Patronul de piramide, de Laurentiu Budau


Motto:
„Când fericirea unui om este pusă în pericol ori la grea încercare, se cheamă că e o urgenţă de grad zero, cod roşu, adică.”



L a u r e n ţ i u B u d ă u



PATRONUL de PIRAMIDE





Personajele:

Doctoriţa Herz
Poetul Ox
Cântăreaţa Lydia, supranumită şi Regina Playback-ului
Bary Industriaşul








Prima scenă
(POETUL OX, DOCTORIŢA HERZ)
Cabinetul de cardiologie.


POETUL OX (apariţie filiformă cu haine de secol 19, amintind de poeţii romantici): „Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate!”
DOCTORIŢA HERZ: !!!
POETUL OX: „Pe-aici se intră-n braţele durerii.../ Precum afirmă Dante Alighieri!” Bună seara, amforă truditoare!
DOCTORIŢA HERZ: !!!
POETUL OX: Bună, bună seara!
DOCTORIŢA HERZ (ferm): N-aţi văzut ce scrie pe uşă? Programul s-a încheiat de o jumătate de oră. Zâmbiţi, sunteţi la camera ascunsă! Reveniţi mâine cu poezia învăţată pe de rost! Mâine, da?
POETUL OX: Cred că glumiţi! Doamnă-amforă, am o problemă foarte gravă, una ce nu suportă amânare. (conspirativ) Sunt pândit, sunt încolţit de neant. Până mâine este foarte târziu, aş putea să mă volatilizez ca un balon de săpun... Dacă o aveţi, m-aţi putea avea pe conştiinţă, nu credeţi?
DOCTORIŢA HERZ: Nu.
POETUL OX: Doamnă, sunt o epavă jalnică, sunt goeleta L'Espérance... Mă scufund în smârcuri, în abis!
DOCTORIŢA HERZ: Aha! Aha! Deci e cu adevărat grav! Aţi nimerit exact unde trebuie, aşezaţi-vă! Sunt specialistă în epave irecuperabile. Prima mea facultate a fost la marină.
POETUL OX: Da?! Şi dacă v-aş fi spus că am aripile frânte?
DOCTORIŢA HERZ: A doua mea facultate a fost dedicată aviaţiei...
POETUL OX: Ce?
DOCTORIŢA HERZ: Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Ştefan Protopopescu... Vă doare?
POETUL OX: Ce?!
DOCTORIŢA HERZ: Neregula dumneavoastră de la inimă.
POETUL OX: Da’ rău, rău de tot, am nişte mari bătăi de joc acolo... Cum de le ştiţi? (suspicios) Aţi fost deja informată sau doar bănuiţi?
DOCTORIŢA HERZ: Nu fiţi naiv! Bănuiesc că încercaţi să mă informaţi că aveţi o problemă nerezolvată la inimă, una apărută din senin, nu? De asta aţi venit atât de tardiv... E vorba de viaţa dumneavoastră proprie şi personală... De asta sunteţi speriat de bombe, asta vă frământă teribil acum, nu? Corect?
POETUL OX: Extraordinar, intuiţia feminină cum mai funcţionează; cum de-aţi ghicit?
DOCTORIŢA HERZ (neutru): Trece timpul şi nu are de gând să ne ocolească! N-aţi făcut armata? Dezbrăcaţi-vă rapid. Rapid!
POETUL OX: Ce? Nu, nu trebuie! Roua din sânge mă ceartă/ Viezurii-mi cântă la soartă... Mă puteţi citi ca pe-un papirus dezgropat, ca pe-o carte deschisă! Scanaţi-mă bio cu ochii închişi!
DOCTORIŢA HERZ (tot neutru): Serios? N-o mai faceţi pe mironosiţa, dezbrăcaţi-vă! Până la brâu! Viezurii şi restul scenariului apocaliptic nu mă interesează.
POETUL OX: Doamne fereşte! Brr! E atât de cancer aici încât până şi bunele mele intenţii se târăsc pe jos, ca nişte smerite salamandre croite din cuţite... (din camera alăturată răzbate un mârâit de felină)

Pauză.

