regi n-ar vrea să aibă astfel de supuşi?

MARELE LOGOFĂT (se hotărăşte): Ai dreptate!

NOSTRADAMUS: Atunci du-te! (Marele Logofăt iese

 

Scena 2 

 

Negru Vodă  stă pe jilţul domnesc şi răsfoieşte nervos un tratat. Intră  Marele Logofăt. 

 

MARELE LOGOFĂT (cu voce stinsă): Înălţimea voastră...

NEGRU VODĂ:  Este a zecea oară când o răsfoiesc şi nu-mi găsesc numele! Nimic! Nici un cuvânt despre mine, ca şi cum n-aş exista, ca şi cum toată ţara asta ar fi rasă de pe faţa pământului! O singură dată sunt pomenit în legătură cu înfrângerea de la Adrianopol. În schimb numele prinţului de Lens al Poloniei apare în opt rânduri, dintre care de 3 ori pe aceeaşi pagină. Până şi un oarecare duce de Altenstein apare de 2 ori cu nu ştiu ce colecţie de dendrite. Ce porcărie! Asta e tratat de viitorologie? (aruncă manuscrisul) Să afli numaidecât cine l-a scris!

MARELE LOGOFĂT: De n-aş mai şti! (îşi scoate batista şi îşi şterge fruntea, se sprijină de tron ca să nu cadă) Autorul...

NEGRU VODĂ:  Crezi că ar exista posibilitatea să îl invităm la curte ca să vadă şi el, în aroganţa şi ignoranţa sa, că aici se petrec fapte măreţe, demne de orice tratat de istorie contemporană?

MARELE LOGOFĂT: Tocmai asta încercam să vă spun. Autorul e aici.

NEGRU VODĂ:  Cum, autorul tratatului de viitorologie? Ai îndrăznit să-l chemi fără să-mi ceri voie?

MARELE LOGOFĂT: Păcatele mele, nu eu l-am chemat. A venit singur.

NEGRU VODĂ:  Cum aşa a venit? Fără să se anunţe? Ce naiba l-a apucat? Pe toţi dracii! Nu sunt pregătit. Aoleu, capetele boierilor trădători tot agăţate de poarta de intrare în castel sunt?

MARELE LOGOFĂT: Tot.

NEGRU VODĂ:  Vai şi-amar de reputaţia mea. Dă repede poruncă să se scoată de acolo.

MARELE LOGOFĂT: Am înţeles. (iese şi intră la loc tremurând) Mi-a spus că n-are rost să ne formalizăm. Mi-a spus că oricum a văzut capetele şi că e tardiv să le scoatem de acolo.

NEGRU VODĂ:  Păi tu i-ai spus ce ai de gând, boule? Sau a tras cu urechea?

MARELE LOGOFĂT (se aruncă tremurând la picioarele tronului): Înălţimea voastră, vreţi să vă spun ce cred? Vreţi să vă spun sincer?

NEGRU VODĂ: Ce crezi?

MARELE LOGOFĂT (în şoaptă): Cred că dânsul e însuşi necuratul. Eu nu mai ies de aici, mi-e frică (îi îmbrăţişează picioarele lui Negru Vodă)

NEGRU VODĂ  (eliberându-şi picioarele): După toate cusururile pe care le ai, acum mai eşti şi fricos!

MARELE LOGOFĂT: Uitaţi acest bilet. Mi-a spus să vi-l dau (îl întinde cu mâna tremurândă).

NEGRU VODĂ:  (despătureşte biletul) Dă-l încoa’! „Chiar în această clipă gândeşti că Marele Logofăt  e un fricos, îţi vine să-l iei la palme şi eşti curios să ştii cine e autorul biletului”. (vesel) Exact. Am chef să te iau la palme. Ia pofteşte-l încoace că are haz acest ignorant obraznic, să vedem totuşi ce e de capul lui.

MARELE LOGOFĂT: Nu! Înălţimea Ta o să regrete.

NEGRU VODĂ:  Cheamă-l odată, când îţi spun. 

 

Intră  Nostradamus.  

 

NOSTRADAMUS: (se înclină până la pământ) Cu plecăciune, Înalte principe al Ţării Româneşti! Nu ştiu dacă Marele Logofăt a apucat să mă prezinte. Sunt Marele Nostradamus, istoric, genealog, profesor la Université de Paris,  consultant al curţii Franţei şi al coroanei papale.

NEGRU VODĂ:  Sunt onorat! Vă rog să vă simţiţi ca acasă aici, la mine, la palat. Cu ce vă pot fi de folos?

NOSTRADAMUS: „Cu ce vă pot fi de folos”: câtă ipocrizie! Am eu aerul unui om care are nevoie de ajutor? EU îţi pot fi ţie de folos, să fie clar! Hai întreabă-mă!

NEGRU VODĂ:  Poftim? Ce să vă întreb?

