The Glass Menagerie, de Tennessee Williams


Personaje

AMANDA

LAURA

TOM

JIM 

Actul întâi   

SCENA

Apartamentul familiei Wingfield se află într-unul din acele imobile, semănând cu nişte stupi uriaşi, ce cresc ca negii în cartierele suprapopulate, unde stau claie peste grămadă oameni de condiţie modestă — şi sunt dovada tendinţei manifestate de o bună parte a poporului american spre automatismul unei existenţe gregare, lipsite de diferenţiere şi individualizare. Apartamentul dă pe o curte interioară şi se accede la el pe o scară de incendiu, ceea ce sugerează în med poetic ideea că toate aceste imense blocuri sunt veşnic consumate de focul mocnit şi necruţător al disperării omeneşti. Scara de incendiu face şi ea parte din decor: i se vede palierul şi câteva trepte. Acţiunea se petrece doar în amintirea lui Tom şi este prin urmare lipsită de realitate. Într-adevăr, memoria îşi îngăduie nenumărate licenţe: ea omite unele amănunte şi exagerează altele, după caracterul mai mult sau mai puţin afectiv al amintirilor. Interiorul apartamentului este aşadar sumbru şi poetic.

La ridicarea cortinei, publicul are în faţa lui un zid trist şi cenuşiu, care este peretele din fund al locuinţei familiei Wingfield. Imobilul, situat paralel cu rampa, este mărginit pe una din laturi de un gang îngust şi întunecos ce dă pe curtea interioară plină cu lăzi de gunoaie şi frânghii cu rufe puse la uscat, deasupra cărora urcă în zig-zag sinistrele scări de incendiu. De-a lungul întregii piese, toate intrările şi ieşirile din scenă se fac prin acest gang. La sfârşitul comentariului introductiv al lui Tem, peretele cenuşiu din primul plan devine treptat transparent, dezvăluind interiorul apartamentului familiei Wingfield.

Camera  din faţă  este  un  salon,   pe  al  cărui divan doarme noaptea Tom. În fund se află sufrageria, despărţită de salon printr-o arcadă cu o dublă perdea străvezie, uzată, în salon se află o mică vitrină de modă veche, pe ale cărei rafturi sunt aşezate o sumedenie de mici animale de sticlă colorată. Pe peretele din fundul salonului, în stingă arcadei, atârnă, cu faţa la public, o fotografie mărită a tatălui Laurei. Este un bărbat tânăr şi frumos, cu o caldă de infanterist din primul război mondial; zâmbeşte mândru şi zâmbetul lui încremenit parcă ar vrea să spună: „Aşa am să zâmbesc mereu, orice s-ar întâmpla."

Publicul vede şi aude prima scenă (din sufragerie) prin peretele străveziu din prim-plan şi prin perdeaua de tul de la arcada sufrageriei. La câteva clipe după începutul scenei, peretele acesta din prim-plan se ridică uşor şi dispare (pentru a nu mai reapare decât la sfârşitul piesei, în timpul ultimului monolog al lui   Tom).

Povestitorul este un element pur convenţional al spectacolului. El îşi îngăduie toate libertăţile pe care le crede de cuviinţă, în scopul de a contribui la înţelegerea rolului său. Tom, îmbrăcat în uniformă de marinar din marina comercială, intră prin gang şi se îndreaptă încet, prin faţa scenei, spre scara de incendiu. Ajuns acolo, se opreşte, îşi aprinde o ţigară şi se adresează publicului : 

TOM:   Da, mi-s buzunarele şi mânecile pline cu fel de fel de scamatorii.

Dar să nu credeţi cumva că aş fi vreunul din acei scamatori de profesie care înfăţişează iluzia sub haina realităţii. Nu: eu am să vă arăt adevărul cu plăcuta mască a iluziei. Voi începe deci prin a întoarce timpul îndărăt, — şi-l voi opri în acea stranie perioadă dintre cele două războaie, când imensa majoritate a americanilor renunţase să mai descifreze alfabetul unui sistem economic aflat în plină dezagregare, iar tineretul, dezamăgit şi dezorientat, bâjbâia în căutarea unei fericiri iluzorii, în Spania era revoluţie. La noi erau doar declaraţii sforăitoare şi confuze, în Spania era Guernica. Aici se frământa muncitorimea şi frământările acestea deveneau uneori minunat de violente, chiar şi în oraşe altminteri paşnice, ca Chicago, Cleveland, Saint Louis... Poate că toate acestea vi se par învăluite în ceaţă ? Poate că aţi vrea să ştiţi mai mult?... (ridică din umeri). Nu e vina mea dacă acordurile idilice ale harpei caută să înăbuşe bubuitul grav al tobei mari — eu nu sunt decât comentatorul piesei. Muzica, vă rog!

Muzica.

Acţiunea se petrece în amintirea mea; de aceea este cam încâlcită, cam sentimentală şi poate cam lipsită de vigoare. în amintire, orice lucru pare să se fi întâmplat pe muzică. Aşa se explică vioara din culise şi lumina aceasta difuză. Dar eu nu sunt numai comentatorul piesei, ci şi unul dintre protagonişti. Celelalte personaje sunt: mama mea Amanda, sora mea Laura, precum şi un tânăr pe nume Jim, ce va apare doar în scenele finale. Jim este exponentul realităţii înconjurătoare de care eram întrucâtva rupţi. Dar cum am avut întotdeauna o slăbiciune de poet pentru simboluri, să zicem că folosesc acest personaj ca pe un simbol: el este acel ceva pe care îl visam, spre care aspiram — viaţa însăşi. (Râde.) Ce naivi eram!

Mai există un al cincilea personaj, care nu apare decât  în  această fotografie,  format  mare,   atârnată de perete — tatăl nostru. Ne-a părăsit însă de mult, de mult de tot. Era telefonist dar, într-o bună zi, atras de depărtările necunoscute, şi-a lăsat telefoanele baltă şi a plecat în lumea largă, spre libertate. Ultima oară când am avut veşti de la el a fost sub forma unei ilustrate trimise de la Tehuantepec,  de  pe  coasta pacifică a Mexicului,  care conţinea doar două cuvinte: „Bună ziua, la revedere". Şi nici o adresă. Ceea ce a urmat după aceea, o s-o aflaţi în astă seară.

Se aude vocea Amandei, dincolo de perdeaua sufrageriei.

Titlu pe   ecran:   „Dar   unde-s   zăpezile  de  odinioară?"*

Scena din fund se luminează treptat şi, prin transparenţa perdelei de tul, le vedem pe Amanda şi pe Laura stând la o măsuţă şi făcându-se că mănâncă dar fără mâncare şi fără tacâmuri. AMANDA: stă cu faţa la public. Jim şi Tom vor sta de profil.

AMANDA (strigând): Tom!

TOM:   Da, mamă.

AMANDA:  Nu începem masa până nu vii şi tu.

TOM: Bine, mamă, vin. (Face un mic semn de complicitate către public, trece în sufragerie şi se aşează la masă.)

AMANDA (către Tom): Nu împinge mâncarea cu degetele, puiule. Dacă ţii neapărat să împingi, ia o bucăţică de pâine. Şi mestecă, mestecă bine ! Am citit undeva că animalele au stomacul în aşa fel împărţit, încât pot să digere alimentele fără o masticaţie prealabilă; oamenii însă sunt nevoiţi să-şi mestece hrana, înainte de a o înghiţi. Aşa că mănâncă pe îndelete, dacă vrei să-ţi priască ce mănânci. O mâncarea bine gătită oferă o mulţime de senzaţii gustative, dar pentru asta trebuie să ţi-o plimbi mai mult prin gură. Mestecă încet, dă-le răgaz glandelor salivare să funcţioneze ...

Tom se preface că îşi lasă furculiţa imaginară în farfurie, şi îşi împinge brusc scaunul îndărăt.

TOM: Sfaturi şi iar sfaturi! Zău dacă mai simt gustul mâncării! Din pricina ta înfulec atât de repede: ca să scap de privirea asta de uliu cu care îmi urmăreşti fiecare îmbucătură ! îmi taie orice poftă toate discuţiile astea despre secreţii, glande salivare, masticaţie!...

AMANDA:    (părând să nu-l ia în serios): Ei, haide, haide, prea  eşti  supărăcios!

Tom se ridică şi trece în salon.

AMANDA Cine ţi-a dat voie să te ridici de la masă?

TOM: Mă duc să-mi iau o ţigară.

AMANDA:   Prea mult fumezi. Nu-i sănătos.

LAURA:    (sculându-se de la locul ei): Eu mă duc să aduc laptele de pasăre.

Tom rămâne în picioare, sprijinit de arcadă, cu ţigara în gură, ascultând replicile ce urmează.

AMANDA:    (ridicându-se):  Nu,  Laura! Astăzi tu eşti prinţesa şi eu sclava.

LAURA:    Lasă, tot sunt în picioare!

AMANDA:    Nu, nu, aşează-te la loc. Când au să-ţi vină peţitorii,  vreau  să fii proaspătă şi frumoasă.

LAURA:   Dar nu aştept nici un peţitor, mamă.

AMANDA:    (îndreptându-se spre bucătărie, pe un ton dezinvolt) : Când îi aştepţi mai puţin, atunci te pomeneşti   cu   ei.   Bunăoară,   mi-aduc   aminte   cum, într-o   duminică   după-amiază,   la   noi   la   Blue Mountain ...  (Intră în bucătărie.)

TOM:    Ştim,  ştim ce urmează!

LAURA:    Nu-i  nimic,   las-o   să spună.

TOM:    Pentru a câta oară?

LAURA:    Ei  şi ?   Dacă-i  face  plăcere!

AMANDA:    (aducând castronul  cu lapte  de pasăre):   într-o după-amiază, la Blue Mountain, mama voastră a primit în vizită şaptesprezece cavaleri. De multe ori nu ne mai ajungeau nici scaunele.   Trebuia să aducem până şi taburetele de la parohie.

TOM  (rezemat de estradă): Şi ce puteai vorbi cu toţi odată?

AMANDA:    O,  dar posedam la perfecţie arta  conversaţiei!

TOM:    Despre asta sunt convins.

AMANDA:    Pe vremea mea, fetele ştiau să întreţină o conversaţie,  te rog să mă crezi.

TOM:    Serios ?

Imagine proiectată: Amanda în tinereţe, primindu-şi în prag cavalerii.

AMANDA: Noi ştiam cum să ne tratăm curtezanii. Nu era de ajuns să fii frumoasă — deşi nici din acest punct de vedere n-am fost mai prejos — mai trebuia să ai şi inteligenţă, subtilitate, rafinament ...

TOM:    Şi cam despre ce vorbeaţi?

AMANDA:   Despre  toate câte  se întâmplau  în lume. Însă niciodată lucruri grosolane, josnice sau vulgare.

îi vorbeşte lui Tom ca şi cum ar şedea la masă, deşi el continuă să stea rezemat de parcă ar asculta-o spunînd ceva pe de rost.

Cavalerii mei erau toţi băieţi de familie bună, absolut toţi. Printre ei erau şi câţiva tineri plantatori cu vază, din delta Mississipi-ului — plantatori şi fii de plantatori...

Tom face semn orchestrei să înceapă să cânte şi proiectorului să o lumineze pe Amanda. Amanda ridică privirea, transfigurată,  şi glasul  ei  capătă inflexiuni calde,  lirice.

Titlu pe ecran: „Dar unde-s zăpezile de odinioară?"...

Mi-aduc aminte că printre ei era şi tânărul Laughlin — „campionul", cum i se mai spunea — care a ajuns mai târziu vicepreşedintele Băncii Plantatorilor. Sau Hadley Stevenson, cel care s-a înecat în Moon Lake şi i-a lăsat neveste-si acţiuni în valoare de o sută cincizeci de mii de dolari. Sau fraţii Curtiss: pe unul îl chema Wesley şi pe celălalt Bates. Bates era unul dintre cei mai eleganţi curtezani ai mei. O dată s-a luat la ceartă cu nebunul acela de Wainwright. Şi ce crezi, au tras unul într-altul cu pistolul, în faţa cazinoului; Bates s-a ales cu un glonte în burtă şi a murit în ambulanţă. Şi el şi-a lăsat văduva cu o situaţie frumuşică: vreo opt sau zece mii de pogoane! Asta zic şi eu avere! Unde mai pui că se căsătorise cu ea mai mult de ochii lumii, fiindcă fusese refuzat de alta. Nu, pe nevastă-sa n-a iubit-o niciodată — fotografia mea o avea la el în seara când a murit. Apoi, mai era un băiat: frumos, spiritual... ce tânăr minunat ... se prăpădeau fetele după el... îl chema Fritz-Ritz şi era din Green Country.

TOM:   Ăsta ce i-a mai lăsat neveste-si?

AMANDA: Fritz-Ritz nu s-a însurat niciodată. Dar, Doamne iartă-mă, vorbeşti de parcă toţi foştii mei pretendenţi  ar  fi  dat  ortul popii!

TOM:    Totuşi,   dintre   cei   citaţi,   e   singurul   supravieţuitor.

AMANDA:Şi asta nu-i tot: mai târziu a emigrat în Nord, unde a făcut o avere colosală. La un moment dat îl porecliseră „Lupul din Wall Street". Se vede că era înzestrat cu darul regelui Midas, căci pe ce punea mâna se preschimba în aur! Când te gândeşti că aş fi putut fi doamna Duncan Fritz-Ritz ! Dar uite că l-am ales pe tatăl vostru.

LAURA:    (ridicându-se): Mamă, lasă-mă să strâng masa.

AMANDA:Nu, drăguţo, tu du-te în salon şi studiază puţin claviatura maşinii de scris, sau stenografiază câteva rânduri. Vreau să fii frumoasă şi să ai mină bună. Peţitorii au să-ţi sosească dintr-o clipă în alta. (Fuge în bucătărie, căutând să pară graţioasă.) Cam câţi crezi că o să vină astăzi?

Tom îşi azvârle ziarul, gemând a lehamite.

LAURA (singură în  sufragerie):   Nu  cred  să vină nici unul, mamă.

AMANDA:    Cum?   Nici  unul?   Chiar  nici  unul?   Glumeşti!

LAURA zâmbeşte silit. Apoi trece uşor în salon, strecurându-se printre cele două perdele întredeschise, pe care le trage la loc în urma ei. Un spot de lumină îi luminează faţa din plin, pe fondul perdelelor vechi, uzate. Se aude în surdină melodia: „Menajeria de sticlă".

AMANDA (pe acelaşi ton frivol): Nici un singur peţitor? Tare nu-mi vine a crede. Sau atunci s-a întâmplat ceva... un cataclism... sfârşitul lumii!...

LAURA: Nu e nici un cataclism, şi nici sfârşitul lumii, mamă. Pur şi simplu nu am succesul pe care îl aveai tu la Blue Mountain ...

Tom mormăie ceva ininteligibil. Laura îl priveşte pe furiş, zâmbind de parcă şi-ar cere iertare.

LAURA (aproape în şoaptă, căutând să-şi stăpânească tremurul glasului): Mama se teme să nu rămân fată bătrână.

Lumina scade treptat. Se aude melodia : „Menajeria de sticlă". 

SCENA II

Titlu pe ecran: „Laura, ţie nu ţi-a plăcut nici un băiat ?"

Scena e în întuneric. Pe ecran este proiectat un trandafir albastru, apei treptat apare pe scenă silueta Laurei, în timp ce ecranul dispare. Muzica se opreşte.

Laura șade pe un scăunel de abanos, la o măsuţă cu picioare sculptate în chip de labe de grifon. Poartă o rochie violetă dintr-o ţesătură moale, mătăsoasă, în genul celor din care se fac chimonourile. Are o pieptănătură linsă, care îi descoperă fruntea, iar părul îi e legat la spate cu o panglică. îşi spală şi îşi lustruieşte colecţia de animale de sticlă. Amanda se iveşte pe treptele scării de incendiu. Auzindu-i paşii, Laura rămâne o clipă nemişcată, ţinându-şi răsuflarea, apoi dă la o parte ligheanul cu bibelouri şi se aşează ţeapănă, ca şi cum ar studia concentrată, cu ochii aţintiţi la tabelul atârnat pe peretele din faţa ei, care reproduce claviatura unei maşini de scris.

După jelui in care Amanda s-a oprit pe trepte, ca şi după expresia ei amărâtă, descurajată, uşor ridicolă, se vede cât de colo că i s-a întâmplat ceva.

Poartă un palton ieftin, dintr-un fel de diftină, cu guler din imitaţie de blană. Pe cap are o pălărie veche, de cinci-sase ani, una din acele groaznice pălării la modă prin nouă sute douăzeci, iar sub braţ o servietă mare, de piele neagră, cu încuietoare şi iniţiale nichelate. Amanda se îmbracă astfel numai la ocazii, de pildă atunci cină se duce la Asociaţia Fiicelor Revoluţiei Americane.

Înainte de a intra, Amanda se uită înăuntru pe geamul de la uşă. Strânge buzele, ridică ochii la cer şi clatină din cap. Apoi deschide încet uşa şi intră. Văzând privirea maicăsii, Laura îşi  duce fără să vrea  mina la gură.

LAURA:   Ai venit, mamă? Eu tocmai...

Arată spre cartonul cu claviatura maşinii de scris, atârnai pe perete. Amanda se sprijină de uşa închisă, aţintind asupra Laurei o privire de martiră.

AMANDA: Iar minţi? De ce minţi? (îşi scoate încet pălăria şi mănuşile, cu aceeaşi privire îndurerată şi le lasă să-i cadă, cu un gest teatral.)

LAURA (stânjenită): Ai fost la Asociaţia Fiicelor Revoluţiei Americane?  Ce-a fost la întrunire?

Amanda îşi deschide încet poşeta, secate o batistă albă, pe care o scutură delicat,  apoi îşi tamponează uşor buzele şi nările.

LAURA:    N-ai fost la club, mamă?

AMANDA:(încet, cu o voce abia auzită): Nu... nu... (apoi, ceva mai tare) : N-am mai avut puterea să mă duc. De fapt, n-am avut curajul. Aş fi vrut să găsesc o gaură de şarpe unde să mă ascund şi de unde să nu mai ies niciodată. (Se duce încet până la perete, scoate din cui cartonul cu claviatura maşinii de scris. Apoi, după ce se uită lung la el câteva clipe, cu o privire plină de tristeţe, îl rupe în două, muşcându-şi buzele.)

LAURA:    (aproape în şoaptă):  De  ce  faci  asta,  mamă ?

AMANDA (face  acelaşi lucru şi  cu tabelul stenografie): De ce?

AMANDA:    De ce? De ce? Câţi ani ai, Laura?

LAURA:    Mamă, tu ştii doar câţi am.

AMANDA: Am crezut că ai vârsta înţelegerii, dar văd că m-am înşelat. (Se îndreaptă încet spre divan, se aşează copleşită şi se uită ţintă la Laura.)

LAURA:   Te rog, nu te mai uita aşa la mine,  mamă.

Amanda închide ochii şi îşi pleacă fruntea. Pauză.

AMANDA:    Ce-o să ne facem,  ce se va alege de noi, care ne va fi viitorul?

Pauză.

LAURA:    S-a întâmplat, ceva, mamă?

Amanda răsuflă alene, îşi  secate din  nou batista şi începe să se tamponeze.

LAURA:    Mamă, s-a întâmplat ceva?

AMANDA:    Lasă ... are să treacă. Sunt numai puţin abătută ... Pauză scurtă... Viaţa asta ...