POETUL OX: Aaa... aţi uitat, cumva, deschis radioul din cabinetul de alături?... Televizorul?
DOCTORIŢA HERZ: Nimic din toate astea.
POETUL OX: Şi totuşi, parcă mormăie, parcă se frăsuie cineva în cabinetul de dincolo, parcă se izbeşte nervos de cântar.
DOCTORIŢA HERZ: Aţi auzit ceva?!... Ce vi se pare că aţi auzit?
POETUL OX: O sălbăticiune încordată. Respiraţia sacadată a unei reptile mari cu creastă dintr-o specie rară... a unui tigru bengalez corcit cu un cocoş şi o broască ţestoasă de Galapagos, bănuiesc... un vasilisc foarte odios.
DOCTORIŢA HERZ: Vasilisc?! Ha-ha-ha-ha! Ce glumă medievală nebună! Aşa ceva nu există decât în cărţile de chiromanţie! Ha-ha-ha-ha! Puteţi pleca cu toate florile de recunoştinţă pe care le-am primit azi, adică niciuna: sunteţi primul dintre pacienţii mei care remarcă ceea ce nu poate fi remarcat de un pacient normal... De ce tremuraţi? Din cauza vasi... radioului?
POETUL OX: De frig, stimată auroră boreală!
DOCTORIŢA HERZ (înţepat): Hai, hai! Suntem la stat, ce vreţi... Dacă doriţi mai multă căldură, dacă vă dă mâna, stimate contribuabil fantezist, mergeţi la unul dintre cabinetele particulare cu bonsai la intrare, de pe partea cealaltă a străzii. Acolo se fac şi masaje erotice bonus; la noi nu, cel mult pe creier, cu un cui bine înfipt într-o scândură dată cu catran. (cu regret etern) Astea sunt condiţiile oferite de stat, cu astea defilăm. Dezbrăcaţi-vă... doar pentru asta aţi venit, nu? Să vă dezbrăcaţi. (îşi pune mecanic stetoscopul)
POETUL OX: Brr! Aoleu, nu, chiar nu, vă rog! Niciodată nu i-am agreat pe mercenarii, pe vânoşii ăia de la Chippendales. Luaţi-mă uşurel, altfel mă dezintegrez... Sunt atât de pudic, atât de fragil, ca o păpădie răscoaptă de amintiri... Ah! Ce mâini reci de marmură aveţi, mai ceva ca duduia Venus din Milo din colţ!
DOCTORIŢA HERZ: Nu e Venus din Milo, e material didactic... Pierdem timp preţios, “păpădie”. Al meu, în mod sigur... Interesant... Foarte interesant... N-aţi văzut ce scrie pe uşă?
POETUL OX: Cinstit să fiu, n-am prea apucat, era şi lumina prea slabă; mă mir că nu mi-am rupt vreun picior... Ce scrie? Scrie ceva?
DOCTORIŢA HERZ: “Cardiologie”, nu circ. A treia facultate pe care-am terminat-o a fost...
POETUL OX: Medicina, bineînţeles.
DOCTORIŢA HERZ: Bingo!
POETUL OX: Da’ de unde, am spus şi eu aşa, la plesneală. Am nimerit ca Homer... Chitila! Braga-mi mai lipseşte!
DOCTORIŢA HERZ: Alo! Alo! Sunteţi un domn îngrozitor! Nu mai respiraţi ca un pachiderm printre cristaluri!... Se aude acolo?
POETUL OX: Dar sunt un om viu, frământat de îndoieli, exact ca şi arătania de companie pe care-o aveţi alături, ca şi vasiliscul de dincolo!
DOCTORIŢA HERZ: Iar?! Ce vasilisc tot visezi, dom-le, ce tot îi dai cu vasiliscul ăla? (schimbă macazul) Aveţi trimitere parafată de medicul de familie? Cine m-a recomandat?
POETUL OX: Femeia de serviciu, cea care spală cu borş scările din două în două trepte. Tanti Lenuţa, ea v-a recomandat. Ea mi-a arătat uşa cu mopul şiroind, când am întrebat de dumneavoastră... Sunteţi doamna doctor Herz, nu-i aşa?
DOCTORIŢA HERZ: V-aţi prins! Ce vă mai supără în afară de cap?
POETUL OX: Totul mă supără, doamnă: colegii mă supără, vecinii mă supără, hienele lătrătoare ca şi rudele mele nehalite mă supără, pantofii ăştia noi de mort, mărimea 49, luaţi de la solduri, mă supără... situaţia asta total aiurea în care mă aflu mă supără... Chiar şi vasiliscul de alături. Închipuiţi-vă! Da, da, asta mă supără cel mai rău, ca o unghie răsucită crescută adânc în carne. Chiar îmi vine să şi urlu melodios la oboi: “Românaşului îi place/ Sus la munte, sus la munte, la izvor!” Chiar îmi vine să mă dezbrac de piele ca de o cămaşă uzată.
DOCTORIŢA HERZ: Clar. Acum mi-e foarte clar diagnosticul dumitale. “Irecuperabil”, vă spune ceva?
POETUL OX: Dar nici nu m-aţi consultat... Cum să stabiliţi un diagnostic numai pe ochi frumoşi?!
DOCTORIŢA HERZ: Cu ajutorul experienţei. Bonul de ordine!
POETUL OX: Pentru ce, doamnă-amforă?
DOCTORIŢA HERZ: Pentru ordine. Îl aveţi, nu-i aşa?... (ca o veritabilă prezicătoare de apocalipse) N-aveţi?! De ce n-aveţi ca să aveţi?
POETUL OX: Credeţi-mă, pentru ce-am venit eu aici, n-am nevoie de bon de ordine pentru că am întâietate în faţa supuşilor mei. E o suferinţă strict personală pe care voiam s-o împărtăşesc, din generozitate, doar dumneavoastră. Suntem colegi de suferinţă, doamnă! Colegi! Vreau să mă spovedesc doar în faţa cuiva care are trei facultăţi la zi!
DOCTORIŢA HERZ: Na-ţi-o bună! Mergeţi la un duhovnic-debutant de la “Buna Vestire”. O să se bucure de aşa material destăinuitor bogat. Poate o să scrie şi o carte cu poveţe pentru credincioşii cu halucinaţii etilice după asta. Despre cum nu se face ceea ce este deja făcut.
POETUL OX: Doamnă, am neapărat nevoie să mă descarc în faţa cuiva competent, altfel explodez şi dumneavoastră sunteţi persoana cea mai indicată din lista mea de priorităţi... Vreau să mă sfătuiesc cu cineva implicat, cu cineva competent, aţi înţeles? (Mârâiturile se intensifică, iar uşa camerei alăturate începe să trepideze ca şi cum cineva din spatele ei ar încerca să evadeze.)
DOCTORIŢA HERZ (încercând să distragă atenţia pacientului): Nu sunt Protecţia Civilă, nu sunt paharnicul Ulea! Ca să vă înţeleg pe dumneavoastră, ar mai trebui să mai fac cel puţin nouăzeci de facultăţi... Nu, n-am înţeles, nu mă interesează listele ori problemele nemedicale ale altora, lăsaţi-mă în pace, ale mele-mi ajung!!! Gata, sunt şi eu om! Sunt frântă! Am avut o zi foarte grea! Nu vedeţi că nu mai am nici puls? Următorul!!!
POETUL OX: Ne-ne-ne-ne-ne! Eu sunt precedentul, actualul şi următorul! Ascultaţi-mă, vă rog, cu mare atenţie: totul e doar o simplă chestiune de timp. După ce-o să mă spovedesc în faţa halatului dumneavoastră imaculat, o să vi se lămurească toate problemele pe care le aveţi.