NOSTRADAMUS: Cum ce să mă întrebi? Hai nu face pe inocentul cu mine! Să mă întrebi cum să faci să intri şi tu în cartea de istorie, bineînţeles! Nu asta vrei? (se aşează pe tron)

NEGRU VODĂ:  Cum îndrăzneşti...

NOSTRADAMUS: Hai lasă formulele astea că nu ţine cu mine. Avem de discutat lucruri importante. Ai o problemă gravă de imagine.

NEGRU VODĂ:  Imagine? La vremurile astea, drept vorbind, nu prea am răgazul să mă sinchisesc de asemenea fleacuri!

NOSTRADAMUS: Fii serios! Ţara şi vremurile trebuie să fie doar cadrul, pretextul măreţiei tale. Oricât de nobile ar fi intenţiile tale, dincolo de ele trebuie să se afle preocuparea faţă de imaginea pe care o vei prezenta viitorului. Cum vei apărea în manualul de clasa a şaptea – asta trebuie să fie prima ta grijă! Îţi vor pune sau nu coarne şi mustăţi?

NEGRU VODĂ:  Poftim? Cum îţi permiţi să-mi vorbeşti pe tonul ăsta?

NOSTRADAMUS: Ei, haide, dragă, nu te preface că nu mă cunoşti! Chiar nu mă recunoşti? Te rog să nu faci pe prostul.

NEGRU VODĂ  (scoate spada): Ieşi imediat sau îţi zbor creierii!

NOSTRADAMUS (pufneşte în râs): Fără istericale, te rog. Chiar nu-ţi spun nimic, nimic? Ia priveşte-mă mai atent. Nu te uiţi niciodată în oglindă?

NEGRU VODĂ:  Hei! Mare Logofăt! 

 

Intră  Marele Logofăt. Nostradamus rămâne imperturbabil pe tron, din când în când îi trimite bezele lui Negru-Vodă. 

 

MARELE LOGOFĂT: Poruncă, Înălţimea ta!

NEGRU VODĂ:  Mare Logofăt, te rog să-l iei pe obraznicul acesta de pe tronul meu şi să-i tai imediat capul.

MARELE LOGOFĂT (aparent derutat): Înălţimea voastră trebuie să fie obosită astă-seară. Nu este nimeni în sala tronului în afară de mine şi Înălţimea sa.

NEGRU VODĂ:  V-aţi vorbit cu toţii să mă înnebuniţi? Imbecilule! Nu tu mi l-ai adus pe cap pe autorul tratatului de viitorologie?

MARELE LOGOFĂT: Eu?

NEGRU VODĂ:  Da, tu, tu!

MARELE LOGOFĂT: Păcate mele, când asta?

NEGRU VODĂ:  Adineaori, chiar acum, când te-ai aplecat să-mi săruţi picioarele de frică.

MARELE LOGOFĂT: Eu să vă sărut picioarele? Am făcut eu asta? Nu intră în protocolul curţii... De altfel, ultima oară am intrat în sala tronului acum câteva ceasuri bune şi am găsit-o pe Înălţimea-Voastră adâncită în lectură. Mi-aţi făcut semn să ies, vă amintiţi?

NEGRU VODĂ:  Şi autorul?

MARELE LOGOFĂT: Ce autor?

NEGRU VODĂ:  Autorul! Nostradamus.

MARELE LOGOFĂT: Nostradamus? N-am auzit în viaţa mea numele ăsta. Se vede că Înălţimea-Sa a aţipit citind şi a visat urât. De altfel sunt sigur de asta, uitaţi, v-a alunecat şi cartea din mână.

NEGRU VODĂ:  Crezi?

MARELE LOGOFĂT: Nu am nici un dubiu.

NEGRU VODĂ:  Şi juri că nu vezi pe nimeni aici?

MARELE LOGOFĂT (ezită): Jur.

NEGRU VODĂ:  Bine, du-te atunci. Mi s-o fi năzărit. Să rămâi în preajmă! (Se aşează pe tronul eliberat între timp de Nostradamus, care s-a ascuns în satele tronului)  

 

Marele Logofăt se înclină şi iese.  

 

NEGRU VODĂ:  Da, se vede că am visat.

NOSTRADAMUS: Cum spuneam...

NEGRU VODĂ  (tresare): Nu, n-am visat!

NOSTRADAMUS: Bineînţeles că n-ai visat. Spuneam că eşti într-o gravă criză de imagine. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă ai de gând s-o ţii tot aşa o să te înghită istoria ca pe un guguştiuc! Şi pe mine odată cu tine, boule!

NEGRU VODĂ:  Cine eşti tu?

NOSTRADAMUS: Sunt refexia ta, prostule. Ăla pe care îl vezi în oglindă. Să caşti bine urechile la ce-o să-ţi spun acum! Vrei să intri în istorie, ca orice mare conducător?

NEGRU VODĂ:  Da!