LAURA:    Mamă, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat.

AMANDA:  După cum  ştii,  azi  după-amiază trebuia  să-mi iau  în primire  noua  mea  slujbă de  la  clubul Fiicelor Revoluţiei Americane.

Imaginea: un roi de maşini de scris.

Dar, în drum m-am oprit la Şcoala Comercială Rubicam, să le spun profesorilor că eşti răcită şi să-i întreb dacă şi cum ai progresat în ultima vreme. Ah...

M-am dus la profesoara de dactilografie şi i-am spus că sunt mama ta. Nici nu auzise de tine. „Wingfield?" s-a mirat ea. „Nu avem nici o elevă cu numele ăsta." Eu o ţineam una şi bună, că urmezi cursurile lor de la întâi ianuarie. „Mă întreb," zice ea în cele din urmă, „dacă nu vorbiţi cumva de fetiţa aceea groaznic de timidă, care a dispărut de la cursuri după câteva zile."

„Nu", îi răspund eu, „în ultimele şase săptămâni fiica mea Laura a mers la şcoală zi de zi." „Scuzaţi-mă", face dânsa şi ia catalogul, unde într-adevăr era trecut numele tău, clar, cu litere de tipar, iar în dreptul lai, toate absenţele tale până în ziua când au dedus ei că trebuie să te fi retras de la şcoală. Eu îi dădeam înainte: „Nu se poate, e o greşeală, o confuzie". Şi numai ce-o aud că-mi spune: „Acum îmi amintesc de ea perfect: era atât de emotivă şi îi tremurau atât de tare mâinile, încât nici nu putea să lovească clapele.   Iar  prima  dată când  am  pus-o să facă o probă de viteză, s-a fâstâcit în aşa hal, încât i s-a făcut rău de la stomac. Din dimineaţa aceea n-a mai dat pe la noi. Am încercat să-i telefonăm, dar nu răspundea niciodată nimeni." Va să zică, în timp ce eu mă omoram vânzând aparate casnice la Famous şi Barr, tu ... Ah, Doamne! Am simţit că mi se taie picioarele. Nici nu ştiu cum de n-am căzut jos. Mi-au dat un scaun şi mi-au adus un pahar cu apă. îţi dai seama: cei cincizeci de dolari, cât a costat înscrierea, planurile noastre, speranţele noastre, ambiţiile mele pentru tine,  toate s-au dus,  toate!

LAURA răsuflă adânc şi se ridică în picioare cu stângăcie. Se apropie  de   patefon  şi   răsuceşte   manivela.

AMANDA:    Ce faci?

LAURA:    Nimic! (Lasă manivela şi se întoarce la locul ei.)

AMANDA:    Laura, unde te duceai când plecai, chipurile, la şcoala comercială?

LAURA:    Mă duceam pur şi simplu să mă plimb.

AMANDA:   Nu-i adevărat!

LAURA:   Ba da, mă plimbam, crede-mă!

AMANDA:    Te plimbai? Te plimbai în plină iarnă? Cu paltonaşul acela subţire?  Pesemne că urmăreai cu tot dinadinsul să te îmbolnăveşti, să faci o pneumonie ! Şi, pe unde te plimbai, mă rog ?

LAURA:    Prin tot felul de locuri. Dar mai ales prin parc.

AMANDA:   Chiar şi după ce ai răcit?

LAURA:    Între două rele, ăsta era cel mai mic, mamă.

Imagine : scenă de iarnă în parc.

LAURA:    Nu mă mai puteam întoarce acolo; gândeşte-te că am vărsat ...  de faţă cu toţi...

AMANDA:Vrei să-mi spui că te plimbai în fiecare zi atâtea ceasuri prin parc, numai ca să mă faci să cred că urmezi cursurile Şcolii Comerciale Rubicam?

LAURA: Nu era cine ştie ce. Din când în când, mai intram pe undeva, să mă încălzesc. AMANDA:   Unde anume?

LAURA: La muzeu... La secţia de păsări a Grădinii Zoologice — mă duceam să văd pinguinii. Uneori mă lipseam de masa de prânz şi mă duceam la cinema. în ultima vreme, îmi petreceam aproape toate după-amiezile la „Jewel-box" — acolo unde se  cultivă flori  tropicale.

AMANDA:    Şi toate astea numai şi numai ca să mă înşeli pe mine? Ca să mă minţi? De ce, Laura?

Laura pleacă capul.

LAURA:    Când eşti necăjită, ai o privire atât de îndurerată încât semeni cu Madona din tabloul de la muzeu ...

AMANDA:   Lasă, nu mai vorbi!

LAURA (încet): La tabloul acela eu nu mă pot uita niciodată.

Pauză.   Un sunet de vioară, în surdină.

Titlu pe ecran:  Paharul umilinţei.

AMANDA (întorcându-şi în neştire servieta pe toate părţile): Şi? Ce-o să facem de aci înainte? 0 să stăm acasă, să privim din balcon cum trec parăzile? 0 să ne distrăm cu menajeria asta de sticlă? Da, Laura? O să punem iarăşi şi iarăşi aceleaşi plăci de patefon uzate, pe care ni le-a lăsat tatăl tău amintire? Frumoasă amintire, între noi fie vorba. Un lucru e sigur: în afaceri nu vom face carieră. Am renunţat pentru că vezi dumneata, suntem emotive, avem nervi la stomac! (Oftează adânc.) Nu ne mai rămâne decât să depindem toată viaţa noastră de altcineva, nu-i aşa? Parcă n-aş şti ce se întâmplă cu femeile nemăritate care n-au avut minte să-şi facă din timp o situaţie. La noi în Sud, am văzut atâtea cazuri — ţi-era mai mare mila! Atâtea fete bătrâne, trăind la cheremul cumnatei sau cumnatului... Desconsiderate, uitate în cămăruţa lor cât o capcană de şoareci şi poftite pe rând de unii să se mute la ceilalţi..." Bietele femei! Ca nişte păsărele fără cuib!... Silite să bea toată viaţa din paharul umilinţei! Asta ne aşteaptă ? Acesta să fie oare viitorul  pe  care  ni l-am  visat?

Pauză. E drept că sunt şi unele fete care se mărită.

Laura îşi frământă degetele, nervos.

AMANDA:   Laura, ţie nu ţi-a plăcut nici un băiat?

LAURA:    Ba da. Mi-a plăcut odată unul.  (Se ridică.) Am dat nu demult peste fotografia lui. AMANDA (cu subit interes): Ţi-a dat o fotografie?

LAURA:   Nu. A apărut în revista noastră şcolară.

AMANDA (dezamăgită): A, era elev.

Imagine pe ecran : Jim în chip de fruntaş al şcolii, cu o cupă de argint în braţe.

LAURA:   Da. îl chema Jim. (Ridică un volum greu de pe măsuţă: colecţia revistei.) Uite-l aici, în „Mascaţii din Far West".

AMANDA (absentă): în ce?

LAURA:   O operetă pe care au jucat-o cei din cursul superior. Jim avea o voce minunată şi în fiecare luni, miercuri şi vineri când aveam cor, stăteam în amfiteatru unul în faţa celuilalt. Uite-l aici cu cupa de argint pe care a primit-o ca premiu la concursul de elocinţă. Îl vezi cum zâmbeşte?

AMANDA (absentă): Trebuie să fi fost o fire foarte veselă.

LAURA: Ştii cum îmi spunea? Trandafir Albastru.

Imagine pe ecran : un trandafir albastru.

AMANDA: (mirată): Ce nume e ăsta? De ce-ţi spunea aşa?

LAURA: Odată, m-a întrebat ce flori îmi plac mai mult şi i-am răspuns că, dacă ar exista, mi-ar place trandafirii albaştri. El a râs şi de atunci nu mi-a mai spus decât Trandafir Albastru. De câte ori mă vedea, îmi striga: Hello, ce faci. Trandafir Albastru? Mie puţin îmi păsa că umbla cu altă fată — una Emily Meisenbach. Emily era fata cea mai cochetă din şcoală; se uita cam de sus la noi cele mai sărăcuţe. Dar cu el nu cred că a fost sinceră. Am citit în buletinul foştilor elevi, că s-ar fi logodit cu altul... Asta acum şase ani. De atunci probabil că s-a şi căsătorit.

AMANDA: Fetele care nu sunt născute pentru a-şi face o carieră, sfârşesc de obicei prin a se mărita cu un bărbat bine. (Se ridică cu o privire înviorată.) Şi asta,  fetiţo,  ai s-o faci şi tu.

LAURA (zâmbeşte, cu neîncredere, apoi întinde mâna şi ia un bibelou  de  sticlă): Dar, mamă …

AMANDA: Ce-i?   (Apropiindu-se de fotografia soţului ei.)

LAURA (pe un ton sfios, scuzându-se parcă): Eu sunt... infirmă.

Pe ecranul luminat nu apare nici o imagine

AMANDA: Prostii, Laura! Ţi-am mai spus să nu pronunţi acest cuvânt. Să-ţi intre în cap odată pentru totdeauna că tu nu eşti infirmă — ai doar un mic  defect,  care  abia  se  observă.  Iar  oamenii care au asemenea mici imperfecţiuni îşi cultivă drept compensaţie calităţile... îşi accentuează. personalitatea... farmecul. Şi asta trebuie să. faci şi tu. (Se întoarce din nou spre fotografie.) Da, farmecul... Tatăl tău avea atâta farmec!...

Tom face  semn vioarei din culise. Scena se întunecă, se aude muzica. 

SCENA III

Titlu pe ecran: „După eşec ..."

Tom vorbeşte de pe palierul scării de incendiu.

TOM: După eşecul de la şcoala Rubicam, hotărârea de a găsi un peţitor pentru Laura a început să joace în planurile maniei un rol covârşitor. Cu timpul, a ajuns o adevărată obsesie. Ca un simbol al unei aşteptări subconştiente, ideea peţitorului obseda micul nostru  apartament...

Imagine pe ecran: în prag un tânăr cu flori.

Rareori trecea seară la noi acasă fără să vină. vorba de această nălucă, acest vis ... Chiar când nu era pomenit, prezenţa lui se simţea în atitudinea preocupată a mamei, în ochii rugători ai sorei mele, care parcă îşi cerea mereu scuze ... Părea că apasă asupra familiei Wingfield ca o ameninţare.

Mama era o femeie şi jumătate! Când hotăra urt lucru, nu se lăsa până nu-l ducea la bun sfârşit. începu aşadar să ia toate măsurile în vederea realizării planurilor ei. Pe la începutul primăverii, dându-şi  seama  că va  avea nevoie  de bani în scopul înfrumuseţării cuibului şi împodobirii păsării,  începu  o  vie  companie  telefonică pentru contractarea   de   noi   abonamente  la   o   revistă destinată   gospodinelor   şi   intitulată:   „Călăuza femeii în cămin".  Era una din acele reviste ce publică foiletoane sentimentale scrise de autoare la modă, ale căror eroine au neapărat talia mlădie ca o trestie, şolduri rotunde ca o amforă, ochi cenuşii ca o zi de toamnă, degete fine şi suave ca o melodie şi aşa mai departe.

Imagine pe ecran: copertă de revistă de modă.

Amanda intră cu un telefon cu fir lung. În penumbra scenei, silueta ei se conturează clar.

AMANDA: Allo, Ida Scott? Aici Amanda Wingfield. Ne-ai lipsit mult la reuniunea de marţi. Probabil că n-ai putut veni din pricina sinuzitei. Ce-ţi mai face sinuzita?... Mi-am închipuit... Cum?... Vai, dar eşti o martiră, o adevărată martiră ! Apropo, am observat că abonamentul dumitale la „Călăuza" este pe punctul de a expira. Da, draga mea, expiră la numărul viitor. Tocmai acum, când începe un nou foileton. Serios, un foileton palpitant. O, e un lucru pe care nu trebuie să-l pierzi pentru nimic în lume. îţi aminteşti ce senzaţie a produs pe vremuri Pe aripile vântului ? Nici nu puteai ieşi în lume fără să fi citit cartea aceea. Toată lumea nu vorbea decât de Scarlett. Ei bine, află că romanul despre care îţi vorbesc acum e comparat de critici cu Pe aripile vântului. Este un fel de Pe aripile vântului a generaţiei de după război. Cum? Arde? Vai, draga mea, nu le lăsa să ardă, du-te repede la cuptor, că eu rămân la aparat. Alo! Poftim, a închis!

Scena se întunecă şi mai mult.

Titlu pe ecran: „Nu cumva mă crezi îndrăgostit de fabrica de încălţăminte Continental ?"

înainte ca scena să se lumineze, se aud glasurile răstite ale lui Tom şi Amandei, care se ceartă dincolo de perdeaua sufragerii. Dincoace de perdea stă Laura, cu mâinile încleştate şi cu o expresie chinuită.

TOM:    Ei, drăcia dracului, cât îţi închipui...

AMANDA:    (cu o voce ascuţită): Te rog să...

TOM:    ... că am  să mai rabd ...

AMANDA:   Te rog să nu drăcui...

TOM:    Ei, ba nu !

AMANDA:    ...în  prezenţa  mamei  tale!  Ce,   ai  înnebunit?!

TOM:   Tu mă înnebuneşti!

AMANDA:    Nu urla!

TOM:    N-am nimic care să-mi aparţină, care să fie al meu, în casa asta.

AMANDA:   N-auzi ce-ţi spun, să nu urli?

TOM:    Ieri mi-ai confiscat cărţile. Ai mers până acolo încât...

AMANDA:Ei, da, am dus îndărăt la bibliotecă romanul acela oribil, dezgustător, scris de obsedatul ăla de Lawrence despre o oarecare Lady Chatterlay.

Tom râde sarcastic.

Eu nu pot controla elucubraţiile unor psihopaţi şi nici pe cei care  trăiesc  sub  influenţa lor ...

Tem   râde  şi   mai   tare.

Dar nu voi îngădui niciodată ca în casa mea să se  citească asemenea literatură scabroasă. Nu, şi nu, şi nu!

TOM:    Casa  ta!  Casa  ta!  Cine   plăteşte  chiria?   Cine e sluga ...

AMANDA (aproape  urlând):   Să nu  îndrăzneşti...

TOM:    Sigur! Eu nu am voie nici să vorbesc!

AMANDA:   Uite ce ...

TOM:    Nu vreau să mai aud nimic. M-am săturat.

Cu o mişcare îndârjită, dă la o parte perdelele. Sufrageria este scăldată într-o lumină roşie, difuză, Amanda are părul pus-pe bigudiuri de metal şi poartă un vechi halat de baie prea mare pentru, trupul ci firav o relicvă a necredinciosului demn Wingfield. Pe masă, o maşină de scris şi teancuri de manuscrise, claie peste grămadă. Cearta a fost probabil pricinuită şi de faptul că Tem a trebuit să-şi întrerupă munca creatoare, la intervenţia Amandei. Un scaun zace aruncat pe podea. în timp ce gesticulează, umbrele lor sunt proiectate pe-tavan de lumina aceea roşie.

AMANDA:   Ai să mă asculţi până la sfârşit...

TOM:    N-am să mai ascult nimic:  plec!

AMANDA:    Ba ai să rămâi!...

TOM:    Nici nu mă gândesc. Plec! Plec!...

AMANDA:   Tom, vino aici! N-am isprăvit de vorbit cu tine..

TOM:    Ia mai lasă-mă ...

LAURA:    (disperată) : Tom!

AMANDA:   Ai să mă asculţi şi, te rog, fără obrăznicii, fiindcă sunt la capătul răbdării.

Tom se întoarce şi  se apropie de  ea.

TOM:    Dar eu?  Eu? Nu crezi că şi răbdarea mea are o limită,  mamă?   Ştiu,  ştiu,  pentru  tine  n-are nici o importanţă că ceea ce fac este cu totul altceva decât aş vrea să fac.  Îţi închipui că ...

AMANDA:îmi închipui că ai făcut lucruri de care acum ţi-e ruşine: şi că de aceea te porţi astfel. Eu una nu cred că te duci la cinematograf în fiecare seară. Nimeni nu se duce la cinematograf seară de seară. Nici un om sănătos la minte nu se duce la cinematograf la miezul nopţii, iar filmele nu se termină la două dimineaţa. Parcă eu nu aud când vii în zori împleticindu-te, bombănind de unul singur. Dormi două-trei ore şi pe urmă fugi la slujbă morocănos, mahmur ... Mă şi întreb ce fel de treabă vei fi făcând acolo, în halul ăsta. Fiindcă recunoaşte că de la o vreme ai luat-o razna.

TOM:    (sălbatic):   Ei şi ?  Am luat-o! Treaba mea!

AMANDA: Dar cu ce drept îţi neglijezi slujba? Cu ce drept periclitezi existenţa noastră, a tuturor? Te-ai gândit cum o să mai facem faţă dacă eşti dat afară ?

TOM: Asta-i bună! Nu cumva mă crezi îndrăgostit de slujba asta? (Se apleacă ameninţător spre silueta ei subţire.) Nu cumva mă crezi îndrăgostit de fabrica de încălţăminte Continental? Socoti poate că visul meu cel mai scump este să-mi petrec cincizeci şi cinci de ani din viaţă acolo, între patru pereţi de plastic, cu tuburi fluorescente? Ei bine, nu ! De multe ori aş prefera să ia cineva un par şi să-mi dea în cap decât să mă mai duc acolo. Şi totuşi, mă duc! De câte ori intri în odaie zbierând acel „Răsări şi străluceşte mândru soare" ... îmi spun: „Bine de cei morţi". Şi totuşi, mă scol şi mă duc. Pentru 65 de dolari pe lună, renunţ la tot ce am visat să fac sau să ajung vreodată. Şi tu spui că sunt egoist, că mă gândesc numai la mine. Vrei să ştii ceva, mamă? Dacă eram egoist cum zici, de mult îmi luam şi eu lumea în cap. (Arată spre fotografia tatălui.) Ca dânsul. Astăzi aş fi fost departe. (Trece pe Ungă ea. Ea îl apucă de braţ. Tom se smuceşte.) Dă-mi  drumul.

AMANDA:    Unde  te  duci?

TOM:    La cinema.

AMANDA:    Nu te cred. Minţi!

TOM (se apleacă spre ca, dominându-i statura firava, silind-o să se dea înapoi, răsuflând grăbit.): Bine, mint! Mă duc să mă destrăbălez! Mă duc în localuri de fumat opiu ! în tavernele viciului şi ale crimei, auzi mamă? Am intrat în Maffia, în banda Hogan, sunt un asasin plătit, umblu cu un pistol automat într-o cutie de vioară, conduc un grup de case de toleranţă în Valey-Street! Mi se spune Asasinul, — Wingfield Asasinul, şi duc o existenţă dublă: ziua lucrez la depozit, ca orice salariat cinstit, iar noaptea sunt rege — temutul rege al lumii interlope! Joc la cazinouri, pierd averi întregi la ruletă ... Port mustaţă falsă şi un bandaj negru pe un ochi, iar uneori îmi pun favoriţi verzi. în asemenea ocazii mi se spune El Diavolo. A, ţi-aş putea spune lucruri care ar face să ţi se zbârlească părul în cap. Duşmanii mei şi-au pus în gând să arunce imobilul ăsta în aer. într-o noapte au să ne arunce pe toţi. în ceea ce mă priveşte, are să-mi pară bine, am să fiu chiar fericit, şi tu de asemenea. Te vei înălţa călare pe o coadă de mătură sus, sus de tot, deasupra lui Blue Mountain, cu toţi cei şaptesprezece curtezani ai tăi, ca o bătrână vrăjitoare pisăloagă şi rea!

