Muscata din fereastra, de Victor Ion Popa


Călinăţuiului, copilăriei mele şi mai ales părinţilor mei, fiii satului meu, care m-au crescut în lumea lor bună și curată.  
 

PERSOANELE:

CONU GRIGORE, învăţător

COANA SOFICA, soţie

OLGUŢA

GEORGICĂ  / Copiii lor

PĂRINTELE ILIE UDRIŞ 

RADU COCIAŞ

IONICĂ

CONSTANTIN CÂRNUL, lăutarul

  

Cam în vremurile noastre.  Într-un sat.

În ceardacul unei case gospodăreşti ca de învăţător, mai mult sărac decât înstărit, cum sunt mai toţi învăţătorii noştri.  
 
 

ACTUL I

Seară  proaspătă de vară. Lumina aprinsă  în ceardac.  
 

Scena I  
 

CONU GRIGORE şi PĂRINTELE ILIE joaca tabinet. 
 

CONU GRIGORE (uitându-se în cărţile lui, mai decât e nevoie de obicei, pentru că se vede limpede ca nu urmează să joace el, ci îl aşteaptă pe părintele. Fredonează, pe o melodie cunoscută, versurile improvizate) : Joacă, popă, joacă, joacă, Că afară-i timp de toacă...

PĂRINTELE ILIE (lehămesit de cartea proastă care vine, după ce-i ţinuse hangul la cântec, fără cuvinte, răspunde tot fredonând, ca şi celălalt, versuri improvizate): Dar ce dracu vrei să joc, Că n-am carte mai deloc...

CONU GRIGORE (n-are însă vreme de aşteptat. Norocul îl face grăbit şi de aceea dă pinteni, agresiv): Joacă și tu ce-i juca Om bătrân și tralala.

PĂRINTELE ILIE (e însă prea descurajat ca să mai găsească cadenţă și rimă potrivită şi de aceea, pesemne, se poticnește între versuri): Dar ce vrei ca să mai fac, Că nu-mi vine nici o carte.

CONU UGRIGORE: Stai mă, nu vezi că n-ai nimerit-o?

PĂRINTELE ILIE: D-apoi crezi tu că la nimereala asta mi-era mie gîndul?

CONU GRIGORE (o ia de la capăt cântând): Joacă popă, joacă, joacă Că afară-i timp de toacă. (Pauză fredonată.) Dar haide, bre omule, zvârle jos, că toate-s la mine. Uite colea şi dame şi popi şi aşi. Ce dracu vrei să faci cu pricăjitul cela de fante? Dă-le încoa!

PĂRINTELE ILIE: Stai, făptură bătrână a lui Dumnezeu. Fără grabă! Poate am şi eu ceva de luat.

CONU GRIGORE: Îi fi având, dar deocamdată iau eu. Adevăratu-i? (Ia cărţile.)

PĂRINTELE ILIE (oflind cu jale mare): Adevăratu-i!

CONU GRIGORE (imperativ): Gologanii!

PĂRINTELE ILIE: Şi ăştia îi iei?

CONU GRIGORE: Închipuieşte-ţi că şi ăştia! Adevăratu-i?

PĂRINTELE ILIE (cu rupere de inimă): Adevăratu-i.

CONU GRIGORE: Sfinte Sisoe! Şi ce oftat! Lasă, popă, că ai făcut azi trei masluri.

PĂRINTELE ILIE: Biblia zice: „Din pământ te-ai născut şi-n pământ te vei întoarce" şi încă una: „Dă Cezarului ce-i a Cezarului".

CONU GRIGORE: Adică?...

PĂRINTELE ILIE: Adică cine are urechi de auzit să auză. (Alt ton.) Păi bine, mă moşnegărie, banul de pe maslu la maslu trage, şi cel cuvenit popii tot la popă se întoarce.

CONU GRIGORE: Şi adică în ce fel vine pilda?

PĂRINTELE ILIE: Află în clipa asta mare că maslul n-am să ţi-l fac fără de parale.

CONU GRIGORE: Noroc că mie are să mi-1 facă urmaşul Tău! (în vremea asta carțile adunate şi amestecate au fost împărțitedin nou.) Bine omul lui Dumnezeu, când le dau eu înţeleg să-mi trag partea, dar nici când le dai tu nu-ţi pui, acolo, un popă? Toţi-s la mine!

PĂRINTELE ILIE: Se vede că asta se leagă de maslul de care vorbeam.

CONU GRIGORE: Eu cred altfel, dar să zic cum zici tu: atunci damele astea ce rost au?

PĂRINTELE ILIE: Bocitoare, taică, bocitoare! (Preotul cântă). ,,Venit-au la mormânt întristatele femei..."

CONU GRIGORE: Dacă ar fi întristate n-ar aduce parale, ar lua! Ăsta-i semn, popă, asta nu-i joc de cărţi. E simbol, cum zice Georgică!

PĂRINTELE ILIE: Şi cam "în ce fel se arată simbolul?

GONU GRIGORE: În felul că damele la mine, popii la mine şi fanţii tăi dau din buze.PĂRINTELE ILIE: Mă miram eu să treacă zi lăsată de la Dumnezeu şi să n-o iei de la capăt. Cântă, flaşnetă hodorogită...

CONU GRIGORE: Dar ce? Nu-i aşa? Mă rog, în pachetul ăsta erau patru dame? Erau! Voiai să vie la tine? Voiai! Dar uite-le, că damele au venit la mine.

PĂRINTELE ILIE: Şi adică în ce fel vine pilda?

CONU GRIGORE: Pilda vine aşa: damele trag la mine!

PĂRINTELE ILIE: Şi pe astea le-ai furat, cum ai furat-o pe Sofica?

CONU GRIGORE: Întocmai!

PĂRINTELE ILIE: Atunci dă banii înapoi! (Dă să ia banii de pe masă.)

CONU GRIGORE:Stai, popă, că nu-i aşa! Nu mă face s-o chem pe Sofica să spuie singură.PĂRINTELE ILIE: Ce să spuie?

CONU GRIGORE: Că a fugit cu mine de bunăvoia ei, nu  cu furătura!

PĂRINTELE ILIE: Şi nu ţi-e teamă c-oi zice s-o chemi?

CONU GRIGORE: Sofico!

PĂRINTELE ILIE: Lasă femeia în pace la treburile ei! Mă! Mă! Mă! Că hapsân eşti!

CONU GRIGORE: Nu-iaşa! Trebuie să ne lămurească.

PĂRINTELE ILIE:Ce să ne lămurească; de douăzeci şi cinci de ani tot ne lămurim şi nu ne mai lămurim.

CONU GRIGORE: Păi cum să ne lămurim, dacă-mi scoţi ochii c-am furat-o? De ce n-ai furat-o tu, dacă socoți că era marfă de furat?

PĂRINTELE ILIE: Păi tocmai asta-i, moşnegărie! Eu n-am socotit-o marfă de furat, dar tu ai socotit-o marfă de furat şi...

CONU GRIGORE: Măi! Iar o luăm de la capăt?

PĂRINTELE ILIE: Iar!

CONU GRIGORE: Eram vecini cu casele?

PĂRINTELE ILIE: Eram!

CONU GRIGORE: Şedea Sofica peste drum de noi?

PĂRINTELE ILIE: Şedea.

CONU GRIGORE: Am crescut laolaltă?

PĂRINTELE ILIE: Crescut!

CONU GRIGORE: Şi cu Sofica?

PĂRINTELE ILIE: Şi.

CONU GRIGORE: Am plecat la şcoală amândoi?

PĂRINTELE ILIE: Sofica a rămas acasă.

CONU GRIGORE: Am zis amândoi, nu amântrei!

PĂRINTELE ILIE: Ai zis!

CONU GRIGORE: Şi ni s-au aprins călcâile după ea într-o bunăzi. Adevăratu-i?

PĂRINTELE ILIE: Cu aprinsul, adevăratu-i, dar cu ziua nu!

CONU GRIGORE: Adică?

PĂRINTELE ILIE: Ziua aceea n-a fost bună.

CONU GRIGORE: Apoi te cred! Dar pentru mine a fost! Ce dai din cap?A fost!

PĂRINTELE ILIE: S-o întreb și pe cumătră Sofica despre partea asta!

CONU GRIGORE: Ia nu schimba tu vorba, că eu îs pornit pe răfuială mare! Şi cum zic: erai lulea, și eram lulea!'

PĂRINTELE ILIE: Erai!

CONU GRIGORE: Și tu nu erai?

PĂRINTELE ILIE: Păi bine măi, meseria mea e să îngrop morţii, nu să-i dezgrop.

CONU GRIGORE: Ba-i dezgropi și tu la şapte ani!

PĂRINTELE ILIE: La şapte, dar nu la douăzeci şi cinci şi nu în toată ziua, ca tine. Şi la urma urmei ce pofteşti dumneata de la mine?

CONU GRIGORE: Să te fac knokout, cum zice Georgică! (Reluând firul.) Şi va să zică amândoi, prieteni buni şi îndrăgostiţi de Sofica. O cer cu de la tată-său, nu mi-o dă; o ceri tu de la tată-său, nu ţi-o dă!

PĂRINTELE ILIE: Şi atunci ai furat-o și gata!

CONU GRIGORE: Nu-i gata, că acu chiar o chem! (Strigă.) Sofico!

PĂRINTELE ILIE: Las-o, omule, că i se ard plăcintele! Şi pe urmă eram knockout cum zice Georgică.

CONU GRIGORE (furios): Ia ascultă, popă, să nu mă iei pe mine uşurel, c-apoi... Taie cărţile. Na! (îi dă pe față cărţile.) Râzi! râzi! Uită-te la el, mutră să fie rivalul meu! Mai na! Hai, joacă! Pune fantele jos! Pune-1, că-i acolo! Aşa! Eu pun dama aici! Uite-o, mă, o vezi? Aşa! Nimic n-ai, mă, nimic... aşa! Şi acum, uite, că iau cu popa... uite-l! Îl vezi? Popă e, ori ce e?

PĂRINTELE ILIE: Cu dama acu mai merge. Simbol-nesimbol, nu ştiu ce şmechereală faci tu, dar văd că-ţi iese. Dar ce caută popa la tine?

CONU GRIGORE: Dar tu n-ai venit după mine? Că după fuga mea cu Sofica, nu te înfundaseşi în creierii munţilor, unde a înţărcat dracu copiii? Şi te-ai întors! Cum a murit biata preoteasă, protos, ai fost aici! Şi de douăzeci de ani îmi scoţi sufletul.

PĂRINTELE ILIE: Apoi, frate Grigore, asta-i gelozie! Nu te mai da după deget ! Tot simbol e, dar altfel de simbol. Ştii tu vorba cea de frupt: cine pierde la cărţi câştigă în altă parte şi cine câştigă la cărţi...

CONU GRIGORE (necăjit): Ei, acuma scrum s-alege!

PĂRINTELE ILIE: Din mine?

CONU GRIGORE: Nu, din plăcinte! Sofico! Hm! Rival şi acu! Bine, domnule! Vedem noi! Sofico! Rival, hai !

PĂRINTELE ILIE: Strig-o! de ce te arăţi mai gelos!

CONU GRIGORE: Eu gelos pe tine?

PĂRINTELE ILIE: Mori de gelozie!

CONU GRIGORE (furios): Gelos eu? (Pauză) Fugi, mă, că nu-s gelos!

PĂRINTELE ILIE: Apoi bine, de douăzeci de ani te zbați să-mi arăţi că n-ai furat femeia şi că a venit de bunăvoie. Dar să te întreb şi eu de ce te frămânţi atâta, dacă n-ai la inima ta nici o căinţă? Hai!

CONU GRIGORE: Căinţă eu? (Jalnic.) Soficooooo!

PĂRINTELE ILIE: Căinţă tu! Pentru că-ți spune sufletul că de n-o furai, nu o aveai! Mai eram şi eu pe acolo! Dar, faţă bisericească, nu puteam să fur femeia, pe când tu, cioflingarule, căciula pe băţ şi ce-am avut şi ce-am pierdut...

CONU GRIGORE (şi, mai jalnic): Soficooooo!

PĂRINTELE ILIE: Mă, nu taci? Apoi să nu mă faci să-mi treacă și mie cheful de plăcinte că pe urmă o chem eu.

CONU GRIGORE: M-ai omorât! Sofico

PĂRINTELE ILIE: Ala, taci?

CONU GRIGORE (nu i se mai râs în glas): Sofico!

PĂRINTELE ILIE (tare): Cumătră Sofico! Ia, rogu-mă ţie, poftim încoace un piculeţ.

CONU GRIGORE (speriat): Las-o în pace că se ard plăcintele!

PĂRINTELE ILIE: Aha! Ţi-e frică!

CONU GRIGORE: Plăcintele!

PĂRINTELE ILIE: Biiine! Mă rog! Dacă ţi-e frică, s-a lămurit!

CONU GRIGORE: Aşa? (Răguşit.) Soficoo! N-aude! Strig-o tu!

PĂRINTELE ILIE: Iaca nu vreau. Strig-o tu!

CONU GRIGORE: Ahaaa! Va să zică ţie ţi-e frică, nu mie. (Şi deodată strigă amândoi, disperaţi.) Soficooo! 
 

Scena 2  
 

ACEIAŞI, COANA SOFICA.  
 

COANA SOFICA: Ce-i, moşnegilor? Vi-i foame? (Cei doi se poftesc unul pe altul să înceapă, dar fiecăruia i-ar plăcea să înceapă celălalt.) Ei, ce-i? Aţi amuţit?

CONU GRIGORE (preotului): Hai, spune tu!

PĂRINTELE ILIE: Ba tu!

CONU GRIGORE: Eu nu spun!

PĂRINTELE ILIE: Măi, spui?

CONU GRIGORE: Nu!Spune tu!

PĂRINTELE ILIE: Ba tu să spui!

CONU GRIGORE: Nu.

PĂRINTELE ILI E: Şi de ce, mă?

CONU GRIGORE: Iaca aşa!

COANA SOFICA: Ei, începeţi odată, ori nu începeţi?

PĂRINTELE ILIE: Hai, începe tu.

CONU GRIGORE: Ba tu.

PĂRINTELE ILIE: Eu nu încep.

CONU GRIGORE: Aşa?

PĂRINTELE ILIE: Aşa!

CONU GRIGORE: Şi de ce, mă rog?

PĂRINTELE ILIE: Iaca aşa?

COANA SOFICA: Oameni buni, nu mă ţineţi degeaba, că mi se ard plăcintele!

CONU GRIGORE (furios): N-auzi, domnule, că se ard plăcintele?

PĂRINTELE ILIE: Ei, şi ce-mi pasă mie?

CONU GRIGORE: Şi vrei s-o sărbătorim pe fină-ta cu plăcinte arse?

PĂRINTELE ILIE (indignat): Pe mine, te rog, să nu mă iei pe coarda sentimentală, auzi?

CONU GRIGORE: Mda! Sentimentală! Uite-te cine vorbeşte de coarda sentimentală!

PĂRINTELE ILIE: Adică ce? Nici la Olguţa n-am voie să ţiu? Păi am ţinut-o în braţe, când era, un gogoloş de carne, şi eu am crescut-o, n-ai crescut-o tu, măcar că-i eşti tată, nu i-ai mai fi fost!

CONU GRIGORE: Bine că recunoşti măcar că i-s tată!

PĂRINTELE ILIE: Tare aş vrea eu să nu recunosc, dar ce să mai fac eu azi, când împlineşte optsprezece ani bătuţi?

COANA SOFICA (rugătoare): Plăcintele!

CONU GRIGORE (imperativ): Plăcintele!

PĂRINTELE ILIE (cu dispreţ): Plăcintele!

COANA SOFICA (se scuză): Plăcintele!

PĂRINTELE ILIE (resemnat şi scârbit, pronunţa): Plăcintele...

COANA SOFICA: Apoi eu mă duc fiindcă nu înţeleg nimic...

  

(Dă să plece.)  
 

CONU GRIGORE: Se duce!

PĂRINTELE ILIE: Se duce!

CONU GRIGORE: Vasă zică o laşi să se ducă!

PĂRINTELE ILIE: Batu o laşi'să se dură,pentru că ţi-i frică!

CONU GRIGORE: Frică i-i cui spune! (Şi deodată amândoi.) Soficoo!

COANA SOFICA (întoarsă din drum): V-aţi hotărât?

PĂRINTELE ILIE: Da!

CONU GRIGORE: Da!

COANA SOFICA: Ei!

CONU GRIGORE: Ne-am certat!

PĂRINTELE ILIE: Da, amarnic ne-am certat!

COANA SOFICA: Asta am cam înţeles-o eu,dar vorba-i din ce pricină?

PĂRINTELE ILIE, CONU GRIGORE (arătându-se unul pe altul): Din pricina dumnealui.

COANA SOFICA: Acum îs lămurită, așa că pot să plec.

CONU GRIGORE: Stai,Sofico, nu te duce, că spun eu. (Către preot.) Ce crezi că nu spun? Spun! Uite, nevastă! Răspunde tu. Am eu dreptul să fiu, cum să zic?... să fiu...

PĂRINTELE ILIE: Gelos...

COANA SOFICA: Gelos?

CONU GRIGORE: Ei da... Am eu dreptul să fiu aşa?

COANA SOFICA: Nici vorbă!

PĂRINTELE ILIE (lui conu Grigore): Vezi? Apoi să nu mă faci...

CONU GRIGORE: Stai, că n-a înţeles! Adică de ce să am dreptul?

COANA SOFICA: Tot omul are dreptul să fie gelos!

CONU GRIGORE (părintelui):Vezi?

PĂRINTELE ILIE: Stai, că n-a înţeles!

CONU GRIGORE: Lasă-mă pe mine, să întreb eu acu. Uite ce-i, Sofico. Vreau să zic: Pot eu să fiu...? (Şi ezită.)

PĂRINTELE ILIE: Gelos...

CONU GRIGORE: Las-o în pace că a înţeles ea. Ei?... Pot să fiu?

COANA SOFICA: De unde să ştiu eu? Unii pot, alţii nu...

CONU GRIGORE: Nu, bre omule, am eu de ce să fiu gelos?

COANA SOFICA: Dar ce? Eşti gelos?

CONU GRIGORE: Nu-i vorba de asta! Mi-ai dat tu vreo dată prilej să fiu gelos?

COANA SOFICA: Ştiu eu? Tu ce crezi?

CONU GRIGORE: Nu-i vorba de mine, e vorba ce crezi tu. Ei, răspunde! La ce te gândești acu?

COANA SOFICA: La plăcinte!