NOSTRADAMUS: Atunci ascultă-mă pe mine, amice, îţi vând un truc elementar: ca să ajungi să fii pomenit trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi deja mort. Pune să ţi se facă portretul. Scrie o carte. Înalţă o mânăstire. Fă ceva. Construieşte o poveste despre tine. Eu ca istoric şi clarvăzător sunt dispus să găsesc nişte documente în arhivele Vaticanului, care să vorbească despre meritele tale, şi să fac referinţă la ele în noua mea ediţie din istoria contemporană, dacă...

NEGRU VODĂ:  Dacă?

NOSTRADAMUS: Dacă ai de gând să împlineşti ceea ce scrie în ele, deşteptule! Bineînţeles, doar nu vrei să-mi pierd reputaţia!

NEGRU VODĂ:  Şi ce scrie în ele?

NOSTRADAMUS: În ele scrie că îţi vei băga minţile-n cap!

NEGRU VODĂ  (plin de zel): Îmi voi băga minţile-n cap!

NOSTRADAMUS: Vei urca în legendă, în istorie, cum se cuvine unui conducător respectabil. Te vei comporta cum citim în cărţi că se comportă morţii. Vei înfăptui lucruri me-mo-ra-bi-le. Ce fel de lucruri, am spus?

NEGRU VODĂ:  Memorabile.

NOSTRADAMUS: Aşa! Vei fi un exemplu de virtute... Vei scrie o carte de învăţături morale către fiul tău Teodosie...

NEGRU VODĂ: N-am nici un fiu!

NOSTRADAMUS: Către fiul tău Teodosie am spus! Ai  băgat la cap? (aparte) Ivan cel Groaznic se va da autorul acestei cărţi ca să pară virtuos şi să ceară Constantinopolelor să-l recunoască drept ţar, dar un oarecare profesor Stamate va descoperi falsul două secole mai târziu... Tiii, mare pramatie Ivan cel Groaznic ăsta!

NEGRU VODĂ:  Poftim?

NOSTRADAMUS: Teodosie, deci!

NEGRU VODĂ  (încuviinţând din cap): Teodosie.

NOSTRADAMUS: Vei iubi arta. Întotdeuna dă bine să iubeşti arta. Ambiţia ta va fi să construieşti cea mai frumoasă mânăstire din Ţările Române, mânăstirea de la Cozia.

NEGRU VODĂ:  De unde?

NOSTRADAMUS: N-are importanţă. Cheamă-l pe acest meşter Manole să o înalţe. Dacă nu vrea,  promite-i marea cu sarea.

NEGRU VODĂ:  Manole?

NOSTRADAMUS: Ăla pe care voiai să-l vezi mai deunăzi. Ai uitat?

NEGRU VODĂ:  Parcă mi-a spus Marele Logofăt ceva... a, da, mi-aduc aminte.

NOSTRADAMUS: Să nu uiţi deci: Manole. Asta e. Te las acum că ai treabă. Ca să nu mai vorbim de mine. Haide, curaj! Vreau să văd o schimbare radicală! Să ne vedem cu bine în cartea de istorie (dispare în fum). 

 

Scena 3 

 

Acasă  la Ana şi Manole, în bucătărie. Oale şi linguri atârnate de tavan. Ana curăţă  cartofi şi îi pune într-un ceaun la fiert. Intră  Maria, cu o sacoşă de cumpărături. 

 

MARIA: Poftim: ceapă, brânză, pâine, leuştean. Mai era ceva?

ANA: Hai să te pup. Ştii că nu pot să-ţi dau banii acuma...

MARIA: Nu te-ngriji! Vorba ceea, prietenul la nevoie să cunoaşte.

ANA: Ceapă, brânză, pâine, leuştean, nu, asta era tot. Mulţumesc din suflet! Asta ce e? Pui?

MARIA: Şi încă ceva... (râde) Asta! (scoate o sticlă de vin)

ANA: Grasă de Cotnari! Maria, eşti grozavă! Sărbătorim ceva?

MARIA: Bineînţeles că sărbătorim! Tu te mai preface atât! Credeam că nu ai secrete faţă de mine! De ce n-ai spus nimic?

ANA: Despre ce? Ce secrete crezi că am faţă de tine?

MARIA: Adică tot târgul ştie numai eu nu? Să fie într-un ceas bun!

ANA: Ce să fie într-un ceas bun?

MARIA: Ana! De ce te joci cu mine? Nu sunt eu cea mai bună prietenă a ta? E adevărat că mă chinui de ani în şir să am un copil, dar asta nu înseamnă că nu pot să mă bucur pentru tine! Poate te gândeşti prea mult la vorba aceea „nu-ţi face niciodată parte la bucuriile tale pe cel mai nefericit ca tine” dar eu sunt prietena ta şi mă bucur foarte, foarte mult pentru tine! (o îmbrăţişează)

ANA: Ce tot îndrugi acolo? De ce te bucuri pentru mine, nu pricep în ruptul capului!