Cu câteva mişcări viclenie, stângace, îşi ia paltonul şi se repede la uşă pe care o deschide brusc. Mama şi sora lui îl privesc îngrozite. Vrând să se îmbrace din mers, se încurcă în mânecă. Câteva clipe se luptă cu paltonul, apei, cu un geamăt furios, şi-l secate din nou ; mâneca i se descoase la umăr. Tem azvârle paltonul, care se loveşte de vitrina cu menajeria Laurei; se aude un zăngănit de sticlă spartă. Laura scoate un strigat de vietate rănită. Muzică. Titlu pe ecran : „Menajeria de sticlă".

LAURA (disperată) : Menajeria mea de sticlă ! (îşi ascunde faţa în mâini şi se întoarce cu spatele).

Amanda este încă încremenită, uluită, de cuvintele „bătrână vrăjitoare", aşa încât aproape că nici nu observă ce s-a întâmplat. În cele din urmă, îşi recapătă graiul.

AMANDA  (cu glas sugrumat): N-am să-ţi mai vorbesc până n-ai să-mi ceri iertare!

Trece printre perdele şi le închide după ea. Tem rămâne singur cu Laura, care se sprijină abătută de cămin, cu spatele la public.  Tom o priveşte câteva clipe, năucit. Apei se apropie de vitrină,  se lasă stângaci în genunchi şi începe să adune cioburile de pe jos, privind spre Laura, ca şi cum i-ar vorbi dat fără cuvinte.

Tema: „Menajeria de sticlă" răsună încet, în timp ce scena se întunecă. 

SCENA IV

Apartamentul familiei Wingfield este cufundat în întuneric. Gangul este luminat slab. Un clopot de la o biserică vecină bate ora cinci. Tom apare la capătul gangului. După fiecare lovitură solemnă de clopot, el scutură o jucărie cârâietoare, ca şi cum ar vrea să exprime mărunta trăire a omului în contrast cu măreţia şi demnitatea celui atotputernic. Mimica lui, ca şi nesiguranţa paşilor, arată că e băut. În timp ce urcă cele câteva trepte care duc spre palierul scării de incendiu, scena se luminează treptat. Laura apare în cămaşă de noapte şi se uită la patul gol al lui Tont, din camera din faţă. Tom caută în buzunar cheia de la uşă, scoţând o grămadă de lucruri, printre care un pumn de bilete de cinematograf şi o sticlă goală. în cele din urmă, găseşte cheia, dar în clipa în care dă să o vâre în broască, o scapă jos. Aprinde un chibrit şi se apleacă că o caute.

TOM (bombănind   supărat): O singură crăpătură şi toate cad în ea.

LAURA (deschide uşa):Tom, tu eşti? Ce faci acolo?

TOM: Caut cheia de la uşă.

LAURA:Unde ai fost până acum?

TOM:La cinema.

LAURA:Atâtea ceasuri la cinema?

TOM:A  fost  un  program  foarte  lung. Mai întâi un Mickey Mouse,  apoi un documentar, un jurnal,

un film cu Greta Garbo, şi câteva reclame pentru filmele viitoare. A urmat un program de muzică de   orgă   şi,   paralel,   o   colectă   pentru   Fondul Laptelui, care s-a terminat cu o ceartă groaznică între o cucoană grasă şi unul din plasatori.

LAURA: (nevinovată): Şi a trebuit să rămâi chiar până la sfârşit?

TOM:    Sigur.  Şi stai, că am uitat: A mai fost şi un program   de   varietăţi   cu   un   iluzionist   grozav, unul Malvolio Scamatorul. A făcut fel de fel de scamatorii,   unele   într-adevăr   formidabile:    de pildă a turnat apă în mai multe   căni  deodată şi întâi a prefăcut-o în vin, apoi în bere, apoi în whisky.  Ştiu  sigur că la sfârşit a fost whisky, fiindcă a avut nevoie de cineva din public care să vină să-l ajute şi m-am urcat eu pe scenă, la  amândouă reprezentaţiile.  A,  era un whisky grozav,   vechi   de   cel   puţin    douăzeci  de   ani. A trebuit să-l beau, n-am avut încotro. Malvolio ăsta e un tip foarte culant. Ne-a dat şi amintiri. (Scoate   din   buzunar   o   eşarfă lucioasă,   ca   un curcubeu.) Uite, asta-i eşarfa lui magică. Ia-o tu, Laura. O fluturi deasupra unei colivii cu canari, şi în loc apare un vas cu peşti de aur. O fluturi peste vasul cu peşti de aur, şi peştii se transformă în   canari  zburători...   Dar   cea  mai  minunată scamatorie   a  fost  aceea  cu   sicriul.   Am  bătut în cuie capacul sicriului peste el şi a ieşit din sicriu fără să clintească un cui.  (Intră în casă.) Scamatoria asta mi-ar prinde bine şi mie: m-ar scoate  din  situaţia  asta  grea.   (Se  trânteşte pe pat şi începe să-şi scoată pantofii.)

LAURA:   Tom! Ssst!

TOM:    De ce  sâsâi?

LAURA:    Ai s-o trezeşti pe mama.

TOM: Foarte bine. Mă mai răzbun şi eu pentru toate acele „Răsări şi străluceşte, mîndru soare". (Se întinde, cască.) Să ştii, Laura, că nu-i mare scofală să ajungi într-un sicriu bătut în cuie: totul e să ieşi din el! Şi încă fără să mişti un cui — ai  mai  pomenit  aşa  ceva?

Drept răspuns, zâmbetul tatălui din fotograf ie este brusc luminat. Scena   se   întunecă.

Imediat după aceea se aude clopotul de la biserică bătând şase. La cea de a şasea  bătaie,  deşteptătorul din camera Amandei începe să sune subţirel şi, după câteva clipe, o auzim pe Amanda strigând:  „Răsări şi străluceşte,  mândru soare ! Laura, du-te şi  spune fratelui tău  să răsară şi  să strălucească."

TOM  (ridicându-se încet):   Bine,  răsar,  răsar,  dar  de strălucit  n-am  să strălucesc.

Lumina creşte.

AMANDA: Laura, spune fratelui tău că e gata cafeaua.

LAURA ( intră încet  în   camera   din faţă): Tom, e aproape şapte.  Nu o enerva pe mama.

Tom se irită la  ea cu  o privire fixă şi năucă.

LAURA:    Tom,   te  implor,  vorbeşte-i  în  dimineaţa  asta. Împacă-te cu ea, cere-i scuze, spune-i ceva.

TOM: Ea e cea care nu vrea să vorbească cu mine. Ea a început.

LAURA:    Dacă te duci la ea şi-i spui că-ţi pare rău, să vezi că are să-ţi vorbească iar.

TOM: Şi  dacă  nu-mi  vorbeşte,   ce?   Se  scufundă pământul?

LAURA:    Tom, te rog ... te rog!

AMANDA (strigând din chicinetă): Laura, faci sau nu ceea ce te-am rugat? Sau mă îmbrac şi mă duc eu?

LAURA:    Da, mamă, chiar acum. Uite, îmi pun paltonul.

(Cu lehamite, Laura îşi înfundă pe cap o pălărie veche de fetru, uitându-se la Tom cu un aer rugător. Apoi îşi îmbracă paltonul cu mişcări grăbite şi stângace. Paltonul  a  aparţinut  cândva  Amandei, a fost întors pe dos şi are mânecile prea scurte pentru Laura.) Unt şi mai ce?

AMANDA (intrând în camera din fund): Numai unt.  Spune-le să-l treacă în cont.

LAURA:    Mamă, dacă ai şti ce mutră face băcanul când îi spun asta.

AMANDA: Atâta pagubă! Mult îmi pasă mie de mutrele domnului Garfinkel! Spune fratelui tău că i se răceşte cafeaua.

LAURA (din prag): Ai să faci ce te-am rugat, nu-i aşa Tom?

Tom dă din umeri, supărat.

AMANDA: Sau te duci chiar acum, sau nu te mai du deloc!

LAURA:   Am plecat, am plecat.

Iese în fugă. O clipă mai târziu, se aude un strigăt. Tom sare în sus şi dă buzna afară. Amanda se repede în salon, speriată.   Tom: deschide uşa.

TOM: Laura! Ce-i?

LAURA:   Nu-i  nimic.  Am  alunecat,   dar  n-am nimic.

AMANDA (uitându-se după ea cu grija): Dacă cineva şi-ar rupe   picioarele   pe   scara   asta,   proprietarul   ar merita  să fie  dat  în  judecată şi  să plătească despăgubiri toată viaţa.

Închide uşa şi, amintindu-şi că nu vorbeşte cu Tom, se duce în camera cealaltă. în timp ce Tom intră fără chef în sufragerie să-şi ia cafeaua, ea se întoarce cu spatele la el şi stă ţeapănă, cu faţa la fereastra care dă spre zidul cenuşiu şi întunecos al curţii interioare.

Lumina care-i cade pe faţă îi subliniază trăsăturile aspre, mature şi totuşi copilăreşti, ca într-o litografie de Daumier. Muzică în  surdină: „Ave  Măria".

Tom se uită la ea cu coada ochiului, încruntat şi se aşează la masă, greci. Cafeaua e foarte fierbinte; Tem soarbe o înghiţitură, se frige, se îneacă şi o scuipă înapoi in ceaşcă. Amanda deschide gura şi se întoarce pe jumătate. Apoi se stăpâneşte şi se reîntoarce cu faţa la fereastră. Tom suflă în cafea, trăgând mereu cu coada ochiului la mama sa. Amanda îşi drege glasul. Tem de asemenea. 'Tem dă să se ridice, apei se aşează la loc, se scarpină în cap, tuşeşte. Amanda tuşeşte şi ea. Tom îşi ridică ceaşca cu amândouă mâinile ca să sufle în ea, dar o urmăreşte din ochi pe Amanda, peste marginea ceştii. Apei îşi aşează încet ceaşca pe masă şi se ridică de pe scaun cu stângăcie, şovăind.

TOM (răguşit): Mamă. Eu... te rog să mă ierţi.

Amanda răsuflă adânc, emoţionată. Faţa îi tremură caraghios. Izbucneşte în lacrimi ca un copil.

TOM:    Îmi pare rău, îmi pare foarte rău de tot ce ţi-am spus, n-am vrut să te supăr.

AMANDA (suspinând): Din prea mult devotament, am ajuns să semăn cu o vrăjitoare şi acum mă urăsc până şi copiii mei.

TOM:   Nu-i adevărat!

AMANDA:   Toate grijile astea, zbuciumul, insomniile ... din pricina lor  sunt  atât  de  nervoasă.

TOM   (cu blândeţe): Îmi dau seama, mamă.

AMANDA:   Ani de zile am luptat de una singură. Acum tu eşti mâna mea dreaptă. Trebuie să te ţii tare, să nu te dai bătut.

TOM (cu blândeţe): Am să încerc mamă.

AMANDA(cu convingere): Da, Tom, încearcă şi vei reuşi. În definitiv, eşti atât de înzestrat. Amândoi copiii mei  sunt  înzestraţi.   Am  nişte   copii  minunaţi. Crezi că eu nu ştiu asta? Ştiu şi sunt nespus de mândră ... şi de fericită ... Ar trebui... ar trebui să fiu recunoscătoare cerului pentru toate astea ... Te rog. Tom, făgăduieşte-mi un lucru.

TOM:    Ce anume, mamă?

AMANDA:    Că n-ai să ajungi niciodată un  alcoolic.

TOM (se întoarce spre ea, zâmbind larg): Bine, îţi făgăduiesc  să nu  ajung un alcoolic.

AMANDA: M-a îngrozit întotdeauna gândul că ai putea să bei. Ia şi tu din fulgii ăştia de ovăz! TOM:    Numai  cafea,  mamă.

AMANDA:    Ia cel puţin un biscuit.

TOM:    Nu, numai cafea.

AMANDA:    Nu poţi munci o zi întreagă cu  stomacul gol. Mai ai zece minute — nu te grăbi în halul ăsta. Cine bea prea fierbinte,  face cancer la  esofag. Pune-ţi  puţin lapte.

TOM:    Nu, mulţumesc.

AMANDA:    Ca să se răcească.

TOM:    Nu, nu, mulţumesc, vreau s-o beau aşa. Îmi place cafeaua neagră.

AMANDA:Ştiu, dar nu e bine. Trebuie să facem tot ce putem ca să ne întărim organismul. Sănătatea mai înainte de orice. Ce voiam să spun? A, da: în aceste timpuri grele, singurul lucru care ne rămâne de făcut, este să ne sprijinim unii pe alţii... Iată de ce este atât de important să... Tom, ştii, eu ... am trimis-o pe sora ta în oraş, fiindcă vreau să discut ceva cu tine. Dacă n-ai fi început tu să vorbeşti, începeam eu. (Se aşează.)

TOM: Despre ce vrei să discutăm, mamă?

AMANDA:  Despre  Laura.

TOM:îşi pune  ceaşca încet pe  masă.

Titlu pe ecran: „Da, Laura"...

Muzică:   „Menajeria  de  sticlă."

TOM:   Da, Laura…

AMANDA (punându-i mâna pe braţ): Tu o ştii cum e: atât de cuminte, de liniştită ... Dar apele liniştite sunt adânci! Laura observă multe lucruri şi meditează îndelung  asupra lor.

Tom  se  uită la   ea.

AMANDA:  Acum câteva zile, când am venit acasă, am găsit-o plângând.

TOM:    De ce?

AMANDA:    Din  pricina   ta.

TOM:    Din pricina mea? !

AMANDA:   E convinsă că nu eşti fericit aici cu noi. .   

TOM: De unde i s-a năzărit?

AMANDA: De unde i se năzar toate. Totuşi, trebuie să recunoşti că în ultima vreme te porţi cam ciudat. Eu nu te judec, te rog să înţelegi acest lucru. Ştiu că ambiţiile tale nu se rezumă la depozit, că asemeni tuturor oamenilor din lumea asta, a trebuit să faci şi tu concesii, sacrificii... Dar, cum să-ţi spun, Tom... viaţa nu e uşoară, ea cere o răbdare cu adevărat spartană. Sunt atâtea lucruri în inima mea pe care nu ţi le pot descrie. Uite, de pildă, nu ţi-am spus niciodată, însă eu ... l-am iubit pe tatăl tău ...

TOM (cu gingăşie): Ştiu asta, mamă.

AMANDA: De aceea, când văd că mergi pe urmele lui... când văd că vii târziu ... Spune-mi, de ce ai băut noaptea trecută, când te-ai întors în halul acela? Laura spune că tu urăşti acest apartament şi că ieşi în fiecare seară ca să evadezi din el. E adevărat. Tom?

TOM: Nu. Tu spui că ai atâtea lucruri în suflet, pe care nu mi le poţi destăinui. La fel se întâmplă şi cu mine. Sunt lucruri pe care nu ţi le pot mărturisi ţie. Aşa încât, să ni le respectăm reciproc. AMANDA: Dar, Tom, de ce, de ce nu ai şi tu astâmpăr? Unde te duci în fiecare seară?

TOM:    La cinema, mamă.

AMANDA:    De ce atât de des, Tom?

TOM:   Mă duc la cinema pentru că îmi plac aventurile, îţi dai seama că nu le întâlnesc prea des în munca mea şi de aceea mă duc să le văd în film.

AMANDA:   Dar tu vezi prea multe filme, Tom.

TOM:    Pentru că îmi plac prea mult aventurile.

AMANDA:îl priveşte mirată, apei jignită. Şi, pe măsură ce se succed întrebările, Tem devine din ce în ce mai iritat şi mai nervos, iar Amanda din ce în ce mai dojenitoare.

Imagine pe ecran: o navă care pluteşte, cu pânzele în vânt.

AMANDA:    Cei mai mulţi tineri le găsesc în cariera lor.

TOM:  Înseamnă că cei mai mulţi tineri nu lucrează ca mine, într-un depozit.

AMANDA:    Lumea este plină de tineri care lucrează în depozite, fabrici şi birouri.

TOM:   Şi  toţi  aceştia găsesc  aventura în cariera lor?

AMANDA: O găsesc sau renunţă. Nu toată lumea e ahtiată după aventuri, ca tine.

TOM: Se poate, dar omul este din instinct un amant, un vânător, un luptător şi nici unul din aceste instincte nu se poate satisface la locul de muncă.

AMANDA: Instincte!  Nu-mi  vorbi  de  instincte.   Instinctul este ceva ce trebuie anihilat. Este apanajul animalelor. Oamenii nu au nevoie de el.

TOM: Dar de ce anume au nevoie oamenii, mamă?

AMANDA: De satisfacţii superioare, necesare minţii, spiritului. Numai animalele simt nevoia să-şi satisfacă instinctele. Presupun că aspiraţiile tale sunt ceva mai înalte decât ale lor. Decât ale maimuţelor, de pildă.

TOM: Mă tem că nu.

AMANDA: Glumeşti. În orice caz, nu despre aceasta am vrut să discutăm.

TOM (ridicându-se) : Numai că ... nu prea mai am timp.

AMANDA (apăsându-l pe umăr): Stai jos. Ai să mă faci să întârzii la depozit, mamă. Mai  ai  cinci minute. Vreau  să vorbim  despre Laura.

Titlu pe ecran:  „Planuri de viitor".

TOM:    Bine, ce vrei să-mi spui despre Laura?

AMANDA: Trebuie să facem un plan, să luăm măsuri pentru viitorul ei. Gândeşte-te că e mai mare ca tine cu doi ani şi încă nu ştie ce-i viaţa. Pur şi simplu umblă de colo până colo, fără nici un rost. Mă îngrozesc când o văd cum îşi iroseşte timpul. Cred că Laura este tipul de femeie pe care bărbaţii îl numesc femeie de interior.

TOM: Nu există un asemenea tip. Iar dacă ar exista, ar fi păcat. Afară numai de cazul în care interiorul ar fi al ei şi al soţului ei.

AMANDA: Ce?! Nu te-ai gândit niciodată la asta, nu-i aşa? Doamne, Doamne, semeni din ce în ce mai mult cu tatăl tău. Numai el habar n-avea de nimic. Lipsea de acasă ore întregi, fără să-mi dea o explicaţie. Apoi, într-o bună zi, a plecat şi dus a fost! Iar eu am rămas să ţin casa. Am văzut scrisoarea pe   care   ai  primit-o   de  la  Marina  Comercială. Ştiu pe unde îţi umblă gândurile. Că doar nu sunt căzută din lună.

Pauză.

AMANDA: Foarte bine. N-ai decât. Dar nu înainte de a-ţi fi luat cineva locul aici.

TOM: Ce vrei să spui, mamă?

AMANDA:Vreau să spun că îndată ce Laura va găsi pe cineva care să aibă grijă de ea, îndată ce se va mărita şi va fi la casa ei, independentă, vei fi şi tu liber să porneşti unde ţi-o place, pe uscat sau pe mare, încotro te-or duce paşii sau te-o sufla vântul. Până atunci, însă, trebuie să ai grijă de sora ta. Nu e vorba de mine, fiindcă eu sunt bătrână şi nu mai contez. E vorba de sora ta, care este tânără şi depinde de noi. Am trimis-o la Şcoala Comercială — a fost un eşec lamentabil. De emoţie i se făcea rău de la stomac. Am dus-o la întrunirile Ligii Tineretului. Un alt fiasco. Nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu vorbea cu ea. Acum nu face altceva decât să-şi piardă vremea cu bibelourile astea de sticlă şi să asculte plăci uzate. Viaţă e asta?