DOCTORIŢA HERZ: Eu?! Ai căpiat?! N-am înţeles, parcă dumneata aveai probleme, nu eu... Ce probleme, n-am niciun fel de probleme, domnule... Sunt sănătoasă tun, am o situaţie financiară remarcabilă, un bărbat împlinit care mă iubeşte şi mă va iubi ca pe luna de pe cer pentru o perioadă de cel puţin 1.000 de ani şi... şi care se descurcă foarte bine să înmulţească banii în tot soiul de afaceri cu capace de canal, zic eu, cinstite... Ce mi-aş putea dori mai mult? (uşa buclucaşă are tendinţa de a-şi părăsi balamalele) Daţi-mi bonul de ordine şi vă las să vă deschideţi sufletul chinuit, altfel nu, categoric.
POETUL OX (scânceşte): Problema mea e unică. Problema mea e mitică. Problema mea e abisală. Nu am nevoie de bon de ordine ca să visez. De niciun fel de bon de ordine. Poate dumneavoastră aveţi nevoie să vă puneţi ordine în bonuri. Nu credeţi că sunteţi prea tipicară?
DOCTORIŢA HERZ: Da, da, da! Eu, da; pe baza bonurilor ăstora îmi iau salariul mizerabil pe care îl donez unei case de copii... Bănuiesc că nu aveţi copii, pentru că nu aveţi nici cearcăne. Aveţi ori ba?
POETUL OX: Cearcăne?! Sunt sigur că mă confundaţi cu un vampir. Dar eu n-am venit la un salon de înfrumuseţare... Ce să am?!
DOCTORIŢA HERZ: Bon de ordine. Am nevoie de un bon de ordine valabil, altfel vă expediez la Urgenţe.
POETUL OX: Vreţi să mă cobor la parter şi să v-aduc un bon de ordine?
DOCTORIŢA HERZ: Pentru ce?
POETUL OX: Pentru dumneavoastră, ca să puteţi sta de vorbă cu mine ca de la femeie la om... N-aţi zis că aveţi nevoie de un bon de ordine, ca să vă puteţi deschide sufletul? Eu nu am ce face cu el.
DOCTORIŢA HERZ: Cu sufletul?
POETUL OX: Nu, cu bonul de ordine.
DOCTORIŢA HERZ: Am zis eu aşa ceva?! (POETUL OX încuviinţează de mai multe ori dând energic din cap) Mă rog şi de ce-aţi venit la mine taman la ora asta? Nu credeţi că-i prea târziu?
POETUL OX: Nicidecum. Când fericirea unui om este pusă în pericol ori la grea încercare, se cheamă că e o urgenţă de grad zero, cod roşu, adică.
DOCTORIŢA HERZ: Şi atunci, dacă-i o „urgenţă”, de ce n-aţi sunat la Urgenţe? Domnule, înţelege: matale nu eşti om, eşti un agitator, un terorist cranian fără niciun fel de fundamentalism logic...
POETUL OX: Chiar dacă nu puteţi, fiţi umană, măcar pe jumătate! Am auzit că sunteţi o specialistă foarte bună şi căreia îi place să-şi ajute în mod dezinteresat semenii... Problema mea urgentă nu se poate rezolva la Urgenţe. Ajutându-mă pe mine, vă ajutaţi singură... Vă rezolvaţi toate problemele, vă mântuiţi conş...
DOCTORIŢA HERZ: Ce?! Nu cumva sunteţi un misionar camuflat? Ascultă: ce probleme, ce mântuire vrei de la mine, dom-le, ce mă tot iei cu aiurelile astea de doi bani? Spuneţi-mi, odată, ce vreţi?
POETUL OX: Să bem o cafea lungă, să stăm de vorbă ca doi oameni normali. Gânditorul şi Gânditoarea de la Hamangia în acţiune. Atât.
DOCTORIŢA HERZ: Exclus, dintre ăştia doi oameni despre care vorbeşti dumneata, se pare că numai unul este normal... Şi apoi, nu beau niciodată ceai cu necunoscuţi...
POETUL OX: Dar eu nu sunt un necunoscut. Sunt un celebru necunoscut. Dac-aţi ştii câte cunoştinţe, câte fire invizibile ne leagă.
DOCTORIŢA HERZ: Mă îndoiesc... Deci, despre ce-aţi vrea să vorbim? Despre tehnologia cafelei? Sunt varză în domeniul ăsta.
POETUL OX: Tţ! Despre “Arta Conversaţiei” a Ilenei Vulpescu.
DOCTORIŢA HERZ (iritată la culme): Înţelegeţi odată! Aici nu este Frăţia Bibliofililor, cafenea ori club, ci spital. Policlinică-spital. Aici se munceşte pe brânci, pe coate şi genunchi, pe faţă şi pe spate; nu se discută despre Literatura contemporană comparată şi nu se bea cafea. Nici măcar scurtă... Şi apoi, eu nu beau niciodată cafea seara cu necunoscuţi, cel mult un ceai de Ginkgo Biloba pentru calmare. O singură cană de Ginkgo Biloba, atât. Asta în zilele fără probleme. Când am mai mulţi pacienţi ca dumneavoastră într-o singură zi, beau şi câte două găleaţi de ceai de Ginkgo Biloba, beau şi câte o cisternă de Ginkgo Biloba, beau şi câte o pădure de Ginkgo Biloba... Ştiţi cât cheltuiesc eu pe lună numai pe Ginkgo Biloba?...
POETUL OX: De unde să ştiu, doamnă; la rangul meu, eu beau numai ceai de hârtie cu filigran, numai onomatopee, numai oximorone, numai figuri de stil foarte alambicate.
DOCTORIŢA HERZ: Ce?! Domnule, te previn: dacă nu încetezi cu aiurelile, dau telefon să te lege fedeleş, să te ia la balamuc! Noi, medicii din spital colaborăm foarte bine când dăm de câte o belea consistentă, să ştiţi. Mai sunt locuri câteva locuri disponibile la salonul 9, dacă sunteţi doritor. Acolo e stabilitate, e cald, chiar înăbuşitor, nu ca aici. Puteţi să staţi în pielea goală, liniştit, toată iarna şi să umpleţi pereţii cu picturi suprarealiste, cu materialele pe care le aveţi la îndemână...
POETUL OX: Ce păcat! Nu am talent figurativ!
DOCTORIŢA HERZ: Parcă toţi cei care expun au; parcă, în ziua de azi, ştii ce mai ai sau nu, parcă mai ştii când se termină arta şi când începe şmecheria? Aici e cabinetul de cardiologie, înţelegi? CAR-DI-O-LO-GIE, vă spune ceva? Aici ne ocupăm cu „ceasurile”, facem tot ce ne stă în putinţă ca să nu se oprească în perioada de garanţie. Din păcate, mai avem şi rateuri. În privinţa dumneavoastră, nu garantez.
POETUL OX: Serios?! Aţi terminat şi Mecanică Fină?! Extraordinar, o rudă de-a mea din Roman care...
DOCTORIŢA HERZ: Domnule, sunteţi imposibil ca să fiţi posibil! Aţi sesizat?
POETUL OX: Nu, dar asta e cea mai tare declaraţie în legătură cu persoana mea. Aş prefera s-o notez pe o rază de lună. Pe lung. Puteţi s-o repetaţi pe scurt?
DOCTORIŢA HERZ: Nu... nu... nu mai am vârsta ca să repet, din păcate... E prea obositor să mimezi surpriza. De asta mă mulţumesc cu ceea ce am. Nimic mai mult.
POETUL OX: Dar sunteţi încă foarte tânără, nu trebuie să purtaţi văluri de mătase cât viţa de groase.
DOCTORIŢA HERZ: Am fost.
POETUL OX: Şi acum, unde sunteţi?
DOCTORIŢA HERZ: Într-un cabinet medical, în faţa unei monstruoase dileme.
POETUL OX: Mulţumesc! Aici am vrut s-ajung! Nu vă supăraţi, aveţi soţ?
DOCTORIŢA HERZ: Ce?! Domnule! Ce întrebare mai e şi asta?
POETUL OX: Una normală, cred.
DOCTORIŢA HERZ: Normal. Sunteţi surd? V-am spus doar că e un eminent industriaş, un prosper om de afaceri uns cu toate alifiile... Aha! Nu ţine! Fiecare cu afacerile lui... Bingo! Vă ţâţâie dosul! Aveţi datorii istorice la el, nu-i aşa?
POETUL OX: El are la mine. (excesiv de teatral) Mi-a furat viaţa cu totul! Înţelegeţi?