MARIA: Toată lumea ştie că eşti gravidă.

ANA: Eu? Sunt gravidă?

MARIA: Nu ştiai?

ANA: Nu e adevărat! Nu sunt gravidă!

MARIA: Ascultă-mă. Nu ştiu ce-o fi în capul tău, dar trebuie acum să te îngrijeşti mai mult. Întinde-te pe pat şi trage-ţi sufletul.

ANA: Nu vreau să mă întind pe pat.

MARIA: Trebuie. Şocul veştii poate să-ţi provoace sângerări. N-aş vrea să păţeşti ceva din cauza mea...

ANA: Cine a răspândit zvonul ăsta?

MARIA: Un francez pe nume Nostradamus. Cunoaşte de-a fir a păr tot ce se va petrece aici şi pretindeni în lume. Circulă cu caravana de miracole prin ţară. Tot ce spune el se împlineşte. (toarnă în pahare)

ANA: Ce ciudat! Tocmai deunăzi vorbeam cu Manole că ar fi timpul să avem un copil.

MARIA: Îmi dai voie să pun mâna?

ANA: Sigur. Dar nu cred că sunt gravidă de loc. Individul acela o fi un şarlatan ca atâţia alţii.

MARIA: Nu aduce anul ce aduce ceasul! (ciocnesc) Să fie într-un ceas bun! Şi acum aş vrea să discutăm ceva foarte serios, Ana.

ANA: Despre ce?

MARIA: Despre Manole.

ANA: Ce e cu Manole?

MARIA: Acum că veţi avea un copil Manole trebuie să bage de seamă. Ştiai că stă de vorbă cu nebunul târgului?

ANA: Cu Lampagiul? Şi ce poate vorbi Manole cu un nebun?

MARIA: Lumea spune...

ANA: Ce spune lumea?

MARIA: Dar să nu te superi... lumea spune că e la fel de nebun ca el, de asta se înţeleg atât de bine. Vorba ceea, a tunat şi i-a adunat. Ana, îmi fac griji pentru tine. Vorba aceea, sfârşitul laudă începutul. Uite cum locuiţi... în chichineaţa asta... bani nu aveţi... Vorba aceea, banul e o mică roată ce-nvarteşte lumea toată. Vorba aceea, nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Nu-l înţeleg pe Manole ăsta, pe cuvânt dacă îl înţeleg! Deşi e meşter vestit, n-a reuşit să-şi facă şi el o casă ca lumea... Iar tu bagă de seamă, cine are tovaraş nerod ajunge din pod în glod! Nu te gândeşti deloc la viitor? Vorba aceea, aproape mi-e tovarăşul, dar mai aproape cămaşa de pe mine.

ANA: Ascultă Maria. Nu te băga, nu e treaba ta.

MARIA: Nu e treaba mea? Dar a cui? Nu sunt eu prietena ta cea mai bună? Cine îţi sare în ajutor când eşti la ananghie? Dar, vorba aceea, cine nu primeşte sfat nu e nici de ajutat. În fond, vorba aceea, cine încalecă măgarul să-i sufere şi năravul.

ANA: Nu te amesteca în lucruri care nu te privesc!

MARIA: Foarte bine. Vorba aceea, prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul. N-ai decât să îl laşi să facă ce vrea, vorba aceea, dacă îi dai nas lui Ivan, el se suie pe divan. Vorba aceea, cum îţi aşterni, aşa dormi. Acum trebuie să plec. Îmi pare rău că mi-am uscat gura de pomană. Vorba aceea... (iese)

ANA: Maria!...  

 

Intră  Manole. 

 

MANOLE: Ce s-a-ntâmplat?

ANA: Manole! Ce m-ai speriat! Era Maria... Tocmai a plecat.

MANOLE: Ce voia? Iar ţi-a împuiat capul cu prostii?

ANA: Ne-a adus câte ceva de mâncare.

MANOLE: Foarte bine. Mi-e foame.

ANA: Cum merge lucrul la mănăstire?

MANOLE: Merge, merge...  De unde e vinul ăsta?

ANA: Maria l-a adus.

MANOLE: Ia te uită! Şi cu ce ocazie?

ANA: Manole, trebuie să-ţi spun ceva...

MANOLE: E bun puiul ăsta! Toarnă-mi şi nişte vin!... Mersi! Mănăstirea se înalţă tot mai mult pe zi ce trece. După ce-o termin ne mutăm într-o casă nouă. Într-o casă adevărată.

ANA: Manole! Nici nu ştii cât mă bucur!

MANOLE: O să avem bani, Ana! Mulţi bani. O să putem face tot ce ne trece prin cap. Poate plecăm în Italia o vreme.

ANA: Iar plecăm în Italia?

MANOLE: De ce nu? La vremea aceea vom fi cu adevărat liberi...

ANA: Suntem liberi, Manole! Suntem liberi acum!