TOM:    Dar eu ce pot să fac ?

AMANDA: Să-ţi învingi egoismul. Tu nu te gândeşti decât la tine şi numai la tine.

Tom sare în picioare şi se duce să-şi înşface paltonul un palton urât şi mult prea larg. Apoi îşi înfundă pe cap o şapcă cu urechi.

AMANDA:  Unde  ţi-e  fularul?   Pune-ţi  fularul la  gât.

Tom, furios, smulge fularul din dulap şi şi-l înfăşură în jurul gâtului, făcând un nod cu ambele capete.

AMANDA: Tom, nu ţi-am spus ce aveam de gând să te rog.

TOM: Şi aşa am întârziat — lasă că mai...

AMANDA (apucându-l de braţ): La voi, la depozit... (făcând un efort ca să-şi învingă reticenţa) ...  nu există nici un tânăr drăguţ?

TOM:   Nu.

AMANDA:   Nu se poate, trebuie să fie!...

TOM:    Mamă... (Dă să plece.)

AMANDA:  Găseşte unul simpatic, care duce o viaţă liniştită, care nu bea şi... invită-l pe la noi, pentru sora ta.

TOM:   Ce?!

AMANDA:    Pentru sora ta. Să se întâlnească, să se cunoască.

TOM (mergând spre uşă): Asta-i bună !

AMANDA:   Ai s-o faci, nu-i aşa?

Tom deschide uşa.

AMANDA (Pe un ton rugător.): Nu-i aşa, Tom? (El începe să coboare) Te  rog,  spune  că da

TOM:    (strigând):   Da !

AMANDA: închide   uşa  încet,   cu   o   expresie  preocupată şi în-acelaşi timp plină de speranţă.

Imagine pe ecran: copertă de revistă de modă.

Amanda vorbeşte la telefcn, luminată de proiectcr.

AMANDA: Ella Cartwright?  Aici Amanda Wingfield. Cum te simţi, draga mea? Ce-ţi face ficatul? Pauză. Groaznic. Pauză. Eşti o martiră, da, draga mea, o adevărată martiră. Ştii, tocmai acum am observat în agenda mea că abonamentul dumitale la „Călăuza femeii în cămin" a expirat. Sunt sigură că n-ai să vrei să pierzi senzaţionalul foileton care începe în numărul viitor. Cum? Autoarea este Bessie Moor şi e primul roman pe care l-a scris de la huna. de miere în trei. Nu-i aşa că era o poveste palpitantă? Serios? ... Ei bine> asta de acum este şi mai frumoasă, după părerea mea. Acţiunea se desfăşoară într-un mediu de oameni eleganţi şi rafinaţi, printre miliardarii din Park Avenue ..*

Scena se întunecă. 

SCENA V

Titlu pe ecran : „O veste bună". întuneric şi muzică. Apei: un amurg într-o zi de primăvară timpurie. Familia Wingfield a isprăvit de cinat. Amanda şi Laura, în rochii de culoare deschisă, strâng vasele de pe masa din fund (rămasă in umbră) cu mişcări aducând a dans sau a ritual, în timp ce siluetele lor sunt diafane şi tăcute, ca nişte molii. Tom, în cămaşă şi pantaloni albi, se ridică de la masă şi se apropie de scara de incendiu.

AMANDA(când trece pe lângă ea): Tom, pot să te rog ceva?

TOM: Ce anume ?

AMANDA:    Fă-mi plăcerea şi piaptănă-te. Eşti aşa de drăguţ când ai părul proaspăt pieptănat.

Tom se trânteşte pe sofa, c-un ziar de seară. Titluri enorme: „Discursul lui Hitler".

AMANDA:  Aş vrea să-i semeni tatălui tău într-o  singură privinţă.

TOM: În care?

AMANDA: în grija pe care o avea întotdeauna pentru aspectul lui exterior. Niciodată nu şi-a permis să umble neîngrijit.

Tom azvârle ziarul şi se duce spre scara de incendiu.

AMANDA:  Unde te duci?

TOM: Mă duc afară să fumez.

AMANDA:  Fumezi prea mult. Un pachet pe zi, a cincisprezece cenţi, face pe lună ... Treizeci de ori cincisprezece, cât face, Tom? Socoteşte şi tu, şi vei rămâne uimit când vei vedea ce mult ai fi putut economisi în toţi anii ăştia. Destul ca să-ţi poţi oferi un curs de contabilitate la o şcoală serală din Washington. Gândeşte-te ce minunat ar fi Tom!

Tom nu pare defel impresionat de această idee.

TOM: Eu prefer să fumez.  (Iese pe palier trântind uşa de fier forjat.)

AMANDA  (supărată):  Ştiu, ştiu,  asta-i tragedia ...

(Rămasă singură se întoarce către portretul soţului ei.) Muzică de dans: „Toată lumea aşteaptă strălucirea soarelui".

AMANDA (către spectatori): De partea cealaltă a gangului se afla barul „Paradis". în serile de primăvară, ferestrele şi uşile lui rămâneau deschise, şi atunci muzica se auzea până în stradă. La miezul nopţii, luminile se stingeau, cu excepţia unei imense sfere de sticlă atârnate de tavan, care se rotea încet, filtrând difuz o lumină irizată, cu nuanţe de curcubeu ... Orchestra cânta rumbe, tangouri, cu ritmuri lente, senzuale... Perechi ieşeau să se plimbe pe  străduţa  singuratică ... Zăreai îndrăgostiţii   îmbrăţişându-se   pe   după   stâlpii   de telegraf ...

Era o compensaţie pentru toate acele vieţi cenuşii şi triste, aidoma cu a mea, care se iroseau fără nici o perspectivă de schimbare. Şi totuşi, în anul acela schimbarea pândea la cotitură întreaga noastră generaţie, tot tineretul american. Ea plana în ceaţă deasupra Berlinului, stătea ascunsă ca o ameninţare surdă în cutele umbrelei lui Chamberlain... Ce ştiam noi? Acolo, în Spania, era Guernica. Aici erau baruri, jaz, whisky, filme şi dragoste, suspendate în întuneric ca un candelabru cu sclipiri mirifice, fugare. în timp ce noi ne amăgeam cu acest miraj, omenirea încremenise de spaimă în aşteptarea bombardamentelor.

Amanda,  care   a   isprăvit   de  privit  portretul,   se întoarce şi iese după Tom.

AMANDA (oftând):   Palierul   unei   scări   de   incendiu   nu poate ţine loc de terasă. (întinde un ziar pe una din trepte şi se aşează, cu mişcări studiate, ca şi cum s-ar aşeza într-un hamac de pe veranda unei vile din Louisiana.) La ce te uiţi?

TOM:   La lună.

AMANDA:   E lună astă-seară?

TOM:  Răsare deasupra băcăniei lui Garfinkel.

AMANDA:   Da, bine zici, uite-o. O lună ca un mic papuc de argint. Nu ţi-ai pus nimic în gând? TOM:   Ba da.

AMANDA:    Ce anume?

TOM:   E secret.

AMANDA:    Secret? Bine ... atunci nu-ţi spun nici eu ce mi-am dorit. Fac şi eu pe misterioasa.

TOM:    Pariem  că ţi-am  ghicit  dorinţa?

AMANDA:   Ce vorbeşti!

TOM:    Te crezi cumva un sfinx?

AMANDA: Câtuşi de puţin. De fapt glumeam: eu n-am secrete. Vrei să ştii ce mi-am dorit? Succes şi fericire pentru scumpii mei copii. îmi doresc asta ori de câte ori este lună nouă şi chiar şi când nu este lună nouă.

TOM:   Şi eu care îmi închipuiam că te-ai gândit la un peţitor.

AMANDA:   Un peţitor?

TOM:    Da. Uiţi că mi-ai cerut să-ţi aduc unul?

AMANDA:   Ţi-am spus că ar fi bine dacă ai găsi la depozitul tău un tânăr simpatic — un băiat ceva mai fin — pe care să-l inviţi pe la noi. Dacă mi-aduc bine aminte, te-am rugat asta nu numai o dată. TOM:   Într-adevăr, mi-ai spus-o de mai multe ori.

AMANDA:   Şi?

TOM:   Ei bine, o să avem unul.

AMANDA:   Cum?!

TOM:    în carne şi oase.

Vestea este subliniată de muzică.

AMANDA:se ridică.

Imagine pe ecran: un musafir cu un buchet.

AMANDA:   Ai invitat un tânăr simpatic să vină pe la noi?

TOM:    Da, l-am invitat la masă.

AMANDA:   Adevărat ?

TOM:   Foarte   adevărat.

AMANDA:   Şi a primit?

TOM:   A primit.

AMANDA:   Bine, dar ... e minunat.

TOM:    M-am gândit şi eu c-o să-ţi facă plăcere.

AMANDA:   Şi... eşti sigur că are să vină?

TOM:    Foarte sigur.

AMANDA:   Curând?

TOM:    Foarte curând.

AMANDA:  Pentru numele lui Dumnezeu, încetează cu stilul ăsta telegrafic şi explică-mi mai pe larg.

TOM:    Ce   vrei   să-ti   explic?

AMANDA:   Aş vrea mai întâi să ştiu când vine?

TOM:    Vine mâine.

AMANDA:   Mâine?

TOM:    Da, mâine.

AMANDA:   Dar, Tom...

TOM:   Ce e, mamă?

AMANDA:    Până mâine nu am timp.

TOM:   Timp pentru ce?

AMANDA:    Pentru pregătiri. De ce nu mi-ai telefonat imediat, în clipa când a acceptat? Atunci poate aş mai fi putut să fiu gata, pe când aşa...

TOM:    Nu  trebuie  să acorzi  atâta  importanţă.

AMANDA:    Dimpotrivă,   Tom,   trebuie   să   acordăm   importanţă. Vreau ca lucrurile să iasă bine, nu aşa... într-o doară.  Nu-i nimic, mă gândesc ...  văd eu ce  pot  face.

TOM:    Dar n-are rost să te frămânţi atâta, mamă.

AMANDA: Vai, Tom, tu nici nu-ţi dai seama câte sunt de făcut! Toată argintăria mea de la nuntă de lustruit, feţele de masă şi şerveţelele cu monogramă de scrobit şi călcat, geamurile au şi ele nevoie să fie spălate, trebuie să schimb perdelele... Vezi şi tu! Ca să nu mai vorbesc de noi. Nu crezi că trebuie să fim şi noi îmbrăcate mai ca lumea?

TOM: Mamă, eu îţi spun că nu face să te dai atâta peste cap pentru băiatul ăsta.

AMANDA: Nu face? Dar este primul tânăr pe care îl prezentăm surorii tale! Gândeşte-te că biata noastră Laura nu a avut încă niciodată nici un singur peţitor. Of, Doamne ! (După o clipă.) Tom, hai în casă. (Deschide uşa de fier forjat.)

TOM:   Pentru ce?

AMANDA: Vreau să vedem împreună ce pregătiri...

TOM:  Dacă faci  atâta  caz,  contramandez  invitaţia şi gata!

AMANDA: Ferească Dumnezeu ! Nimic nu jigneşte mai mult decât o invitaţie contramandată. Aşa că, să ne punem pe treabă. Nu vom străluci, dar vom fi la înălţime.  Hai odată în casă, Tom! Tom o urmează,  oftând zgomotos. Stai jos!

TOM: Poate îmi spui şi unde să m-aşed.

AMANDA:Oriunde — de ce mă necăjeşti? Aşa... ia să vedem puţin... Divanul, slavă Domnului e ca şi nou. Lampa cu picior urmează să mi-o aducă — prima rată le-am plătit-o. Am să pun husele de cretonă, care au să dea o notă mai veselă... Tapetul, ce e drept, cam lasă de dorit. Am tot vrut să-l schimb, dar n-am mai apucat... Cum zici că-l cheamă pe tânărul acela?

TOM:    Numele   lui   este   O'Connor.

AMANDA:    Care va  să zică,  e irlandez — vinerea mănâncă peşte. Şi mâine e vineri. Nu face nimic, am să-i fac crochete de somon cu sos tomat. Şi, ce face? Lucrează cu  tine la depozit?

TOM:    Bineînţeles. Altfel de unde l-aș fi...

AMANDA:    Tom, sper că nu bea?

TOM:  De ce mă-ntrebi?

AMANDA:    Pentru că tatălui tău îi plăcea să bea şi ai văzut...

TOM: Lasă, nu începe  iar!

AMANDA:  Prin  urmare, bea.

TOM: Habar n-am.

AMANDA:   Interesează-te;  ca  să ştim  sigur. Pentru  nimic în lume n-aş admite ca fiica mea să ia un alcoolic.

TOM:    Nu crezi că te cam grăbeşti? Domnul O'Connor nici nu a apărut încă în scenă şi...

AMANDA:    Dar va  apare mâine,  va veni s-o  cunoască pe sora ta. Iar noi nu ştim nimic despre el. Nimic. Decât cu un soţ beţiv, mai bine fată bătrână.

TOM:  Of, Doamne!

AMANDA:    De ce te enervezi?

TOM (aplecându-se spre ea, în şoaptă): O mulţime de bărbaţi cunosc o mulţime de fete, dar asta nu

înseamnă că trebuie neapărat să se căsătorească. Lumea nu se gândeşte numai la asta.

AMANDA:   Tom, te rog nu spune prostii şi încetează odată cu tonul ăsta sarcastic. (Ia o perie de cap.)

TOM: Ce faci?

AMANDA:  Vreau să-ţi perii ţepii ăştia de arici. Şi ce fel de slujbă are tânărul acela la voi la depozit?

TOM (supunându-se fără chef periei şi interogatorului): Tânărul acela este funcţionar la expediţie, mamă.

AMANDA:    Dacă nu  mă înşel,   este  un  serviciu  destul  de important, un serviciu pe care l-ai fi putut ocupa şi tu,  dacă ai fi avut mai multă ambiţie.  Ştii cumva  ce salariu are?

TOM:    Cred că vreo optzeci şi cinci de dolari pe lună.

AMANDA:  Nu e o leafă princiară, dar ...

TOM:  Cu douăzeci de dolari mai mult ca mine.

AMANDA:  Ştiu. Din păcate. Fiindcă pentru un bărbat cu familie,  optzeci şi cinci de dolari pe lună nu e cu mult mai mult decât câştigi tu ...

TOM:  Bine, dar domnul O'Connor nu are familie.

AMANDA: Dar ar putea să aibă,  nu?  Cândva, în viitor...

TOM: A, înţeleg: proiecte, planuri de viitor.

AMANDA: Bineînţeles! Nu te-ai gândit niciodată că viitorul devine   prezent,  prezentul devine    trecut, iar trecutul se transformă într-un lung şir de păreri de rău, dacă nu-ţi iei din vreme toate măsurile?

TOM (ironic): Am să meditez la toate astea şi am să văd ce învăţăminte pot trage.

AMANDA:  În loc să faci pe grozavul cu mama ta, mai bine mi-ai vorbi de băiatul acela, — cum ai zis că-l cheamă ?

TOM:  James D. O'Connor. D vine de la Delaney.

AMANDA:    Care  va  să zică,   irlandez  după ambii  părinţi. Mda. Şi deci eşti sigur că nu bea.

TOM:   Ţi-am mai spus că nu ştiu. Dar dacă vrei, îi telefonez şi-l întreb chiar acum.

AMANDA: Nu. Singurul mijloc de a afla adevărul în chestiuni de felul acesta este de a face cercetări discrete şi la momentul oportun. Pe vremuri, la Blue Mountain, când o fată era în vorbă cu un băiat suspectat că trage la măsea, fata se ducea să-l întrebe pe pastorul bisericii, sau mai curând îl trimitea pe tatăl ei, dacă acesta mai era în viaţă; şi în felul acesta afla tot ceea ce o interesa despre moravurile respectivului. Iată cum trebuiesc tratate aceste chestiuni — cu tact şi discreţie — dacă vrei să fereşti o tânără fată de o greşeală tragică.

TOM:    Dar atunci, cum se face că ai săvârşit tu o asemenea greşeală tragică?

AMANDA:  Privirea   aceea   nevinovată a  tatălui tău ne-a indus pe toţi în eroare. Când zâmbea, toată lumea era cucerită. O, da cea mai mare nesocotinţă pe care o poate face o fată este să se lase amăgită de un fizic plăcut. Sper că domnul O'Connor nu este prea frumos?

TOM:  Nu, nu este prea frumos. E plin de pistrui şi are nasul cam cârn.

AMANDA:    Dar nici prea urât sper că nu e.

TOM:   Nu, nu e nici urât. E aşa şi aşa.

AMANDA:  Ceea ce contează în primul rând la un bărbat sunt calităţile sale morale.

TOM:  Asta a fost întotdeauna şi părerea mea, mamă.

AMANDA: Da? Eu nu te-am auzit spunând niciodată aşa ceva şi presupun că nici nu ai cugetat cu seriozitate la acest lucru.

TOM:  Prea faci multe presupuneri.

AMANDA: La urma urmei, sper că va corespunde aşteptărilor şi că este un om activ şi întreprinzător.

TOM: Adevărul e, mamă, că băiatul ăsta încearcă într-adevăr să se autodepăşească.

AMANDA:   Ce te face să crezi?

TOM:    Este înscris la nişte cursuri serale.

AMANDA:    Minunat!  Şi unde  anume?   Vreau  să spun, ce studiază ?

TOM: Urmează cursuri de inginer radiofonist şi de oratorie.

AMANDA:   Asta înseamnă că tinde să ajungă departe. Orice   tânăr   care   studiază   oratoria   visează  să deţină într-o zi un post de conducere. Cât priveşte radiofonia, se ştie că este o branşă de mare  viitor. În orice caz, ambele specialităţi sunt dintre cele mai nobile. Vezi tu, cam astea sunt lucrurile pe care trebuie să le cunoască o mamă despre un tânăr care vine să-i viziteze fiica, indiferent dacă are intenţii serioase sau ba.

TOM: Vreau să te previn asupra unui lucru: el nu ştie nimic despre Laura. Nu i-am dat a înţelege că am avea planuri oculte. I-am spus doar atât: „Vrei să vii la noi la masă?" El mi-a răspuns: „O.K." Şi asta a fost tot.

AMANDA: Pot să jur că e adevărat. Tare mai eşti scump la vorbă! înseamnă că el va afla de existenţa Laurei venind aici. Va fi, cum s-ar zice, o surpriză. Iar când va vedea cât de minunată, de dulce şi de drăguţă e, va mulţumi cerului că l-ai poftit la noi.

TOM:    Mamă,  nu  trebuie să te aştepţi la prea mult.

AMANDA:    Ce vrei să spui?

TOM: Laura ni se pare aşa, ţie şi mie, pentru că este a noastră şi o iubim ... Noi nici nu mai observăm că   e   infirmă.

AMANDA:    Nu mai rosti acest  cuvânt.  Ştii bine că nu dau voie.

TOM: Dar, mamă, trebuie să privim lucrurile în faţă. Laura este infirmă. Şi asta nu e totul.

AMANDA:    Ce vrei să spui cu „nu e totul"?

TOM:    Laura este foarte   deosebită de celelalte fete.

AMANDA:    Găsesc că această deosebire nu e decât în avantajul ei.