PĂRINTELE ILIE (râde în hohote): Nu vezi, tinichea bătrână, că-şi bate joc de tine?

CONU GRIGORE: Ce să-şi bată joc, domnule, păi dumneaei a înţeles că aici e ceartă mare şi trebuie curmată într-un fel. Să întreb atunci de-a dreptul. Am eu de ce să fiu gelos pe rabla asta de popă?

COANA SOFICA: Da ce, părinte? Aveţi amândoi vre-o ibovnică în sat?

CONU GRIGORE: Nu, bre omule, din pricina ta! Să întreb  mai de-a dreptul: ţii la el?

COANA SOFICA: Ţiu și ţiu mult.

PĂRINTELE ILIE (lui conu Grigore): Aşa!

CONU GRIGORE: Dar la mine ţii?

COANA SOFICA: Țiu şi ţiu mult.!

CONU GRIGORE (pufnind): Aşa!... Dar la care ţii mai mult? Care dragoste e mai mare?

COANA SOFICA: Asta-i ca întrebarea ceea: Ce-i mai greu: un kilogram de puf ori un kilogram de fier?

CONU GRIGORE: Mă rog. dacă ar fi să alegi acu între noi pe cine 1-ai alege?

COANA SOFICA: Trebuie să spun drept?

PĂRINTELE ILIE: Trebuie!

COANA SOFICA: Şi nu-i păcat?

PĂRINTELE ILIE: Nu-i.

COANA SOFICA: Şi dacă-o fi păcat?

PĂRINTELE ILIE: Te dezleg de păcat numaidecât, mieluşica Domnului.

COANA SOFICA: Apoi atunci aleg pe părintele!

PĂRINTELE ILIE: Vezi cucoane?

CONU GRIGORE: Şi nu mă alegi pe minei'

COANA SOFICA: Păi nu te-am ales o dată? Şi pe urmă dacă mă dezleagă de păcate...

CONU GRIGORE: Nu râde, popă, că o limpezesc numaidecât! Dar ia mai spune ceva. Înainte să te iau eu, la cine ţineai mai mult?

COANA SOFICA: Ştii foarte bine. La contabilul de la Federală.

CONU GRIGORE: Nu. frate, răspunde la ce te întreb eu. Dintre noi doi trebuie să-ţi fi plăcut, unul mai mult. Eu aveam mustaţă, el barbă, în sfârşit era o deosebire. Ţie cum îţi plăcea mai mult să fie un bărbat?

COANA SOFICA: Ras de tot.

CONU GRIGORE: Nici asta! Dar eu eram învăţător şi ăsta popă. Ce ai fi vrut tu să-ţi fie bărbatul?

COANA SOFICA: A! Locotenent de Roşiori. (Râde o dată cu preotul)

CONU GRIGORE: Îmi pare rău, Sofico, dar eu întreb în serios și ţie-ţi arde de glumă.

COANA SOFICA: Păi bine bărbățelule, acum de asta-ţi căşunează ţie? Bateţi-vă pe dragostea copiilor, nu pe dragostea femeilor. Că aveţi și mutră amândoi să vă certaţi pe o biată babă ca mine.

PĂRINTELE ILIE: Drept!

CONU GRIGORE: Ce-i drept?

PĂRINTELE ILIE: Că-i babă!

CONU GRIGORE: Ia te rog să nu-mi insulţi nevasta că te zvârl pe poartă în drum.

PĂRINTELE ILIE: Ar fi și asta ceva dacă zvârlitui meu ar în tineri-o.

COANA SOFICA: Da! Zău! Şi atunci am vedea noi dacă nu s-ar întoarce lucrurile...

PĂRINTELE ILIE: Bravo, cumătră! Mai pune-1 cu botul pe labe!

COANA SOFICA: Nu-i nevoie, că-1 pun copiii destul.

CONU GRIGORE: Copiii? Apoi bine, cucoană, cu dumneata nu-s neam decât aşa, dar cu ei îs neam de-al binelea, aşa că acolo nu mai încape trădare ca la dumneata. Că dumneata mi-ai cam scăldat-o de dragul popii...

COANA SOFICA: Ai băgat de seamă?

CONU GRIGORE (popii): Dar las' că mi-o plăteşte el cu vârf şi îndesat la tabinet. (Către preot.) Taie cărţile!  
 

Scena 3  
 

ACEIAŞI, OLGUŢA  
 

OLGUŢA: Hai, mamă, că s-au rumenit plăcintele…

COANA SOFICA: Mai au vreme destulă, nu-i nici o grabă.

CONU GRIGORE (indignat): Apoi bine, dar adineauri spuneai...

COANA SOFICA: Vream să scap mai repede de gura ta.

CONU GRIGORE (mânios): Bine, doamnă! M-am lămurit! Te poţi duce!

COANA SOFICA: Sărutmâna! 
 

(Părintele râde, Sofica şi Olguța pleacă.)  
 

CONU GRIGORE: Iar râzi? (Furios.) Să nu-mi faci pe biruitorul că chem fata şi băiatul și te fac praf. Să-ţi iasă din minte că eşti aici la tine acasă! Iar râzi? Olguţooo! Ia stai! 
 

Scena 4 
 

CONU GRIGORE, PĂRINTELE ILIE, OLGUŢA 
 

CONU GRIGORE (cu nobil accent părintesc): Olguţo, tu astăzi împlineşti optsprezece ani! Eşti prin urmare o femeie formată pentru viaţă. (Se încurcă.) Aşa... că... ăăă...

PĂRINTELE ILIE: Aăăă...

CONU GRIGORE: Aşa că, Olguţo, am să-ţi pun o întrebare. Nu te mai uita la ghiujul ăsta, că n-are pic de seriozitate în el. Eu vreau să ştiu: pe cine iubeşti mai mult? Pe el sau pe mine?

OLGUŢA: Totuna pe amândoi, aşa mi-ai spus mata.

CONU GRIGORE: Bine, eu ţi-am spus din politeţe faţă de el. Dar cum e într-adevăr? (Preotului.) Te poftesc să nu-i faci semne! Spune, Olguțo!

OLGUŢA (grăbită, zâmbind): Pe mata, fireşte!

CONU GRIGORE: Bine, dar dacă ar fi să-ţi alegi un tată, între mine şi el pe cine 1-ai alege?

OLGUŢA: Ce să mai aleg, că a ales mama.

CONU GRIGORE (indignat): Pe cine-a ales?

OLGUŢA: Pe mata, pe cine altul?

CONU GRIGORE: A! Da, fireşte! Dar las-o pe maică-ta, că-i trădătoare. Acu a trecut de partea popii. Ce râzi? Ce dracu, treceţi și voi de partea lui? Mă rog, cum ai vrea să fie tatăl tău ideal?

OLGUŢA: Orice tată este ideal prin definiţie, cum zice Georgică. 
 

Scena 5  
 

ACEIAŞI, GEORGICĂ 
 

GEORGICĂ:  Completează, te rog, femeie: orice tată este ideal prin definiţie, afară de tatăl ceresc.

PĂRINTELE ILIE: Şi el de ce nu e ideal?

GEORGICĂ:  Fiindcă el ar trebui să ne facă după chipul și asemănarea sa şi nu ne face. E drept că pe mine m-a făcut după chipul şi asemănarea tatii, dar dacă te uiţi bine la tata, vezi că nu seamănă decât foarte puţin cu Dumnezeu. Du-te, femeie, la plăcinte şi lasă bărbaţii să discute chestiuni mai firbinți şi mai aprinse decât rola bucătăriei.

OLGUȚA: Georgică, nu abuza de gentileţea unei surori mai mari decât tine şi...

GEORGICĂ: Olguţo, nu abuza de cavalerismul unui sportmen mai mare decât tine şi... să ne întoarcem la oile noastre, cum zice franţuzul: tu întoarce-te la mama, că te-a chemat, şi eu rămân cu tata că m-a chemat.

CONU GRIGORE: Respectă-ţi părinţii, domnule!

GEORGICĂ:  Nu pot. Cum să-i respect, dacă au avut o idee aşa de proastă, să fiică un sportmen ca mine.

OLGUŢA: Bravo!

GEORGICĂ:  ...după ce făcuseră o gâsca romantică, ca tine!

CONU GRIGORE: Ce romantică, domnule? Olguţa de acum e emancipată.

GEORGICĂ:  Cum emancipată?

CONU GRIGORE: Azi împlineşte optsprezece ani şi după lege e emancipată!

GEORGICĂ:  Ce emancipare?... Mata n-o vezi? în veacul al XX-lea numai două persoane mai păstrează asemenea codiţe romantice: Olguţa şi părintele. Deosebire e că Olguţa e o fată mică, dar cu coada mare, şi părintele un om mare cu coada mică. Apropo, părinte, o idee: Vă propun la amândoi să vă tundeţi!

CONU GRIGORE: Măi domnule, nimica nu respecţi pe lume!

GEORGICĂ:  Aşa-s eu. Nu pot să respect nici pe Dumnezeu, dacă nu l-oi trage puţin de barbă. OLGUȚA: Georgică!

GEORGICĂ:  Te rog să taci! fa spune, tată, de ce m-ai chemat ?

CONU GRIGORE: Eu?

GEORGICĂ:  Da, mi-a spus mama.

CONU GRIGORE: Nu le-am chemai eu! L-am chemat eu? N-auzi, mă popă? Răspunde! L-am chemat eu?

PĂRINTELE ILIE: Îhî! ca să spuie de partea cui este.

CONU GRIGORE: Ce să spuie? Nu -l auzi că-i de partea mea?

GEORGICĂ:  În ce privinţă?

PĂRINTELE ILIE: La cine ţii tu mai mult? La mine ori la rabla asta? Olguţa ţine la dânsul.

GEORGICĂ:  Nu-i adevărat! Ai curaj ul opiniei, femeie! N-am discutat noi chestiunea asta? Ai spus că ţi-ar plăcea să ai un tată care să-i cuprindă pe amândoi. Dar eu nu admit părerea Olgutței. Asta-i romantism curat! Nu se poate să ai tată doi oameni. Trebuie să ai numai unul!

CONU GRIGORE: Pe mine!

PĂRINTELE ILIE: Ba pe mine!

GEORGICĂ: Nu -i aşa!

CONU GRIGORE: Atunci tai în două şi ne împaci pe amân-

doi.

OLGUȚA: Şi tot acolo vine.

GEORGICĂ: Zău? N-ai nici o aplicaţie la matematică! Absolventă la liceu eşti tu? Mai mare ruşinea!

OLGUȚA: Unu şi cu unu, împărţit la doi, cât fac?

GEORGICĂ:  Stai, că nu- i aşa! Tata nu-i unu, e jumătate!

CONU GRIGORE: Jumătate?!

GEORGICĂ:  Da, jumătatea mamei! Ce să-ţi fac, dacă ai nevastă!

CONU GRIGORE: Şi popa cât îi?

GEORGICĂ:  Eh! Părintele e un om şi jumătate! Deci: jumătate plus unu şi jumătate fac doi. Împărţit la doi, fac unul. Numai bine. Dar de la mata e un sfert şi de la părintele trei sferturi!

PĂRINTELE ILIE: Bravo, Georgică!

CONU GRIGORE (obidit): Bravo, Georgică! Halal copil ce mai am şi eu!

GEORGICĂ:  Mai întâi că asta nu se ştie!

CONU GRIGORE: Ce nu se ştie, mă?

GEORGICĂ:  Că-s copilul matale. Este unul Strindberg care...

CONU GRIGORE: Ce bâîgui tu, domnule? Atunci cine ţi-e tată?

PĂRINTELE ILIE (jucând): Popa!

CONU GRIGORE (indignat de aluzie): Cum? Ce? A! Vrei să faci simbol? Apoi tot simbol este, dar mai altfel decât crezi tu. Că la tabinet, frate, poţi să pui popa jos şi poate să vie după dânsul şi dama de la mine, că tot degeaba-i dacă am dat eu cărţile. Şi aşa, uite că iau tot, şi popă şi damă şi fante şi as... şi banii de pe masă. 
 

Scena 6  
 

ACEIAŞI, CONSTANTIN CÂRNU, lăutarul, care vine cântând:„Mulți ani trăiască". 
 

CONU GRIGORE: Aşa, Constantin! Bravo! Credeam că ai uitat.

CONSTANTIN: Ce să vă uit, coane Grigorie, că mi-a trimis vorbă şi părintele. La mulţi ani, duduie Olguţa şi toate cele bune!

OLGUŢA: Mulţumesc, Constantine. Ia de aici un păhărel de vin.

CONSTANTIN: Să trăiţi! Sfinţia ta să-ţi trăiască fina şi să-i cântăm la nuntă! Să vă trăiască! Ura!

GEORGICĂ:  Ura!

CONU GRIGORE: Mulţumesc, Constantine. Să trăieşti şi tu. (Ciocnesc paharele.) Dar Ionică n-a fost pe la tine? Că pe el î1 trimisesem să te aducă.

CONSTANTIN: A fost, cum să nu fie! Ce nu face dom' Ionică pentru duduia Olguţa?

PĂRINTELE ILIE (tuşeşte): Hm, hm! Uite mă, că ţi-a venit şi ţie un fante.

CONU GRIGORE: A venit, cum să nu vie, şi-i bun că ia! Dar Ionică nu vine?

CONSTANTIN: Vine îndată. Am auzit că s-ar fi dus la Franz neamţul. Cică ar fi trecut într-acolo conaşul Răducu.

GEORGICĂ: Care Răducu? (Olguţa ascute urechea.)

PĂRINTELE ILIE, CONU GRIGORE: Răducu? Răducu al lui Cociaș?

CONSTANTIN: Da, băiatul lui conu Zamfir.

TOŢI: Când? Cum?

GEORGICĂ  (sare în sus de bucurie): Vine nenea Radu! Vine nenea Radu! Ura!

PĂRINTELE ILIE: Pune cartea jos.

CONU GRIGORE: Ce? A da! Cartea! Uite asul! 
 

Scena 7  
 

ACEIAŞI, COANA SOFICA  
 

COANA SOFICA: Ce-i. gălăgia asta?

OLGUŢA: Cică ar fi venit Răducu — aşa spune Constantin.

COANA SOFICA: Und e-i?

CONU GRIGORE: Ce-ai acolo, o damă?

PĂRINTELE ILIE: Nu, damă ai tu!

CONSTANTIN: Sărutăm mâinile, coană Sofico! Aud că-i la Franz. Ar fi trecut acuşica cu bicicleta şi s-a dus dom' Ionică după dânsul.

GEORGICĂ:  Cu bicicleta? Mă plimb cu bicicleta! Mă plimb cu bicicleta.

CONU GRIGORE: Ce ţipi aşa ca un dezmetic, domle?

GEORGICĂ:  Păi cu am numai două pasiuni în viaţă: boxul şi pe nenea Radu! Box fac în fiecare zi, dar pe nenea Radu nu 1-am văzut de când am plecat în vacanță! Ura, ura, ura!!!! (Cum Constantin a început un cântec, îl întrerupe.) Las-o pe asta de post, Constantine, şi cântă una de frupt.

COANA SOFICA (Lângă conu Grigore): Tu'ai auzit?

CONU GRIGORE: Ce?

COANA SOFICA: A venit Răducu în sat şi n-a dat pe la noi.

CONU GRIGORE: Vine el acuşica, n-ai grijă! (Fredonând pe melodia ce-i cântă Constantin.) Uite-l! Uite-1!

COANA SOFICA: Cine? Radu?

PĂRINTELE ILIE: Uite-1! Uite-1!

CONU GRIGORE: Radu?

PĂRINTELE ILIE: Nu popa! Și ici e un as şi o damă... şi vine popa şi ia!  
 

(Coana Sofica a ieşi după ce i-a făcut un semn lui Constantin. Lăutarul răspunde cu un semn din cap că a înţeles.)  
 

Scena 8  
 

CONSTANTIN, PĂRINTELE ILIE, GEORGICA, CONU GRIGORE — care se scoală de la joc.  
 

PĂRINTELE ILIE: Ce? Nu mai joci?

CONU GRIGORE: Ba da, să-mi ţie Georgică locul că am ceva treabă în casă. Georgică, joacă în locul meu și să bagi bine de seamă că popa face smoc berileuri.

GEORGICĂ:  Loviturile sub centură nu-s permise. (Râde.) Pe ring! Hai părinte, dă la sorţi mănuşile, fă prezentările şi bate gongul! Gata?

PĂRINTELE ILIE: Gata! Să te văd eu acu ce-ai învăţat tu anul ăsta la şcoală!

CONU GRIGORE (aproape de urechea lui Constantin, continuă, în șoaptă, o frază începută): Eu o scriu acum şi ţi-o dau ca s-o duci mâine. (iese.)

GEORGICĂ  (fredonează pe muzica lăutarului): Vine nenea Radu, nenea Răducu! Vine cu bicicleta... și-am să mă plimb cu bicicleta. (Vorbind.) Am pierdut, poftim gologanii! (Iar cântă.) Şi am să pedalez... Sport... sport... am să pedalez. (Vorbind.) Dă-o dracului de femeie! De-aceea nu pot eu să le sufăr! Cum îţi iese femeia înainte, cum piezi! (Cântă.) Vine nenea Radu şi-am să mă plimb cu bicicleta!

PĂRINTELE ILIE: Mă, mă, mă, că vesel mai eşti!

GEORGICĂ  (vorbind): Vesel că (trece în câtec) vine nenea Radu... Radu... bicicleta...

PĂRINTELE ILIE: Pare-mi-se că ţie ţi-i mai mult de bicicletă decât de Radu.

GEORGICĂ:  A! nu, părinte! Acu vorbesc serios! Dacă ar fi toţi pedagogii la internat ca nenea Radu...

PĂRINTELE ILIE: V-aţi face toţi de cap...

GEORGICĂ:  Nu, că el discută frumos cu noi... A fost elev foarte bun. Fotografia lui e trecută şi pe tabloul de onoare. Şi pe urmă nu-i rău, ca pedagogii ceilalţi... (Cântă.) Vine nenea Radu... bicicleta... (Vorbeşte.) Păcat că-i sărac...

PĂRINTELE ILIE: Ei,ce vrei? Conu Zamfir a cam fost mână spartă.

GEORGICĂ:  Dar nici bogat nu era.

PĂRINTELE ILIE: Nu, dar cât a ţinut cu arenda moşia asta, tot putea să strângă ceva.

GEORGICĂ:  Tata spunea că n-a ţinut-o mult.

PĂRINTELE ILIE: Ba da, vreo douăzeci și doi de ani și mai bine. Răducu a fost născut aici, a învăţat şcoala primară, la Grigorie, cu Ionică într-o clasă.