MANOLE: Adineauri parcă voiai să spui ceva...

ANA (ezită): Ştiu şi eu...

MANOLE: Ei, haide, haide...

ANA: Sunt gravidă...

MANOLE: Ştiam.

ANA: De unde ştiai?

MANOLE: Toată lumea ştie.

ANA: Şi ce se mai ştie?

MANOLE: Se ştie. S-a aflat totul.

ANA: S-a aflat că voi muri?

MANOLE: Se ştie cu precizie data şi locul. Mai întâi trebuie să-ţi crească puţin burta. După aceea te voi zidi în peretele mânăstirii. După cum ştii, sunt vreo câteva luni bune de când tot ce lucrez ziua se surpă noaptea. Va trebui să trecem la pasul următor.

ANA: „Ziua ce-mi zidea, /Noaptea se surpa, /C-aşa Domnul va.”.

MANOLE: Exact. Aşa că în curând voi avea un vis revelator din care voi afla că singura soluţie pentru a împiedica distrugerea zidurilor este sacrificiul uman, prin zidirea în temelia mănăstirii a primei femei – soţie sau soră - care va aduce de mâncare unuia dintre cei 10 meşteri. 

ANA: Şi eu voi fi prima?

MANOLE: Da, tu vei fi prima. Eu voi invoca toate vitregiile naturii ca să te împiedice să ajungi, dar tu le vei învinge pe toate şi vei ajunge ca de obicei prima să-mi aduci de mâncare la prânz.

ANA: De ce vei face asta? Cum te va lăsa inima să faci asta? Manole... Chiar trebuie să jucăm rolurile astea?

MANOLE: Trebuie, Ana. Numai în acest fel vom putea înscena sfârşitul poveştii şi vom putea trăi în linişte.

ANA: Nu ştiu, Manole... Mi-e teamă. Dacă nu vom reuşi?

MANOLE: E singura cale. Considerând totul un joc şi îmbrăcând pieile unor personaje, ştiind de-a fir a păr ce va fi, toate la un loc vor face că pielea asta rece să nu se poată lipi de noi. Din contră, vom fi apăraţi.

ANA: Apăraţi de ce?

MANOLE: De noi înşine. De identitate şi de toate nenorocirile atrase de ea. Abia acum stă în puterea noastră să schimbăm legenda, după ce ne-am dedublat şi ne-am schimbat mai întâi pe noi. Legenda ne ajută, ne pune oglinda în faţă – îţi spun, e un mare noroc. Poate că tocmai de aceea a fost scrisă legenda, ca noi să ne schimbăm, să ne debarasăm de aceast cocon moale şi comod!

ANA: Şi după aceea ce vom deveni?

MANOLE: Ceea ce suntem şi acum: liberi. Vom fi nişte anonimi care se bucură de viaţă, după ce şi-au îngropat povara vremurilor într-o poveste.

ANA: Dacă suntem deja liberi de ce mai e nevoie de toată această mascaradă?

MANOLE: Ana... Iar o iei de la-nceput?

ANA: Bine, lasă. Spune mai bine, ai săpat deja fântâna?

MANOLE: Încă nu.

ANA: Fântâna e un element important. Uitându-se în ea oamenii îşi vor vedea adevăratul chip.

MANOLE: Ştiu. Uitându-se în ea îşi vor scăpa masca în fântână. Povara identităţii se va duce la fund ca un plumb. (Ana se sprijină de masă, cu un aer suferind) Ce este, ce s-a-ntâmplat?

ANA: Nu mă simt prea bine. Mi-e greaţă.

MANOLE: Deci e adevărat: eşti gravidă! (o ajută să se aşeze pe scaun)

ANA: Sunt gravidă. 
 

Scena 4 

 

În mijlocul scenei se află două manechine de modă dezbrăcate. Toate personajele, mai puţin Ana, Manole şi Lampagiul. Nostradamus stă la catedră în chip de profesor, toţi ceilalţi poartă uniforme şcolare şi iau notiţe. 
 

NOSTRADAMUS: Deci să recapitulăm. Ce înseamnă a fi român? 

 

(Negru Vodă ridică mâna, Nostradamus face semn să răspundă
 

NEGRU VODĂ:  În primul rând a fi viteaz. Dacii sunt cei poporul cel mai viteaz şi mai drept dintre traci.

NOSTRADAMUS: Foarte bine. Ce altceva? 
 

(Marele Logofăt ridică mâna, Nostradamus face semn să răspundă
 

MARELE LOGOFĂT: Poporul român este harnic şi ospitalier.

POPICA DESPOCITOAREA:  Mă scuzaţi domnule profesor, dar aici nu sunt de acord: leneş şi ospitalier. Toată lumea ştie că românii sunt leneşi.

URZICA DESBOLITOAREA: Şi şmecheri. Toată lumea încearcă să fure.