TOM: Nu-i chiar aşa. în ochii celorlalţi, ai străinilor, ea este îngrozitor de timida, de complexată, duce o viaţă aparte şi asta o face să pară puţin cam stranie.

AMANDA:    Nu  mai spune  cuvântul  ăsta.

TOM:    Mamă, ia lucrurile aşa cum sunt: Laura e stranie.

Muzica de dans se schimbă într-un tango în ten minor, oarecum rău prevestitor.

Poţi să-mi spui şi mie ce găseşti straniu la ea? (încet): Trăieşte într-o lume a ei — o lume compusă din mici bibelouri de sticlă ... (Se ridică, iar Amanda rămâne cu peria în mină, uitându-se la el neliniştită.)  Ascultă mereu plăci vechi de4 patefon  şi...   cam  asta  e  totul...   (Se uită ît oglindă apoi se îndreaptă spre uşă.) (brusc):   Unde   te   duci ?

Mă duc la cinema. (Deschide uşa de fier forjat.)

AMANDA: Mai lasă cinematograful. în fiecare seară: cinema ! (Ieşind repede în urma lui, în prag). Dacă vrei să ştii, nu cred că te duci numai la cinema.

(Tom a coborît. Amanda se uită după el, cu o expresie îngrijorată. Apoi face un efort să pară bine dispusă şi, apropiindu-se de perdelele sufrageriei, le dă la o parte.)

AMANDA:    Laura, Laura!

LAURA (din chicinetă): Da, mamă ?

AMANDA:   Lasă farfuriile şi vino încoace.

Laura apare cu o cîrpă de vase.

AMANDA (pe un ton vesel): Laura, hai să-ţi pui  ceva în gând: Astă-seară e lună nouă.

Imagine pe ecran: luna. 

LAURA (intrând):  Lună nouă.

AMANDA:   O vezi? Micuţă ca un papuc de argint. Şi acum uită-te  peste  umărul  stâng,  şi  pune-ţi  ceva în gând.

Laura priveşte uşor uimită, ca şi cum s-ar fi trezit din somn.

AMANDA (o ia de după umeri şi o întoarce spre uşă):Acum! Acum, Laura! Doreşte-ţi ceva. LAURA:    Ce-aş putea  să-mi   doresc,   mamă?

AMANDA (cu glasul uşor tremurând şi cu ochii plini de lacrimi) : Fericire ! Noroc !

Vioara  se  aude  tot  mai tare,  în timp  ce  scena se întunecă.

CORTINA   

Actul doi

SCENA VI

Imagine pe ecran: Jim în chip de fruntaş al şcolii.

TOM: Aşa că, în seara următoare, l-am adus pe Jim la noi la masă. Îl ştiam încă din liceu. Pe atunci Jim era idolul şcolii. Era un băiat simpatic, înzestrat cu acel dinamism caracteristic irlandezilor. Părea întotdeauna spălat şi lustruit, ca un porţelan chinezesc. Unde te duceai, dădeai de el. Era căpitanul echipei de baschet, preşedintele clubului elocinţei, şeful cursului superior şi al formaţiei corale şi juca întotdeauna rolul principal în operetele comice, ce se reprezentau la fiecare sfârşit de an. Pe el nu-l vedeai niciodată umblând ca toată lumea: el alerga sau sărea. Părea veşnic gata-gata să înfrângă legea gravitaţiei. Şi trecea prin adolescenţă ca un meteorit, cu atâta viteză, încât în mod logic te-ai fi aşteptat ca, la treizeci de ani, să-l vezi de-a dreptul preşedinte la Casa Albă. Dar, se pare că după absolvirea liceului, Jim a avut de înfruntat piedici serioase. Viteza lui s-a redus din ce în ce ... Şase ani mai târziu, deţinea un serviciu care nu era cu mult mai bun ca al meu.

Imagine: un funcţionar.

Jim era singurul din depozit cu care mă împrietenisem. Eu reprezentam pentru el o anumită valoare, ca unul care putea să-şi amintească de gloria lui apusă, care îl văzuse câştigând meciurile de baschet şi cupa de argint a oratorilor. La rândul lui, îmi cunoştea secretul: ştia că, ori de câte ori nu era de lucru în depozit, mă retrăgeam într-o odăiţă de lângă vestiar ca să scriu poezii. îmi zicea Shakespeare. Şi, pe când ceilalţi băieţi din întreprindere mă priveau cu o antipatie bănuitoare, Jim îmi manifesta un fel de ironie afectuoasă. Cu timpul, atitudinea lui a influenţat-o şi pe a celorlalţi, animozitatea lor s-a potolit şi au început şi ei să-mi zâmbească, aşa cum zâmbesc oamenii când văd de departe un câine tuns anapoda.

Ştiam că Jim şi Laura se cunoscuseră la liceu şi o auzisem pe Laura vorbind cu admiraţie despre vocea lui. Nu ştiam însă dacă el o mai ţine minte: la şcoală Laura fusese tot atât de ştearsă pe cât fusese Jim de strălucit. în orice caz, dacă îşi mai aducea aminte de dânsa, nu ştia că e sora mea, fiindcă atunci când l-am invitat la masă, a zâmbit şi mi-a spus: „Ştii, Shakespeare, n-aş fi crezut niciodată că ai o familie." Aşa că, avea să descopere că într-adevăr aveam una.

Scena se luminează.

Titlu pe ecran: „Se aud paşi apropiindu-se".

E aproape ora cinci, într-o seară de sfârşit de primăvară, care parcă „vine scuturând poezii din cer".

O lumină gingaşă, galbenă ca lămâia, inundă apartamentul din fund. Amanda a muncit „pe brânci", pregătindu-se pentru vizita musafirului. Rezultatele sunt într-adevăr uimitoare. Lampa cea nouă, cu piedestal şi abajur roz de mătase, se află la loc de cinste; o lanternă de hârtie colorată ascunde fasungul spart din tavan; ferestrele au perdele albe, noi, pe care le umflă uşor vântul; scaunele şi divanul au fost îmbrăcate şi ele cu huse noi, iar pe divan se află două perne de asemenea nou-nouţe. Pe jos zac deschise cutii de carton şi foiţe de ambalaj. Laura stă în mijlocul salonului, cu braţele ridicate, în timp ce Amanda, îngenuncheată în faţa ei, îi potriveşte tivul rochiei cu gesturi grijulii, picase. Rochia, e nouă, vaporoasă, şi a fost executată după un model luat dintr-o revistă. Pieptănătura Laurei este şi ea schimbată, cu părul lăsat mai în voie, ceea ce îi stă mult mai bine. O frumuseţe fragilă, nepământeană, radiază din întreaga ei făptură: parcă ar fi un cristal mângâiat de soare,  care ar străluci o clipă,  cu irizări fugare.

AMANDA (enervată): De  ce  tremuri?

LAURA:   Aşa. Tu eşti de vină.

AMANDA:   Eu ? ?

LAURA:   Toate  pregătirile  astea ...  Dai atâta importanţă acestei vizite!

AMANDA: Zău dacă te mai înţeleg, Laura. Pe de o parte, te plictiseşti de atâta stat în casă, iar pe de alta te indispui de câte ori încerc să fac ceva, ca să te distrez.  (Se ridică.) Aşa. Acum uită-te puţin

în oglindă. Nu, stai. Stai o clipă. Am uitat ceva.

(Scoate dintr-o cutie o ghepieră, pe care o întinde Laurei.)

LAURA:   Asta ce mai e, mamă?

AMANDA: O ghepieră. Face talia mai fină.

LAURA:   N-am nevoie! Nu pun aşa ceva!

AMANDA: Ba ai să pui!

LAURA:   De ce?

AMANDA: De ce, de ce ... Ca să pari  mai cambrată. Hai, te rog, puneţi-o! Fă-mi plăcere!...

LAURA:   Parcă am urmări să atragem pe cineva în cursă.

AMANDA: Orice fată drăguţă e o cursă drăguţă, iar bărbaţii ştiu asta şi nu le displace deloc.

Titlu pe ecran: „0 cursă drăguţă".

AMANDA: Dar acum trebuie să mă îmbrac şi eu. Nici n-ai să-ţi  crezi  ochilor  când  ai  să-ţi  vezi  mămica. (Trece  în  sufragerie, fredonând  veselă.)

Laura se apropie încet de oglinda cea mare şi se examinează cu o privire gravă. Vântul umflă perdelele albe într-o mişcare înceată, plină de graţie,  cu un suspin uşor şi trist.

AMANDA:    (din culise):  încă nu-i destul de întuneric, dar nu   face   nimic.

Laura continuă să se privească în oglindă, întorcându-se pe o parte şi pe alta, cu acelaşi aer visător.

Titlu pe cran: „Aceasta este sora mea: viori, cântaţi în cinstea ei." Muzică.

AMANDA (râzând): Laura, pregăteşte-te: am să-mi fac ceea ce se cheamă o intrare remarcată. LAURA:   Nu înţeleg, mamă. Ce vrei să spui?

AMANDA:  Ai răbdare. Ai să vezi îndată. Am găsit, sau mai bine zis, am dezgropat ceva din lada cea veche, în definitiv, moda nu s-a schimbat chiar atât. (Dă la o parte perdelele şi apare îmbrăcată cu o rochie de fată tânără, dintr-un voal îngălbenit, cu o eşarfă de mătase albastră şi cu un buchet de narcise galbene în mână. îşi retrăieşte intens povestea tinereţii sale reînviate.) Ei, ce părere ai? Îţi place? Asta e rochia cu care am condus cotilionul. Am c câştigat de două ori concursul de dans la Sunset Hill. Iar într-o seară de primăvară, am purtat-o la balul guvernatorului din Jackson. O, Laura, dacă m-ai fi văzut cum valsam prin sala de bal! (îşi ridică puţin fusta şi face câţiva paşi de dans prin cameră.) O puneam duminica, când îmi primeam curtezanii. Eram cu ea în ziua în care am făcut cunoştinţă cu tatăl tău ... în primăvara aceea suferisem mult de malarie. Schimbarea  de climă — ne   mutasem din Tennessee — îmi  slăbise mult rezistenţa. Aveam mereu temperatură,- nu atât cât să ne alarmeze, dar de ajuns ca să-mi dea un fel de ameţeală plăcută. Pe de altă parte, invitaţiile nu mai conteneau. Petrecerile se ţineau lanţ. „Stai în pat", îmi spunea mama, „ai temperatură". Dar eu nici nu voiam să aud. Luam chinină şi ieşeam. Ah,  ce serate,  ce dansuri! După-amiaza,  plimbări sau lungi, lungi ore de călărie! Şi ce picnicuri ! Era  atât de frumos acolo,  în mai! Totul era   verde,   de  un  verde   proaspăt,   presărat   cu narcise galbene. De atunci, din primăvara aceea, îmi sunt atât de dragi narcisele. Ajunseseră pentru mine o adevărată pasiune. Mama îmi spunea: „Draga mea, nu mai avem loc în casă de atâtea narcise", dar eu continuam să aduc mereu altele şi altele. Şi, ori de câte ori vedeam narcise galbene,   strigam:   „Staţi!    Staţi!    narcise!"    Şi-i puneam   pe   băieţi   să   le   culeagă   pentru   mine. Ajunsesem   de   pomină:    „Amanda  şi   narcisele ei!" O dată, se isprăviseră toate vazele, nici nu mai  aveam unde  să le punem,  fiindcă oriunde te   întorceai,   dădeai   peste   narcise.   Iar   eu   am declarat: „Nu mai sunt vaze? Nu-i nimic, am să ţin narcisele în braţe."  Şi atunci...   (Se opreşte în faţa fotografiei. Muzică.) ... atunci l-am întâlnit pe tatăl tău.  Întâi malaria, după aceea narcisele, pe urmă el... (Aprinde lampa cea roz.) Să sperăm că au să sosească înainte să înceapă ploaia. (Se duce în fund şi pune florile într-un vas pe masă.) I-am dat fratelui tău nişte mărunţiş ca să-l aducă pe domnul O'Connor cu taxi-ul.

LAURA (cu o voce schimbată): Cum ai zis că-l cheamă, mamă?

AMANDA:    O'Connor.

LAURA:    Şi numele mic?

AMANDA:    Nu mai ştiu ... A, da: îl cheamă Jim.

LAURA se clatină uşor şi se sprijină de un scaun.

Titlu pe ecran: „Nu ... nu Jim!"

LAURA (cu voce slabă): Nu... nu Jim!

AMANDA:   Ba da, Jim. Şi să ştii, n-am cunoscut încă nici un Jim care să nu fie drăguţ.

Muzică apăsătoare,  stridentă.

LAURA: Eşti sigură că îl cheamă Jim O'Connor?

AMANDA:  Da; de ce?

LAURA:  Nu-i cumva fostul coleg de liceu al lui Tom?

AMANDA:   Habar n-am. Tom nu mi-a spus nimic.  Presupun  că-l  cunoaşte  de  la  depozit.

LAURA:  La noi, la liceu,era un Jim O'Connor pe care l-am  cunoscut  foarte bine. (Făcând o  sforţare.) Dacă cel cu care vine Tom este el, ai să mă ierţi dar n-am să vin la masă.

AMANDA: Ce prostie mai e şi asta?

LAURA: M-ai întrebat nu de mult dacă mi-a plăcut vreodată un băiat. Ţi-aduci aminte că ţi-am arătat fotografia lui?   Ei bine, el e.

AMANDA:    Vorbeşti de băiatul pe care mi l-ai arătat în revista şcolii ?

LAURA:   Da.

AMANDA: Laura, nu cumva l-ai iubit?

LAURA: Nu ştiu, mamă. Tot ce ştiu este că n-aş putea să dau ochii cu el.

AMANDA:   Nu cred să fie acela. Imposibil. Dar dacă totuşi el este, vei veni la masă şi gata. Nici nu admit să nu vii.

LAURA:  Mamă ... nu pot să vin.

AMANDA: Ascultă, Laura, mai slăbeşte-mă cu prostiile tale. Destul v-am răbdat mofturile, şi ţie şi fratelui tău. Aşa că stai jos şi linişteşte-te până la venirea lor. Tom şi-a uitat, ca de obicei, cheia. Va trebui să le deschizi tu.

LAURA:  (speriată): Nu, mamă, te rog să deschizi tu uşa.

AMANDA: Eu am să am treabă la bucătărie.

LAURA:  Mamă, te implor să le deschizi tu! Nu mă lăsa pe mine!

AMANDA (pornind spre chicinetă): Eu am de pregătit sosul pentru peşte. Hai, prostuţo, pregăteşte-te să-ţi primeşti  curtezanul.

Închide uşa. Laura a rămas singură.

Titlul pe ecran: „Panică".

Laura geme uşor, stinge lampa şi se aşează ţeapănă pe marginea canapelei, frângându-şi degetele.

Titlu pe ecran: „Se deschide o uşă".

Tom şi Jim apar pe treptele scării de incendiu şi urcă spre palier. Auzindu-le paşii, Laura: se ridică, cuprinsă de panică, şi se retrage Ungă peretele sufrageriei. Clopoţelul sună la intrare. Laura, cu răsuflarea oprită, îşi duce mâna la gât. Se aude un ciocănit uşor.

AMANDA (strigând) : Laura dragă, uşa !

Laura se uită ţintă la uşă, fără să facă o mişcare.

JIM: Ce   zici,   Shakespeare,   am   impresia   că   batem degeaba.

TOM (strigând):  Uhu! Uhu!   (Sună din nou,  nervos. Jim fluieră şi îşi caută o ţigară.)

AMANDA: (exagerat  de  veselă):  Laura, e fratele  tău  cu, domnul O'Connor, vrei să le deschizi tu?

Laura se apropie de uşa chicinetei.

LAURA (cu glas pierdut): Mamă, du-te tu.

AMANDA (iese din chicinetă, se uită la ea furioasă şi arată spre uşă, poruncitor):Te rog! Te rog !

(în şoaptă, ameninţătoare): Ce-i cu tine, proasto ?

LAURA (disperată): Te rog din suflet,  deschide tu!

AMANDA: Ţi-am mai spus că nu admit aceste toane. Tocmai acum  ţi-ai găsit? Stăpâneşte-te, ce Dumnezeu!

LAURA: Te  implor,   du-te  tu!

AMANDA: Ba ai să te duci tu, eu nu pot.

LAURA (disperată): Nici eu nu pot.

AMANDA: De  ce?

LAURA:   Mi-e greaţă.

AMANDA: Mi-e greaţă şi mie de prostia ta. De ce nu puteţi, nici tu, nici fratele tău, să fiţi normali? Veşnic capricii,   absurdităţi...

Tom sună prelung.

AMANDA: Poţi să-mi spui şi mie ce ţi s-a năzărit? (Strigă cu voce plăcută.) Vin imediat. Numai o clipă ... De ce să-ţi fie frică să deschizi o uşă? Te rog răspunde,  Laura!

LAURA:   Oh, Doamne, Doamne ...  (Iese de după perdele, se  apropie  de patefon,  îl  acordează cu  mişcări nervoase şi pune o placă.)

AMANDA: Laura, îţi poruncesc să deschizi!

LAURA:   Bine, mamă.

O melodie depărtată şi dogită din „Dardanella" îmblînzeşte atmosfera, dînd Laurci puterea să se îndrepte spre uşă şi să o deschidă încet.   Tom intră cu Jim.

TOM: Laura, ţi-l prezint pe Jim. Sora mea Laura.

JIM (intrând): Nu ştiam că Shakespeare are o soră.

LAURA (dîndu-se înapoi,  cu glas tremurător):  Îmi pare bine.

JIM (întinzîndu-i mîna cu căldură):  Nu mai  puţin.

Laura îi dă mîna şovăind .

JIM:   Ai  mîna  rece,  Laura.

LAURA: Da, fiindcă am întors  patefonul.

JIM (distrat): Da?

Laura iese brusc ; Tom aprinde o ţigară şi se întoarce îndărăt spre uşa scării de incendiu.

JIM: Ce-i cu ea? Ce are?

TOM: E îngrozitor de timidă.

JIM: Shakespeare, am să-ţi spun o mulţime de lucruri.

TOM: De pildă?

JIM: Urmez un curs.

TOM: Auzisem eu ceva.

JIM: Un curs de oratorie publică. Arta de a vorbi în public — în  douăzeci  de  lecţii.   Adevărul   e  că nici tu, nici eu nu suntem făcuţi pentru depozit.

TOM (ironic):  Mulţumesc,  nu  ştiam.  Şi  ce legătură are asta cu  oratoria?

JIM: Te pregăteşte pentru posturi de conducere.

TOM:  Ce  vorbeşti?

JIM: Dacă îţi spun! E un lucru foarte necesar.

Imagine: un director la birou.

TOM: În  ce   privinţă?

JIM: În toate. Te-ai întrebat vreodată care este diferenţa între noi şi cei care stau în birourile direcţiei? Inteligenţă?  Nu.  Competenţă?  Nu. Atunci ce? Un lucru foarte mic.

TOM: Care ?

JIM:  Poziţia socială. Dacă vrei să reuşeşti, trebuie să poţi face faţă în orice situaţie şi în orice mediu te-ai   afla.

AMANDA (din   culise) : Tom!

TOM:  Da, mamă.

AMANDA:  Stai de vorbă cu domnul O'Connor?

TOM:  Da, mamă.

AMANDA:  Invită-l să ia loc.

TOM: Da, mamă.

JIM:  Nu, mulţumesc.