Pauză lungă în care nu se aud decât clefăiturile misteriosului animal.

DOCTORIŢA HERZ: Imposibil. Nu-l pasionează vieţile bărbaţilor anonimi. Nici măcar ale celor celebri. E un feminist convins care încă studiază, care încă aprofundează materia de bază... Veşnicul student în anatomia femeii...
POETUL OX: Vrea să devină şi medic generalist?!
DOCTORIŢA HERZ: E doar un sârguincios autodidact. Nu şi-a definitivat încă ţelurile...Vă rog, înţelegiţi-mă, e foarte târziu; ieşiţi pe unde aţi intrat şi trageţi bine uşa, că se face curent! Clar?



Scena a doua
(LYDIA, POETUL OX)
Dormitorul conjugal.


CÂNTĂREAŢA LYDIA: Dooo, re, mi fă, sol, la, şi, dooo! Ce tot mă studiezi aşa, ce te tot holbezi; ce, parcă acum mă vezi pentru prima oară? Trezirea!!! Ajută-mă să-mi aranjez penele de struţ de la spate, Dodo!... Dooo, re, mi fă, sol, la, şi, dooo!... Îmi stă bine rochia, şoricel?
POETUL OX: Extraordinar, ca unui struţ! Cred că te-ai băgat cu încălţătorul în ea. Pe tine ar sta orice bine, chiar şi un năvod lipovenesc, Lydia. Ştii doar că ăsta e punctul tău forte. Fizicul. Dacă n-ar apărea fotografia ta nud pe copertă, nu s-ar vinde niciun CD.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Dooo, si, la, sol, fa, mi, re, dooo! Ce răutăcios poţi să fii, Dodonel! În ziua de azi, doar imaginea contează. De fapt, toţi scriitori de provincie sunt nişte răutăcioşi. Mai ales cei mici. Maliţiozitatea lor e invers proporţională cu mărimea tirajelor, nu crezi?
POETUL OX: Ciudat, şi eu care mă gândeam că sunt un tip destul de stăpânit. Mai ales la tiraje.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Mi, mi, mi, mi, mi, mi, mi, miiii! Nervii noştri întinşi sunt prea mulţi pentru umerii unei căsnicii moderne, nu crezi? Mi, mi, mi, mi, mi, mi, mi, miiii! Vezi, de asta te iubesc, şoricel, pentru că nu te cunoşti suficient, nu ştii să-ţi evaluezi posibilităţile creative, ieşirile concrete din situaţii... Mi, mi, mi, mi, mi, mi, mi, miiii! Tu te gândeşti doar la posteritatea ta, pe când eu doar la posteriorul meu... şi cred că i-ar sta mult mai bine, ar fi mult mai bine pus în valoare dacă s-ar muta în capitală.
POETUL OX: Dar locuim deja în capitală, Lydia, dacă n-ai remarcat! Dacă te-ai gândi cu adevărat doar la “el”, ar fi bine, mult mai bine pentru amândoi. N-aş mai avea atâtea bătăi de cap.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Pe ce lume pluteşti?! Hai, nu, nu mă mai enerva! Bucureştiul nu e, în niciun caz, capitală ci doar un oraş alambicat... Tu ai auzit cumva de Strasbourg, de capitala Europei? Hai, du-te şi înmoaie-ţi codiţa în cerneală! Du-te să naşti, “prolificule”, operele tale complete!
POETUL OX (timid): Dacă mă iubeai suficient, îmi făceai şi mie un copil, nu trebuia să mă chinui de unul singur.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu-ţi forţa norocul! Fa, fa, fa, fa, fa, fa, fa, faaa! Eu?! În familia asta tu eşti cel care naşte... stihurile alea care zac cu anii pe rafturile pline de esenţă de praf. Tu asiguri continuităţile. Ele sunt copiii tăi dragi de care te ocupi, sufletul tău pereche... Fa, fa, fa, fa, fa, fa, fa, faaa! Mai întâi cariera mea, restul mai vedem, ai uitat? Tot timpul sunt la repetiţii, cine, când să ţi-i facă?!
POETUL OX: Da, tu, cine altcineva? Să fie frumoşi ca tine şi deştepţi ca mine. Aşa mi-ai promis în urmă cu cincisprezece ani când ne-am căsătorit.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ce e cu gluma asta proastă, şoricel? Orice promisiune are un termen de valabilitate. Să trăim în prezent, ce zici? Hai, nu te mai bosumfla; mi-e frică să nu iasă invers, nu-nţelegi? Am auzit că, de la unele naşteri, vocea mamelor a coborât şi cu şapte octave în sus. Cum să mă mai deosebesc printre butoaiele alea, dintre focile alea mugitoare de la Operetă, cum? Nu ţi-e milă de turneele mele interminabile, de tăliuţa mea de viespe, de şolduleţele mele, de coardele mele vocale în plină ascensiune depresionară?
POETUL OX (şi mai timid): Ar trebui?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Mă seci! Firesc, egoistule, firesc! Iubeşte-mă aşa cum te iubesc şi eu: necondiţionat... Ce-ai al tău e şi-al meu, ce-i al meu nu te interesează... Ce ai, dragă, ce-ai făcut faţa asta de lup mexican constipat? Mă iriţi... Ce tot cauţi în sertare, nu-ţi găseşti rimele desperecheate? De câteva ore, eşti mai întors pe dos decât o şosetă cu şapte degete!
POETUL OX: Ai observat şi tu, în sfârşit, după o jumătate de an?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Şoricel! Dacă tot îi tragi cu plodu-n sus, plodu-n jos, du-te, dragă, la un orfelinat din munţii patriei noastre dragi şi alege-ţi unul. N-am nimic împotrivă, mie mi-e total indiferent ce şi cum. Vin şi eu dup-aceea cu taxiul să semnăm actele şi să-l luăm acasă. Nu te aştepta să-l iubesc ori să-i schimb scutecele. Ar fi un efort care m-ar secătui, care m-ar umple de riduri... La, la, la, la, la, la, la, laaa! Ce e cu faţa asta?
POETUL OX: Alta n-am. Obişnuieşte-te.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: La, la, la, la, la, la, la, laaa! Nu-mi place deloc cum arăţi. Trebuie să mergi la, la... la, cum îi zice?... La, la, la, la, la, la, la, laaa! Aha! La un specialist.
POETUL OX: Nu vreau copilul altcuiva, Lydia, vreau copilul meu, al nostru, înţelege-mă, ce-i aşa greu de-nţeles?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: La un doctor! Iar începi? Ţi s-a pus pata cât lopata. E clar, ai o psihoză foarte încăpăţânată, şoricel. Trebuie să mergi la un vete... la un doctor de oameni care să-ţi ciuntească, care să-ţi taie aripile astea pe care le târâi prin noroaie... La un specialist în eşecuri.
POETUL OX: Ce grijulie! Am fost deja. Nu se vede?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Şi?
POETUL OX: Şi! Am dat chix. N-am rezolvat mai nimic. Nici n-a vrut să se uite la mine. Chiar m-a poftit politicos să închid uşa pe dinafară.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Dă-mi numele lui şi să-l vezi cum îl zbor din sistem. Doar cu un singur telefon.
POETUL OX: De ce atâta grabă? Poate n-am fost prea explicit, poate am şi eu partea mea de vină.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Te pomeneşti că iar ai dat-o pe versuri.
POETUL OX: Lirica e punctul meu forte, ai uitat?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ha-ha-ha! Se explică! Doctorii de azi nu mai citesc poezie, au dat-o pe proză, dacă n-ai remarcat. Aşa îţi trebuie dacă ai fost cu mâna goală.
POETUL OX: Mă pregăteam să fiu remarcat, să dau unul dintre autografele mele celebre pe un pansament steril. N-a fost cazul.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ascultă! La un doctor nu te duci niciodată cu mâna goală şi cu sufletul plin, ci invers; ai înţeles, şoricel? Nu te mai recunosc! Trebuie să te tot duci până rezolvi situaţia asta idioată. Trebuie să mergi în fiecare zi la doctor. Uneori, chiar de mai multe ori pe zi la doctor. Ori de câte ori este nevoie... La doctor! La doctor!
POETUL OX: Nici nu ştii ce-mi ceri. Am să încerc să-ţi urmez sfatul. Până-n pânzele albe. Promit.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Si, si, si, si, si, si, siii! Vreau să te ştiu sănătos şi voios, şoricel!
POETUL OX: “Şi”? Ai mai vrut să adaugi ceva?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu “şi” ci “si”! Si, si, si, si, si, si, siii! Restul nu mai contează! Nu vezi cât mă sacrific pentru tine?
POETUL OX: Nu... Ar trebui?



Scena a treia
(LYDIA, BARY INDUSTRIAŞUL)
Un separeu discret dintr-un restaurant central.