GEORGICĂ  (un țunci obraznic din buze): Nu face doi bani!

PĂRINTELE ILIE: Tata-tău, Ionică, ori şcoala?

GEORGICĂ  (râs): Nu, prostul ăsta de fante! Poftim gologanii! Va să zică de atunci îs ei prieteni...

PĂRINTELE ILIE: Cine?

GEORGICĂ:  Nenea Radu cu odrasla crâșmarului!

PĂRINTELE ILIE: Da, dar nu-i mai zice aşa, că nu-i frumos. Ionică este om sârguitor... priceput.

GEORGICĂ:  Dă-1 dracului, că-i un mototol. Nu mă dumiresc eu ce-a găsit tala la el de vrea să-1 însoare cu Olguţa. Da ce? Soră-mea e de nasul lui?

PĂRINTELE ILIE: E un băiat foarte cuminte, învăţător bun...

GEORGICĂ:  Cum? Şi mata l-ai lăsa pe tata să facă prostia asta? Dar mai degrabă dau dreptate mamei, că vrea s-o mărite cu contabilul de la Federală. Acela, cel puţin, are parale.

PĂRINTELE ILIE: Asta-i altceva.

GEORGICĂ:  Bătrânii ăştia sunt nişte romantici. Ei trăiesc tot ca pe vremea diligenței! Vor să-şi mărite fata aici.De parcă n-ar fi tren și aeroplan și radio ca să scurteze drumurile. Acum, mama e femeie, treaba ei... E femeile nu discut și nici nu mă interesează. Dar tata mă face de râs. Spune şi mata dacă nu-i adevărat

PĂRINTELE ILIE: Ei, mă Georgică, nu-1 judeca aşa de uşor pe Grigorie. Tată-tău e o inimă de aur. Eu când stau şi mă gîndesc la prieteşugul dintre noi, pe, care nu l-a stricat nimic — și tu nu ştii câte ape au trecut între noi...

GEORGICĂ:  Ei, pe dracu! Nu mai face din mama atâtea ape! Ţi-a suflat-o pe mama și ai înghiţit. Şi dumneata eşti un romantic! Auleu! Ce mai directă la carotidă i-aş fi tras! Ia gologanii, că ai câştigat. Cât te-ai certat cu tata ai pierdut. Acu, de când te-ai făcut sentimental, văd că-mi sufli toţi gologanii. Asta trebuie să-ţi fie învăţătură: fii romantic şi sentimental cu tala, și n-o mai face pe certăreţul, că ştiu eu cum vi-i cearta. Urlaţi de se zguduie pereţii, dar să ferească Dumnezeu să se atingă cineva de unul din dumneavoastră, îi sare celălalt în cap. Dar acum ştii ce? Eu îţi propui să facem alianţă amândoi şi s-o scăpăm pe Olguta. Femeie, femeie, dar nu vreau să încapă pe cine ştie c o mâini, mai ales că-i săracă. Şi pe urmă, drept să-ţi spun, de-o mărită tata cu băiatul cârciumarului, fac una, de urlă toată Moldova!

PĂRINTELE ILIE: Nu. mai spune! Şi ce anume?

GEORGICĂ:  În ziua nunţii îl felicit eu o directă la carotidă, de nu se mai scolă unsprezece secunde de la pământ. Şi-i dau şi una de cincizeci şi trei de kilograme, sub centură. N-au decât să mă descalifice.

PĂRINTELE ILIE: Ai pierdut iar.

GEORGICĂ:  Na, ea nu mai am nici un ban.

PĂRINTELE ILIE: Astăzi e semn că planul tău nu-i bun! Pedeapsă de la Dumnezeu, fiule!

GEORGICĂ  (râzând): Nu, că nu-s paralele mele, îs ale tatii. Asta-i semn că planul lui nu-i bun! Tralala! Ce bine-mi pare că i-am pierdut toţi banii! Are să turbeze de necaz.

PĂRINTELE ILIE: Şi-ai să înghiţi un frecuş, să-l pomeneşti!

GEORGICĂ:  Nu. Mata ai să-l înghţi. Are să spuie c-ai făcut şmecherlâcuri... 
 

Scena 9  
 

ACEIAŞI, CONU GRIGORE 
 

CONU GRIGORE (intră şi pune în buzunarul lui Constantin, pe ascuns, o scrisoare): Ei, ce-ai făcut?

GEORGICĂ  (pufnind): Bate gongul, că m-a îngrămădit în funii...

CONU GRIGORE: Ce-i asta, popă? Păi nu ţi-i ruşine să-i iei banii cu şmecherlâcuri ? Frumos îţi sade, om bătrân, să te bucuri de-o minte de copil?

PĂRINTELE ILIE: Păi, dacă-i minte; de copil, cine: te-a pus să-1 laşi să joace în locul tău?

CONU GRIGORE: Dă banii înapoi;

PĂRINTELE ILIE: Nu-i dau!

CONU GRIGORE: Dă-i încoace!

PĂRINTELE ILIE: Nu! Să stai aici şi să joci, dacă n-ai încredere, nu să umbli creanga după plăcinte, la bucătărie.

CONU GRIGORE: Va să zică, nu-i dai înapoi?

PĂRINTELE ILIE: Nu-I dau.

CONU GRIGORE: Bine! Atunci nu mai joc.

PĂRINTELE ILIE: Te cred! Nu-ţi dă mâna, că sa joci cartea!

CONU GRIGORE: Nu ştiam că aşa se zice la şmecherie.

PĂRINTELE ILIE: Şmecherie?

CONU GRIGORE: Şmecherie!

PĂRINTELE ILIE: Bine! Atunci poftim banii înapoi. Na tot!

CONU GRIGORE: Nu-mi trebuie, ţine-ți banii!

PĂRINTELE ILIE: Na, dacă zici că-i şmecherie, ia-ţi banii şi joacă înainte!

CONU GRIGORE: Da, ce? Mie-mi trebuiesc banii tăi?

PĂRINTELE ILIE: Aha! Va să zică recunoşti că-s banii  mei!

CONU GRIGORE: Nu recunosc nimic!

PĂRINTELE ILIE: Atunci nu mai joc nici eu.

CONU GRIGORE: Treaba ta. Ia-ţi banii de-aici.

PĂRINTELE ILIE: Nu-i iau!

CONU GRIGORE: Îi zvârl!

GEORGICĂ:  Zvârle-i la mine.

CONU GRIGORE: Îi dau.

PĂRINTELE ILIE: Dă-i. 
 

(Georgică i-a şi luat.) 
 

GEORGICĂ:  Meci nul! Hai acu la repriza doua!

CONU GRIGORE: Acu, hai, vino încoace şi joacă, harpagonule! Na, dă tu cărţile.

PĂRINTELE ILIE: Ia mai zi. Constantine!

CONSTANTIN: De post ori de frupt?

PĂRINTELE ILIE: De frupt, 
 

(Lăutarul cântă.)  
 

GEORGICĂ:  Schimb-o! Zi una de post.

CONU GRIGORE: De ce?

GEORGICĂ:  Vine Ionică, mototolul, cu o varză fără carne.

CONU GRIGORE (cu mustrare): Georgică!  

Constantin dispare cu scrisoarea. 
 

Scena 10  
 

IONICĂ:  Bună seara!

GEORGICĂ:  Olguţo! Olguţo!

IONICĂ:  Să vă trăiască domnişoara! Sărut mâna, părinte, să-i trăiască fina.

CONU GRIGORE, PĂRINTELE ILIE: Să dea Dumnezeu, mulţumesc. Să trăieşti şi dumneata.

GEORGICĂ:  Să ne trăiască.

OLGUŢA: Cine rnă strigă?

GEORGICĂ:  A venit…

OLGUŢA: Cine? Răducu? A! Credeam...

IONICĂ:  Bună seara, domnişoară Olguţa, sincerele mele  felicitări. (Olguța dă din cap.) Îmi daţi voie să vă ofer un mic cadou... Ştiu că vă place... O mușcată... nu-i aşa de frumoasă ca cealaltă din fereastră...

OLGUŢA: Ba da! Mulţumesc. Acu, mușcata din fereastra marnei are soră...

IONICĂ:  Îmi pare bine. Îmi daţi voie s-o duc eu?

OLGUŢA: Nu, vreau, s-o las aici, pe masă...

IONICĂ:  Cum vreţi dumneavoastră.

CONU  GRIGORE (nu-și mai poale lua ochii de la floare):  Frumoasă floare!

PĂRINTELE ILIE (cu ochii la floare): Da, frumoasă!

OLGUŢA: Foarte frumoasă. Dar spunea Constantin că a venit Răducu. E adevărat?

GEORGICĂ:  Auleu, asa-i! Unde-i?

IONICĂ  (răspunde): Da! Are să vie. El e în treacăt. A avut ceva treabă la mecanic.

GEORGICĂ:  Şi nu i-ai spus că-i ziua Olguţei?

IONICĂ  (stingherit): Nu... am scăpat din vedere... dar cred că ştie... El n-a spus nimic, dar aşa cred... (Vrea să scape.) Dar unde-i coana Sofica?

GEORGICĂ:  Eu mă duc să-i ies înainte. (Pleacă.)

IONICĂ:  Să-i dau bună seara. (O mică pauză; toţi cu gândul altundeva.) E în casă?

OLGUŢA: Cine? A! mama? Da, e în casă. Poftim.

IONICĂ:  Vă rog, dumneavoastră întâi! (iese.) 
 

Scena 11  
 

PĂRINTELE ILIE şi CONU GRIGORE 
 

PĂRINTELE ILIE: Ţi-ai făcut un păcat cu băiatul ăsta. I-ai vârât în cap însurătoarea cu Olguta, şi-i prăpădit de amorezat. Tu, ca totdeauna, nu te-ai gîndit cât negru sub unghie ce faci! Auzi tu ce spun, ori n-auzi?

CONU GRIGORE: Ce? (Preotul dă din umeri.) Spune!

PĂRINTELE ILIE: Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă! (Apoi deodată.) De ce i-ai vârât în cap că-1 însori cu Olguta? Şi dacă nu s-o putea face? Hai? L-ai nenorocit? L-ai nenorocit! Om bătrân şi fără minte ce eşti!

CONU GRIGORE: Ai dreptate! (Izbucnind.) Ei, drăcia dracului! Aşa caraghioslâc încă n-am mai pomenit.

PĂRINTELE ILIE: Ce caraghioslâc?

CONU GRIGORE: Uite colea. 

PĂRINTELE ILIE: Asta nu-i caraghioslâc, asta-i floare!

CONU GRIGORE: Zău? Dar tu nu vezi ce fel de floare?

PĂRINTELE ILIE: O muşcată.

CONU GRIGORE: Aşa! Câți ani împlineşte Olguţa azi?

PĂRINTELE ILIE: Optsprezece...

CONU GRIGORE: Şi câți ani împlinise Sofica mea când i-ai dat tu muşcata ceea, care-i în fereastră?

PĂRINTELE ILIE (uimit de repetarea faptului): Optsprezece ani.

CONU GRIGORE: Apoi? (Apoi furios.) N-o ia dobitocul!

PĂRINTELE ILIE: Care dobitoc?

CONU GRIGORE: Mototolul crâșmarului! N-o ia el! Asta-i semn mare, popă, semn mare! Soficăi tu i-ai dat floarea și pe Sofica eu am luat-o. Acu unde-i popa? Cine-i popa?

PĂRINTELE ILIE: Care popă?

CONU GRIGORE: Mă! Nimic nu înţelegi! Dă cep la creier! Unde-i popa? Eu eram învăţător și tu popă. Popa, adică tu, i-ai dat floarea şi învăţătorul - adică eu - am luat fata. Acu învăţătorul i-a dat floarea şi trebuie să vie un popă să ia fata. Unde-i popa și cine-i popa? Unde-i, domnule?

PĂRINTELE ILIE: Contabilul de la Federală!

CONU GRIGORE: Nu... nu... trebuie să vie altul... să vie altul... Din pământ, din iarbă verde trebuie să vie altul... 
 

Scena 12  
 

ACEIAŞI, GEORGICA, apoi RADU, apoi COANA SOFICA, CONSTANTIN şi OLGUŢA  

 

GEORGICĂ:  A venit!

CONU GRIGORE: Cine? Popa?

GEORGICĂ:  Ce popă, tată? Nenea Răducu.

CONU GRIGORE: A, Răducu! Bravo! (Intră Radu.)  Bine ai venit pe la noi, flăcăule!

RADU: Bună seara, bine v-am găsit! Sărutăm dreapta, părinte.

CONU GRIGORE: Cu ce treburi pe la noi, Răducule?  
 

(Coana Sofica intră.)  
 

RADU: Sărut mâna, coană Sofica!

COANA SOFICA: Bine-ai venit, Răducule! Hai, Olguţo maică. Ce mai face coana Măria, conu Zamfir?

RADU: Cu bătrâneţele.  
 

(Intră Ionică, Radu îi face o salutare amicală cu mâna — se vede că s-au întâlnit înainte.) 
 

COANA SOFICA: A, tu vii de la Galaţi? Dar Olguţa nu vine? Olguţa!

RADU: Nu, eu viu de la Minjina.

CONSTANTIN: Sărut mâna, conaşu Răducu... Bine-aţi venit pe la noi!

RADU: Bună seara, Constantine.

COANA SOFICA: Ia stai jos colea.

CONU GRIGORE: Un păhărel de vin, şi spune ce vânt te-a adus pe la noi. 
 

(Intră Olguța.) 
 

RADU: Să trăieşti, Olguţa! (Olguţa dă mâna dar nu-i răspunde.) Apoi ce vânt să m-aducș. M-a chemat mătuşa Tudora la Minjina să fac un pic de rânduială. Ea stă cam prost cu sănătatea şi...

COANA SOFICA: Vai de mine, dar ce are?

RADU: Bătrâneţe, slăbiciune, şi acu focul treierului. Sa mai întâmplat să se strice azi un val la o maşină din arie de deasupra Gerului si-am venit să chem pe neamţul ăsta, că pe-acolo nu-i nici un mecanic. Era unul ! Cudalbi, dar cică-i plecat la Bujor.

CONU GRIGORE: Ia uite ce flăcău voinic s-a făcut din ţâncuşorul cela. Eh! Doamne, cum trece vremea! Vezi, mă popă, că avea dreptate Georgică.

GEORGICĂ:  Învingător la puncte!

COANA SOFICA: Olguţo, să-i pregătim odaia mare.

RADU: Nu vă osteniţi zadarnic, că eu nu răm ân. Trebuie să plec înapoi.

CONU GRIGORE: Nunu te uita la mofturile lui... Fugi de aici! Pregăteşte odaia.

PĂRINTELE ILIE: Lasă, nu-i mai pregăti nimic, că doarme şi la mine!

CONU GRIGORE: Ia scuteşte-mă, popă! Că purici ca ai tăi se găsesc şi pe-aici.

PĂRINTELE ILIE: Ferească Dumnezeu! La mine-s cât bobul de grâu și s-or flămânzi.

COANA SOFICA: Vai de mine. D-apoi aşa vă lăudaţi?

PĂRINTELE ILIE: La omul cu treabă puricele îi ca deşteptătorul. Nu-i aşa Răducule?

RADU: Nu ştiu, că eu dorm ca lemnul.

PĂRINTELE ILIE: Bun! Dac la mine puricii trezesc şi scândurile patului!

COANA SOFICA: Ia acum haideţi în casă. Eu n-am pus masa afară că bate un pic de vânt şi cam aduce ţînţari de la baltă.

PĂRINTELE ILIE: Auzi, Răducule? Ţânţari de la baltă. Îţi mai aduci tu aminte?

RADU: Mi-i toată copilăria aici... Şi nu se uită aşa de uşor.

GEORGICĂ: Hai, nene Răducule...

CONU GRIGORE: Hai, flăcăule!

RADU: Bicicleta unde-i?

GEORGICĂ:  Aici!

CONU GRIGORE: Stă bine, n-ai grijă.

RADU: Ştiu, dar e un ventil stricat şi vreau să-1 schimb.

CONU GRIGORE: Ai destulă vreme după-masă.

RADU: Nu se poate. Trebuie să-1 schimb acuma şi să umflu roata la loc, ca să-i fac o probă. Altfel mă pomenesc că se dezumflă pe drum. Vin imediat.

GEORGICĂ:  Rămân şi eu. Şi venim imediat. Un sportmen datoreşte ajutor oricărui sportmen în pană.  
 

Scena 13  
 

RADU, GEORGICĂ  — lucrând la ventilul bicicletei 
 

GEORGICĂ:  Să mă bată Dumnezeu dacă asta-i bicicleta cu care vii mata de la Mânjina.

RADU: Dar de unde?

GEORGICĂ:  Nu ştiu exact, dar eu tare aş vrea să fiu convins că vii de-a dreptul de la Galaţi. Şi asta fiindcă optzeci de kilometri prin hârtoape, cu bicicleta asta care trebuie să fie una din cele două luate de Noe pe corabie...

RADU: Noe?

GEORGICĂ:  Păi n-a luat câte o pereche din fiecare soi de animale? Cum zic, ar fi un tur de forţă, care ţi-ar da în ochii mei tocmai ce n-ai:  aureola sportivă, deşi ar fi de un romantism nemaipomenit.

RADU: Cum asta?

GEORGICĂ:  Ar însemna că ai venit dinadins de la Galaţi s-o feliciţi pe Olguţa şi n-ar fi adevărat că ai uitat de ziua ei, cum mi-ai spus pe drum.

RADU: Da, Georgică, dacă-ți place aşa, fie şi aşa!

GEORGICĂ:  Nu zău, nene Răducule, sântem bărbaţi. Vrei să mă tragi pe sfoară? Apoi eu îs vuipoi bătrân, nene Răducule.

RADU: Bine, veveriţă mică, bine! Eşti vulpoi bătrân... 
 

Scena 14  
 

ACEIAŞI, OLGUŢA  
 

OLGUŢA: N-aţi terminat?

GEORGICĂ:  N-am terminat, femeie! Lasă-ne în pace să curăţim calul de fier.

OLGUŢA: Hai, că se supără mama.

RADU: Numaidecât, Olguţo.

GEORGICĂ:  Bă, bă, bă. Şi ce te-ai îmbufnat? Se putea să nu vie femeia sa strice plăcerea bărbaţilor?

OLGUŢA: Hai, terminaţi, că eu nu mă întorc la masă fără voi.

RADU: Asta ne face plăcere.Olguţo.

OLGUŢA (bosumflată): Da!

GEORGICĂ:  Auzi cum răspunde femeia la o vorbă frumoasă?