AMANDA:  Întreabă-l  pe   domnul  O'Connor  dacă   vrea  să se spele pe mâini.

JlM:  Nu,  mulţumesc.  M-am  spălat  la depozit.  Unde te duci? ...

TOM:  Hai pe balcon.

JIM (urmându-l):   Ştii,   Shakespeare, domnul Mendoza mi-a vorbit de tine.

TOM: Binevoitor?

JIM: Nu   prea. Ai   să-ţi   pierzi   serviciul   dacă   nu   te trezeşti.

TOM: Încep să mă trezesc.

JIM: Nu   se   prea   vede.

TOM: Se simte pe dinăuntru.

Imagine pe ecran: o navă cu toate pânzele în vânt.

TOM: Am de gând să mai schimb.

Se apleacă peste balustradă şi vorbeşte cu o însufleţire stăpânită. Luminile reclamelor luminoase de peste drum îi joacă pe faţă. Parcă ar fi un călător pe puntea unui vas.

JIM: Serios?

TOM: Vreau să găsesc ceva în care să nu mai am de a  face  nici cu  depozitul,   nici  cu  domnul Mendoza, şi nici chiar cu ... cursurile de oratorie.

JIM:  Ce tot vorbeşti?

TOM: M-am săturat până şi de filme ...

JIM:     De  filme ?

TOM: Da, de filme. Uite, le vezi? (Face un semn spre afişele de pe bulevard.) Toate vedetele astea cu zâmbete irezistibile care au aventuri peste aventuri şi care se îndoapă până aici... mie unul mi-ajunge! Fiindcă, ştii ce se întâmplă? Oamenii merg la cinema în loc să trăiască ei înşişi. Toate personajele astea pe care le fabrică Hollywood-ul şi care duc o viaţă minunată, trăiesc şi pentru ceilalţi cetăţeni ai Americii, în timp ce America stă în săli întunecoase şi le urmăreşte din ochi aventurile. Asta, până într-o zi. Până la începerea unui nou război. Atunci vom ieşi din întunericul sălilor şi vom cunoaşte şi noi aventura. Straşnic ! Minunat! Acum e rândul nostru să fim exotici, să plutim pe mările Sudului, să fim cuceritori ... Câtă inconştienţă! Eu unul m-am săturat. Aşa că plec. JIM (cu neîncredere): Unde? Când?

TOM: Curând.

JIM:  Dar unde? Unde?

Muzica pare să răspundă la această întrebare, în timp ce Tom se  gândeşte căutându-se  prin  buzunare.

TOM: Nu ştiu. De câte ori împachetez o pereche de pantofi, mă cutremur gândindu-mă cât de scurtă este viaţa şi în ce hal mi-o irosesc. Orice ar fi, un lucru este sigur: viaţa nu înseamnă pantofi, afară doar dacă pantofii sunt destinaţi unui călător.   (Găseşte ceea ce caută.) Aha! Uite!

JIM:   Ce-i  chitanţa  asta?

TOM:  M-am înscris.

JIM  (citind): Uniunea Marinarilor din Flota Comercială.

TOM:  Mi-am plătit  cotizaţia pentru luna  în curs, în loc de lumină.

JIM:   Când o să-ţi taie lumina, o să-ţi pară rău.

TOM:  N-am să mai fiu aici.

JIM:   Şi maică-ta ?

TOM: Eu semăn cu tata. îl vezi cum râde? Şi a plecat de şaisprezece ani.

JIM:   Cred că e mai mult gura de tine.  Maică-ta ce zice?

TOM: Taci, uite-o că vine. Nu ştie nimic.

AMANDA (intrând printre perdelele sufrageriei):  Unde sunteţi?

TOM: Pe balcon, mamă.

Intră amândoi în casă. Amanda vine în întâmpinarea Ier. Tom e năucit de înfăţişarea ei. Chiar şi Jim clipeşte, puţin mirat. Este primul său contact cu exuberanta femeie şi, în ciuda cursurilor serale de oratorie, a amuţit în fata manifestaţiilor de amabilitate ale gazdei. Degeaba încearcă să plaseze şi el din când în când câte un cuvânt; Amanda îi taie vorba cu râsul şi flecăreala ei veselă. Tom e uşor jenat dar, după primul şoc Jim îşi revine şi reacţionează foarte călduros. Zâmbeşte şi râde şi pare cu desăvârşire cucerit.

Imagine

Amanda, fală ţintită.

AMANDA (zâmbind cochet şi fluturându-şi zulufii): Iată-l deci pe domnul O'Connor. Nu mai e nevoie de prezentări. Băiatul meu mi-a vorbit atât de mult despre dumneata! în cele din urmă, i-am spus: „Tom, ce Dumnezeu, invită-l într-o zi pe fenomenul ăsta. Vreau să-l cunosc şi eu pe simpaticul tău coleg de la depozit." Nu ştiu de ce fiul meu e atât de ursuz. Noi, ăştia din  Sud,   suntem  altfel. Hai să stăm jos. Uf, ce căldură! Tom, lasă uşa deschisă. Acum câteva clipe, am simţit o briză proaspătă,  foarte plăcută. Unde o fi dispărut? Vai, nici n-a venit bine vara şi au şi început căldurile! O să ne coacem, nu alta. În orice caz, astă-seară avem o masă foarte uşoară. Cred că un meniu uşor este mai indicat. La fel și cu hainele! O îmbrăcăminte uşoară şi o hrană uşoară sunt obligatorii pe o asemenea temperatură. Se pare că iarna sângele nostru se îngroaşă, astfel că ne trebuie o perioadă de readaptare. Da ... căldurile au venit atât de brusc anul acesta! Eu, cel puţin, nu eram deloc pregătită. Aşa, deodată şi ne-am pomenit în plină vară! M-am dus şi-am scos dintr-un cufăr această rochie subţire şi veche, veche... aproape istorică. Dar, mă simt atât de bine în ea, e atât de răcoroasă!

TOM:  Mamă ...

AMANDA: Da,  dragul  meu.

TOM:  Ce se aude cu masa?

AMANDA: Ai dreptate! Du-te şi întreab-o pe sora ta dacă e gata. Astă-seară ea e gospodina,  ea răspunde de masă.   Spune-i  că murim  de  foame.   (Către Jim): Ai cunoscut-o pe Laura? Da, ea e cea care ... Care v-a deschis? Ei, atunci înseamnă că v-aţi cunoscut. E un lucru rar astăzi ca o fată atât de drăguţă ca Laura să fie pe deasupra şi gospodină. Şi Laura, slavă Domnului, nu numai că e frumoasă, dar e şi foarte gospodină. Eu, în schimb, nu sunt deloc. Şi n-am fost niciodată. Singurul lucru pe care ştiu să-l fac sunt bezelele. Ce vrei, la noi în Sud, aveam atâţia servitori! S-au dus, s-au dus toate! ... Orice urmă de belşug şi de trai uşor ... Eu n-am fost pregătită pentru ceea ce a urmat. Toţi pretendenţii mei erau fii de plantatori şi întotdeauna mi-am închipuit că mă voi mărita cu unul dintre ei. Dar, omul propune şi ... femeia se supune — asta. ca să schimbăm un pic vechiul dicton. Aşa că nu m-am măritat cu un plantator. M-am măritat cu un funcţionar de la telefoane, cu acest gentleman (arătând spre fotografic) pe care livezi colo zâmbind atât de galant. Era un om pasionat de călătorii. Acum e plecat. Nici nu ştiu pe unde o fi. Dar, ce mi-a venit să-ţi povestesc necazurile mele? Vorbeşte-mi mai bine despre ale dumitale, deşi, să sperăm, că nu ai. Ei, Tom?

TOM (întorcându-se):   Da,  mamă. Gata  masa?

Am impresia că e servită.

AMANDA: Stai să văd. (Se ridică cu o mişcare graţioasă şi se uită printre perdele.) Oh, minunat, dar unde-ţi  este   surioara?

TOM:  Laura nu se prea simte bine şi cred că n-o să vină la masă.

AMANDA: Cum aşa ?  Laura!!!

LAURA (din culise,  cu  voce slabă):  Da,  mamă.

AMANDA: Trebuie neapărat să vii la masă. Nu ne aşezăm, până nu vii şi tu. Poftim, domnule O'Connor. Dumneata stai acolo eu aici... Laura, uhu ! Nu ne face să aşteptăm, draga mea. Nu putem spune rugăciunea până nu vii şi tu.

Uşa din fund se deschide încet şi Laura intră în sufragerie. Abia se ţine pe picioare. Buzele îi tremură, are ochii larg deschişi şi privirea fixă. Se apropie de masă cu mişcări nesigure.

Titlu pe ecran: „Teroare".   

Afară a izbucnit deodată o furtună de vară. La ferestre perdelele albe se umflă puternic de vânt.  Se aude o  melodie tristă în timp ce se lasă, albastră, înserarea. Laura se clatină şi se sprijină de  scaun,  cu  un geamăt înăbuşit.

TOM:    Laura!              

AMANDA:   Laura!                       

Se aude bubuitul tunetului.

Titlu pe ecran: „Vai!"       

AMANDA: (disperată):   Vai,  dar  ţie  ţi-e rău  cu adevărat. Tom,  te rog ajut-o să meargă în salon. Du-te, Laura,   şi  odihneşte-te  pe  divan.   O,   Doamne! (către musafir): Se vede că a stat  prea mult lângă cuptorul încins şi asta i-a făcut rău.  Eu i-am spus că e prea cald astă-seară, însă ...

Tom revine la masă. Laura s-a întins pe divan.

AMANDA: Ei,  cum se simte?

TOM: Mai bine.

AMANDA: Ce-i asta, plouă? Ah, ce ploaie plăcută şi răcoroasă ! (Se uită la musafir, cu o privire speriată.) Cred că ...  acum putem începe rugăciunea.

Tom se uită la ea prosteşte.

AMANDA: Tom, spune tu rugăciunea.

TOM: Da ...  „Pentru  toate  acestea şi pentru harurile tale,   Doamne,   îţi  mulţumim" ...

Toţi trei îşi apleacă fruntea. Amanda aruncă o privire îngrijorată   spre   Jim în   salon, Laura,   întinsă pe divan, duce mîna la gură ca  să-şi înăbuşe plînsul. Scena   se întunecă. 

SCENA  VII

O jumătate de oră mai târziu. în sufragerie, Amanda cu Tom şi cu oaspetele lor au isprăvit de mâncat, dar continuă să stea la masă; siluetele li se zăresc desluşit prin transparenţa perdelelor trase. In timp ce cortina se ridică, Laura e încă pe divan, ghemuită, cu picioarele sub ca, cu capul rezemat de o pernă bleu-pal, cu cehii larg deschişi. Are o privire misterioasă şi gânditoare. Noua lampă cu abajur de mătase roz aruncă o lumină blinda pe faţa ci, scoţând în evidenţă frumuseţea ei suavă, nepământeană, care în med obişnuit trece neobservată. Din exterior se aude un ţârâit neîntrerupt de ploaie, care însă slăbeşte treptat şi curând se opreşte. Afară întunericul se luminează sub strălucirea palidă a lunii. îndată după ridicarea cortinei, becurile din ambele camere încep să pâlpâie apei se sting.

JIM:  Ei, ce s-a întâmplat, domnule bec electric?  Ha, ha, ha!

Amanda ride   nervos.

Titlu pe ecran: „întreruperea curentului".

AMANDA: Ghici, ghicitoarea mea: unde era Moise când s-au stins   luminile?    Ha,   ha ...    Cunoşti   răspunsul, domnule O'Connor?

JIM:     Nu, doamnă.

AMANDA:   Era în întuneric.

Jim râde.

AMANDA:  Staţi liniştiţi.  Am  sa  aprind  luminările.   Noroc că le aveam pe masă. Dar ... unde or fi chibriturile? Care  dintre dumneavoastră poate  să-mi, dea un chibrit ?

JIM:  Eu,  doamnă.  Poftim.

AMANDA:    Mulţumesc, domnule.

JIM:   Cu  multă plăcere.

AMANDA: Mă tem că s-a ars siguranţa. Domnule O'Connor, poţi să repari o siguranţă arsă? Eu una nu mă pricep, iar Tom se pierde cu totul când e vorba de tehnică.

Toţi trei se ridică; vecile li se depărtează puţin în direcţia chicinetei.

AMANDA: Vai, fii atent să nu te loveşti de ceva. Nu vreau ca musafirul nostru să-şi frângă gâtul. Asta ar mai   lipsi!

JIM: Ha, ha! Unde este tabloul ?

AMANDA: Deasupra chiuvetei. L-ai  găsit?

JIM: O clipă ...

AMANDA: Nu-i aşa că electricitatea este un lucru misterios? Dacă nu mă înşel. Benjamin Franklin este acela care şi-a legat cheia de un zmeu? Doamne, trăim într-un univers atât de ciudat! Unii pretind că ştiinţa   lămureşte   toate   misterele.  Dar   după părerea  mea,   dimpotrivă,   le   adânceşte şi  mai mult. Ei, ai găsit?

JIM: Da,  doamnă.  Şi toate siguranţele sunt în bună stare.

AMANDA: Tom!

TOM:   Da,  mamă.

AMANDA: Ce-ai făcut cu nota de plată a luminii pe care ţi-am dat-o acum câteva zile? Aceea care ne-a venit cu avertisment.

Titlu pe ecran: „Aoleu!"

TOM:   D...   da.

AMANDA: Nu cumva ai uitat s-o plăteşti?

TOM:   Nu,  dar ...

AMANDA: N-ai  plătit-o. Trebuia  să-mi  închipui.

JIM: Probabil că Shakespeare a scris o poezie pe nota aceea,  doamnă Wingfield. Mare prostie am făcut să i-o încredinţez lui. Cine ştie, poate câştigă cu poezia lui un premiu de zece dolari.

AMANDA: În cazul acesta, nu ne rămâne decât să ne petrecem restul serii ca în plin secol al XlX-lea, înainte ca domnul Edison să fi inventat becul  electric, întotdeauna mi-a plăcut lumina luminărilor. Asta înseamnă că eşti romantic. Tom, însă n-are nici o scuză. Bine cel puţin că am isprăvit de mâncat. Drăguţ din partea lor să ne lase să terminăm masa, înainte de a ne cufunda în bezna veşnică,  nu-i aşa, domnule O'Connor? Ha, ha!

Tom,  drept  pedeapsă pentru   neglijenţa  ta, ai să-mi  ajuţi la  vase.

JIM: Daţi-mi voie să vă ajut eu.

AMANDA: Nu, nu, te rog nu te deranja.

JIM: Aş vrea să fiu şi eu de folos cu ceva.

AMANDA (pe un ton sentimental): Dumneata?  Ştii, domnule O'Connor, că nimeni nu m-a mai făcut de mult să petrec clipe atât de plăcute?

JIM:  Vai,  doamnă Wingfield !

AMANDA:    Zău, nu exagerez. Dar Laura a rămas singurică. Dacă vrei, du-te în salon şi ţine-i de urât. Am să-ţi dau acest sfeşnic vechi, care a stat pe vremuri  pe altarul bisericii  Odihna Cerească. S-a  cam strâmbat el  când  a  ars biserica — a lovit-o trăsnetul într-o primăvară; unii au insinuat că ar fi fost nimicită pentru că jucau preoţii cărţi în ea.

JIM: Ha, ha, ha!

AMANDA:    Poate  izbuteşti  s-o  convingi  pe  Laura să bea puţin vin ...  Cred că i-ar face bine. Poţi să le duci pe amândouă?

JIM:  Sigur, eu sunt un supraom.

AMANDA:    Şi acum, mister Tom,  pune-ţi  şorţul şi:   la  bucătărie !

Uşa chicinetei se închide asupra râsului vesel al Amandei. Lumina tremurătoare a lumânărilor sfeşnicului se proiectează pe perdele. La intrarea lui Jim, Laura dă semne de nelinişte. La început vorbeşte încet, pierdut, din pricina tensiunii de-a dreptul chinuitoare, pe care i-o pricinuieşte faptul de a i rămas singură cu un străin.

Titlu pe ecran: „Nu cred să-ţi mai aminteşti de mine"

Înainte ca Jim să-i risipească timiditatea prin căldura sa. vocea Laurei este slabă şi întretăiată, ca şi cum ar fi urca, în fugă o scară. In schimb, atitudinea lui Jim este plină de gingăşie. Din această scenă trebuie să se desprindă impresia că, deşi lipsită de însemnătate, ca reprezintă pentru LAURA:culmea vieţii ei sufleteşti.

JIM:     Ei, Laura, cum te simţi? Mai bine?

LAURA:    Da,   mai  bine.

JIM:     Asta-i pentru dumneata. Puţin vin.   (îi întinde vinul cu o galanterie  exagerată.)

LAURA:   Mulţumesc.

JIM: Te rog să-l bei, dar fără să te-mbeţi. (Râde din toată inima; Laura ia paharul cu o mină tremurătoare şi  râde  timid.)   Unde  să pun  sfeşnicul?

LAURA:   Unde doreşti.

JIM:   Dacă l-aş pune aici, pe covor? Se poate?

LAURA:   Sigur.

JIM: Dedesubt  am să pun un ziar, ca să nu picure ceara. Mie îmi place să stau pe covor. Îmi dai voie ?

LAURA:   Te rog.

JIM:     Vrei să-mi dai o pernă?

LAURA:   Poftim ?

JIM:     O pernă.

LAURA:   Ah ... (Ii dă o pernă cu un gest brusc.)

JIM:    Şi dumneata? Nu vrei să stai pe covor?

LAURA:   Ba da.

JIM:     Atunci, de ce nu stai?

LAURA:    Bine. Am să stau.

JIM:     Hai, ia-ţi o pernă şi vino.

LAURA:se supune şi se aşează stângaci, de cealaltă parte a șemineului. 

JIM (se aşează şi  el  „turceşte",  zâmbindu-i prietenos): Hm,  eşti la  capătul lumii. De abia te zăresc.

LAURA:  În schimb,  eu te văd bine.

JIM:  Ştiu,  dar nu e drept,  fiindcă numai eu sunt în plină lumină. Laura îşi apropie perna. Bravo, acum te pot vedea. Stai bine?

LAURA:   Da.

JIM:     Şi eu, foarte bine. Vrei puţin chewing-gum?

LAURA:   Nu, mulţumesc.

JIM: Eu, dacă-mi dai voie, am să iau o bucăţică. (Desface gânditor o tabletă şi o ridică în sus.) Te-ai gândit vreodată ce avere trebuie să fi făcut individul care a inventat prima bucată de chewing-gum? Formidabilă, nu? Blocul lui este unul dintre cele mai frumoase din Chicago. L-am văzut acum două veri, când am fost la expoziţia Secolul Progresului. Ai vizitat-o?

LAURA:   Nu, n-am vizitat-o.

JIM: A fost o expoziţie minunată. M-a impresionat în mod deosebit, mai ales standul descoperirilor ştiinţifice. (Pauză. Apoi, zâmbindu-i): Fratele dumitale mi-a spus că eşti foarte timidă. E adevărat ?

LAURA:   Nu... nu ştiu...

JIM:     Am impresia că eşti o fată de modă veche. Dar să ştii că e foarte frumos sa fii aşa. Sper că nu '' te superi că mi-am permis să-ţi spun asta.

LAURA (repede,   căutând să-şi  ascundă încurcătura):   Aş vrea ... am să iau şi eu o bucată de chewing-gum, dacă nu te superi. Mulţumesc. (îşi drege glasul.) Domnule   O'Connor ...   dumneata ...   mai   cânţi?