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Şi corupţi. Corupţia a atins cote alarmante. Nu putem fi primiţi în Uniunea Europeană până nu rezolvăm problema corupţiei.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Şi problema traficului de carne vie. Mii de femei sunt obligate să se prostitueze din cauza sărăciei. Cuvântul cheie e sărăcie.

MARIA: Bani.

URZICA DESBOLITOAREA: Corupţie.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Băieţi de cartier.

RADU LOGOFEŢEL DE DIVAN: Privatizare.

PRIMUL ZIDAR: Bingo.

AL DOILEA ZIDAR: Merţanuri.

ŞEFUL CARAVANEI DE MIRACOLE ŞI CIUDĂŢENII: Fetiţe.

MARIA: Dracula.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Hagi.

POPICA DESPOCITOAREA:  Mutu.

STRĂJERUL: Copiii străzii.

NEGRU VODĂ:  Mişto.

MARELE LOGOFĂT: Beton.

LIBELULA LOLA DE DRAGOSTE:  Băieţi de băieţi.

AL DOILEA ZIDAR: Viitorul sună bine.

URZICA DESBOLITOAREA: Prietenii ştiu de ce! 

 

Cântă  cu toţii „Sunt român  în România” de BUG Mafia. 

 

NOSTRADAMUS (bate cu rigla în catedră): Linişte vă rog! Vă voi citi acum astrograma României. Meşterul Manole trăieşte în fiecare dintre noi, în fiecare român. Iată cum se oglindeşte legenda lui în harta natală, astrograma României. Care este data de naştere a României?

MARIA: România s-a născut la 24 ianuarie 1859, Bucureşti.

NOSTRADAMUS: Foarte bine. Mai precis, 24 ianuarie 1859 stil vechi, ora 14:38. Pornim de la casa I care ne reprezintă ca identitate naţională, ca popor. Întrucât Meşterul Manole este un simbol al României, îl vom vedea reprezentat în această casă. Casa I în Rac îl arată ca o fiinţă sensibilă, afectuoasă, legată de tradiţie, strămoşi şi  familie. Guvernatorul acestei case, Luna, în Peşti, în casa a noua, arată interesul pentru problemele spirituale şi religioase, pentru construcţia de biserici. Casa V în Scorpion este creaţia artistică cu valenţe transformatoare, profunde, pe care el doreşte să o realizeze - Mănăstirea Argeşului. Guvernatorul acestei case, Pluto, este în casa XI natală a României, casa idealurilor şi a speranţelor: mănăstirea trebuie sã fie deosebitã, nemaivăzută până atunci: "Monastire naltă, cum n-a mai fost alta". Pluto, guvernatorul casei V, şi de aceea semnificatorul acestei creaţii artistice, este în Taur, semnul său de exil, iar din această cauză lucrarea nu iese cum trebuie. Pluto este în cuadrat cu Saturn indicând distrugerea zidurilor - Saturn este în casa II a resurselor materiale de care dispune Manole: "Dar orice lucra, noaptea se surpa!". Sfârşitul întregii legende este reflectat de casa IV, în Fecioarã. Mercur, guvernatorul Fecioarei şi deci al casei IV, este în trigon aplicant cu Uranus, guvernatorul casei VIII natale, astfel, simbol al morţii. Uranus, moartea, este retrograd şi situat în gradul critic 29 al semnului, în cuadrat cu axa evolutivă a nodurilor lunare, indicând o moarte spirituală, karmică, obligatorie. Prezenţa Nodului Lunar Nord în casa a noua, a spiritualităţii, în semnul idealist al Vărsătorului, în sextil cu Venus, guvernatoarea casei unsprezece natale, a idealurilor şi viselor, ne spune că sacrificiul Meşterului Manole făcut în numele idealului său nu a fost inutil şi ca aşa trebuia să fie.

CU TOŢII: Aşa a fost să fie.

NOSTRADAMUS: Iată expresia noastră favorită. 
 

(Femeile oftează zgomotos
 

NOSTRADAMUS: Şi acum, la muncă.  
 

(se ridică de pe scaune şi formează un cor. Intră Lampagiul cu o scară pe care o deschide şi pe a cărei ultimă treaptă se aşează. Intră Ana şi Manole, îmbrăcaţi în costume tradiţionale româneşti. Ana este gravidă. Amândoi se aşează în genunchi în faţa corului şi se îmbrăţişează). 

  

CORUL: Nouă meşteri mari,

Calfe de zidari,

 Şi cu mine - zece,

Stă  inima-mi rece.

Io că  v-am chemat

 Şi v-am adunat

Vorbă  să vorbim,

Sfat

Să sfătuim,

Plan

Să plănuim,

Că zid ce zidim

Surpat îl găsim.

 Şi io am visat

Vis adevărat

Că-n zadar muncim,

Că-n zadar trudim

Până  n-om clădi,

Până  n-om zidi

Chiar în temelie,

Tânără  şi vie

D-o dalbă  soţie.