CÂNTĂREAŢA LYDIA: Bary! Bary! Bary! Bary!
BARY INDUSTRIAŞUL: Lydia! Lydia! În sfârşit, Lydia! Frumoasa mea, Lydia!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ah, dac-ai ştii, de-abia am reuşit să scap de nesuferitul meu de bărbat! E ipohondru, dragă, ipohondru ca toţi prestatorii de servicii culturale autorizate, nu mai rezist lângă el nici un minut! O, Bary! Te iubesc, ah, cât te iubesc, motănel!
BARY INDUSTRIAŞUL: Cât mă iubeşti, Lydia? Chiar sunt curios. Cât mă iubeşti, privighetoarea mea nocturnă ce cântă doar pentru diurnă? Zi-mi!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ah, cât să te iubesc, investiţia mea? Mult, mult, motănel; ca pe o locomotivă, ca pe un tren încărcat cu valori; mai ales când îţi văd buzunarele alea umflate, parfumul intens al dolarilor de firmă... Oricum, ceva de ordinul mitelor.
BARY INDUSTRIAŞUL: Al milelor marine, sper, dragă, mult preaiubită Lydia, nu al celor pământene.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Mile, leghe, chintale; să tot fie, delicatule Bary... Nu ştiu cum am dat peste asemenea comoară ca tine, fără niciun fel de detector de metale preţioase.
BARY INDUSTRIAŞUL: Greşeala este al şaptelea simţ, privighetoarea mea. Îl posezi din belşug, după simţul de orientare, crede-mă. Mai ales în viaţa personală. Cât crezi că ai să mai poţi face naveta? Renunţă la şoricelul Dodo, renunţă la operetă. E pierdere curată de vreme. Ai putea face o carieră fulminantă la o firmă de căutători de comori. A mea, desigur.
LYDIA (bate câmpii): Tu, mormântul lui Arhimede din Siracruza, luminile rampei, “Restul e tăcere”, muzica, Strasbourg, sunteţi viaţa mea. Destinul. Zodiile. Wagner al IX-lea... Tu mă iubeşti, motănel?
BARY INDUSTRIAŞUL (sec): Ce vorbă e asta?! După mine, pe tine te iubesc cel mai mult. Da, aşa cred.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Cum “da”? “Da” şi atât?
BARY INDUSTRIAŞUL: Nu. Mai mult decât da, privighetoarea mea. Foarte da. Enorm. Jur pe podoaba capilară a lui Telly Savalas!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ha! Te-am prins! Cât de “enorm”, delicatule Bary? Cât de “enorm”? Chiar m-ai făcut curioasă.
BARY INDUSTRIAŞUL: Ca de aici până la lună şi înapoi. Şi, jur, în afară de două-trei persoane, n-am mai spus-o chiar nimănui până acum!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ooo! Te cred, mincinosule sincer, te cred! Ce frumos, ce văluros, ce sincer, ce romantic, motănel! Mă faci să mă simt atât de singulară, ca o pereche tripletă de gugştiuci înfoiaţi pe un stâlp de internet de mare viteză. (cu bătaie lungă) Eşti mult mai poet decât mulţi dintre cei care se cred poeţi. Eşti ditamai guru al poeziei. Dacă ai debuta cu un volum de poezie, cred că ar fi plin de limbajul universal al cifrelor urmate de multe zerouri. Rotschild în persoană s-ar milogi pentru un autograf de-al tău. Nici n-ar mai trebui să fie tradusă ci aplicată.
BARY INDUSTRIAŞUL: Sigur că da, doar am făcut practica într-o bancă rusească, la biroul de recuperări debite. Da, da, la Sberbank. Acolo mi-am desăvârşit forţa de convingere, spiritul de conversaţie ludică, limbajul artistic evolutiv.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ce patetic! Nu cred că mai rezist mult singură în faţa urâţeniei acestei lumi perfecte. (cu subînţeles) Îmi trebuie cineva solid de care să mă sprijin, pe care să-l duc de mânuţă în rai, nu de un licurici ameţit care face ture după ture în jurul unei lămpi fără gaz şi care se crede buricul codrului de carbon. (mimează o ameţeală fugitivă)
BARY INDUSTRIAŞUL: Sunt apt! Cele 150 de kilograme ale mele constituie, cred, un sprijin perfect... Pardon, 160.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Frumosule împlinit, nu mai suport să fim separaţi ca două bujii înfierbântate de la două maşini de curse diferite... Motănelul papă şoricelul, nu-i aşa? (îl îndoapă) Alături de mine, la Strasbourg, vei fi şi mai împlinit, vei ajunge lejer la 200, chiar la 250. Totul e să-mi faci acte la timp şi să-ţi inchei o asigurare solidă de viaţă. Surplusul tău de colesterol negativ îmi va aduce fericirea mult visată, acutele grave la care aspir... Ah, nu mai suport să suport suportabilul!
BARY INDUSTRIAŞUL: Nici eu, frumoasă Lydia. Mă termini cu sinceritatea ta netrucată. Tu eşti femeia perfectă pe care am s-o aduc la desăvârşire ciuntindu-i trecutul, iubirea vieţii mele viitoare... Cântă-mi ceva din rai la desert!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Din nai?!
BARY INDUSTRIAŞUL: Te-am rugat de atâtea ori să nu prea exagerezi cu şampania de dimineaţă. Din rai! Din rai!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu acum, nu acum, domnule Portofel!... Ne poate auzi cineva? Pasărea Dodo are urechile mult mai mari decât aripile ei.
BARY INDUSTRIAŞUL: Prostii. Chelnerii restaurantului sunt obişnuiţi cu notele înalte, ca şi cu bacşişurile pe măsură. Suntem aici ca într-un acvariu din mijlocul oraşului. Cine ne poate vedea, cine ne poate auzi?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Eşti un monument ţărănesc de înţelepciune citadină. Tu eşti bărbatul perfect al femeii perfecte care sunt eu. Vom fi foarte fericiţi împreună, mai ales eu. Presimt deja turneele mondiale pe care le vei subvenţiona generos. Vreau elicopterul meu personal. Vreau să fac un featuring cu Andrea Bocelli. Vreau ca sclifosita aia de Angela Gheorghiu să-mi facă backing vocals.
BARY INDUSTRIAŞUL: N-ai gusturi rele. Dacă vor şi ei, nicio problemă. Ai să-i eclipsezi, sunt convins, poate chiar de asta o să te şi refuze oricât le-aş oferi. Te descurci atât de bine la play-back, de parcă l-ai fi inventat chiar tu... Să nu ne jucăm cu presimţirile, minunată Lydia. Eşti atât de departe de mine ca o aşchie sărită de trunchi... Nu mai rezist. Cântă-mi, măcar, ceva din purgatoriu!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Motănelul papă şoricelul, nu-i aşa? Nu insista, nu-ţi scoate gheruţele pe care ţi le-am retezat cu atâta delicateţe de parcă le-aş fi altoit! Sunt răguşită, motănel! Sunt într-o pauză vocală activă!
BARY INDUSTRIAŞUL: Cântă-mi din iad, atunci!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ptiu! Mi-e frică să nu se crape vreun geam antiglonţ al “acvariului” şi să se arunce rechinii peste noi.
BARY INDUSTRIAŞUL: Noi suntem rechinii, dacă n-ai remarcat! Ceilalţi sunt plevuşcă! (baritonal) “Veniţi, privighetoarea cântă!” Să crape toate geamurile antiglonţ, toate oglinzile de Veneţia! “Veniţi, privighetoarea cântă!” Eu comand, eu plătesc! Cântă-mi din iad!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Fie! (se urcă pe masă)
„L’amour est un oiseau rebelle
Que nul ne peut apprivoiser,
Et c’est bien în vain qu’on l’appelle
S’il lui convient de refuser.
Rien n’y fait, menace ou prière.
L’un parle bien, l’autre se tait.
Et c’est l’autre que je préfère.
Îl n’a rien dit mais îl me plaît.
L’amour! L’amour! L’amour! L’amour!”
BARY INDUSTRIAŞUL (se urcă şi el pe masa care se clatină groaznic): “L’amour! L’amour! L’amour! L’amour!”
CÂNTĂREAŢA LYDIA: “L’amour! L’amour! L’amour! L’amour!”
BARY INDUSTRIAŞUL: “L’amour! L’amour! L’amour! L’amour!”
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Întocmai. Trebuie să ne debarasăm de trecuturile noastre expirate, de soţii noştri depăşiţi, de oraşul acesta semioccidentalizat umplut până la refuz cu sfertodocţi şi penibil de balcanic. La coş! La coş! La coş cu Toma Alimoş! Să trecem la o altă etapă. Ultima. Să ne oficializăm relaţia.
BARY INDUSTRIAŞUL: E deja oficială, Lydia. Tot oraşul vuieşte. Au aflat toţi. Chiar şi hipoacuzicii cu probleme de vedere.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: În afară, bineînţeles, de soţii noştri egoisto-idealişti, prea ocupaţi să salveze cauzele pierdute ale altora.
BARY INDUSTRIAŞUL: Despre morţi, numai de bine! E timpul să afle şi ei bucuria asta a noastră pe care vrem să le-o împărtăşim generos... Dăm anunţ la televizor?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: La timpul potrivit, motănel. Ştii cât durează cusutul unei rochii de mireasă la comandă? Ştii cât durează creaţia unui pantof unicat? A unuia de cleştar?
BARY INDUSTRIAŞUL: Cu bani se rezolvă orice, crede-mă, chiar şi creaţia!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Da? Soţul meu habarnist are o cu totul altă părere în privinţa asta... Dar mai întâi, trebuie să facem primul pas.
BARY INDUSTRIAŞUL (fredonează marşul lui Mendelssohn): Ta, ta, ta, ta! Ta, ta, ta, ta!... Aruncă buchetul!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Dar mai întâi, trebuie să facem primul pas.
BARY INDUSTRIAŞUL: Să-l facem, vrăbiuţă!... Care dintre ei? Stângul sau dreptul?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Cel hotărâtor. Divorţurile, motănel; ai uitat, doar nu vrei să fii bigam?... Sau, cumva, dai înapoi?
BARY INDUSTRIAŞUL: Eu? Nu cred că mă cunoşti, deşi sunt cel mai mare producător de capace de canal din tot SE Europei! În faţa oricărui câştig nemeritat, sunt de neoprit. Am o armată de avocaţi cu şi fără barbă. Doar fac parte din top şase sute! European!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu te mai împăuna, căpăcel... Pentru mine eşti unic ca un mic mare; n-ai înţeles, comoara mea de fontă? (se îmbrăţişează exagerat ca două jucării cu magnet) Ştii care e visul meu cel mai mare, Bary, ştii?
BARY INDUSTRIAŞUL: Să-ţi îngropi comoara?...
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu fi rău!
BARY INDUSTRIAŞUL: Strasbourg? Câteva telefoane şi... se rezolvă!!!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Tţ! Fă un efort! Ăsta e doar un apendice.
BARY INDUSTRIAŞUL: Nu ştiam că visul tău cel mai mare nu e doar unul singur. Dacă ai să-mi spui, am să ştiu.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Să fac o baie... fără pic de apă.
BARY INDUSTRIAŞUL: Aici, m-ai cam pierdut la faza asta! Nu ştiam, aşa procedează de regulă păsările cântătoare?!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Da, motănel, chiar şi cele călătoare; da’ în loc de apă să fie numai fişicuri-fişicuri, valuri-valuri de bani... Valută forte! Iar în loc de săpunuri de lux - lingouri de platină în formă de răţuşte cu ciocul în sus.
BARY INDUSTRIAŞUL: Facem, cu o singură condiţie: să nu arunci cu ele după mine. Facem şi un shooting discret. Scoatem şi un calendar ediţie nelimitată, ca bonus pentru CD-uri. Ediţie de lux.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: “L’amour! L’amour! L’amour! L’amour!”
BARY INDUSTRIAŞUL: “L’amour! L’amour! L’amour! L’amour!”
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Miaună!
BARY INDUSTRIAŞUL: Miau!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Miaună!
BARY INDUSTRIAŞUL: Miauuu! Miauuu!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Da, da, da! (bate din palme) Sinceritatea s-a născut la pat! Ăsta e tonul corect, motănel!
BARY INDUSTRIAŞUL: Pentru cine, vrăbiuţo? Pentru cine?!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu mai contează. Tu, miaună! Mirarea las-o pentru alţii mai fraieri.