JIM:     Să cânt?  Eu?

LAURA:    Da, îmi aduc aminte că aveai o voce atât de frumoasă !

JIM:     Dar,  unde  m-ai  auzit cântând?

Se aude o vece cântând în culise.

Vocea    Suflă vântule iar, Cât rătăcesc hoinar, Du-mă căci dragostea mea La capătul lumii m-aşteaptă Cine mai  este ca  ea!

JIM:     Spui că m-ai auzit cântând?

LAURA:    Da, chiar foarte des ... dar ... nu cred să-ţi mai aminteşti   de   mine.

JIM (zâmbind, căutând să-şi aducă aminte): Ştii, am şi eu impresia că te-am mai văzut cândva. Am simţit asta îndată ce ai deschis uşa. Mi s-a părut că ştiu şi cum te cheamă. Dar, numele care mi-a venit nu era de fapt un nume, aşa că ...

LAURA:   Trandafir   albastru ?

JIM: (sare în sus, zâmbind larg): Da, asta era! Trandafir albastru! Doamne, sigur... Trandafir albastru. Nemaipomenit ce feste ne poate juca memoria ! Nu făcusem nici o legătură între dumneata şi şcoală. Aşadar, de acolo te cunosc! Nici n-am ştiut că eşti sora lui Shakespeare. îmi pare foarte rău. LAURA:    Eu nu credeam că ai să-ţi mai aminteşti de mine. Ne-am  cunoscut   atât   de   puţin! JIM:     Dar totuşi, am stat de vorbă, nu?

LAURA:    Da, de mai multe ori.

JIM:     Şi dumneata m-ai recunoscut ?

LAURA:   Oh,  imediat.

JIM:     Îndată ce m-ai văzut?

LAURA:  Înainte chiar.  De cum ţi-am auzit numele,  am ştiut că eşti dumneata.  Tom te cunoştea şi  el puţin  din liceu,   aşa  încât ...   iar  când  ai  intrat pe uşă ... am fost sigură.

JIM:     De ce nu mi-ai spus nimic?

LAURA   (cu răsuflarea întretăiată): Nu ştiam ce să spun, eram ...   uimită.

JIM: Bine, dar povestea asta e nemaipomenit de nostimă !

LAURA: Da, da, nu-i aşa? Deşi...

JIM: Urmam parcă nişte cursuri împreună?

LAURA: Sigur.                                                                

JIM: Ce anume?

LAURA: Corul.

JIM: A, da.

LAURA: În amfiteatru stăteam în faţa dumitale.

JIM: Da, exact, în fiecare luni, miercuri şi vineri. Acum  îmi  amintesc  foarte  bine.   Veneai  întotdeauna cu întârziere.

LAURA: Da. Mi-era greu să urc scările. Aveam la picior aparatul acela care bocănea îngrozitor ... Nu mi-am dat niciodată seama de asta. (cutremurându-se   la   această   amintire):   Fiecare pas îmi răsuna în urechi. Nu ştiu, eu n-am observat niciodată, în  clipa  în  care  intram,   eraţi  toţi la  locurile voastre. Iar  eu, fiindcă locul meu  era  tocmai în fund, trebuia să trec prin faţa tuturor, şi să urc treaptă cu treaptă, în timp ce toată lumea se uita la mine.

JIM: N-ar fi trebuit să te frămânţi atât!

LAURA: Ştiu, dar totuşi o făceam. Şi era pentru mine o imensă uşurare  când  începeam  să cânt. JIM: Da, da,  acum îmi amintesc de dumneata ...  îţi spuneam „Trandafir albastru". De ce? Cum am ajuns să te numesc astfel?

LAURA: O dată m-ai întrebat ce flori îmi plac şi eu ţi-am răspuns   că — dac-ar   exista, — trandafirii   albaştri. Dumneata ai râs şi de atunci nu mi-ai mai spus decât  „Trandafir albastru".

JIM: Sper că asta nu te-a supărat?

LAURA: Dimpotrivă,   îmi   plăcea!   Ştii,   cunoşteam   atât de puţină lume ...

JIM: După cât mi-amintesc, erai cam sălbatică ...

LAURA: Da ... N-am reuşit niciodată să-mi fac prieteni.

JIM: Cum  aşa ?

LAURA: Probabil  că nu  mă pricepeam ...   Şi  apoi,  mai era şi...

JIM: Vrei să spui că din pricină că erai...

LAURA:    Da. într-un fel asta mă izola de ceilalţi.

JIM:     N-ar fi trebuit.

LAURA:    Ştiu, dar nu puteam altfel.

JIM:     De asta erai atât de sfioasă!

LAURA:    Am încercat să mă schimb, dar n-am izbutit ...

JIM:     ... Să-ţi învingi timiditatea?

LAURA:    Da,  n-am  putut  niciodată.

JIM:     Cred că e ceva care se poate învinge puţin câte puţin.

LAURA  (cu tristeţe): Fără îndoială, însă...

JIM: Oamenii nu sunt atât de înfricoşători, când îi cunoşti mai bine. Ţine minte asta ... Fiecare îşi are problemele lui, nu numai dumneata — da, crede-mă, toţi le avem pe ale noastre. Crezi că eşti singura dezamăgită? Uită-te în jur şi vei vedea o mulţime de oameni cel puţin la fel de dezamăgiţi. De pildă, eu: când eram la şcoala, îmi închipuiam că mai târziu voi ajunge mult mai departe decât am ajuns ... îţi mai aminteşti de articolul acela elogios la adresa mea, apărut în „Făclia" ?

LAURA:    Da.  (Se ridică şi se apropie de masă.)

JIM:     Se spunea acolo că sunt un tânăr de viitor, că voi izbuti în orice domeniu ...

LAURA:  se  întoarce  cu  colecţia   de  reviste.

Sfinte  Doamne !  „Făclia" !

Ia volumul cu veneraţie.  Îşi zâmbesc unul altuia, ca în faţa unei minuni. Laura se aşează lângă el şi încep să-l răsfoiască. Treptat, sub efectul prezenţei lui pline de căldură, sfiiciunea Laurei   dispare.

LAURA:   Aici eşti dumneata în „Mascaţii din Far West".

JIM  (cu nostalgie): Cântam rolul baritonului.

LAURA:    (vrăjită) : Ce voce minunată aveai!

JIM   (protestând): Eu? Nu... u!...

LAURA:    Ba da,  minunată,  minunată!

JIM:     M-ai  auzit?

LAURA:   Am fost la toate spectacolele!

JIM:     Nu mai spune !

LAURA:    Zău.

JIM:     La  toate  trei?

LAURA (plecând ochii) : Da!

JIM:     De ce?

LAURA:    Voiam... să-ţi cer un autograf... pe program...

JIM: Şi de ce nu mi-ai cerut?

LAURA: Erai   întotdeauna   atât   de   acaparat,   încât   nici n-aveam cum ...

JIM: Ar fi trebuit ...

LAURA: Şi apoi, mi-era frică să nu crezi...

JIM: Să nu  cred  ce?

LAURA:Că...

JlM (înveselit de amintire):  Da ...  Pe vremea aceea eram literalmente asediat de fete.

LAURA:Aveai un succes nebun.

JIM: Da...

LAURA:Erai atât de prietenos, de cald ...

JIM: Ce e drept,  eram foarte răsfăţat.

LAURA:Toată   lumea   te   iubea.

JIM: Şi dumneata?

LAURA (închide încet volumul de pe genunchii  ei.): Eu . ..  da,  şi eu

JIM: Va să zică aşa. Dă-mi programul, Laura.

LAURA:îi dă programul. El îl semnează, vesel.

JIM: Poftim,  mai bine mai  târziu  decât  niciodată.

LAURA: Îţi mulţumesc! Eşti drăguţ.

JIM: Astăzi, semnătura mea nu prea are valoare. Dar  poate că într-o zi... valoarea ei va creşte. A fi

dezamăgit este un lucru, a fi descurajat este altul. Eu sunt dezamăgit dar nu descurajat. În fond, nu am decât douăzeci şi nouă de ani. Dar dumneata ?

LAURA: În iunie împlinesc douăzeci şi şase.

JIM: Eşti încă tânără.

LAURA: Da,   dar ...                                            

JIM: Ai  terminat  liceul?                       

LAURA (reticentă): Nu  m-am  mai  dus.    

JIM: Vrei să spui că ai renunţat ?      

LAURA: Am luat note proaste la ultimele examene. (Se ridică şi pune înapoi volumul şi programul. Apoi, cu falsă detaşare). Şi... ce mai ştii despre Emily Meissenbach?

JIM: A, insipida aia ...

LAURA:De ce îi spui aşa?

JIM: Pentru  că era  insipidă.

LAURA:Vă mai vedeţi?

JIM: N-am mai văzut-o de atunci!                

LAURA:Se spunea că aţi fi logodiţi.

JIM: Ştiu, dar nu m-am lăsat prins.      

LAURA:    Aşadar, nu   era   adevărat?

JIM: Era adevărat numai în imaginaţia ei optimistă.

LAURA:   Oh...

Titlu pe ecran: „Şi ce ai făcut de când ai terminat liceul ?"

Jim aprinde o ţigară şi se sprijină leneş într-un cot, zâmbind Laurei cu o căldură şi un farmec care parcă îi umple sufletul de lumină. Ea rămâne lingă masă şi pentru a-şi ascunde emoţia, ia un  bibelou  de  sticlă cu  care  începe  să se joace.

JIM (după câteva fumuri de ţigară, dus pe gânduri): Şi ce ai făcut de când ai terminat liceul?

Laura pare să nu-l fi auzit.

JIM: Ei?

Laura se uită în depărtare.

JIM: Te-am întrebat ce ai făcut de când ai terminat liceul ?

LAURA: Mai nimic.

JIM: Totuşi,  trebuie  să fi  făcut  ceva în  toţi  aceşti ani atât de lungi.

LAURA: Într-adevăr,   au   fost   lungi!

JIM: Şi ce ai făcut?

LAURA: Am  urmat  un  curs  comercial  la  un  colegiu ...

JIM: Da? Cum a mers?

LAURA: Nu prea a mers. A trebuit să mă las ... fiindcă îmi făcea rău la stomac ...

JIM ( râde  încet): Şi acum, ce faci?

LAURA: Nu fac mare lucru. Dar să nu-ţi închipui că stau degeaba: menajeria mea de sticlă îmi ia o mulţime de vreme. Sticla cere întotdeauna foarte multă grijă.

Ai spus ceva despre o menajerie?

LAURA: Am vorbit despre colecţia mea... (îşi glasul, intimidată, şi întoarce capul.) (brusc): Ştii ce cred eu că se întâmplă cu dumneata? Suferi de un complex de inferioritate. Cu alte cuvinte, te subestimezi. Eu înţeleg foarte bine asta, Laura, fiindcă am suferit şi eu cândva de un asemenea complex. Deşi cazul meu nu era chiar atât de serios, cum pare să fie al dumitale. N-am scăpat de el decât când am început să studiez oratoria. Da. Şi pe când îmi cultivam dicţia, am descoperit că am aptitudini şi pentru ştiinţă,   pentru   electrodinamică...   Până   atunci nici nu bănuisem că aş putea avea vreun talent deosebit. Deşi n-am studiat niciodată psihologia, un prieten mi-a spus că mă pricep să analizez sufletul  oamenilor mai bine  decât  psihiatrii  de profesie. Eu nu pretind că aceasta ar fi neapărat adevărat, dar un lucru e sigur: înţeleg sufletul omenesc.(îşi scoate din gura chewing-gum-ul.) Iartă-mă, dar obişnuiesc să arunc chewing-gum-ul îndată ce şi-a pierdut aroma. Am să-l învelesc în bucăţica  asta  de hârtie.  Ştiu  ce  neplăcut  e când se lipeşte de talpă. M-da. Prin urmare, cam asta ar fi, după părerea mea, principalul motiv al  necazurilor  dumitale:   lipsa  de   încredere  în dumneata.   Mi-am  întemeiat   această părere  pe o serie de răspunsuri pe care mi le-ai dat, precum şi pe unele observaţii ale mele. De pildă, bocănitul acela despre care vorbeai şi care te tortura în timpul şcolii... Zici că îţi era groază să intri până şi în clasă.  îţi dai seama ce ai făcut? Ai abandonat şcoala, ai renunţat la studii din cauza unui băcănit care,  după câte îmi amintesc,  era aproape inexistent. Dumneata ai un mic defect fizic şi atâta tot. Nici nu se observă. Şi imaginaţia dumitale l-a exagerat, l-a amplificat de mii de ori. Ştii ce? Am să-ţi dau un sfat: închipuieşte-ţi că le  eşti  superioară celorlalţi,   prin  ceva! Prin ce le-aş putea fi superioara? Ei, ce naiba, Laura! Uită-te puţin în jur ! Ce vezi? O  lume  plină   de   oameni   obişnuiţi.   Toţi  s-au născut şi toţi vor muri.  Gândeşte-te: câţi dintre ei au măcar a zecea parte din calităţile dumitale? Sau ale mele? Sau ale oricui, dacă e să ne gândim bine. Ei drăcie!  Fiecare om are câte un talent. Iar unii chiar mai multe.   (Se uită, fără să-şi dea seama, în oglindă.)

Totul e să descoperi care. De pildă, eu. (îşi potriveşte automat cravata în faţa oglinzii.) Urmez un curs seral de radiofonie, — ca să nu mai vorbim de faptul că am o slujbă cu destulă răspundere la depozit — şi totodată, studiez arta de   a   vorbi.

Fiindcă eu cred în viitorul televiziunii. (întorcându-se spre ea.) Da, al televiziunii. Vreau să fiu gata, să mă dezvolt odată cu ea. De aceea, sunt hotărât să-mi fac şi eu un loc undeva, pe prima treaptă. De fapt, mi-am şi creat relaţiile necesare şi tot ce-mi mai rămâne de făcut este să aştept ca însăşi televiziunea să-şi ia vânt. Cu toată viteza !... (Ochii îi strălucesc.) Ştiinţă ! Zzzzup ! Bani! Zzzzup ! Putere ! Zzzzzzup ! Iată sfînta  treime  a  democraţiei  noastre  americane.

Are ceva dinamic şi convingător în atitudinea lui. Laura îl priveşte transfigurată. Timiditatea ei a fost depăşită de uimirea care i-a cuprins sufletul.

JIM (zâmbeşte):Mi se pare mie că mă crezi cam închipuit!

LAURA:   Ferească Dumnezeu!

JIM:     Hai să vorbim şi despre dumneata. Nu e nimic care să-ţi placă în mod deosebit?

LAURA:    Ba da... Aşa cum ţi-am spus... eu  am o menajerie  de   sticlă ...

Se aude din bucătărie un hohot zglobiu de fată tânără.

JIM: Nu înţeleg: ce-i cu menajeria asta?

LAURA: Am o colecţie de mici animale lucrate în sticlă — cele mai mici din lume. Mama le spune „menajeria de sticlă". Iată un exemplar, vrei să-l vezi? E unul dintre cei mai bătrâni. Are aproape treisprezece   ani.

Muzică : „Menajeria de sticlă". El întinde mâna.

LAURA: Fii atent; şi o suflare poate să-l spargă!

JIM:   Atunci, mai bine să nu-l ating. Sunt cam neîndemânatic.

LAURA:  Ia-l. Ia-l. Am încredere în dumneata.  (I-l pune în palmă.) Aşa. Ridică-l în sus. E atât de fericit la lumină. Uite cum se irizează!

JIM: Într-adevăr,  e frumos !

LAURA:    N-ar trebui să fiu părtinitoare,  dar e favoritul meu.

JIM:     Ce fel de animal mai e şi ăsta ?

LAURA:    N-ai observat că are un singur corn în frunte?

JIM:     E  cumva  un  inorog?

LAURA:   Da.

JIM:     Mi se pare că e o specie care a dispărut în zilele noastre.

LAURA:Da aşa e.

JIM: Urât  trebuie  să-i fie  singur.

LAURA (zâmbind): Chiar când se plictiseşte, nu se plânge. Stă pe o etajeră cu câţiva căluţi, care n-au coarne, şi se împacă toţi foarte bine.

JIM: De unde ştii?

LAURA (veselă):   Nu   i-am   auzit   niciodată   certându-se.

JIM (zâmbind):  Serios?  Ei, da, într-adevăr asta e o dovadă sigură.   Unde  să-l aşez?

LAURA: Pune-l pe masă. Din când în când, îi place să mai schimbe.

JIM (întinzându-se):  Ei,  sigur.  Uite ce umbră mare am  când mă întind.

LAURA: Adevărat ... Acoperă aproape tot tavanul.

JIM (mergând spre uşă): Mi se pare că a stat ploaia ... (Deschide uşa spre scara de incendiu.) De unde se aude muzica?

LAURA: De la „Paradis" — barul de peste drum.

JIM: N-ai   vrea   să   dansăm   puţin,   miss Wingfield?

LAURA: Bine, dar eu ...

JIM: Sau  nu mai  ai loc în carnetul de bal?   Dă-mi voie să mă uit puţin.  (Ia un carnet imaginar.)

Da, toate dansurile sunt făgăduite. Nu-mi rămâne decât să şterg un nume şi să-l scriu pe al meu.

Muzică   de   vals.

JIM: Ah, un vals! (Se roteşte de câteva ori singur, apoi întinde braţele spre Laura.)

LAURA (cu  răsuflarea   oprită):   Eu...   nu  pot   dansa...

JIM: Iar  complexul  dumitale  de  inferioritate!

LAURA: Dar nu ştiu ! N-am dansat niciodată.

JIM: Nu-i nimic,  încearcă ...

LAURA: Am să te calc.

JIM: Nu sunt de sticlă.

LAURA: Nu ştiu ... cum să ...

JIM: Lasă-te   condusă   de   mine.   Ţine   braţele   puţin întinse.

LAURA: Aşa?

JIM: Ceva mai sus. Aşa. Nu sta ţeapănă. E lucrul cel mai important.   Lasă-te   uşor.

LAURA: (râzând,  cu răsuflarea întretăiată):  E greu...  Nu pot ...

JIM: Nu-i nimic.  încearcă.  (Se avântă cu ea în dans.)

LAURA: Doamne, uite că merge.

JIM: Lasă-te în ritmul dansului, Laura, aşa ...

LAURA:   Da, dar ...

JIM:     Hai, hai!...

LAURA:    încerc!

JIM:     Nu  sta  ţeapănă ...  mai uşor ...

LAURA:    Ştiu,  dar ...  eu   sunt ...

JIM:     Mai suplă. Uite, acum merge mai bine.

LAURA:   Crezi ?

JIM:     Mult mai bine.  (Dansează cu ea prin cameră un vals stângaci.)

LAURA:    Oh,  Doamne!

JIM:    Ha ! Ha !

LAURA:    Oh, Doamne!

JIM:     Ha, ha,  ha!   (Se lovesc brusc de masă. Jim se opreşte.)  De ce ne-am lovit?

LAURA:   De masă.

JIM:     Mi se pare că am răsturnat ceva ...

LAURA:   Da.

JIM:     Sper că nu era căluţul cu un singur corn?

LAURA:   Ba  da.

JIM:     Vai, s-a spart!

LAURA:    Acum este la fel cu toţi ceilalţi cai.

JIM:     Şi-a   pierdut ...

LAURA:    Cornul. Dar nu are nici o importanţă. Poate că, dimpotrivă e un semn bun.