Hai să  ne-nchinăm,

Hai să  ne legăm 

 Şi hai să jurăm 

Jurământul mare

Pe pâine, pe sare,

Pe sfinte icoane!

Care mândrişoară, 

Care soţioară 

 Întâi c-o veni

Joi de dimineaţă,

Pe nor şi pe ceaţă,

Aici în departe

S-aducă  bucate,

Voi s-o apucaţi 

 ’N braţe s-o luaţi,

 ’N zid s-o aruncaţi,

Cu cap să  scăpaţi.  

Manole începe s-o dezbrace foarte lent pe Ana. Lampagiul coboară  de pe scară. Pe măsură ce Manole o dezbracă  pe Ana, Lampagiul ia hainele Anei şi  îmbracă cu ele unul din manechine.  
 

 Şi el cum zicea,

Cu toţi se lega,

Cu toţi se jura

Pe pâine, pe sare,

Pe sfinte icoane,

Pe dulci soţioare.

Cei nouă  zidari,

Nouă  meşteri mari,

Ei, măre, că-mi sta

Până  se-nsera.

Acas’  când mergea,

Pe drum se vorbea

 Şi când ajungea,

Neveste-şi chema,

Neveste-nvăţa

 Şi mi le zicea:

 —  Ia, voi ca să-mi ştiţi 

 Şi să  nu-mi veniţi 

Joi de dimineaţă,

Pe nor şi pe ceaţă,

La zid în departe,

S-aduceţi bucate!

Manole că-mi sta,

La zid că  mânea

 Ş-acolo dormea

Cu capul p-o piatră, 

Pustia s-o bată. 

 Şi noaptea trecea

 Şi zid se surpa,

C-aşa Domnul va.

Iar când se scula

 În cap cu ziua,

Hârtie-mi lua,

Scrisoare-mi scria

 Ş-acas-o mâna:

Scrisoare pe vânt,

Răspuns pe pământ.

La slugă  c-o da

 Ş-acas-o ducea,

La dalba Ana.

Iar dalba Ana,

Ea, dac-o vedea,

Ea, dac-o primea,

Scrisu-i cunoştea,

Mult se bucura.

Cartea că-mi lua,

Cartea-mi desfăcea,

Frumos mi-o citea.

Manole-i scria:

"Drăguţă Ana,

Soţioara mea,

Ai un bou bălan

Ce-i pierdut d-un an.

Ia să  mi te scoli,

Crânguri să-mi răscoli.

De l-ăi nimeri,

 Şi de l-ai găsi,

Ia să  mi te-apuci

La tăiat să-l duci

 Şi din carnea lui

Bucate să-mi faci,

La zid să-mi aduci,

Pe nor şi pe ceaţă,

Joi de dimineaţă".

Mândra de Ana,

Ea mi se scula

Joi de dimineaţă,

Pe nor şi pe ceaţă,

Cu roua

 ’N spinare,

Cu bruma

 ’N picioare,

Boul căuta,

Boul că  găsea,

Boul că-mi tăia,

Bucate-mi gătea

 Şi la zid pleca,

  Soare când lucea,

Ana că-mi zorea

 Şi s-apropia.

Manole, cum sta

 Şi de sus privea

 Şi pe câmp căta,

El că  mi-o vedea

 Şi mi-o cunoştea.

Din adânc ofta,

Din gură-şi zicea:

"Iacă-t-o că-mi vine,

Sărmanul de mine!"  
 

Manechinul a fost îmbrăcat în hainele tradiţionale româneşti ale Anei. Ana a rămas îmbrăcată într-o salopetă-combinezon albă. Manole deschide burta Anei şi scoate din ea Luna. I-o dă Lampagiului, care urcă scara şi o pune la loc pe cer, apoi revine lângă cei doi. 
 

 Şi cruce-şi făcea,

Din ochi lăcrima,

La cer se ruga:

"Doamne, Doamne Sfinte,

Doamne milostive,

Orice te-am rugat,

Toate mi le-ai dat.

Dă, Doamne, ş-acum

Ca să  crească-n drum

Un verde hăţiş, 

Un mare stufiş 

 Ş-un rug curmeziş, 

Doar s-o speria,

Doar s-o împiedica,

Bucate-o vărsa,

 ’Napoi c-o pleca

Altele să  ia,

D-o întârzia!"

 Rugă se ruga,

Lacrămi că  vărsa.

Domnul l-auzea,

Domnul l-asculta,

Că, măre, creştea

D-un verde hăţis,

D-un mare stufiş, 

D-un rug curmeziş. 

Ea se speria,

Ea se-mpiedica,

Bucate vărsa

 Şi-napoi pleca.

 

 

Ana începe să-l dezbrace lent pe Manole. Pe măsură ce-l dezbracă, îi dă hainele acestuia Lampagiului, care îmbracă cu ele celălalt manechin. Manole rămâne îmbrăcat într- un combinezon-salopetă albă. 
 