Scena a patra
(POETUL OX, DOCTORIŢA HERZ)
Cabinetul de cardiologie.


POETUL OX (din spatele unui buchet imens de flori care aduce izbitor a coroană mortuară): Bună dimineaţa!
DOCTORIŢA HERZ (nu prea convinsă): Bună dimineaţa!... (îşi pune ochelarii) A, nu, nu, iar dumneavoastră?
POETUL OX: După cum se vede! (miroase în stânga şi-n dreapta) A, nici acum n-aţi scăpat de “animăluţ”?!
DOCTORIŢA HERZ: Domnule, mi s-a făcut pielea ca de găină stresată; te rog, ieşi afară cu tot cu plantele astea carnivore! De unde le-aţi luat?!
POETUL OX: De la intrarea din spital. Altele mai elocvente n-aveau. Aţi fi preferat să v-aduc pirania?
DOCTORIŢA HERZ: Afară!
POETUL OX: Imposibil, sunt în legalitate, am bon de ordine. Numărul unu! De fapt, ca să fiu mai sigur, am luat toate bonurile de ordine de pe ziua de azi. Chiar şi bonul cu numărul zero. (le aruncă în aer)
DOCTORIŢA HERZ: V-am crezut un domn serios! În adâncul sufletului meu, am sperat să nu vă mai văd niciodată. Sincer.
POETUL OX: Credeţi-mă, toată viaţa am fost un domn serios, unul cu mustăţi şi papion, chiar şi atunci când eram în scutece. M-am plictisit. Doamnă, nu înţelegeţi? Dumeavoastră nu aveţi nevoie de un domn serios, aveţi nevoie de un dresor calificat!
DOCTORIŢA HERZ (încercând să pară calmă): Scuzaţi-mă, o mică întrebare, din pură curiozitate: în ce zodie sunteţi?
POETUL OX: În Zodia Fluturelui de Uraniu. Port pământul ca pe-un rubin legat de picior... port răsăritul soarelui în pumn... port stelele borţoase în portvizit... Vă daţi seama ce greu mi-e să mă înalţ, să mă volatilizez cu tot inventarul ăsta cosmic?
DOCTORIŢA HERZ: Chiar că sunteţi radioactiv. Mă faceţi să tremur. Clar, salonul 9! Dacă doriţi, pot să vă fac un calmant gratuit. Pentru orice eventualitate, am şi un spray lacrimogen şi o furculiţă nefolosită în poşetă. E sterilă. O să vă doară, dar n-o să vă infectaţi... Oricum, luaţi loc până apar colegii mei cu o targă rezistentă... Ceai, cafea?
POETUL OX: Da. În sfârşit. Se vede că n-aveţi un fond sufletesc tocmai rău şi vreţi să m-ajutaţi, numai că n-aveţi prea multă încredere în oameni, în unii oameni, poate chiar cei din viaţa dumneavoastră viitoare... Se vede că, până la urmă, aţi putea accepta un dialog generos în care să vorbesc numai eu. Unul sincer. Chiar unul impus cu graţie brutală. (sforăituri ale unui animal sălbatic de talie mare) A aţipit. E calm. Semn bun. Dacă nu-i daţi prea multă atenţie, s-ar putea să dispară cu timpul.
DOCTORIŢA HERZ: Hm, mă îndoiesc de aşa noroc!... E o zi prea ploioasă. Aveţi noroc că bătrânii mei pacienţi nu se prea aventurează să iasă pe o vreme ca asta.
POETUL OX (sincer): Eu am comandat-o. Mai târziu, cam peste o oră, va fi şi o salbă de tunete, 29 la număr, care va declanşa alarmele tuturor maşinilor furate şi băncilor hrăpăreţe din oraş. Nu, nu trebuie să vă speriaţi, e absolut normal în procesul creaţiei unui poet de marcă. Când ştii la ce să te aştepţi, întâmplările violente par nişte scene desprinse dintr-un film cu buget rezonabil. Unul romantic, desigur. Aşa şi trebuie, altfel ar fi totul prea monoton. Când plouă, toată lumea are de câştigat: bogaţii la număratul banilor, iar restul, la iubitul nesfârşit al nevestelor. De asta apar atât de mulţi datornici şi se nasc atât de mulţi copilaşi care sar cu dexteritate coarda de silicon după ce trece sezonul ploios... Sunteţi căsătorită cu acte în regulă, nu?
DOCTORIŢA HERZ (aparte): Oare, oare de ce, de ce mă faceţi să mă simt ca un paratrăsnet care atrage toţi idioţii?
POETUL OX: Pentru că sunteţi atractivă pentru ghinioane, doamnă, de aia! Credeţi-mă, amândoi suferim de aceeaşi boală comună. Una mai rea decât Ebola şi ciuma bubonică luate la un loc. (declamă vârtos) „Când-cu-ciuma-lui-Caragea-când-se-răspândeau-orășenii-prin-sate-și-sătenii-prin pustii...”
DOCTORIŢA HERZ: Domnule, chiar, chiar nu puteţi să vă mai stăpâniţi instinctele primare? Puţină răbdare, chiar acum am primit un telefon de la colegii mei care sunt pe teren la cazul unuia suit pe o macara părăsită şi care are ca principală revendicare schimbarea sensului de curgere al Dunării... (sâsâituri de reptilă luată prin surprindere) Chiar, chiar nu puteţi să vă mai stăpâniţi, aţi înnebunit de tot? Vreţi să mă înnebuniţi şi pe mine cu fantasmagoriile pe care le debitaţi? (începe să caute lent prin poşetă după pretinsele arme albe) Ştiţi, bănuiţi ceva despre care eu n-am nicio idee?
POETUL OX: Da. Întindeţi-vă demn pe canapea! Pentru amortizarea şocului negativ. Pentru echilibrarea influenţelor stelare.
DOCTORIŢA HERZ: Oare de ce mi-am trimis asistenta, tocmai acum, după covrigi? (în fierbere) Cine consultă pe cine? Cine consultă pe cine? Cine consultă pe cine? N-am înţeles! N-am înţeles!
POETUL OX (fără să mai acorde prea multă atenţie răgetelor din cabinetul alăturat): Ne consultăm reciproc, dar mai mult eu, căci aşa e democratic în lumea bărbaţilor nefericiţi, stimată doamnă cu halat de lapte. Comunicăm prin telepatie-confidenţială. În altă viaţă am fost vraci, nu cârpaci... Aţi văzut filmul “Vraciul”? Suferim de aceeaşi tară diferită: idealismul.
DOCTORIŢA HERZ: Ba s-o crezi dumneata, eu una sunt foarte practică; nu sufăr de nimic în afara unei enorme iritări de când aţi intrat. (sunete de lanţuri masive care se târâie) Eu sunt doctorul! (nu prea convinsă) Eu sunt doctorul... (derutată total) Eu sunt doctorul?
POETUL OX: Suntem atât de apropiaţi... Suntem colegi, colega. Realizezi?
DOCTORIŢA HERZ: Ce?! Nu vă apropiaţi! Nu vă apropiaţi sau ţip! V-aţi ţăcănit?
POETUL OX: Şi eu sunt doctor... în Aurora Boreală. Să facem schimb de experienţă!