OLGUŢA: Termini odată, ori nu termini?

GEORGICĂ:  Cu dumneata am terminat-o, reprezentantă a sexului infernal. Dar n-am terminat cu curăţatul calului de fier.

OLGUŢA: Du-te de adă o cârpă curată, dacă vrei s-o cureţi, nu zdreanţă aceea...

GEORGICĂ  (cu subînţeles): A! Da! Aşa e, domnule! Olguţo! Olguţo! Dă-mi voie să te sărut! (O sărută.)

OLGUŢA: Ce te-a apucat?

GEORGICĂ:  Un val romantic de recunoştinţă sportivă... pentru ideea… ideea curăţirii cu o cârpă curată! Ce vrei ? Şi un sportmen are slăbiciuni când primeşte câte o directă la plex. Asta-i foarte complicat pentru o soră de optsprezece ani, dar e foarte limpede pentru un frate care ştie box. (Iese.) 
 

Scena 15  
 

RADU, OLGUŢA 
 

OLGUŢA: Tare-i obraznic!

RADU: Obraznic, înseamnă deştept!

OLGUŢA: Ţine-i partea! Din pricina ta a ajuns de nesuferit.

RADU: Lasă, că se cuminţeşte el, când o fi mare. Aşa eram și eu la vârsta lui.

OLGUŢA: Da?

RADU: Da! Dispreţuiam femeia, mi-era dragă oină şi paralelele — asta era modem pe-atunci... şi uite astăzi.

OLGUŢA: Adevărat, azi nu mai dispreţuieşti femele... Am inţcles şi din scrisoarea Anei.

RADU: Care Ana?

OLGUŢA: Uite ce memorie scurtă ai!?

RADU: A! Ana Dimitriu! Dai ce-i cu Ana?

OLGUŢA: Mi-a scris că v-aţi întâlnit, că v-aţi plimbat în grădina publică...

RADU: Da, de altminteri am fost şi pe la dânşii pe-acasă.

OLGUŢA: Ei? Asta nu mi-a scris. Te pomeneşti că ai fost la ziua ei.

RADU: Da, fireşte.

OLGUŢA: Asta e foarte frumos... Ana trebuie să fie mulţumită. E o răsplată frumoasă pentru sentimentele ei... Ce zâmbeşti? Nu-i aşa? Ştii foarte bine că Ana te-a iubit, în definitiv, merită să ţii minte când e ziua ei. (Radu zâmbește) Nu, să nu iei vorbele mele cum nu trebuie, dar mi-i necaz!...

RADU: De ce?

OLGUŢA: Dacă n-aveai treabă la mecanic, nu veneai azi. La urma urmei sunt o proastă. Dacă nu veneai, poate că nici nu mi-aş fi adus aminte. E aşa de departe de la Galaţi până aici. Aneta-i acolo... ş-apoi, orăşancă, elegantă, frumoasă.

RADU: Olguţo? Acum să lăsăm copilăriile. Uite de ce-am venit! Că pot să-ţi spun — am venit de la Galaţi înadins. N-am vrut să vin aici de-a dreptul. Ştiam că e ziua ta şi dovada uite-o aici: darul pe care ţi-1 trimite mama. Olguţo, eu m-am hotărât să mă însor. Poate-i cam devreme, dar viaţa singur e păcătoasă, proastă. Ai mei nu mai au mult. Nu eşti bogată, nu-s bogat, dar eşti ca şi mine: curajoasă, simplă şi muncitoare. N-are să ne meargă rău, crede-mă. O să răzbim în viaţă dacă ne-om ajuta îndeajuns. Vezi, eu nu ştiu să vorbesc! Pentru că am eu încrederea asta mare, că avem inimi la fel şi că simţim laolaltă şi ce-i bine, şi ce-i rău. Şi-apoi hotărirea de-acum s-a copt în mine în preajma ta. Nu m-am gândit niciodată să mă însor, aşa, cu oricare. M-am gândit să mă însor cu tine. E o deosebire şi tu o înţelegi. Poate că fără tine nu m-aş fi gândit. Mama şi tata ştiu de toate câte ţi le spun. Îs fericiţi să te aibă lângă dânşii. Eu? Ce să-ţi mai spun... Eu... Hai, dă mâna încoace. Ei bai! Nu-ţi fie frică. Nu ştii ce viaţă frumoasă m-am jurat să-ţi croiesc ici, lângă bucăţica asta de vietate din pieptul meu, care se zbate speriată acum, de o faptă aşa de mare, ca pasul meu de azi. Dă mâna. Aşa. De ce tremuri? Dacă-s eu aici n-are ce să mai... n-are de ce...  
 

Scena 16  
 

ACEIAŞI, COANA SOFICA -îi vede; apoi – GEORGICĂ  
 

COANA SOFICA: Dar ce staţi voi aici? Bine, Olguţo, eu te trimit să-i chemi, şi tu îi ţii de vorbă? Dar Georgică unde-i?

GEORGICĂ: Aici!

COANA SOFICA: Şi ce faci acolo?

GEORGICĂ: Limpezesc cârpa asta de şters.

COANA SOFICA: Haideţi la masă!

RADU: Coană Sofică. am ceva de vorbit cu dumneavoastră.

COANA SOFICA: Chiar acu? Lasă după masă.

RADU: Nu, e mai bine acu. Fii bună şi cheamă-1 şi pe conu Grigore.

COANA SOFICA: A! Şi cu el? Ia du-te Georgică şi cheamă-l (Georgică iese.)

RADU: Numai noi. Olguţo, fii bună şi lasă-ne o clipă singuri. 
 

(Olguţa iese.) 
 

Scena 17  
 

COANA SOFICA, RADU şi CONU GRIGORE 
 

COANA SOFICA: Ce este? Ia să stăm frumos şi spune.

CONU GRIGORE (vine): Ce-i, Sofico?

RADU: Eu te-am supărat.Iartă-mă, dar vreau să vă cer ajutorul într-o împrejurare tare însemnată pentru mine.

CONU GRIGORE: Zi-i. Îs numai urechi.  

RADU: Pe scurt: vreau-să mă însor.

CONU GRIGORE: Bravo, flăcăule! Foarte bine faci! Însurătoarea devreme şi sculatul de dimineaţă-s un lucru bun. Nu-i aşa, Sofico? Băiat bun, vrednic, neam ales, suflet frumos... Bravo, iaca. Aista-i gând bun. Şi ce zice conu Zamfir?

RADU: Ce să zică? Şi tata şi mama îs foarte, foarte mulţumiţi.

CONU GRIGORE: Te cred, cum să nu fie? Să vezi ce are să se bucure boaita de popă când o auzi! Dar coana Tudora ştie?

RADU: Da! Fireşte!

CONU GRIGORE: Şi trebuie să fie şi ea foarte mulţumită... Ei, dar fata cum îi?

RADU: Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu dumneavoastră.

COANA SOFICA: Da? O ştim şi noi? E de pe aici? E... De ce râzi?

RADU: Olguţa.

CONU GRIGORE (amuţit o clipă): Aaa! (Alt ton, moale, tărăgănat.) Va să zică Olguţa...

COANA SOFICA: Olguţa? Eu credeam că-i altcineva...

RADU: Mi-o daţi? Ori nu prezint încredere?

CONU GRIGORE: Ei! Ce vorba!

COANA SOFICA: Da zău… se poate să crezi că noi...

RADU: Atunci rni-o daţi.

CONU GRIGORE (nu imediat): Tu, Sofico, co zici?

COANA SOFICA: Ce să zic? Mie îmi pare foarte bine, dar de! Ştii - ca mama - aş vrea să am şi cu fata mai aproape.

CONU GRIGORE: Dar nici vorbă, e foarte bine când copilul e lângă ai lui...

RADU: D-apoi lângă mama,Olguţa ar fi ca lângă ai ei. Ei o cunosc, de mică...

CONU GRIGORE: Dar mă rog ţie, alde conu Zamfir ştie că-i vorba chiar de Olguţa?

RADU: Fireşte!

COANA SOFICA: Apoi atunci... De! Eu zic... că n-avem nimic de zis deocamdată. Nu-i nici cine ştie ce grabă.

CONU GRIGORE: Dar fireşte... însurătoarea e lucru de multă cumpăneală.

COANA SOFICA: Şi până îi ieşi şi tu la un liman, până îi sfârsi universitatea...

CONU GRIGORE: A! Da! Mai ai doi ani...

RADU: Nu! Fiindcă eu las de-acum universitatea.

CONU GRIGORE: Cum asta?

COANA SOFICA: Se poate să faci una ca asta? Dar din ce o să trăieşti, din ce să-ţi hrăneşti familia?...

RADU: Ies eu la capăt cu toate. Am un pic de pământ - un colţ de vie. Şi apoi avocatura nu-i de mine.

CONU GRIGORE: Te faci magistrat, omule: leafa-leafă, vacanţa-vacanţă, pensia-pensie! Se poate să zvârli tot din mână şi să te laşi într-un petec de pământ și-o palmă de vie? Dar poţi să trăieşti dintr-atâta? Apoi ou am de două ori cât voi și nici pe-o măsea nu pun ce iese din toată truda. Mă bate gândul să vând tot. Iaca, să spuie şi Sofica.

COANA SOFICA: Dar nici vorbă. Şi fără venit bun să nu se însoare omul, ferească Dumnezeu. Nenoroceşte o biată femeie degeaba. Nu zic, dacă am avea măcar noi avere, n-ar fi nimic. Dar ce avem noi şi cu nimic e totuna. Nu-i aşa. Grigore?

CONU GRIGORE: Daaa! Hotărât!

RADU: Aşa? Bine!Va să zică nu vreţi să mi-o daţi?

COANA SOFICA, CONU GRIGORE (odată): Dai- nu-i așa,.. Vai de mine...

CONU GRIGORE: Am zis eu nu? Noi vrem să fie fata gospodărită bine şi cu un om vrednic. Şi, slavă Domnului, te ştim ce om eşti, iţi ştim părinţii - nu-i aşa, Soifico?

COANA SOFICA: Da, dar eu zic să-ți faci universitatea... nu-i aşaș Grigore?

CONU GRIGORE: Nici vorbă!

RADU: Coane Grigore, cu mine trebuie să vorbeşti bărbătește. Eu când pornesc pe un drum, mă ţin de el. Şi dacă-i piedică mare, stau să văd; pot s-o dărâm ori nu pot? Dacă pot, bine, dacă nu, iau alt drum, ori mă opresc pe loc. Să nu credeţi că eu mă însor fiindcă mi-a venit vremea însurătorii...

COANA SOFICA: Tocmai... eşti şi tânăr. De ce să te grăbeşti ?

RADU: De ce? Pentru că... în sfârşit, eu cu Olguța, aşa am socotit eu, că ne putem ajuta bine unul pe allul. Cât priveşte averea şi câştigul, nu-s om să mă dau bătut.

CONU GRIGORE: Ei, fără slujbă sigură...

COANA SOFICA: Fără venit...

RADU: Asta este!... Eu am spus ce-aveam de spus. Dumneavoastră gîndiţi-vă, socotiţi-vș şi mai dau eu p-aici peste vreo două-trei săplămâni...

CONU GRIGORE: D-apoi unde te grăbeşti, omule?

COANA SOFICA: Dar zău...

RADU: Mi-a căşunat mie să m-apuce toamna la casa mea şi însurat cu Olguţa. Şi când am apucat sa-i spui mamei şi mama m-a binecuvântat, mi s-a părut lucrul ca și făcut. Apoi rămâne aşa! Dumneavoastră gândiţi-vă şi când voi veni după răspuns, să mi-1 daţi lămurit, ca să ştiu ce cale apuc. Şi-acum s-o pornesc la druml

CONU GRIGORE: Cum la drum?

RADU: Acasă, la Galaţi.

CONU GRIGORE: Vai de mine, se poate să-mi faci mie ruşinea să nu mănânci o masă la mine, şi să dormi o noapte în casa mea?

RADU: Dar nu-i nici o ruşine, coane Grigore. Am zis cu că-mi faci ruşine când nu-mi dai pe Olguţa? Şi-i ceva mai mult decât o masă. Nu se poate să stau. Lasă că, oricum ar fi fost, tot aş fi plecat. M-aşteaptă aria întinsă. Dar mai ales acuma, înţelegi dumneata, că nu pot să mă uit în ochii Olguţei.

CONU GRIGORE: Da ce? Ştie? I-ai spus?

RADU: Nici n-aş fi vorbit cu dumneavoastră dacă nu mi-ar fi îngăduit ea.

COANA SOFICA: Asta nu-i bine.

RADU: De ce, coană Sofico? Dacă ea are să ţie la mine, lucrul - trag nădejde - că tot are să se facă. Altfel, mai bine să nu se facă.

COANA SOFICA: D-apoi ea ce ştie? E un copil.

RADU: Cum ai fost şi dumneata...

CONU GRIGORE: Ei! Cu ea a fost altceva, alte vremi...

RADU: Vremurile nu se schimbă aşa de uşor, coane Grigore. Numai pe deasupra - dedesubt e acelaşi lucru, câtă vreme-I dragoste pe lume. Apoi rămâneţi cu bine!

CONU GRIGORE: Dar nu te las să pleci, ferească Dumnezeu! (strigă) Mă popă!

RADU: De ce nu-1 laşi la masa lui?

CONU GRIGORE: Dar lasă-1 în plata Domnului, că mănincă la toate praznicele. Să-mi dea un pic de ajutor când am nevoie, că tot nu-mi face nici o treabă.  
 

Scena 18  
 

TOŢI  
 

PĂRINTELE ILIE (preoţeşte): „Către tine strigat-am"... (Vorbind.) Ce? Vi s-au încurcat socotelile?

CONU GRIGORE: Ce socoteli? Nu. Dar opreşte pe băiatul ăsta să plece nemâncat.

PĂRINTELE ILIE (a înţeles): Păi dacă-i socotinţa lui să plece, cu sila nu-1 ţin.

CONU GRIGORE: Apoi  tu, tot în răspăr trebuie să-mi faci!

PĂRINTELE ILIE: Cine ţi-i de vină dacă n-o brodeşti când trebuie!

CONU GRIGORE: Adică în ce fel n-o brodesc?

PĂRINTELE ILIE: Nu ştiu, poate că o fi el vreun fel. Decât, să mă întorc şi să zic şi eu ca nevrednicul ăsta bătrân: de ce nu mai stai?

RADU: Acum nu se poate, părinte. Dar peste vreo două-trei săptămâni am să vin iar şi poate că oi sta atunci.

PĂRINTELE ILIE: Eşti mulţumit, ghiujule! Uite că-i limpede ca apa Iordanului, cu care nu te-ai botezat tu, că tu te-ai botezat cu apă din baltă - de colea - de aceea ai rămas năclăit la mintea ta cea puţintică.

CONU GRIGORE: Şi-acu ce vrei să spui cu asta?

PĂRINTELE ILIE: Că am înţeles şi că trebuie să laşi omului căile lui. Drum bun, Radule, şi toate cele bune bătrânilor. Dumnezeu cu tine şi cu cei care-s cu tine. Iar cei nerod, ardă-n focul gheenei, să nu-i mai găseşti pe-aici. 

GEORGICĂ:  Ce-i, nene Radule, pleci? De ce? 
 

(Au intrat şi Olguţa și Ionică. Olguţa nu mai spune o vorbă, rezemată de stâlpul din ceardac.) 
 

RADU: Apoi bine, copii. Dar eu am venit cu treburi. Le-am terminat și gata.

GEORGICĂ:  Spune cui să-i dau directa la carotidă. Să nu-mi pară rău cel puţin că am pierdut un ceas de bicicletă.

RADU: Mie! Haide!

GEORGICĂ  (îl sărută): Asta-i cea mai directă.

RADU: Olguţo! (Şi cu înţeles.) La revedere! 
 

(Dă mâna cu toţi și pleacă, în treacăt pune brutal mâna pe strunele lui Constantin, oprind marşul ce-l începuse lăutarul. Strunele zbârnâie o clipă jalnic, apoi tac. Olguţa şi-a înfundat năsucul în stup, scobind cu unghia în lemn. O pauză. Georgică urmează pe Radu, odată cu Ionică.) 
 

Scena 19  
 

ACEIAŞI, fără RADU, GEORGICĂ şi IONICĂ 
 

COANA SOFICA: Haide de mănâncă și tu ceva.

CONU GRIGORE: Nu mi-e foame.  
 

(Şi, fără să vrea, se, așază pe scaun, primind cărţile pe care le dă părintele. Ca izvorând din biata tristeţe căzută peste toţi, un cântec trist suspină sub arcuşul lui Constantin. Coana Sofica a plecat.) 
 

Scena 20  
 

OLGUŢA, CONU GRIGORE, PĂRINTELE ILIE 
 

(Olguţa îngheţată acolo, mică și cu umerii strânşi de un plânset care ori nu vrea, ori nu poate să izbucnească, face un singur gest de enervare care taie ca un cuţit cântecul lui Constantin, cel cu ochii numai la ea aţintiţi. Dă să plece în casă.) 
 

PĂRINTELE ILIE (care a văzut-o): Olguță! 
 

(Olguța ia floarea și iese.) 
 

Scena 21  
 

(Conu Grigore stă cu ochii pe fată şi parcă nu înţelege nimic.)

  

PĂRINTELE ILIE (reîncepe cântecul de la începutul actului, pe aceleaşi versuri, dar invers rostite): Joacă, măi băiete, joacă. Că afară-i timp de toacă.

CONU GRIGORE: Dar ce dracii vrei să joc, că n-am carte mai deloc.

PĂRINTELE ILIE: Joacă şi tu ce-i juca, Om bătrân şi tralala.

CONU GRIGORE (greşeşte): Dar ce vrei ca să mai fac, Că nu-mi vine nici o carte.

PĂRINTELE ILIE: Stai, mă, nu vezi că n-ai nimerit-o?

CONU GRIGORE (oftând şi cu ochii după Olguța): D-apoi crezi tu că la nimereala asta mi-era mie gândul?  
 

Cortina 
 
 

ACTUL II

După-amiază.  
 

Scena 1 
 

COANA SOFICA şi CONU GRIGORE beau cafeaua şi fumează în ceardac. CONSTANTIN lăutarul se iveşte. Are o privire care dă dreptul să se creadă că o taină mare îl aduce; dar ochii lui vorbesc spre amândoi bătrânii deodată. 
 

CONU GRIGORE (îi face semn cu ochiul că a înţeles - după ce s-a asigurat că nevastă-sa nu-l vede - şi zice): Ce vrei, Constantine?

CONSTANTIN (tare mieros): Apoi, ce să vreau? Ia, m-am abătut și eu pe la dumneavoastră.