 Bucate lua,

La drum că-mi zorea,

Mai s-apropia.

Meşterul Manole,

De sus, de pe schele,

Unde mi-o vedea,

Din suflet ofta,

Cruce că-si făcea

Si iar se ruga,

Lăcrămi că-i curgea,

Din gură  zicea:

"Doamne, minunate,

Sfinte şi-ndurate,

Câte te-am rugat,

Toate mi le-ai dat;

Dă, Doamne, ş-acum

Să-i iasă  pe drum,

 Să-i iasă-n cărare

D-o scorpie mare,

Cu gura căscată, 

Cu limba-nfocată, 

Doar s-o împiedica,

Doar s-o speria,

Bucate-o vărsa,

Acas’  c-o pleca,

D-o întârzia!"

 Şi cum se ruga,

Domnul l-asculta

 Şi Domnul că-i da.

Scorpie-i ieşea,

 În cale-o oprea,

Dar ea, vai de ea,

Dacă-mi tot vedea

Că-mi întârzia,

Nu se speria,

Nici se-mpiedica

 Şi nici se-ntorcea,

Ci drumul

Cotea,

 Şi câmpul

Tăia;

La mers că  zorea,

Pân’  s-apropia,

La zid c-ajungea.

Ana când sosea,

Zidari d-o vedea,

Să râză-ncepea,

Bine le părea.

Manole că-mi sta,

La cer se uita,

Din suflet ofta,

Din gură  zicea:

 —  Ştiţi rămăşagul,

Stiti jurământul:

Care mi-o veni

Mai de dimineaţă,

Pe nor şi pe ceaţă,

Voi s-o apucaţi,

 ’N braţe s-o luaţi,

 ’N zid s-o aruncaţi.  
 

(zidarii iau manechinul îmbrăcat în hainele Anei şi îl pun în zidul format de cor
 

Vorba nu sfârşea,

Plâns că-l îneca,

Iar ei îmi lua

Pe dalba Ana,

La zid c-o ducea,

 În zid c-o punea

 Şi zidul zidea,

Din gură-mi striga :

 —  Var şi cărămidă, 

Că-i pustie multă, 

Că-i lucrare lungă!

Ana, de-mi vedea,

Zâmbet că-mi zâmbea;

Dar ei mi-o zidea.

Zid că  se-nălţa,

Zid că  se-ntărea

 Şi mi-o cuprindea.

Nici prea mult trecea

 Şi ea se-ngrijea,

Din ochi căuta,

Din gură-mi zicea:

 —  De vă e de glumă, 

Gluma nu e bună! 

Dar ei n-asculta

Cum se văieta;

Varul că-mi vărsa,

Cărămizi punea,

Zidul că-nălţa 

 Şi mereu striga:

 —  Var şi cărămidă, 

Că-i pustie multă, 

Că-i lucrare lungă! 

Ana, de-mi vedea,

 Şi mai greu ofta,

Plânset

Că plângea,

Vaiet

Că-mi scotea

 Şi mereu zicea:

 —  Manole, Manole,

Meştere Manole,

Dac-o fi vro glumă, 

Gluma nu e bună; 

Zidul că  mă strânge,

 Ţâţişoara-mi curge,

Copilaşu-mi plânge! 
 

Lampagiul, cocoţat pe scară, sună clopoţelul de recreaţie. Corul se destramă, personajele, redevenite copii de clasa a şaptea, râd, se împing, joacă prinselea etc. Nostradamus iese. Unul din copii îi vede pe Ana şi Manole şi îi cheamă pe ceilalţi. Se dezbracă cu toţii de uniforme şi rămân cu toţii în combinezoane-salopete albe şi încep să cânte în stil hip hop. 
 

Pe Argeş  în jos

Pe un mal frumos

Îţi permiţi luxul să fii viu

Nu este prea târziu

Să ieşi din poveste

« A fi tu însuţi » - proastă veste

A fi acelaşi e-o prostie

Viaţa se bazează pe schizofrenie

Pe dedublare şi renunţare

la ziare,

la zicale,

la înţelepciuni de-mprumut şi urale

la identitate

la rimă!

S-a răcit mămăliga de două mii de ani! N-o mânca frate la cină.

Nu scrie nici un nume pe cartea de vizită

Chiar dacă ei îţi zic cine eşti

Că te cunosc ei, că de două mii de ani n-ai murit

şi nu te-ai mai odihnit

c-ai rămas acelaşi, frate

că prin ziduri iar răzbate

Manole Manole Meştere Manole

Tu ţine-te tare frate

Altfel ei te trag în zid pe la spate

Aşa că  ţine-te frate bine

Morţii ies din zid ş-intră-n tine. 

 

CORTINA

">error("user")) echo '
'.$form->error("user"); ?>

">error("pass")) echo '
'.$form->error("pass"); ?>

value("remember") != ""){ echo "checked=\"checked\""; } ?>>  Aminteste-ti datele mele