JIM: N-ai să mi-o ierţi niciodată. Era bibeloul dumitale favorit.

LAURA: Adevărul e că nu am nici un favorit. Aşa că nu e nici o tragedie. Serios. Ce vrei, sticla e atât de fragilă. Oricât ai fi de atent. Uneori, când trece un camion pe stradă, etajerele încep să tremure şi lucrurile cad, unele peste altele, şi se sparg.

JIM:     Totuşi, îmi pare nespus de rău că eu sunt pricina ...

LAURA (zâmbind): Am să-mi închipui pur şi simplu că a fost operat. I s-a tăiat cornul ca să se simtă mai puţin ... bizar.

Râd amândoi.

LAURA: Acum  se va  simţi mai  bine  alături de ceilalţi cai care nu au coarne.

JIM: Ha, ha, ha, e foarte nostim ce spui. (Deodată serios.) îmi pare bine că ai simţul humorului. Ştii, eşti... foarte deosebită. Uimitor de deosebită de toate fetele pe care le-am cunoscut până acum. (Vorbeşte blând, puţin şovăitor, cu sinceritate.) Te superi că-ţi spun asta?

Laura a amuţit,  intimidată.                                            

JIM: Ţi-o spun ca pe un compliment, să ştii! Laura dă din cap, intimidată, şi se uită în altă parte.

M-ai făcut să mă simt cam ... nu ştiu cum să-ţi explic. De obicei mă exprim foarte uşor, însă ... De data aceasta, nu ştiu cum să încep.

Laura îşi duce mâna la gât, tuşeşte, se joacă cu cornul spart

JIM: îi  vorbeşte cu şi  mai  multă căldură): Ţi-a   spus   vreodată   cineva   că   eşti   frumoasă?

Pauză. Muzică.

Laura ridică privirea încet,  uimită,  şi face cu  capul semn. Încă nu.

JIM: Ei bine, eşti frumoasă. într-un fel cu totul deosebit, dar eşti. Şi cu atât mai frumoasă, tocmai din  pricina   acestei  deosebiri.

Vecea lui e acum joasă, răguşită.  Laura închide cehii şi se clatină pe picioare de emoţie.

JIM: Aş fi vrut să fii sora mea. Te-aş fi învăţat să ai încredere în tine.  Oamenii deosebiţi nu sunt ca ceilalţi oameni, dar a fi deosebit nu este o ruşine. Pentru că tu eşti cea neobişnuită, şi nu ei.  Ei sunt sute de mii, tu eşti una singură. Ei se plimbă pe tot pământul, tu eşti aici. Ei sunt banali ca buruienile,  tu   eşti...   un   trandafir   albastru.

Imagine pe ecran: un trandafir albastru.

Se schimbă melodia.

LAURA: Bine,  dar...  trandafiri albaştri nu există!

JIM: Există când e vorba de tine. Uite ce frumoasă eşti!

LAURA: Cum adică frumoasă? Ce am eu frumos?

JIM: Totul. Ochii, părul, mâinile, toată eşti frumoasă. (îi ia mina.) Crezi poate că-ţi spun asta pentru că am fost invitat la masă şi mă simt obligat să fiu drăguţ? Sigur, aş fi putut-o face din politețe, ţi-aş fi putut spune o mulţime de lucruri, pe care să nu le gândesc. Dar să ştii că sunt sincer şi-ţi vorbesc din inimă. Am observat că ai acest complex de inferioritate, care te face să te simţi prost în societatea oamenilor, şi vreau să te vindec. Ai nevoie de cineva care să-ţi dea încredere în tine, să te facă să fii mândră, să-ţi ţii capul sus. în loc să fii timidă, să-ţi pleci mereu ochii şi să roşeşti. Cineva ar trebui... ar trebui să te sărute, Laura. (Mâna lui alunecă uşor pe braţul ei până la umăr.)

Muzică tumultoasă.

Apoi Jim o întoarce brusc spre el şi o sărută pe buze. Când îi dă drumul, Laura se prăbuşeşte pe sofa, cu o expresie uimită, cu ochii  strălucitori.  Jim se dă înapoi şi  caută o ţigară în buzunar.

Titlu pe ecran:  „Amintire"

JIM: Sunt nebun!

Jim îşi aprinde ţigara, evitându-i privirea. Din bucătărie se aude râsul zglobiu al Amandei. Laura se ridică încet şi desface degetele. Mai are încă în palmă bibeloul cel spart Se uită la el cu o expresie duioasă, buimăcită.

JIM: Nebun de legat! N-ar fi trebuit să fac asta ... M-am   întrecut   cu   măsura. Nu   fumezi ?

Ea se uită la el, zâmbind, şi nu aude întrebarea. El se așează lângă ea, cu grijă. Laura îl priveşte fără grai, aşteptând. El tuşeşte uşor şi se trage ceva mai departe, chibzuind asupra situaţiei şi intuindu-i confuz sentimentele. Cu gingăşie:

JIM: Vrei o bomboană?

Ea nu pare să-l audă, dar privirea ei devine şi mai strălucitoare.

JIM: O bomboană de mentă? în buzunarul meu găseşti de toate. (Pune menta în gură, o înghite şi se hotărăşte să spună adevărul. Vorbeşte încet, cu grijă, ca să nu o rănească.) Laura, vreau să-ţi spun ceva: dacă aş avea o soră ca tine, aş face acelaşi lucru ca Tom. I-aş prezenta tineri simpatici şi de treabă printre care să-şi poată găsi un soţ. Numai că ... vezi... cu mine n-a prea nimerit-o. Poate că n-ar trebui să-ţi vorbesc astfel. Poate că Tom nici nu s-a gândit la aşa ceva când m-a invitat aici. Deşi... altfel de ce ar fi făcut-o? în definitiv, nu e nici un rău în asta. Singurul impediment în cazul meu este că eu nu sunt în situaţia de a ... face ceea ce se aşteaptă de la mine. Eu nu pot să-ţi cer numărul de telefon şi să-ţi făgăduiesc că am să te chem. Eu nu pot să-ţi telefonez săptămâna viitoare ca să-ţi dau o întâlnire. M-am gândit că e mai bine să-ţi explic situaţia, ca să nu înţelegi greşit şi ca să nu fii jignită ...

Pauză. Treptat, treptat, privirea Laurei se schimbă ; îşi întoarce încet cehii de la Jim la bibeloul din palmă. Se aude din nou râsul Amandei din bucătărie.

(cu voce slabă): N-ai să mai vii pe la noi?

JIM: Nu, Laura, nu pot. (Se ridică de pe divan.) După cum începusem să-ţi explic, eu ... nu sunt liber. Sunt în vorbă cu o fată. Nu ies decât cu ea. O cheamă Betty. Este o fată de interior, ca şi tine, e irlandeză, cuminte, şi în multe privinţe ne împăcăm minunat. Am cunoscut-o vara trecută într-o excursie cu vaporul, în sus pe râu. Mergeam spre Alton şi era lună plină. Şi ştii, chiar de la început am înţeles că asta-i dragostea.

Titlu pe  ecran:   „Dragostea".

Laura se clatină uşor şi se apucă de braţul divanului. El nu observă, vrăjit de propriile lui amintiri.

JIM: De când m-am îndrăgostit, mă simt alt om.

Aplecată puţin înainte, ţeapănă, cu mina încleştată pe braţul divanului, Laura se luptă cu furtuna din sufletul ei. Dar Jim a uitat-o acum, e foarte departe.

JIM: Puterea  dragostei  este  formidabilă,   Laura.

Furtuna s-a liniştit puţin şi Laura se sprijină de spetează. Jim se întoarce  din  nou  spre   ea.

JIM: S-a întâmplat ca mătuşa lui Betty să se îmbolnăvească. I-a telegrafiat şi Betty a trebuit să plece. Aşa încât, atunci când Tom m-a invitat la masă, eu am acceptat invitaţia, fără să ştiu că tu ... că el... că eu ... (Se opreşte încurcat.) Of,   iar   am   încurcat-o.

Se trânteşte pe divan. Luminile din ochii Laurei s-au stins, făcând loc unei disperări mute. Jim se  uită la ea stânjenit.

JIM: Te   rog...   spune   ceva.

Laura îşi muşcă buzele, silindu-se să zâmbească. Deschide din nou pumnul, în care ţine bibeloul spart, apei ia încet mina lui Jim, îi pune cu grijă inorogul în palmă şi-i închide pumnul.

JIM: De ce faci asta, Laura? Vrei să mi-l dai mie?

Ea dă din cap afirmativ.

JIM: De ce?

LAURA: O amintire ... (Se ridică stângace şi se duce să se ghemuiască lingă patefon, pe care începe să-l acordeze.)

Titlu pe ecran: „în viată, totul se sfârşeşte atât de trist!"

în clipa aceea, Amanda, plină de vioiciune, dă buzna în salonaş. Duce o cană demodată, de cristal, cu punci de fructe şi o farfurie cu marginea aurită şi maci pictaţi, plină cu pricomigdale.

AMANDA: Ce ziceţi, copii, nu-i aşa că-i un aer minunat după ploaie? Uite, v-am făcut o băutură răcoritoare. (Se întoarce veselă spre musafir.) Jim, cunoşti cântecul acela despre limonada?

Limonada specială, Pentru blonde, pentru brune. Limonada cu boială Pentru fetele bătrâne.

JIM (încurcat):  Nu,  nu l-am auzit niciodată.

AMANDA: Ce ai, Laura, de eşti atât de gravă?

JIM: Am discutat lucruri grave.

AMANDA: Da?   Ei,  înseamnă că vă cunoaşteţi mai bine.

JIM (evaziv): Oarecum.

AMANDA: Voi, tinerii de azi, sunteţi cu mult mai serioşi decât cei din generaţia mea. Când eram fată, eram atât de veselă.

JIM: Nu v-aţi schimbat  deloc,  doamnă Wingfield.

AMANDA: Mă   simt   întinerită.   Astă-seară   e   sărbătoare, domnule O'Connor.   (Scutură din cap, cu un râs zglobiu.   Varsă   din   greşeală puţină limonada.) Poftim,   m-am   autobotezat.

JIM: Staţi,  daţi-mi  voie.

AMANDA (punând cana jos): Nu-i nimic. Am descoperit că mai aveam nişte vişinată şi am turnat-o înăuntru, cu vişine cu tot.

JIM: Nu ar fi trebuit să vă deranjaţi atât, doamnă Wingfield.

AMANDA: Să mă deranjez? Dimpotrivă, mi-a făcut cea mai mare plăcere. Nu m-ai auzit ocărind în bucătărie? De dumneata vorbeam. Mă mir că n-ai sughiţat. Îl certam pe Tom că nu s-a gândit să te poftească niciodată până acum. De mult ar fi trebuit să te aducă la noi. Acum, devreme ce cunoşti drumul, va trebui să vii mai des, nu numai la ocazii — să fii unul din obişnuiţii casei. Să vedeţi ce bine o să mai petrecem împreună. Simţi ce curat şi proaspăt e aerul? Şi ce frumoasă e luna astă-seară! Ei gata, am şters-o! Ştiu eu unde mi-e locul când cei tineri au de discutat lucruri grave.

JIM: Doamnă Wingfield, vă rog ... Eu sunt acela care trebuie să plec.

AMANDA:Să pleci acum?!  Glumeşti, domnule O'Connor! Suntem abia la începutul serii.

JIM: N-am ce să fac!

AMANDA:Ştiu, ştiu, eşti un om serios care munceşte şi îşi respectă orele de somn. Foarte frumos! Te vom lăsa să pleci astă-seară mai devreme, dar numai cu condiţia ca data viitoare să rămâi mai tîrziu. Spune: când mai vii pe la noi? Ce seară îţi convine mai mult? Cred că pentru voi, cei care munciţi, sâmbăta este cea mai potrivită.

JIM: Numai că eu, doamnă Wingfield, pontez de două ori pe zi. O dată dimineaţa şi o dată seara. AMANDA: Vai, dar eşti ambiţios, tinere domn! Lucrezi cumva şi noaptea?

JIM: Nu, doamnă, nu e vorba de lucru ci de ... Betty.

Se duce hotărât să-şi ia pălăria. Orchestra de la „Paradis" atacă un vals sentimental.

AMANDA: Betty, Betty? Cine este această Betty?

Afară se aude un început de tunet rău prevestitor.

JIM: O fată. Prietena mea. (Zâmbeşte fermecător. Un bubuit de tunet asurzitor.)

Titlu pe ecran: „Cerul se prăbuşeşte".

AMANDA:    (răsuflând adânc): Da ... şi e ceva serios, domnule O'Connor?

JIM: Ne căsătorim în cea de a doua duminică a lunii iunie.

AMANDA:    Oh, ce frumos.  Dar Tom nu ne-a spus că eşti logodit.

JIM: Celor de la depozit nu le-am suflat încă nici o vorbă. îi ştiţi cum sunt: Romeo în sus, don Juan în jos, şi nu mai scapi de ei. (Se opreşte în faţa oglinzii ovale şi-şi pune pălăria. îşi aranjează cu grijă borul pălăriei şi şi-o potriveşte ca să-şi dea un aer de eleganţă discretă.) A fost o seară minunată, doamnă Wingfield. Vă mulţumesc pentru această mostră de ospitalitate a Sudului despre care se vorbeşte atât.

AMANDA:    N-a fost nimic deosebit. Te asigur.

JIM: Vă rog să nu vă supăraţi că plec atât de repede, dar i-am promis lui Betty că o aştept la gară. Parcă văd că ajung după sosirea trenului şi femeilor nu le place să aştepte. Ştiţi şi dumneavoastră.

AMANDA:    Da, tirania femeilor. (Îi întinde mâna.) Atunci, la  revedere,   domnule   O'Connor. îţi doresc noroc, fericire şi succes. Toate trei la un loc.  Şi Laura ţi le doreşte şi ea.  Nu-i aşa, Laura?

LAURA:    Da, mamă.

JIM: (luându-i mâna): La revedere, Laura. Voi păstra această amintire ca ceva de mare preţ. Să nu uiţi sfatul pe care ţi l-am dat. (Vorbind ceva mai tare, cu veselie.) Mulţumesc, doamnelor, şi noapte bună. La revedere, Shakespeare! (Zâmbeşte şi, cu paşi uşori, iese.)

Continuând să zâmbească forţat, Amanda închide uşa după el. Apoi se întoarce în mijlocul camerei. Nici ea, nici Laura nu îndrăznesc să se privească. Laura se ghemuieşte lângă patefon, ca să-l pună în mişcare.

AMANDA:    (cu voce slabă):  în viaţă totul se termină atât de trist. Laura, te rog, nu pune patefonul — n-aş putea să-l ascult. Şi, va să zică, aşa ... Peţitorul nostru  era logodit.  Tom!

TOM (din fund) :  Da,  mamă ?

AMANDA:    Vino puţin. Vreau să-ţi spun ceva foarte nostim.

TOM  (intrând  cu  o picromigdală şi  cu  un pahar  de limonada): Jim a  plecat ?

AMANDA:    Precum se vede. Frumoasă farsă ne-ai mai făcut.

TOM: Nu-nţeleg. Ce farsă?

AMANDA: De ce nu ne-ai spus că e logodit?

TOM: JIM:,  logodit ?

AMANDA:   Chiar el ne-a informat despre asta.

TOM: Să mă ia naiba dacă am ştiut ceva!

AMANDA:Curios. Foarte curios!

TOM: Ce ţi se pare atât de curios?

AMANDA: Nu spuneai tu că Jim e cel mai bun prieten al tău?

TOM: Da, dar de unde voiai să ştiu?

AMANDA: Mi se pare de-a dreptul anormal să nu ştii că cel mai bun prieten al tău este logodit.

TOM: Depozitul  este  un loc  unde  se  lucrează şi  nu unul unde se fac confidenţe.

AMANDA: Tu habar n-ai niciodată de nimic. Parcă trăieşti pe altă lume. Ţi-e capul plin de gărgăuni.

Tom  se îndreaptă spre uşă.

AMANDA: Unde te duci?

TOM: La  cinema.

AMANDA: Bineînţeles. După ce ne-ai făcut caraghioase, te duci la cinema. Muncă, pregătire, cheltuială, lampa cea nouă cu picior, covorul, rochia Laurei, toate astea pentru ce? Ca să primim pe logodnicul alteia. Du-te, du-te la cinema. Nu te mai gândi la noi. O mamă părăsită, o soră nemăritată, infirmă, şi pe deasupra şi fără slujbă. Nimic să nu-ți tulbure plăcerile tale egoiste. Du-te, du-te   la cinema.

TOM: Foarte bine, mă duc. Cu cât ai să vorbeşti mai mult de egoismul meu,  cu atât am să mă duc mai repede. Şi nu la cinema!

AMANDA:    Du-te. Du-te în lună, du-te unde vrei, egoistule!

Tom aruncă paharul pe podea şi se repede afară trântind uşa. Strigătul Laurei este acoperit de bufnitura uşii. Muzică de dans. Tom se sprijină disperat de balustradă, îşi ridică faţa spre lumina rece şi albă a lunii, care pătrunde în întunericul de abis din gangul cel îngust.

Titlu pe ecran: „Şi acum, rămas bun!"

Monologul de încheiere al lui Tom este însoţit de pantomima care are loc în apartament. Scena este jucată ca şi cum ar fi văzută printr-un geam, prin care nu trece zgomotul. Amanda pare să ţină un discurs de consolare pentru Laura, care stă ghemuită pe divan. Acum, când nu putem auzi vorbele mamei, latura ei uşor ridicolă a dispărut, lăsându-i un aer de demnitate şi de frumuseţe tragică. Părul Laurei îi ascunde obrazul, iar la sfârşitul logosului matern ea îşi ridică faţa zâmbind. în timp ce-şi consolează fiica, mişcările Amandei sunt încete şi graţioase, aproape ca într-un dans. Când isprăveşte, se uită o clipă la portretul soţului ci, apei se retrage după perdelele sufrageriei. La sfârşitul discursului lui Tom, Laura va stinge luminările sfeşnicului,  terminând astfel piesa.

TOM: Nu m-am dus în lună, m-am dus mult, mult mai departe ... Căci timpul este cea mai lungă distanţă între două locuri. Puţin după aceea, am fost dat afară din slujbă pentru că scrisesem o poezie pe capacul unei cutii de pantofi. Am plecat de acasă, am coborât pentru ultima oară treptele scării de incendiu şi de atunci am mers pe urmele tatălui meu, încercând să regăsesc în mişcare ceea ce pierdusem în spaţiu ... Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie. Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, — când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.

Şi atunci, deodată, sora mea îmi atinge umărul. Mă întorc şi mă uit în ochii ei. Laura, Laura, am încercat să te dau uitării, să te las în urma mea. Dar îţi sunt mai aproape decât aş fi vrut. Caut în buzunar o ţigară, traversez strada, intru într-un cinematograf sau într-un bar, comand un whisky, vorbesc cu primul străin care îmi iese în cale — fac orice, orice ca să te uit ... ca să şterg imaginea ta ... aşa cum sufli într-o luminare.

Laura se apleacă asupra lumânărilor.

Astăzi lumea este luminată de fulgere ... Stinge-ţi lumânările, Laura, şi bun rămas ...

Laura stinge lumânările. 

SCENA SE  ESTOMPEAZĂ 

* Folosirea   ecranului   şi   a   titlurilor   este   facultativă.

  Aminteste-ti datele mele