COANA SOFICA (după ce i-a făcut semn ca și conu Grigore): Ba 1-am chemat eu, să-i dau nişte plăcinte  din celede ieri.

CONU GRIGORE: Apoi iaca tot e bine c-au mai rămas plăcinte... nu-i aşa, Constantine? (Cască silit, ca să dovedească pare-se, că i-i somn, apoi se scoală cu greu şi se întinde și iar cască.) Ei! Ia să mă duc eu să-mi fac somnișorul.

COANA SOFICA: Bine faci.

CONU GRIGORE: Dar, mă rog ţie, Sofico, să nu se mai vânture lumea pe uşa mea. Să mă lase să dorm liniştit.

COANA SOFICA: Încuie-te în odaie cum fac şi eu.

CONU GRIGORE: Că bine zici! Dar tu nu vii?

COANA SOFICA: Eu mă culc în odaia fetei, că ea tot nu doarme. Ce să te mai supăr pe tine?

CONU GRIGORE: Şi mai bine! Iar tu, Constantine, îi fi bun şi-i mai trece pe sub seară - că aveam eu ceva să te rog, dar iaca, nu-mi aduc aminte chiar acuma.

CONSTANTIN: Peste vreun ceas. Aşa...

CONU GRIGORE: Aşa, Constantine, aşa! (Cască.) Hai, Sofico!

COANA SOFICA (se vede că vrea să mai rămâie): Viu, viu. Numai sa diretic puţintel aici mişelia asta. Nu de alta, dar vine careva şi-i mai mare rușinea… 

Scena 2  
 

COANA SOFICA şi CONSTANTIN vorbesc aproape în  şoaptă şi grăbiţi ca doi vechi conspiratori de melodramă. 
 

COANA SOFICA: Prinde bine ceasul lui de somn. Eu mă încui în odaia fetei. Scriu scrisoarea şi ţi-o dau când vii.

CONSTANTIN: Bine, coană Sofică. Atunci oi trece, când vin să dau ochii şi cu dumnealui.

COANA SOFICA: Dar să treci întâi pe la bucătărie.

CONSTANTIN: Nu-i planul bun. Lasă să vin eu tot aici, cu vorba cu plăcintele rămâne pe-atunci. Zic că nu le-am luat acuma. Să nu prindă de veste.

COANA SOFICA: Aşa! Ai dreptate. Atunci rămâne cum ai spus tu! 
 

Scena 3  
 

ACEIAŞI, GEORGICĂ - ascunzând ceva la spate.  
 

GEORGICĂ:  Ce-i, Constantine, pleci?

CONSTANTIN: Da, dom' Georgieă.

GEORGICĂ:  Ţii! Şi la târg când te mai duci?

COANA SOFICA: Cică se duce mâine. Vrei să-ţi cumpe ceva?

GEORGICĂ:  Nu, să-mi puie o scrisoare la poştă.

COANA SOFICA: Dă-i-o acuma.

GEORGICĂ:  Da, dar n-am scris-o.

COANA SOFICA: Scrie-o şi dă-i-o peste un ceas, că se mai întoarce pe aici. Atunci, rămâne aşa, Constantine. Mergi sănătos.

CONSTANTIN: Sărut mâna! (și dispare.) 
 

Scena 4

  

COANA SOFICA, GEORGICĂ  
 

GEORGICĂ:  Tiii, că rău îmi pare! Se cunoaşte că-s sportmen. N-am noroc la literatură; nu pot să scriu că n-am plic.

COANA SOFICA: Am priceput! Iar vrei plic.

GEORGICĂ:  Vreau, dar nu-mi dai.

COANA SOFICA: Cere lui tată-tău.

GEORGICĂ:  Nu pot, că s-a ferecat în odaie. Nu răspunde.

COANA SOFICA: Doarme omul!

GEORGICĂ:  Ce doarme! Mofturi. Scrie. Vorba e că n-arn plic.

COANA SOFICA: Şi Olguţa n-are?

GEORGICĂ:  Ia lasă-mă-n pace cu plicurile Olguţei... scrie pe plicuri comerciale. Zău, mamă, dă-mi tu un plic bun!

COANA SOFICA : Nu-ţi mai dau că n- am nici eu.

GEORGICĂ:  Nu-mi dai!

COANA SOFICA: N-am.

GEORGICĂ:  N- ai? Şi dacă le găsesc eu, mi le dai pe toate?

COANA SOFICA: Ei asta-i! Îţi place vorbă lungă. Am, n-am, nu-ţidau!

GEORGICĂ:  Bine! Mu duc la tata, fac scandal la uşă şi-i rog să-mi dea bani, să-mi cumpăr un plic bun, fiindcă mata nu mai ai plicuri bune, din care mi-ai dat până acum.

COANA SOFICA : Nu ţi-i ruşine obrazului! Va să zică, aşa te porţi! Eu îţi fac hatâr de-ţi dau din plicurile mele bune şi fiindcă ştii că mă feresc să nu le vadă tată-tău, îmi pui cuţitul în gât! Frumos îţi șade?

GEORGICĂ:  Nu, dar vorba lungă sărăcia omului; îmi dai ori nu-mi dai? (Gata să pornească.)

COANA SOFICA: Aşa, nu-ţi dau. Ei, stai, zăpăcitule! Dar dacă mă rogi frumos, poate că mă înduplec.

GEORGICĂ  (o ia de gât şi o sărută): Mămică, dă-mi un plic.

COANA SOFICA: Aşa! Acum hai să-ţi dau, dar de mâine să nu-mi mai ceri, că nu mai am. Hai să-ţi dau!

GEORGICĂ:  Nu, mi-i nevoie. Eu voiam să capăt numai aprobarea, mamă romantică ce eşti. Că plicul 1-am luat, eu, ca să fiu sigur. Knock-out ! Prin indirectă cu stângă în şifonier, sub cămăşile de noapte.

COANA SOFICA: Va să zică, de asta erau toate rufele vânjolte în dulap!

GEORGICĂ:  Obligaţia mea era să găsesc plicurile, restul e treabă femeiască şi nu mă interesează!

COANA SOFICA: A! Apoi nu-mi place! Să ştii că de-acum închid cu cheia şi ţin cheia la mine!

GEORGICĂ:  Rău! Ştii bine că Dobrin fierarul nu poate să facă asemenea chei şi n-ai să mai ai cu ce mai deschide. Bagă de seamă!

COANA SOFICA: Bravo! Frumoase apucături, n-am ce zice!

GEORGICĂ: Ce să zici. Doar mata eşti de vina! Copilul ar fi bun dacă părinţii nu 1-ar sili să fie păcătos!

COANA SOFICA: D-apoi cu tine nimeni n-o scoate la capăt. Mă duc să mă culc. 
 

Scena 5

  

GEORGICĂ, apoi OLGUŢA  
 

GEORGICĂ  (strigând în urma mamei lui): Să nu-mi trimiţi femeia pe cap. Trirnite-o la bucătărie! (Se aşază la scris.) Dragă nene Răducule. (Aude ceva şi vâră repede hârtia sub masa. Când o vede pe Olguţa, trântește foaia la loc, furios.) Ce pofteşti, femeie?

OLGUȚA (moleşila de căldura după-amiezii și de un val de tristeţe care i-a tras bujorii din obraji și i-a adâncit ochii, nu mai are putere să reacţioneze, împotrivirea ei e moale, fără putere de convingere. Doar o biată inimă obidită, sub o povară nemărturisită, dar dureroasă, ca suferinţa ce ucide un copilaş care nu ştie să vorbească şi să spuie unde şi ce îl doare): Am venit să stau aici. M-a gonit mama din odaie, ca să se culce.

GEORGICĂ:  Du-te, femeie, în apartamentele tale, la bucătărie, că-mi goneşti muza.

OLGUŢA: La bucătărie ştii bine că doarme femeia, şi pe urmă, e cald.

GEORGICĂ:  Coboară atunci la subsol, în zămnic. E răcoare, întuneric şi miroase a murături: atmosferă ideală pentru o eroină romantică de optsprezece ani și trei săptămâni. Ce le-ai aşezat aici? Dacă nu pleci tu, plec eu. (Olguța se scoală, incapabilă să răspundă. Mişcarea asta schimbă brusc tonul lui Georgică.) Unde te duci?

OLGUŢA: La părintele.

GEORGICĂ:  Nu-i acasă. E invitat la masă într-o familie... (lămuritor) ...la un praznic, femeie!

OLGUŢA: Ai fost tu pe la el?

GEORGICĂ: Fireşte c-am fost! Tu nu vezi ce fac eu aici? Scriu o scrisoare și încă o scrisoare tainică. Prin urmare trebuie să mă duc la părintele. De unde vrei tu să am gologani de mărci?

OLGUŢA: Şi cum? Tu îi ceri lui gologani pentru mărci?

GEORGICĂ:  Nu pricepi nimic, femeie! Hotărât lucru, voi nu sunteţi sexul slab, sunteţi sexul slab la minte! Nu da din umeri şi înţelege ce-ţi spun. Eu mă duc la părintele şi întreb de dânsul - fără să dau ochii cu el. Părintele - om deştept - imediat ce aude c-am întrebat, pune picioarele în bărci, ramează încoace şi debarcă în pridvor. ”Ce-i, Georgică?" -zice. „Nimic" - zic eu. „Ai fost pe la mine?" - zice. „Am fost" - zic eu. „De ce, Georgică?" „Ca să te văd!" „Uite-mă" - zice. „Te văd" -zic. Şi mă uit la el, şi el la mine. Şi ca să ne vedem și mai bine ne aşezăm la tabinet. Eu bani n-am de unde face, și el cu banii n-are ce face. Deci îmi dă câțiva bani ca să am capital şi eu - om econom - pun câțiva deoparte pentru cazul când nu câştig. Şi-așa scot mărcile: Quod erat demonstrandum.

OLGUŢA: Halal! De nimic nu ţi-i ruşine. Asta-i mai rău decât i-ai cere bani de-a dreptul.

GEORGICĂ:  Păi ştii tu cui scriu eu scrisoarea asta?

OLGUŢA: Ce-mi pasă cui îi scrii?

GEORGICĂ  (se ridică): Îţi pasă, fiindcă şi lui i-ar păsa şi mie mi-ar păsa, dacă am şti că nu-ţi pasă, dar îmi pasă cum îţi pasă. Îi scriu lui nenea Răducu. Ei? Nu-ți pasă? Ai amuţit! Te cred! Directă cu dreapta la plex! 
 

Scena 6  
 

ACEIAŞI, PĂRINTELE ILIE

  

PĂRINTELE ILIE: Ce-i, Georgică?

GEORGICĂ:  Nimic.

PĂRINTELE ILIE: Ai fost pe la mine?

GEORGICĂ:  Am fost!

PĂRINTELE ILIE: De ce, Georgică?

GEORGICĂ:  Ca să te văd.

PĂRINTELE ILIE: Uite-mă!

GEORGIGĂ: Te văd.

PĂRINTELE ILIE: Şi eşti mulţumit, Georgică?

GEORGICĂ:  Mulţumit!

PĂRINTELE ILIE: Bravo! Şi alt nimic?

GEORGICĂ:  Nimic, părinte.

PĂRINTELE ILIE: Şi-acu ce facem?

GEORGICĂ:  Stăm!

PĂRINTELE ILIE: Să stăm, da-i mare păcat.

GEORGICĂ:  Dar Dumnezeu cum stă? A muncit şase zile şi tot duminică se crede.

PĂRINTELE ILIE: Ei, Georgică! D-apoi zilele acele au fost zile mari!

GEORGICĂ:  Asta se poate. Eu n-am de unde şti, că n-am fost pe vremea aceea, să văd cu ochii, cum ai văzut mata.

PĂRINTELE ILIE (râde): Asta-i lovitură neîngăduită. Te reclam la arbitru. Ia-mi partea, mieluşica Domnului. Uite, păgânul aista mă învinuieşte că-s mai bătrân decât orătăniile pământului.

OLGUŢA: Georgică!

GEORGICĂ:  Nu behăi romantic! Protestează sportiv, oaia Domnului ce eşti!

PĂRINTELE ILIE: Nu greşi din Biblie, fiule! Acolo zice mieluşica Domnului!

GEORGICĂ:  O fi zicând. Dar o mieluşică emancipată, de optsprezece ani şi trei săptămâni, se cheamă oaie în limbaj sportiv: Quod eram demonstrandum! Directă cu stânga la carotidă! Trebuie să cazi la pământ! Imediat! (părintele cade pe scaun.) Alia! Ai căzut! (Numără, ca la box, cu mâna.) Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece.

PĂRINTELE ILIE: Asul...

GEORGICĂ:  Doisprezece.

PĂRINTELE ILIE: Fantele.

GEORGICĂ:  Ce spui mata acolo?

PĂRINTELE ILIE (râzând): Asul, fantele...

GEORGICĂ: Apoi, cu mata nu poate vorbi omul serios. Numai la tabinet ţi-I gândul.

PĂRINTELE ILIE: Şi ce? Adică, tu n-ai juca acum un tabinet?

GEORGICĂ (îi dă un ghiont Olguţei, s-o fcă atentă): Nu! Că n-am bani!...

PĂRINTELE ILIE: Pe chibrituri.

GEORGICĂ:  Asta era la '48, părinte! Azi, ori joci pe bani, ori nu joci! Şi eu n-am bani, nu joc.

PĂRINTELE ILIE: Şi eu ce vrei să mă fac? Du-te de cere bani lui Grigore.

GEORGICĂ: Doarme!

PĂRINTELE ILIE: Şi maică-ta doarme?

GEORGICĂ:  Tot satul doarme, afară de noi și de femeia asta, care visează.

PĂRINTELE ILIE: Atunci ce-i de făcut? Să-ţi dau eu bani.

GEORGICĂ:  Începi să te apropii! Mai departe!

PĂRINTELE ILIE: Acu, ce mai vrei? Îţi dau bani şi gata!

GEORGICĂ:  Nu-i aşa! Ce-mi foloseşte mie că-mi dai câţiva lei, faci şmecherlicuri, mi-i iei înapoi, mă faci să intru în datorii - că eu îs pătimaş teribil, când mă pornesc - și pe urmă rămân şi dator vândut şi-mi mai scoţi şi ochii că mi-ai dat bani. Dacă vrei să joc tabinet, îmi dai: zece lei capital și acoperi pagubele. Aşa, sunt sigur că nu faci șmecherlicuri.

PĂRINTELE ILIE: Dacă nu-i chip altfel, fie și aşa. Du-te, Olguţo, și adă cărţile. (Olguța iese.) Şi tu ţine-ţi capitalul.

GEORGICĂ:  (numărând banii şi punând o parte în buzunar): Dar, fără şmecherlicuri!

PĂRINTELE ILIE: Aşa? Dar de ce-I vâri în buzunar?

GEORGICĂ:  Capital de rezervă. Acum până aduce femeia cărţile, să termin scrisoarea asta. PĂRINTELE ILIE: Cui îi scrii?

GEORGICĂ:  Lui nenea Răducu. Îi dau veşti de pe-aici,  din partea matale ce să-i scriu?

PĂRINTELE ILIE: Hm! Din partea mea? Nimic.

GEORGICĂ:  Nimic? Zău?

PĂRINTELE ILIE: Păi ce să-i scrii? Și pe urmă, trebui să pice azi-mâineaici Alaltăieri s-au împlinit trei săptămâni de când a fost pe-ici și se ţine de cuvânt. Pot spune atunci, de-oi avea ce spune.

GEORGICĂ:  Ce-area face? Eu tot nu trimit scrisoarea. O scriu aşa ca să fac literatură. Pun map, o lipesc si o țin în buzunar, şi-i ca şi când aş fi trimis-o.

PĂRINTELE ILIE: Va sa zică, de asta nu scrii tu acasă decât din an în Paşti?

GEORGICĂ:  Nu! Glumesc! Aici nici nu se poate aşa ceva, fiindcă plicurile astea îs primejdioase.

PĂRINTELE ILIE: Da, tocmai cam prea frumoase plicuri pentru nasul tău.

GEORGICĂ:  Ai și mirosit a fustă, romantic ce eşti! Păi îs plicuri de la mama. Dar ea le ţine ascunse. Cică să nu afle tata. Şi tata are altele, mai mari - mi-a dai de vreo două ori - și cică să nu afle mama. Romantici bătrânii! Au ei noroc c-au dat peste un sportmen parolist, că le-aș face o intrigă, să mă ţie minte cine cu cine se pune. Ei tare ar vrea să-și împlinească visul prin Olguţa. Dar io nu mă las! Duc o politică teribilă! Scriu scrisori în care pun de nici eu nu măi ştiu răuţăţile pe care le ţin minte de prin romane i le pun în spinare şi i le spun lui tata. Şi tata nu mai poate de bucurie.

PĂRINTELE ILIE: Şi cu asta ce-ai folosit? Este Ionică mai bun?

GEORGICĂ:  Pe dracu! Parcă mamei nu-i spun toate năzdrăvăniile despre Ionică? Lasă, c-am aranjat-o eu și pe asta. Cine crezi că i-a scos vorbă mototolului că trăieşte cu Mărgărita lui Mazâlu și că 1-a prins Dobrin la fiică-sa și i-a dat cu barosul în cap - ştii acu o săptămână, când zicea el că 1-a răsturnat trăsura! Dar astea nu-s nimic! Le aranjez eu acu ceva teribil. Am să le scriu la amândoi scrisori anonime, să le spun că-i impuse dacă le mai calcă picioarele pe-aici.

PĂRINTELE ILIE: Şi-atunci or să afle de unde vin scrisorile - ori or să dea vina pe Radu.

GEORGICĂ:  Nuuu! Că hamalului îi scriu ca din partea unui flăcău din sat, care-1 bănuieşte că-i fură ibovnica, iar mototolului din partea unei fete care-1 iubeşte - Catinca lui Bălan. Păi, alaltăseară Ionică pornise încoace - eu îi chemasem - și 1-arn aşteptat după gard, în păpuşoiul lui Țară-Lungă. Când 1-am văzut venind, am tras două focuri din pistolul cu dopuri şi am şters-o, să nu mă prindă. Nu ştiu ce o fi crezut, dar nici c-a dat pe-aici! De ce râzi?

PĂRINTELE ILIE (mişcat): Nu râd. Mi-aduc aminte de un lucru pe care mi 1-a dat Radu să-1 citesc. Era acolo vorba de un saltimbanc de la panoramă, care s-a călugărit. Şi într-o zi, 1-au prins călugării că şedea în fața icoanei Sfintei Fecioare și făcea drăcovenii din cele din panoramă. Asta era ce-avea el mai bun, şi asta era prinosul lui de laudă la Dumnezeu... Apoi ai câștigat,..