DOCTORIŢA HERZ: O, nu, nu din nou! Mă lăsaţi ori ba cu textele astea depăşite de realitate?
POETUL OX: Veşnicia n-are de-a face cu realitatea ci cu interogaţia! Vedeţi, vedeţi că începeţi să vă conştientizaţi suferinţa şi să acceptaţi inversarea rolurilor secundare? (începe să mormăie o incantaţie tribală)
DOCTORIŢA HERZ: Domnule Cum-te-o-chema, fiţi uman, mi se face rău, de ce nu vreţi să-nţelegeţi? Afară! Afară! Mă sufocaţi mai rău decât un Zyclon C, ieşiţi afară urgent!
POETUL OX (în transă): Eu nu mai sunt demult domn, sunt un demon care nu-şi găseşte liniştea, sunt un lac colmatat suferind de plecarea lăstunilor de cremene. Toată Marea Neagră e închisă între coastele mele, toate deşerturile de culoarea ciclamei mi-au inundat creierul. Dacă aş face o comoţie cerebrală din cauza Insulei Şerpilor, chiar în clipa asta, pustiurile s-ar transforma în delte pline de albatroşi de caşmir...
DOCTORIŢA HERZ: Ciclame, caşmir?! Alo! Alo, mă sperii! Domnule, cum te cheamă, de pe ce planetă ai căzut? Unde eşti angajat, ce firmă de ciocli reprezinţi? Nu te apropia, nu te apropia! Sunt în legitimă apărare! Sunt în legitimă apărare! Trebuie să dau o declaraţie mutuală... Trebuie să dau neapărat o declaraţie... Au să mă întrebe când o să vină să te ia.
POETUL OX: Un secret pe care-l ştiu minimum două fiinţe nu mai este demult un secret ci o fostă taină. Şi în legătură cu animalul de alături, ce-ai să le spui, că e întruchiparea spaimelor tale? Ce-ai să le declari în legătură cu el?... Inutil. N-are să te creadă nimeni... Sunt Ox, Marele Ox, patronul de piramide, reîncarnarea ultimului poet de absint, dar să nu mai spuneţi la nimeni! Sst! O legendă în viaţă! Un caz demn de Dosarele X! Sst!
DOCTORIŢA HERZ: Banal. Bănuiesc că, în afară de dumneata, n-a mai auzit nimeni de legenda asta, nici măcar piramidele alea cariate pe care tot le invoci.
POETUL OX: O mică paranteză: în realitate, numele meu e Dodonel Frănculescu, Aleea Parcului, 72 - bis, dar geniul meu inexistent m-a asigurat că Ox sună mult mai bine pentru un poet clasic. Ce-i drept, nu prea apar pe panourile publicitare, cel mult în librării, la întâlnirile cu cititorii mei stelari, la rarele mele lansări de carte de pe curcubeu. Problemă: hârtia e scumpă, tiparul e scump, ideile, vieţile noastre se fură tocmai pentru că sunt prea ieftine... Ce este atunci de făcut, stimată doamnă Herz? Acţiune sau calcule?
DOCTORIŢA HERZ (cuprinsă subit de o revelaţie transcendentală): Aaa! Sunteţi “poet”?!
POETUL OX: Cu P mare de tipar, doamnă, cu P mare! Din garda veche! Din garda fără pereche!
DOCTORIŢA HERZ: Aaa! Nălucirile, frâul liber dat imaginaţiei, totul e logic, totul se explică acum. Deveniţi un caz interesant de patologic... Pot să vă ating? Nu m-am întâlnit niciodată cu un extraterestru ţâfnos.
POETUL OX: Aveţi sublima ocazie să vă-ntâlniţi cu Absolutul... Puteţi să mă pipăiţi gratis, în limitele decenţei. Noi, “extratereştrii”, avem gândurile şi ochii puţin mai altfel, în rest, nu prea ne deosebim cu nimic de “voi”, bieţii pământeni... Sunt Ox, patronul de piramide, marele poet Ox! O legendă în viaţă! Una palpabilă! Rămas bun, muritorilor, că şi eu am plecat!
DOCTORIŢA HERZ: Chiar că eşti nebun de legat! Păcat că oraşul nostru e atât de mic, atât de fad pentru un nebun atât de măreţ. Nu v-ar putea găsi loc pentru soclu decât la rampa de deşeuri, printre legiunile de corbi înfometaţi care repetă mecanic: “Baltimore! Baltimore!”
POETUL OX: Normal, doar v-am precizat: avem o suferinţă comună şi numai cei îmbăiaţi prin apa suferinţei sunt cu adevărat frumoşi... De ce tremuraţi ca un oxid prăpăstios în faţa frumuseţii pure? Întindeţi-vă superbul fizic pe jalnica (sic!) canapea! Relaxaţi-vă! Relaxaţi-vă! Relaxaţi-vă odată, până nu mă enervez!
DOCTORIŢA HERZ: Ah! Sunteţi atât, atât de profund... Mă tem să nu fiu iradiată de metafora dumitale complexă... Credeţi-mă, beneficiez de circumstanţe agravante, niciodată n-am mai fost consultată de un extraterestru-poet cu dispensă.
POETUL OX: Nici eu. Puteţi încerca. E o promoţie. Îmi permiteţi, de dragul echilibrului suprem, să mă-ntind puţin alături de dumneavoastră?
DOCTORIŢA HERZ: Ce?! Aaa! Aaa! Patul ăsta e pentru o singură persoană, e pe inventar, ar putea să se rupă la nişte mişcări ceva mai necugetate... Pentru ce, dacă nu sunt indiscretă?!
POETUL OX: Pentru un schimb latent de energii neconvenţionale. Eu dau, dumneata primeşti. Dumneata dai, eu primesc. Ne liniştim împreună cu ajutorul unor mişcări foarte studiate de milioane de ani de organismele vivipare... Credeaţi că n-am înţeles de la-nceput că vasiliscul captiv de dincolo nu e decât o personificare agresivă, nu e decât întruchiparea propriilor angoase pe care încercaţi să le ţineţi în frâu?
DOCTORIŢA HERZ: Nu vreau la Moscova! Nu vreau, în niciun caz, la Moscova! Vreau să ies la pensie de la Cucuieţii din Deal!
POETUL OX: Nu mă dezamăgiţi prin practicarea cu abnegaţie a ifoselor feminine.V-am crezut o intelectuală totală, lipsită total de inhibiţii... Scuze. Comunicăm sau doar ne prefacem?
DOCTORIŢA HERZ: Cine e doctorul aici? Cine e doctorul? CINE E DOCTORUL?!!! Domnule, cum vă permiteţi? Sunt o femeie respectabilă, una căsătorită, una aflată în timpul programului standard de lucru de 24 de ore. Dacă se întoarce asistenta mea şi ne găseşte întinşi pe amândoi? E o femeie simplă, una cu frică de cele sfinte, una care dă cu agheazmă peste tot, chiar şi peste portretele ei din tinereţe. Mai ales peste cele neretuşate. La asta nu v-aţi gândit?
POETUL OX: Deloc. Nu se întoarce prea curând...
DOCTORIŢA HERZ: De unde ştiţi?