GEORGICĂ:  Am câștigat, dar n-am înţeles!

PĂRINTELE ILIE: Şi eu am înţeles, dar n-am câștigat. Fiecare cu folosinţa lui. (Şi începe să fredoneze.) Haide măi băiete joacă, Că afară-i timp de toacă...

GEORGICĂ  (din ce în ce mai tare, până ce, cuprins şi el de veselie, accelerează, bate din picioare şi urlă): Dar ce dracu vrei să joc, Că n-am carte mai deloc...

  

Scena 8

  

PĂRINTELE ILIE, GEORGICĂ, CONU GRIGORE întinzându-se somnoros.  
 

CONU GRIGORE: Ce-mi urli aici, mă popă! Ce dracu, n-are omul parte să închidă un ochi din pricina ta?

PĂRINTELE ILIE: Ba închide-i pe amândoi, rebegitule! Şi închide-i pentru totdeauna, din partea mea. Dar pe mine lasă-mă în pace să-mi joc tabinetul meu și du-te-n plata Domnului, care s-a trudit să te facă după chipul și asemănarea lui și degeaba i-a fost truda, că n-a nimerit-o.

CONU GRIGORE: Ai ajuns în mintea lui Georgică! Bine că şi-a găsit tovarăş.

GEORGICĂ:  Ia te rog, tată, să nu mă insulţi. (Se ridică.) Te rog să retractezi!

CONU GRIGORE: Nu te insult pe tine, pe el îl insult!

PĂRINTELE ILIE: Lasă, bine, că şi Isus a fost batjocorit, și scuipat și bătut pe cruce, dar praf şi pulbere s-a ales din necredincioşi, cum are să s-aleagă şi de nevrednicul tău părinte când 1-oi duce să joace tabinet cu Belzebut cel negru peste tot, cum e rabla asta în cerul gurii!

CONU GRIGORE: Sfinte Sisoe, nici acolo n-am să scap de  tine?

PĂRINTELE ILIE: Ba scapi, fiule! Că eu te-oi duce în cântări numai până la gura cea întunecoasă a pământului şi ţi-oi da drumul să te tot duci şi să nu te mai întorci. Dar grjă n-ai, fiule! Cărţi de tabinet ţi-oi pune şi-oi mai da şi de pomană câteva perechi. Dar acu du-te, nu-mi sta chibiţ aici, că eu am chef de jucat tabinet!

CONU GRIGORE: Şi eu de ce să n-am chef? (Trânteşte bani pe masă.)

GEORGICĂ:  Noi jucăm în, doi.

CONU GRIGORE: Om juca în trei.

GEORGIGĂ: Nu joc, că faci şmecherlâcuril

CONU GRIGORE: Vreau să joc şi eu!

GEORGICĂ:  Cât îmi dai?

CONU GRIGORE: Doi lei.

GEORGICĂ:  Mai jos de cinci nu stăm de vorbă.

CONU GRIGORE: Na patru!

GEORGICĂ:  Cinci!

CONU GRIGORE: Schimbă doi lei!

GEORGICĂ:  N-am.

CONU GRIGORE: Schimbă doi lei, popă!

PĂRINTELE ILIE: Nu fac meşteşuguri de astea! Dă-i doi lei, că n-ai să mori!

CONU GRIGORE: Va să zică mă faci să pierd un leu! Lasă că scot eu paguba de la tine!

GEORGICĂ:  Aşa! Acum poftim de joacă aici, că eu nu mai joc! (Vâră banii în buzunar şi ascunde uşor scrisoarea, de care abia acum și-a adus aminte.)

CONU GRIGORE: Ce scrisoare ai ascuns acolo? Ia dă-o încoace.

GEORGICĂ:  Nu se poate! Te rog să ai încredere în mine, că altfel e rău!

CONU GRIGORE: Dă-o încoace!

GEORGICĂ:  Mă consider insultat dacă n-ai încredere în mine!

CONU GRIGORE: N-am nici o încredere! Dă să văd!

GEORGICĂ  (ia poziţia de box): Mai zi o dată!

CONU GRIGORE: Dă să văd!

GEORGICĂ:  Nu asta! Chestia cu încrederea! Ai ori n-ai?

CONU GRIGORE: Bine, bine! Am încredere!

GEORGICĂ:  Acu, tată, dă-mi o marcă pentru scrisoare!

CONU GRIGORE: N-am! Cumpără-ţi.

GEORGICĂ:  Poftim parale. (Ia de la preot.)

PĂRINTELE ILIE: Stai, mă, tătare! Nu ţi-am dat o mulţime de gologani?

GEORGICĂ:  Lasă că-ţi merge bine și câștigi de la tata. Poftim bani, tată. Uite şi un leu câştig. Şi dacă nu vinzi, iau pe degeaba.

CONU GRIGORE (ia banii): Du-te și ia o marcă, dar să ştii că le-am numărat.

GEORGICĂ  (revine): Să-mi dai şi un plic! Dar nu din cele de băcan! Din cele bune - ştii mata-plătesc cinstit! Nu află nimeni - ca pământul! Nu? Zău că nu? Bine! Părinte, dezleagă-mă de păcatul pe care trebuie să-1 săvârşesc! Ai fost de faţă şi-ai văzut cum un tată romantic îşi sileşte odraslele să fie păcătoase!

PĂRINTELE ILIE: T-am dezlegat, fiulel Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!

GEORGICĂ:  Nu! Eu deocamdată îi plătesc plicul ca să fiu împăcat. Poftim, tată, cinci lei. Dezlegarea asta de păcat o păstrez. Poate c-o să- mi prindă bine mai târziu. (Iese.) 
 

Scena 9  
 

CONU GRIGORE, PĂRINTELE ILIE 
 

PĂRINTELE ILIE: Mori de dragul lui! Stai cu gura căscată la toată zbenguiala lui.

CONU GRIGORE: Ia dă cărţile şi nu mai mormăi de-a surda.

PĂRINTELE ILIE: „Părintele îşi sileşte odrasla să fie păcătoasă." Ai auzit?

CON U GRIGORE: Cine a spus asia?

PĂRINTELE ILIE: Georgică a spus-o glumind și Olguța o simte plângând!

CONU GRIGORE: Iar începi? Iar te amesteci în treburile mele? Dar lasă-mă, domnule, în pace, pentru Dumnezeu! Mi-am luat stăpâni pe cap și nu mai pot să spun o vorbă, nu mai pot să-mi fac un plan. Am ajuns să-mi fie teamă să mişc un deget în casa asta, că-mi sare haita în gât. Dar scutiţi-mă cu-atâta interes, că mi-i părul alb în cap și oi fi având și eu dreptul să am socotelile mele şi judecăţile mele!

PĂRINTELE ILIE: Aibi-le, Grigore, dar vezi să nu osândeşti cu ele tocmai pe cine nu trebuie! Uite, acum eu îţi vorbesc cu toată cinstea şi cu toată prietenia! Mie nu-mi place ce se petrece cu Olguţa. A slăbit, s-a schimbat și i-a pierit râsul de pe gură!

CONU GRIGORE: Foarte bine! Era și timpul! Azi, mâine, o mărit! S-a dus vremea copilăriei! N-are să se zbănţuiască omul o viaţa întreagă. Se gândeste, chibzuieşte la rosturile lui, începe să-și dea seama de calea pe care-o apucă - în sfîrsit, i se ridică perdeaua de pe ochi... Cine Dumnezeu n-a trecut pe acolo?

PĂRINTELE ILIE: Tu!

CONU GRIGORE: Aşa crezi? Şi de ce? Fiindcă am scos-o pe Sofica, noaptea, din casa lui tată-său, am suit-o în căleașcă și pe-aici ne-a fost drumul? Dar ce? Îţi închipui tu că mie mi-a venit uşor să încep viaţa cu un surtuc pe mine, cu rochiţa cu care fugise ea, cu un șal şi cu mușcata ceea pe care i-ai dat-o tu? Că asta a fost tot ce a luat cu dânsa. Iar de Sofica ce să mai spui? Cum s-o fi zbătut, ce-o fi pătimit până să cuteze să fugă cu mine, numai unul Dumnezeu ştie!

PĂRINTELE ILIE: Bine, omul lui Dumnezeu, dar alta-i să ştii că fata ţine la doi oameni, și alta-i să nu ţie la nici unul. Dar ce are ea de-a face cu Ionică, ori cu cela de la Federală?

CONU GRIGORE: Ai să zici că are cu Radu. Ba da, la asta te gândeşti, şi eu cred că are. PĂRINTELE ILIE: Apoi atunci?

CONU GRIGORE: Apoi atunci să stăm și să vedem ce-i! Eu am făcut o prostie în viaţa mea, o prostie mare! Şi anume, că m-am luat după vânturi şi în loc sa-mi dau fata la şcoala normală, s-o fac învăţătoare, cum sunt și eu, am dat-o la liceu. Tot aşa prostie am făcut şi cu băietul - decât la băiet e altceva. El îşi croieşte drumul lui cum poate şi pe unde poate. Dar cu fata-i bucluc, pentru că la femeie trage greu şi naşterea, și gologanul - şi femeia îşi capătă în lume locul pe care i-l dă bărbatul. Cine, mă rog ţie, îi nărod să-și lege de gât piatra de neam prost și fără bani?

PĂRINTELE ILIE: Radu. De ce taci? Acu poți să spui drept, că a cerut-o!

CONU GRIGORE: Ei da, aşa-i: a cerut-o. Dar eu din fata mea nevastă de mâutuială nu fac. Mie odrasla de boieri să nu vie să-mi spuie că i s-au aprins călcâiele după fiică-mea şi că nu mai găseşte alta pe lume. Povestea cu coana Tudora - că-1 lasă moştenitor - n-o cred eu. Cum are să lase ciocoaica de la Mânjina, moşia pe mâna fetei mele? Dar ce-s, eu decât un dăscălaş acolo, într-un fund de sat? Asta-i semn de mare sărăcie, mă frate, dacă a ajuns să se gândească la cele câteva fălci de pământ ale mele. De altfel, nu-1 mai prind pe-aici. Ascultă-mă pe mine!

PĂRINTELE ILIE: Bine, măi bătrân fără minte, dar dragoste pe lumea asta nu mai este?

CONU GRIGORE: Dart unde Dumnezeu o mai vezi? Acuma-i prea multă socoteală pe lume, ca să mai aibă loc şi dragostea. Nu râde tu aşa, că nu vorbesc în bobote! Uită-te la Georgică: box, nu poate suferi femeile, pentru că a văzut el la teatru nu ştiu ce piesă de Strind-berg... n-are respect de nimeni și, de unde poate, ciupeşte gologani. Deştept - ţi-i drag de el -, dar să nu-i ceri inimă. Şi ca el îs toţi de azi! Olguţa, dacă era o învăţătoare - acolo, i s-ar fi părut că Ionică e de teapa ei. Dar am dat-o la liceu și iaca i-a intrat în inimă altă lume. De aceea, pricep de ce o fi mai pornită spre Răducu. Decât chibzuinţă mea așa-i: mai bine un drob de suferinţă la început, decât o viaţă de lacrimi și cine ştie ce ruşine mai târziu.

PĂRINTELE ILIE: Prăpăstios eşti! D-apoi bine, Grigore, tu vorbeşti de Răducu, de parcă acu ar fi venit din fundul lumii. Dar ce Dumnezeu, a crescut între noi, omule, îl ştim ce sânge are în el şi slavă Domnului...

CONU GRIGORE: Apoi nu mă face să-ţi arăt eu alb pe negru care-i adevărul.

PĂRINTELE ILIE: Şi ce ai să-mi arăţi? Sufletele oamenilor scrise pe hârtie?

CONU GRIGORE: Ba fapte, domnule, fapte!

PĂRINTELE ILIE: Să le văd! Hai arată. Nu vezi că ţi-i ruşine şi ţie de ce spui ?

CONU GRIGORE: Aşa? Ei atunci ascultă aici. (Scoate din buzunar o scrisoare.) De două săptămâni primesc, mai în toată ziua, câte o scrisoare de asta.

PĂRINTELE ILIE: De la cine?

CONU GRIGORE: De la un om în toată firea - om de încredere, în sfârşit. Ascultă: scrisoarea asta azi am primit-o (citeşte). „Să nu credeţi că sunt o persoană interesată în cauză. Dar eu simpatizez peste măsură pe drăguţa dumneavoastră fiică și n-aş putea să înăbuş mustrările de conştiinţă ce le-aș avea, dacă tăcând din laşitate, nu v-aş informa asupra acestui al doilea pretendent." (Vorbind.) ... Vorbise întâi de altul... care se numeşte Radu Cociaş. Fără îndoială, domnişoara Olguţa se va lăsa convinsă de dumnealui, însă dumnealui este un om care n-are s-o facă fericită, pentru că dumnealui n-a putut să facă fericită pe nici una din nenumăratele femei cu care s-a iubit. V-aş putea da tot felul de nume, dar destul să spun că chiar acum, când pretinde că vrea să se căsătorească, întreţine legături nepermise cu o văduvă din strada Brăilei şi cu soţia unui evreu angrosist de vinuri. De altfel, domnia sa s-a lăudat că nu ia fata dumneavoastră decât pentru că îl obligă tatăl său, care a fost obligat acuma să mai vândă două hectare de pământ şi că n-o iubeşte. Grăbiţi-vă deci și cred că nu puteţi înlătura primejdia decât măritând fata cât mai repede..." (Vorbind.) Şi aşa... mai departe! Ei? Poftim! Alb pe negru.

PĂRINTELE ILIE: Dar tu înainte de a te însura n-ai trăit cu trei femei în sat?

CONU GRIGORE: Dar n-auzi,domnule, că și acuma!

PĂRINTELE ILIE: Ia dă scrisoarea încoace. Nu vrei? Am înţeles! Ai scris-o singur!

CONU GRIGORE: Trebuie să fi nebun! Poftim!

PĂRINTELE ILIE: Lasă s-o citesc toată.

CONU GRIGORE: Dar asta nu interesează - aici îs fleacuri!

PĂRINTELE ILIE: Uite că-1 înjură şi pe Ionică... Ăsta-i omul tău... Dar bine-i zice: va să zică şi el trăieşte cu Mărgărita lui Mazîlu şi a dat Dobrin cu barosul în el.

CONU GRIGORE: Asta nu-i adevărat! M-am interesat eu!

PĂRINTELE ILIE: Dar încolo e adevărat, nu? Cine scrie e din Galaţi ori de aici? Văd că-i cunoaşte pe amândoi - scrisoarea trimisă din Iveşti... Ce are a face una cu alta?... (Priveşte plicul.) Eu am văzut undeva plicuri de astea... (îşi aduce aminte. Izbucneşte într-un râs din toată inima. Abia să treacă și, la ivirea coanei Sofica, râsul izbucneşte din nou.) 
 

Scena 10  
 

ACEIAŞI, COANA SOFICA 
 

COANA SOFICA (rămâne o clipă înmărmurită): Ce râzi părinte?

PĂRINTELE ILIE: Ia ascultă, cumătră, după vârful nasului te cunosc că azi ai primit o scrisoare.

COANA SOFICA: Da, i-adevărat!

PĂRINTELE ILIE: Şi-acolo îi încondeiat al dracului Răducn şi contabilul de la Federală.

COANA SOFICA: Raducu da... despre contabil, aşa, în treacăt... Dar de unde ştii dumneata? Eu lui Grigore m-am tot ferit să-i spun...

PĂRINTELE ILIE: Păi şi el primeşte, şi el s-a ferit să-ţi spună, (iar potop de râs.) I-ascultaţi aici un sfat bun. Ar cam trebui să sfârșiţi cu prostiile astea.

CONU GRIGORE, COANA SOFICA: Adică ce crezi, părinte? Ce vrei să spui, mă?

PĂRINTELE ILIE: Nu cred nimic şi nu vreau să spun alta, decât că vă jucaţi ca doi copii cu un foc marc şi focul acela se cheamă sufletul Olguţei. La voi nu joacă rol nici averea, nici dragostea, nici nimic! Numai ambiţiile voastre. Vouă v-a intrat în cap câte un gând şi nu vă lăsaţi de dânsul din joacă.

CONU GRIGORE: Din joacă? Ei, asta-i friumos!

PĂRINTELE ILIE: Din joacă, da! Şi din încăpăţânare.

COANA SOFICA: Încăpăţânare?

PĂRINTELE ILIE: Aşa cum am zis, cumătră! Că prost ar fi trist și lucru pentru sufletele voastre, dacă ar fi dinadins. Aţi fi ca cele două femei de la judecata lui Solomon. Dar ce-ar fi mai rău, ar fi că între voi nu s-ar afla femeia cea bună, care n-a lăsat copilul la tăiere. Şi atunci, vai şi-amar de biata Olguţa.

CONU GRIGORE: Și tu ce-ai face în locul nostru? Ai da fata aşa, cui îţi iese în cale?

COANA SOFICA: Da zău!

PĂRINTELE ILIE: Nuuu! Pe semn dumnezeiesc, cumătră. Să zicem, de pildă, că o cer doi. Stai colea şi dai încolo Federala şi încolo crâşma lui Ionică. Scuipi în palmă, baţi aşa... şi te iei după scuipat!

CONU GRIGORE: Rău trebuie să fi ajuns eu, de-am ajuns de batjocura ta.

PĂRINTELE ILIE: A! Asta-i drept!

COANA SOFICA: Ei, nu zău, părinte, crezi că nouă ni-i inima uşoară că nu ne înţelegem?

PĂRINTELE ILIE: Mintea vi-i uşoară, cumătră, nu inima.

CONU GRIGORE: Tu râzi! Atâta ştii! Dar tu crezi că mi-i uşor să nu mă înţeleg cu nevastă-mea? Şi când doi  oameni ca noi se ceartă...

PĂRINTELE ILIE: Câștigă al treilea!.

CONU GRIGORE: Care-i acela? Tu? Spune, care-i acela?  
 

Scena 11  
 

ACEIAŞI. GEORGICĂ  
 

GEORGICĂ:  Nenea Raducu! Vine nenea Raducu, pe uliţa Mânjinci. E călare pe un cal teribil. Mă duc, să-i deschid poarta... (Iese.)

PĂRINTELE ILIE: Ei! Aţi amuţit! Vezi, mă rablă, că a venit iar? Acu întrebaţ-i-l de cele scrise în scrisori - arătaţi-le, să spuie omul ce este şi ce nu-i. Chemaţi fata să spuie şi ea.

CONU GRIGORE: Asta ar mai trebui! Să mă iau după mintea fetei! Un copil!

PĂRINTELE ILIE: Dar dacă ar spune că iubeşte pe Ionică, ai zice că bine a ales!

COANA SOFICA (cu necaz): A! Fireşte! Noroc că mai sunt şi eu pe aici!

CONU GRIGORE (supărat): Ia te rog! Cu tine Dumnezeu se mai înţelege.

COANA SOFICA: Halal! (Supărată foc.) Să-mi spui tu mie aşa vorbă, din pricina mototolului cârciumarului!

CONU GRIGORE (supărat): Ia te rog să nu vorbeşti ca Georgică. Că la urma urmei nici hamalul tău nu-i mai breaz!

COANA SOFICA: Hamal, nehamal, vorba-i că are bani şi are meserie bună! Aş vrea eu să am bărbat ca ei!

CONU GRIGORE: Dar du-te, cucoană, la dânsul şi lasă-mă să-mi mărit fata cum mi-am dat cuvântul de om cu părul alb.

COANA SOFICA: Aşa? Va să zică asta-i? Apoi dacă-i pe aceea, şi eu mi-am dat cuvântul că nu pot.

PĂRINTELE ILIE: Bine, oameni buni, de ce nu spuneţi aşa? Păi e aşa de limpede, cum nu se mai poate. Spuneţi-i băiatului ăstuia să se ducă şi să-şi caute de drum. Şi dacă n-aveţi cutezanţa, iaca i-oi spune eu.

CONU GRIGORE: Ba te rog, să nu te amesteci în trebile mele. Am şi eu cutezanţă.

PĂRINTELE ILIE: Atunci îi spuneţi şi gata.

CONU GRIGORE: Dar nici vorbă c-am să-i spun! Ce? Mi-i frică mie de el? Dar cine-i el la urma urmei? Toate ca toate, până unde-i vorba de copila mea!

COANA SOFICA: Dar nici vorbă! Cum am să-mi dau eu fata să se ducă unde a înţărcat dracu copiii... şi să moară de foame pe-acolo.

PĂRINTELE ILIE: Dar să ştii că-i spun eu, dacă nu-i spuneţi voi!

CONU GRIGORE: Ia te rog să nu te-amesteci în trebile noastre. Am să-i spun eu!

COANA SOFICA: Dar ce, crezi că eu n-am gură?

CONU GRIGORE: Îi spunem amândoi.

COANA SOFICA: Amândoi! Scurt şi cuprinzător.

CONU GRIGORE: Scurt şi cuprinzător: două vorbe.

COANA SOFICA: Două vorbe şi gata!

CONU GRIGORE: Şi gata! 
 

Scena 12  
 

PĂRINTELE ILIE, COANA S0F1CA, CONU GRIGORE şi RADU 
 

RADU: Bine v-am găsit! (Sărută mâna coanei Sofica, dă mâna cu părintele și conu Grigore.)

COANA SOFICA: Bine-ai venit!

CONU GRIGORE: Noroc! (Mică pauză.) Frumos cal! E al coanei Tudora?

RADU: Nu, al meu!

COANA SOFICA: Aşa? Dar parcă avea ea unul la trăsură...

RADU: Nu, ăsta-i cumpărat de mine, acu o săptămmă. Şi nu-i scump: vreo cincisprezece mii de lei; un fel de rasă Orloff. Ţine de la Galaţi la Mânjina, fără să simtă. De altfel, fac cam des drumul ăsta şi teamă mi-i c-o să-1 fac și mai des.

CONU GRIGORE: Zău? Da ce-i cu coana Tudora?

RADU: Inima merge prost. Un fleac de supărare poate s-o dea gata.

COANA SOFICA: Ei, nu mai spune! Şi cine ştie pe-a cui mână încape gospodăria ei!

RADU: De! Ştiu eu? Dacă n-o fi având vreun testament special, eu aş fi singurul moştenitor.

CONU GRIGORE (face ochii mari): Adevărat?

RADU: Dar, în sfârşit, să nu mai vorbim de asta! Să dea Dumnezeu să-și trăiască zilele toate. Mie-mi merge destul de bine, slavă Domnului! Am avut un rod bun de tot anul ăsta, aşa că am mai cumpărat cinci hectare. Acu fac o fermă chiar în buza Galaţului. Via are un rod minunat. Fac o căsută chiar acolo, o căsuţă simplă, să fie gata până la iarnă şi ce-o fi, om mai vedea noi. Ei! Cum stăm?

CONU GRIGORE: Dă, bine... dar conu Zamfir ce mai face?

COANA SOFICA: Şi coana Măria? Zău, chiar adineauri vorbeam noi şi m-apucase dorul să-i mai văd.

RADU: La nuntă.

COANA SOFICA: La care nuntă?

RADU: La nunta mea.

CONU GRIGORE (se face că pricepe târziu): Al Da! (Râs silit.) Ei bată-te să te bată... Aşa zi... nunta ta.

COANA SOFICA: A! Nunta lui... Da! Ba nu zău, Răcucule, ţie ţi-a fost vorba înadins?

RADU: Ce vorbă este asta?

CONU GRIGORE: Ei, femeia vrea să spună că, aşa de repede, adică... şi mai este vreme...

RADU (se scoală): Da! Am înţeles. Eu v-am rugat şi rândul trecut să-mi spuneţi limpede şi de-a dreptul. Nu-mi place vorba lungă.

COANA SOFICA: Stai, bre Răducule, n-o lua turceşte! Tu trebuie să înţeleşi că ne eşti foarte drag, dar...

RADU: N-aveţi fată de măritat...

CONU GRIGORE: Nu-i vorbă, cum să zic că n-am, dacă am?

RADU: Atunci îţi fi făgăduit-o cuiva...(Tăcere de moarte.) Ei, asta este?

CONU GRIGORE (bîlbâie ceva fără rost): Nu că...

COANA SOFICA: Nu, vezi, ce să făgăduim?...

PĂRINTELE ILIE (își ia pălăria): Să vă fie ruşine obrazului! Apoi pe mine nu mă mai vedeţi pe-aici! (Şi dă să plece.)

COANA SOFICA: Părinte, dar ce înseamnă asta?

CONU GRIGORE: Stai bre, omule. Ce? Ai înnebunit?

PĂRINTELE ILIE: N-am înnebunit cu. Voi aţi înnebunit. Dar de-acuma puţin îmi pasă! V-am spus, am stăruit, v-am arătat şi de-a surda am vorbit, ca la ist stâlp de lemn. Rost nu mai am aici. Dacă vorba şi stăruinţa mea îi sămânţă zvârlită pe piatră. Rămâneţi cu bine şi să vă dea Dumnezeu fericire. Lăsaţi-mă să plec...

COANA SOFICA: Părinte, dar pentru Dumnezeu!

CONU GRIGORE: I-ascultă, ţi-i a glumi? Ori vorbeşti dinadins?

PĂRINTELE ILIE: Iaca, vezi se întâmplă să vorbesc dinadins, că am mai văzut prăpăduri dinaintea ochilor mei şi inima asta bătrână nu mai poate să mai vadă altele. Şi daca voi, ca fericiţii din Biblie, nu ştiţi ce-i suferinţa, cată s-o aflaţi fără pierdere de vreme. Dar eu nu pot să văd cum îngropaţi voi zilele Olguţei mele. Că acu văd eu că-i mai mult a mea decât a voastră!

COANA SOFICA: Vai de mine, părinte, dar cum vorbeşte şi sfinţia ta.

CONU GRIGORE: Dar ce-am ajuns eu, omule, duşmanul fetei mele?

PĂRINTELE ILIE: Duşmanul sufletului meu, Grigore! Că tu niciodată n-ai înţeles.cum rodul trupului vostru era plămădit cu inima mea. Eu mi m-arn uitat c-aţi bătut-o în cuie ca să vă bucuraţi voi. M-am întors aici, umilit, curn e clinele cel alungat şi năpăstuit şi mi-am aninat viaţa de rămăşiţa zilelor voastre, ca să ocrotesc, cu sufletul, ce-aţi făcut voi cu carnea.

COANA SOFICA: Nu-1 lăsa, Grigore! Părinte! Dar cu ce-am greşit?!

PĂRINTELE ILIE: Uite colo, Grigore, că-ţi vine Ionică. Ţine-1 pe dînsul, că-i inimă tâtiără. La ce vă foloseşte o rablă bătrână ca mine?

CONU GRIGORE (clipind): Să nu pleci popă, că fac o nenorocire! Înţelegi tu? Nenorocire fac. M-auzi ce spun eu, ori nu m-auzi? Nu mă face să-mi pierd mintea, că dau dracului şi casă, şi fată și te dau dracului şi pe tine! (Ameţit, vorbeşte încet. Părintele pleacă.) Vai de mine, înnebunesc! Nici nu mai văd înaintea ochilor... A plecat? De ce nu 1-aţi ţinut.? (Țipă.) De ce nu 1-ai ţinut, femeie? (Moale şi deodată.) Lua-ţi-ar dracul contabilul! Din pricina contabilului de la Federală să se supere popa pe mine! Parcă ar fi contabil la Banca Naţională de la Bucureşti, aşa m-ai amărât cu el. Să nu te-aud! Alt ginere n-ai mai găsit? Să nu te văd plângând că fac o nenorocire!

COANA SOFICA: (plângând): lartă-mă, Grigore... Eu din dragoste pentru fată... aşa am crezul... iartă-mă...

CONU GRIGORE (muiat deodată): Ei, nu plânge... nu mai plânge... Haide, iartă-mă... Faci ce vrei tu... numai să nu mai plângi... Iartă-mă. (îi sărută mâna) Hai du-te că uite, vine băiatul cela, să nu te vadă plângând... (Coana Sofica iese, conu Grigore dă cu ochii de Radu, începe să-și verse focul pe dânsul.) Îmi pare foarte rău, Radule, că din pricina ta am eu asemenea buclucuri. Nu șade frumos deloc... Nu râde, că nu-i de râs! Omul să nu stăruie a se da cât când se cuvine. Tu... (Dă cu ochii de Ionică.) Uite, cum vine, haida-hai, haida-hai! Calcă încet, să nu se scufunde pământul sub el. Cică ăsta-i tânăr... 
 

Scena 13  
 

CONU GRIGORE, RADU şi IONICĂ  
 

IONICĂ:  Bună ziua!

CONU GRIGORE (îl strâmbă): Bună ziua! Mă mir că nu ţi-a fost frică să deschizi gura! Băiat tânăr eşti dumneata? Halal! Şi din pricina dumitale m-am certat eu la cuţite cu popa, lua-l-ar dracu! Acu, din pricina dumitale nu mai vine la mine în casă. Dar cine eşti dumneata domnule ca să mă cert eu cu popa din pricina dumitale? Ce eşti? Inspector, ministru? Ce dracu eşti?

IONICĂ:  Dar coane Grigore, ce-s eu de vină...

CONU GRIGORE: Ce eşti de vină? D-apoi mă rog dumitale, domnule, nu ştiu cum îţi zice, datu-ţi-am eu drumul să vii la mine în casă... ori nu? Şi de ce, mă rog, ţi-am dat voie să vii la mine în casă, când aveam aici o fată de măritat? Hai?

IONICĂ:  Vai de mine, coane Grigore, dar eu n-am făcut nici o greșală!

CONU GRIGORE: Apoi ce fel de tânăr eşti dumneata, să te fereşti de greșală, când te împinge omul la fata lui? Mă rog, ce, ce mai voiai de la mine? Să ţi-o pun în braţe? Să-i lipesc buzele de freza dumitale? Dormne iartă-mă!

IONICĂ:  Coane Grigore, dar ce trebuia sa fac?

CONU GRIGORE: Să te duci dracului, să te spânzuri, s-o omori... Dar s-o faci sa te iubească, nu să-i aduci flori, să-mi fie mie senin rău în casă... Auzi, domnule, ce mă întreabă!

IONICĂ:  Ba nu zău! Nu era s-o fur?

CONU GRIGORE (violent): Dar de ce n-ai furat-o, domnule? Cine te-a împiedecat?

IONICĂ: Să vă fac eu ruşinea asta?

CONU GRIGORE (în paroxism): Ruşine? Da ce? Eu i-am făcut ruşine lui bunică-său când i-am furat-o pe Sofica? Cinste i-am făcut, domnule, cinste, nu ruşine! Dar trebuie să fie cineva om ca să facă aşa ceva, nu un ăla, cum te-a poreclit Georgică. (Alt ton.) Acuma mă duc să ţi-o trimit pe Olguţa încoace şi dacă în cinci minute nu aranjezi cu ea, poţi să te duci la toţi dracii, mototol ce eşti! 
 

Scena 14  
 

IONICĂ  şi RADU 
 

IONICĂ:  Ce-a fost asta, Răducule?

RADU: Acum sânt lămurit! Uite, Ionică... Conu Grigore vrea s-o mărite pe Olguţa cu tine; coana Sofica cu contabilul de la Federală, şi eu vreau s-o iau eu.

IONICĂ:  Va să zică e adevărat că vrei s-o iei.

RADU: Da. Acuma, tu ştii cum sunt. Dărâm tot și fără milă când e vorba de ceva care rni-i neapărat trebuitor. Contabilul nu-i nici o primejdie. N-am nici o datorie faţă de dânsul. Cu tine-i altceva. Am crescut laolaltă, am învăţat ani de zile în aceeaşi bancă, mi-eşti drag. Nu vreau să fie nici durere, nici amărăciune între noi. Mi s-ar părea mie că-mi încep prost viaţa, dacă ar trebui să lovesc într-o inimă cinstită ca a ta. Între noi doi, însă, stă Olguța. Poţi să-mi spui cum stau lucrurile?

IONICĂ  (după o pauză, învins, sincer, dulce): N-am țtiut până acum că vrei s-o iei. Bănuiam, dar... în sfârțit… Tu ştii că eu n-am avut niciodată doruri mai sus de mine. Mi-a fost ruşine să râvnesc prea mult. Drept să-ţi spun, nici nu mă gândeam...

RADU: ...la Olguța.

IONICĂ:  Da. Eu învăţător, tata cârciumar, nu-i ruşine, dar nici laudă... Eu am suferit mult în şcoală din pricina asta. Omul zice „ţăran" şi-i mult mai frumos declt „cârciumar". Poţi să explici! Ce nu se poate explica? Dar e ciudat. În sfârşit... Am uitat de unde am pornit...

RADU: Spuneai că eşti învăţător şi tatăl tău...

IONICĂ:  Da, tu ai mintea limpede, eu mă pierd repede. Am văzut-o pe domnişoara Olguța - mi-a plăcut. Dar ea a făcut liceul, credeam că are să facă şi universitatea - şi nu mă gîndeam că s-ar putea vreo apropiere între mine şi dânsa. Omul visează uneori fleacuri, dar astea-s visuri, nu le poţi împiedica, nu-i aşa? Într-o zi, conu Grigore îmi spune la şcoală că n-o mai lasă pe domnişoara să urmeze universitatea şi vrea s-o mărite cu un învăţător. Asta, înţelegi tu, a răsturnat tot, mi-a schimbat viaţa. (Brusc, își acoperă ochii cu mâna.)

RADU: Ei ce-I, Ionică? Ce-i asta? Plângi? Ionică! Haide, uită-te la mine. Îţi mărturisesc un lucru: din clipa asta siguranţa mea s-a dus... Şi fără să te duşmănesc. Eu n-aş putea să plâng.

IONICĂ:  Asta-i slăbiciune! M-au umilit tare mult, şi-am plâns uneori, dar m-am ascuns prin colţuri. Faţă de tine nu mă ascund. Nu, Radule! Eu simt care-i deosebirea dintre tine şi mine. La mine, inima îmi spune că nu pot trăi fără dânsa, şi că pot zice: ea n-are să poată trăi cu tine. La tine, toate-s limpezi şi hotărâte.

RADU: Îţi exagerezi umilirea.

IONICĂ:  Nu! Nu ştii tu până unde poate să meargă. Şi conu Grigore care n-a înţeles nimic, nimic. (Lacrimile îl înăbuşă.) Ascultă, Radule, tu ai neamuri bune. Mută-mă de-aici, că nu mai pot îndura...

RADU: Nu. Lovitura văd c-am primit-o eu, în plin. Nu-mi dau bine seama, fiindcă prea e aproape, dar poate că n-aş fi în stare să trec peste toate astea. O iubeşti!

IONICĂ:  Asta nu-i dragoste! E ceva bolnav, ceva deznădăjduit – osândit dinainte. La ce foloseşte, dacă domnișoara Olguța - vezi ce diferenţă fac, fără să vreau: domnişoara Olguța! Şi crede-mă că n-am ajuns iniciodată, în mintea mea, să-i zic altfel.

RADU: Uite ce-i, Ionică. Acum, că ştiu tot, nu facem alta decât să lăsăm să treacă vremea. Fă-o pe Olguța să înţeleagă ce-i în inima ta. Şi-i mult acolo! Te rog eu s-o faci să înţeleagă. Ea trebuie să ştie. Ce jertfeşte în cazul când vine după mine, şi eu ştiu acum ce am să-i datorez. De azi înainte, noi trebuie să mergem orbeşte,după cum ne porunceşte sufletul. (Trece mâna peste ochi.) E îngrozitor! Nu ştiu în ce roman rusesc am citit un lucru. Doi prieteni se duşmăneau de la o femeie. Unul dormea, erau într-o barcă. Celălalt 1-a sărutat, pe urmă i-a tăiat gâtul şi 1-a azvârlit în apă... Sărută-mă, Ionică... Să te sărut şi eu. Și rămas bun! (Pleacă.)  
 

Scena 15  
 

IONICĂ, OLGUŢA  
 

IONICĂ: Drum bun, Radule, drum bun!... (se învârte fără rost. Pare ameţit, îşi ia pălăria; ar vrea să plece și nu se îndură. Tresare, uitându-se afară, şoptit.) Ce îngrozitor goneşte!

OLGUŢA (intră repede): Cine a trecut călare în goană? Radu? (Uluită.) A plecat? (Şoptit.) A plecat? De ce-a plecat aşa? De ce?... De ce goneşte calul?

IONICĂ  (îşi face curaj, se hotărăşte): Domnişoară Olguța...

OLGUŢA (dând din cap): A plecat... aşa!

IONICĂ:  Domnişoară Olguţa, de mult voiam să vă spua ceva...

OLGUŢA: Spune, Ionică.

IONICĂ:  Domnişoară Olguţa, noi ne ştim de mici. Am crescut laolaltă, ne-am jucat împreună şi ne-am înţeles totdeauna...

OLGUŢA (curg lacrimile şiroi din ochii ei): De ce-a plecat aşa?

IONICĂ  (primeşte lovitura şi cedează): Aşa-i că-1 iubeşti mult? (Olguţa izbucneşte în plâns şi se întoarce cu spatele. Ionică îşi ia pălăria şi, hotărât, liniştit, aproape senin, pleacă încet, ca un om care n-o să se mai întoarcă.) 
 

Scena 13  
 

OLGUŢA, GEORGICĂ 
 

GEORGICĂ  (se apropie de Olguţa, îi ridică capul, îi şterge ochii și-o sărută): M-a făcut knock-out măgarul!

OLGUŢA: Cine?

GEORGICĂ:  Mototolul cârciumarului! A plecat, şi-i erau ochii plânşi.

OLGUŢA: De ce-a plecat aşa?

GEORGICĂ: Cine? Mototolul?

OLGUŢA: Nu, Răducu. Ce-o fi fost aici?

GEORGICĂ:  Nu ştiu, ceva din pricina bătrânilor.

OLGUŢA (trece la masă, plânge, șade): Ţi-a spus că se întoarce?

GEORGICĂ:  Nu! M-a dispreţuit! Nu mi-a spus nimic, dar n-ai văzut în ce goană a plecat? Asta înseamnă că tot în goană se întoarce. Cel care pleacă încet, acela-i greu de întors - cum îi mototolul. (Grav.) În orice caz, pregăteşte-ţi un costum de cadână, fiindcă am să fac un scenar de film care se va numi „Răpirea din Serai". Ţie-ți dau rolul principal, şi eu... am să joc pe eunucul trădător. 
 

Scena 17  
 

OLGUŢA, GEORGICĂ şi CONSTANTIN 
 

CONSTANTIN: Sărut mâna!

OLGUŢA: Ce-i, Constantine?

CONSTANTIN: M-a chemat coana Sofica.

OLGUŢA: A! Da! O chem îndată. (Pleacă.)

GEORGICĂ:  Bravo, Constantine! Am să-ţi dau şi eu să-mi duci două scrisori. Uite-le ici. Dar pe asta să n-o vadă mama, şi pe asta să n-o vadă tata. Asta n-are marcă: îi pui tu la târg. Uite gologani: ascunde-le bine.

CONSTANTIN: Amândouă la un loc, să nu le vadă nimeni. Am eu un buzunar de taină! 
 

Scena 18  
 

CONSTANTIN, COANASOFICA, GEORGICĂ 
 

COANA SOFICA (grăbită, cu scrisoarea sub şorţ - minte vădit): Fugi de-1 cheamă pe tată-tău, că nu ştiu ce are să-i dea lui Constantin. (Georgică pleacă.) Ascunde-o repede! Dar ce? A căzut marca? Dă-o încoace şi dă repede plicul...Dă-1 încoace.

CONSTANTIN (încurcat): Păi lăsaţi, că pun eu la târg...

COANA SOFICA: Hai mai repede!

CONSTANTIN: Păi să vedeţi, mai am două plicuri din sat...

COANA SOFICA: Ce din sat? Trebuie să fie de la Georgjeă, doară eu i-am dat plicuri.

CONSTANTIN: Ştiţi că eu nu ştiu să citesc şi mi-a dat şi dumnealui unul fără marcă... (Arată plicurile.) Vedeţi dumneavoastră care este...

COANA SOFICA (dă de plicul lui conu Grigore): Dar ce-i plicul ăsta?

CONSTANTIN: Păi, n-aţi spus dumneavoastră că i-aţi dat...

COANA SOFICA: Ei, acu s-a limpezii! Lasă că-i arăt eu lui! Grigore! Georgică! Ia poftim încoace. Poftim încoace! 
 

Scena 19  
 

ACEIAŞI, GEORGICĂ şi CONU GRIGORE 
 

GEORGICĂ:  Ce-i mamă?

CONU GRIGORE: Ce-i?  

COANA SOFICA: Ia te uită, bărbate, cum îşi bate joc copilul ăsta! Uite cine-mi scria mie plicuri de astea! Ei ce zici, Grigore? Scrisori anonime și înjurături şi bătaie de joc pentru bietul contabil... Apoi nu ţi-a fost păcat de Dumnezeu să terfeleşti niște oameni cumsecade?

GEORGICĂ  (pricepe și începe să râdă): Ha! Ha! ha! Tată, ce zici matale de treaba asta?

COANA SOFICA: Şi mai râzi, hai! Înţeleg să ţii la soră-ta, dar ce-ai avut cu oamenii? Până și pe Răducu să-1 batjocoreşti?

GEORGICĂ  (deodată, serios): Ce? Eu pe nenea Răducu?  
 

Scena 20 
 

COANA SOFICA, CONU GU1GORE, CONSTANTIN 
 

(Bărbații stau o clipă, se privesc, apoi plimbându-se nervoşi, în aşa fel stingheriţi unul faţă de altul, că nici în faţa evidenţei nu se pot da bătuţi.) 
 

CONU GRIGORE: Dar nu cumva se întâmplă să cunoşti şi plicurile astea? (Scoate din buzunar plicul pe care-l citise părintelui.)

GEORGICĂ:  Hai ha! Am înţeles! Le cunosc! Le cunosc!

COANA SOFICA: Ce-ai înţeles?

CONU GRIGORE: Mă rog, ce-ai înţeles?

GEORGICĂ: Cine nu-i vinovat să-mi arunce piatra. Ia uitaţi-vă unul la altul. Romantici bătrâni ce sunteţi! Dar faptul că l-aţi înjurat pe nenea Răducu, îmi rezervă dreptul să-1 răzbun cu alt prilej, (iese triumfător.)

CONU GRIGORE: Ce vrea să zică ăsta?

COANA SOFICA: Ştiu eu?! N-am priceput nimic!

CONU GRIGORE: Prostii!

COANA SOFICA: Chiar prostii!

CONU GRIGORE (dă cu ochii de Constantin, care s-a făcut mic și fiindcă trebuie să se răzbune pe cineva, porneşte): Uite. Constantin aşteaptă!

COANA SOFICA (de asemenea furioasă): Ce mai vrei, Constantine?

CONSTANTIN: Apoi ce să vreau? Ia, m-am abătut și eu pe la alde dumneavoastră...

CONU GRIGORE: Ba te-a chemat Sofica, să-ţi dea nişte plăcinte din cele de ieri...

COANA SOFICA (răzbunătoare): Apoi iaca îi rău, că n-au mai rămas plăcinte... Nu-i aşa, Constantine?...  
 

C o r t i n a

  
 

ACTUL III

Noaptea, târziu.  
 

Scena 1  
 

CONU GRIGORE şi COANA SOFICA 
 

CONU GRIGORE: Să-mi facă el mie una ca asta!...

COANA SOFICA: Dar lasă, Grigore, lasă! Ia adă-ţi şi tu aminte de acu douăzeci şi cinci de ani...

CONU GRIGORE: Acu douăzeci şi cinci de ani era altceva! Alţi oameni, alte întâmplări, Sofico!

COANA SOFICA: Totuna, Grigore, şi atunci ca şi azi... Numai nouă ni se pare, Grigore... Nu se schimbă nimic pe lume! Toate se întorc şi se tot întorc, iaca aşa, ca într-un cerc... Şi acu douăzeci şi cinci de ani aici, în ceardac, şedea şi el - bietul părinte şi cu tata şi cu mama - după ce fugisem noi şi se zbătea și te blestema de ce i-ai făcut, cum îl blestemi tu acuma... Şi iaca, s-au întors lucrurile şi s-or întoarce mai departe! Şi-ai să-1 vezi intrând iarăşi pe poarta casei, cum 1-ai mai văzut... Căci nu se schimbă nimic pe lume şi toate se întorc şi se tot întorc, iaca aşa, ca într-un cerc fără capăt... 
 

(Înfrânt şi moale, conu Grigore lasă capul în jos și cei doi bătrâni, nemărginiţi şi trişti, ascultă departe tremurul unei strune întârziate, ori poate fără de somn.) 
 

CONU GRIGORE (întoarce capul privind undeva, afară): Nici la el nu s-a stins lumina...

COANA SOFICA: Nu doarme, săracul! Nu crede că i-i uşor nici lui. Eu îi pricep amărăciunea. N-a avut dreptate, dar la urma urmei cum ţineam şi noi morţiş s-o mărităm - eu cu contabilul și tu cu Ionică - ţinea şi el s-o mărităm cu Răducu...

CONU GRIGORE: Dar acum s-au schimbat lucrurile, putea să se întoarcă şi el.

COANA SOFICA: Poate nu ştie!

CONU GRIGORE: Ce să nu ştie? Nu 1-am văzut eu, acu o săptămână, vorbind cu învăţătorul cel nou? Şi cum să nu fi aflat că Ionică s-a mutat în Cadrilater? Se poate?

COANA SOFICA: Așa-i! Că mi-a spus şi contabilul ăsta proaspăt, de la Federală, când a fost alaltăieri pe-aici, că s-a văzut cu părintele de multe ori.

CONU GRIGORE: Nu-ţi spun eu? Şi slavă Domnului, ştie toată lumea că pe celălalt 1-au zvârlit în Sighetul Marmaţiei, pungaşul dracului!

COANA SOFICA: Ei! Doamne, şi tu, Grigore! De unde şi până unde îl scoţi pungaş?

CONU GRIGORE: Dar nu-i mai lua acuma şi tu apărarea, că nu 1-or fi măturat ei de prea multă cinste! Ce mai nas am avut de mă împotriveam! Simţeam eu că nu-i el de obrazul nostru şi pace! COANA SOFICA: Simţeai! Vorba vine! Îţi căşunase ţie să-ţi măriţi fata cu Ionică, asta a fost tot buclucul! Şi dumnealui încalte, ai văzut ruşinea ce ţi-a făcut-o: s-a mutat singurel, de parcă Olguţa i-ar fi fost pacoste pe cap. Feciorul de cârciumar, tot fecior de cârciumar!

CONU GRIGORE: Ce-i drept îi drept! Dar bine că s-a dus, că i-a fost plecatul cu noroc! Învăţătorul ăsta nou e floare pe lângă el! Deştept, curăţel, îndrăzneţ... Cu el nu mori de foame! Acu pot zice şi eu că am pe cine să-mi las în loc, și să-mi mănânc pensioara liniştit.

COANA SOFICA: Da! I-adevărat, bun băiat!

CONU GRIGORE: Nu-i aşa? Îi laşi ce ai mai scump pe mână şi nu ţi-i frică.

COANA SOFICA: Dar şi contabilul cel nou! Halal băiat!,.. Şi de familie bună...

CONU GRIGORE: Da, i-adevărat, bun băiat!

COANA SOFICA: Nu-I aşa? Şi meserie mănoasă...

CONU GRIGORE: Da, mănoasă; dar negustoria îi lucru grosolan, bre Sofico!

COANA SOFICA: Ei, Doamne iartă-mă, dar nu-i băcănie, îi bancă... Lucru subţire...

CONU GRIGORE: Nu Sofico, nu! Ca dăscălia nu-i!

COANA SOFICA: Eh! Dăscălia! Dăscălia îi bună pentru holtei, nu-I pentru oameni însurață și cu copii.

CONU GRIGORE: D-apoi bine. Sofico, poţi să spui tu că noi am murit de foame?

COANA SOFICA: De murit n-am murit, dar nici în puf n-am trăit!

CONU GRIGORE: D-apoi omul nu trăieşte numai pentru puf, Sofico, mai trăieşte și pentru cinstea lui şi pentru inima lui...

COANA SOFICA: Cinstea fără bani, Grigore, nu se vede... că iacă, învăţătorul intră ici în cotlonul ista şi aici moare. Dar contabilul azi îi la Federală, mâini-poimâini contabil la Tecuci... Pe urmă face o bancă şi într-o bună zi - că-i meseria spornică - îl vezi cine ştie ce om mare pe la Galaţi ori la Bucureşti! Parcă alde conu Iancu n-a făcut aşa?

CONU GRIGORE: Ei și tu! Conu Iancu! Apoi conu Iancu nu s-a însurat cu fata mea, ci s-a însurat cu fata lui boier Costache... Şi pe urmă, dacă-I vorba să-mi las fata să se ducă unde a înţărcat dracu copiii...

COANA SOFICA: O las, de ce să n-o las, dacă-i spre binele ei...

CONU GRIGORE: Apoi, atunci dăm dreptate popii, cu Răducu-al lui, lua-i-ar dracii pe-amindoi...

COANA SOFICA: D-apoi nu te teme, că şi Răducu a dat bir cu fugiţii ca şi ceilalţi - parcă au fost vorbiţi.

CONU GRIGORE: Da zău, chiar aşa. Şi să nu mai vie popa două luni pe la noi, din pricina lui?

COANA SOFICA: Două luni...

CONU GRIGORE: Două luni...

COANA SOFICA: Şi-aşa chef m-apucă uneori prin toate colţurile...

CONU GRIGORE: Eu ca eu, mă mai luam, dar el, cum dracu de-a răbda… Şi cum uneori zic să-i ies înainte... şi apuc ape altă uliţă, îndrăcit popă!

COANA SOFICA: Dar adică de ce nu te-ai dus tu odată la dânsul? (Conu Grigore tace.) Zău, Grigore, du-te!

CONU GRIGORE: El să vie! Eu nu mă duc nici mort!

COANA SOFICA: El îi supărat.

CONU GRIGORE: Dar ce? Eu nu-s supărat?

COANA SOFICA: Bine, bine, dar zici că ţi-a trecut!

CONU GRIGORE: Mi-a trecut? Dar ferească Dumnezeu! Ba acum mai al dracului îs supărat.

COANA SOFICA: Păi adineauri...

CONU GRIGORE: Adineauri m-a apucat aşa... un dor... de un tabinet, în sfârşit, am crescut laolaltă... Slăbiciuni... Dar acu mi-am adus aminte... Tu nici nu-ţi închipui ce a fost în stare să-mi facă într-o zi! Şi asta acu, încoace, după supărare....

COANA SOFICA: Ce?

CONU GRIGORE: Nu! Nu-ți mai s  u re a vie că iar m i-a duc uasă-1dracului! toată noaptea-i aminte și rni se Nici să nu maivie!(.}f ică pauză.)

COANA SOFICA: Şi lumina tot aprinsă!

CONU GRIGORE (potolit): Da! Da! în  aşa. De-o vreme încoace arde lumina ceea toată noaptea.

COANA SOFICA: O fi bolnav, Grigore!

CONU GRIGORE: Te pomeneşti! De duminică încoace nu 1-am mai zărit.

COANA SOFICA: Să ştii că i s-a întâmplat ceva, săracul. Du-te mâine, Grigore, să-1 vezi, las-o încolo de supărare şi...

CONU GRIGORE: Ei! Ce mai vorbă! La supărare să mă gândesc eu acuma... Şi-i singur.

COANA SOFICA: Da zău, săracul, singur pe lume!

CONU GRIGORE: Amărâtă viață.

COANA SOFICA: Tare amărâtă... Numai pe noi ne avea…

CONU GRIGORE: Numai pe noi! (Și după o clipă.) Adică, ia spune, ce-ar fi dacă... m-aş duce acu... 
 

Scena 2  
 

ACEIAŞI, PĂRINTELE ILIE urcă scările. 
 

COANA SOFICA: Cine-o fi? (Părintele intră.)

CONU GRIGORE: El era! În sfirşit, te-a adus Dumnezeu, lua-te-ar dracu, rablă neagră în cerul gurii! Şi mă rog, cum îmi intri tu în ogradă, ca în ogorul lui tată-tău? Să fi stat acasă la tine, să prinzi mucegai, nu să mai îndrăzneşti să calci pragul casei mele!

COANA SOFICA: Grigore! Bre Grigore, dar astâmpără-te!

CONU GRIGORE: Ce să mă astâmpăr, cucoană? Lasă-mă-n pace să-mi vărs năduful, că de două luni aştept să-mi vie apa la moară.

COANA SOFICA: Dar pricepe, Grigore...

PĂRINTELE ILIE: Lasă-1, cumătră, să spuie până o osteni...

CONU GRIGORE: D-apoi că nu ostenesc eu aşa de repede! Că astea n-au fost două luni astea... astea două veacuri au fost!...

PĂRINTELE ILIE: Aşa-i, Grigore, veacuri au fost! Şi n-au fost numai pentru tine!

CONU GRIGORE: Aşa! Îi fi având pretenţia că au fost şi pentru tine? Nu? De aceea mi-ai fugit şi ai sărit gardul, când n-am mai putut şi am venit să ne împăcăm? De aceea? Hai? Câine ai fost, nu prieten! Câine, nu prieten!

PĂRINTELE ILIE: Nici nu ţi-s prieten, Grigore!

CONU GRIGORE: Aşa? Atunci ce cauţi aici? Pleacă! M-auzi ce-ţi spun eu? Pleacă!

COANA SOFICA: Grigore!

CONU GRIGORE: Pe mine să mă laşi tu în pace! Eu nu-s muiere să mă topesc de dorul lui... Ducă-se! Să plece!... Să plece de tot şi să nu-l mai văd, că-1 zvârl pe scări şi dau drumul câinilor din lanţ. Să plece! N-am, la urma urmei, nevoie de nimeni... De nimeni, aşa să ştii tu... Nici de tine... nici de tabinetul tău... (Furia îi dă în lacrimi, îl îneacă şi cum nu mai ştie ce să mai zică, iese.)  
 

Scena 3  
 

PĂRINTELE ILIE, COANA SOFICA 
 

COANA SOFICA (care a simţit câtă durere s-a destins sub naiva izbucnire a lui conu Grigore, stă podidită de lacrimi şi se tânguie încetişor): Iaca, aşa-i de două luni încoace. Parcă nu mai este cum a fost. Se înfurie de te miri ce şi acu zice una, acu alta... Şi-a pierdut cumpătul de tot... Tare 1-a durut, părinte! Nu se cuvenea să vâri aşa cuţit în inima noastră... Eu m-am făcut posacă — el a slăbit...

PĂRINTELE ILIE: Nici mie nu mi-a mers mai bine!

COANA SOFICA: Văd. Te-ai tras la faţă, toată noaptea lampa ţi-i aprinsă...

PĂRINTELE ILIE: M-a ajuns vorba Scripturii, cumătră:

 „Vai şi vai zic culcându-mă şi sculându-mă şi în sfârşit ostenesc şezând..." Dar toate-s trecătoare ca iarba câmpului şi ca apa izvorului... Şi europenele grele îs şi ele… 
 

SFÂRȘIT

  Aminteste-ti datele mele