POETUL OX: Sunt vizionar, stimată doamnă, vizionar. Când am trecut pe lângă covrigăria Matei, coada era de circa 500 de persoane. Pensionari, elevi, studenţi, colivărese şi alte categorii defavorizate de hrană.
DOCTORIŢA HERZ: Nu ştiu de ce, dar ochii dumneavoastră îmi inspiră o încredere nelimitată...
POETUL OX: Normal, doar sunt Marele Ox. Dar nu ochii sunt punctul meu forte...
DOCTORIŢA HERZ: Ceee?!
POETUL OX: Am piramide de idei.
DOCTORIŢA HERZ: Promiteţi să nu abuzaţi mult?
POETUL OX: De idei? Pe cuvântul meu de patron! Pot să întorc yala? Nu trebuie să ne audă nimeni, nici măcar intriganta aia de Nefertiti în halat...
DOCTORIŢA HERZ: Dar aţi spus că nu mai sunteţi domn, că aţi schimbat macazul...
POETUL OX: Indubitabil. Domnul e o cale de mijloc. Un mare poet nu poate fi decât un demon ori un sfânt! Pe cuvântul meu de mare poet în viaţă. Am piramide, doamnă, v-am spus... Vă închipuiţi ce tonaj impresionant, ce răspundere colosală mă apasă?! Am Cuvânt, doamnă, am Cuvânt!... Pot sau nu să întorc yala?
DOCTORIŢA HERZ: Cum, şi poeţii au cuvânt?!
POETUL OX: Mai ales ei. Au “cuvinte”! Ei sunt călăreţii-acrobaţi ai cuvintelor. Romancierii sunt doar nişte sclavi, nişte scutieri amărâţi care le duc de căpăstru spre prăpăstii. Ce-i drept, mulţi dintre ei umblă în nişte maşini blindate foarte scumpe, ca să nu fie linşaţi de propriile lor personaje azvărlite în lume... Pot să întorc yala de două ori?
DOCTORIŢA HERZ: Nu mai insistaţi. E defectă de cinci ani. Aşa am preluat-o de la constructor.
POETUL OX: Chiar, ce-avem de ascuns? (smulge draperiile prăfuite) De ce ar trebui să ne ferim? Trebuie să lăsăm sentimentele să circule liber... Întindeţi-vă!
DOCTORIŢA HERZ: Glumeşti, cum să mă-ntind?!
POETUL OX: Pe spate.
DOCTORIŢA HERZ: Domnule demon ori sfânt, sunt o fiinţă verticală! N-aţi remarcat? Poziţia bipedă e cea mai convenabilă pentru mine, chiar şi atunci când dorm!
POETUL OX: Relaxaţi-vă! Sunt predestinat să fiu bărbatul unei singure femei, dacă la asta vă gândiţi neexprimându-vă.
DOCTORIŢA HERZ: Cine v-ar putea suporta cu atâtea îndoieli?... Şi dacă aceasta nu există?
POETUL OX: Imposibil. Am o imaginaţie suficientă de bogată. Dacă nu există, am s-o inventez, iar dacă există, am s-o fac să se îndrăgostească iremediabil de mine... De fapt, dacă vă interesează punctul meu de vedere personal, cred c-aş putea face să se-ndrăgostească de mine orice femeie cu tâlc... (inima de gips a manechinului de pe raft se dezechilibrează şi se face ţăndări la sărutul podelei) La început a fost Cuvântul, doamnă, Cuvântul, dup-aceea au urmat Faptele Nerostite! Credeţi-mă, am aspiraţii mult mai înalte în acest moment decât un simplu flirt decadent... Vă rog, executarea! Trebuie să conştientizaţi, trebuie să aflaţi totul despre trădări, să vă completaţi cunoştinţele despre suferinţa dumneavoastră.
DOCTORIŢA HERZ: Aaa! Nu ştiu de ce vă ascult, dar chiar mi se pare că sunt cam încordată în ultimul timp... Practicaţi cumva şi hipnoza?
POETUL OX: Mâinile pe lângă corp, Herz! Nu mă dezamăgi!... Cu ochii ăştia ai mei, credeţi că mai este nevoie?
DOCTORIŢA HERZ: Chiar că mă ameţiţi. Parcă sunteţi Groapa Marianelor, parcă sunteţi bugetul abisal al Ministerului Sănătăţii, parcă sunteţi promisiunile candidaţilor la fericire...
POETUL OX: Nimic nu este ceea ce pare... Doamnă, ţineţi-mă de mână strâns! Strâns!!! Strâns!!! Auuu! Auuu!... Nici chiar aşa!
DOCTORIŢA HERZ: Dreapta sau stânga? Cât de strâns?
POETUL OX: Ca o salamandră de jad încolăcită pe o spirală de aer!... De ce tremuraţi aşa impasibil?
DOCTORIŢA HERZ: Mi-e frică de ceea ce cred că-mi veţi spune, mi-e frică de ceea ce cred că-mi veţi dezvălui... mi-e frică de mult-netrâmbiţatul viitor. Mi-e frică de vasiliscul de alături care se hrăneşte cu nedumeririle, cu spaimele, cu angoasele mele... E deja cât un pachiderm, cât Roata Mileniului... Ce-am să mă fac când i se vor epuiza toate proviziile?
POETUL OX: Kaput!
DOCTORIŢA HERZ: Traduceţi, pentru profani!
POETUL OX: Orice nefericire trebuie lăsată să moară!
DOCTORIŢA HERZ: Cum puteţi fi atât de crud?
POETUL OX: Vreţi să mă coc? Kaput! Kaput!
DOCTORIŢA HERZ: Nu mai traduceţi! Nu mai traduceţi!
POETUL OX: Ba da, cum să nu! Legea junglei! Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!
DOCTORIŢA HERZ: Sunt o mare iubitoare de animale, sunt dispusă să mă sacrific...
POETUL OX: Stimată doamnă Herz, aici nu este vorba de animale reale ci de fantezii concretizate! Niciodată nu trebuie să te sacrifici pentru un animal fantastic; pentru un om care vibrează, da! Cât face unu plus unu? Concentraţi-vă!
DOCTORIŢA HERZ: Ăăă...
POETUL OX: Câte facultăţi spuneaţi c-aţi terminat? (tiranic) Cât face unu plus unu? Unu plus unu! Unu plus unu!
DOCTORIŢA HERZ: Cât vreţi dumneavoastră... Patru... Patru?!
POETUL OX: Corect! Aţi văzut că nimic nu este părelnic din ceea ce pare?
DOCTORIŢA HERZ: Ăăă... Ăăă...
POETUL OX: Calmaţi-vă şi repetaţi după mine: “Avion cu motor/ Ia-mă şi pe mine-n zbor,/ Să mă fac aviator!” Concentraţi-vă!
DOCTORIŢA HERZ: “Avion cu motor/ Ia-mă şi pe mine-n zbor,/ Să mă fac...” Dar eu nu vreau să mă fac aviator ca Smaranda Brăescu, ci doctoriţă cu bentiţă! Aaa! De fapt, chiar sunt doctoriţă! Ce facem, ne jucăm de-a doctorii?! Eu sunt doctorul aici, aţi înţeles? Am terminat la Sorbonna! Am terminat la Sorbonna?... Moscova sau Berlin?
POETUL OX: Stimată doamnă Herz! Calm! Ştiu că idealul dumneavoastră profesional îl reprezintă Cucuieţii din Vale, mai ales în sezonul autumnal.
DOCTORIŢA HERZ: Din Deal! Ador să m-afund în mocirlă până la genunchi... Stimate domnule Dodonel, puteţi să-mi spuneţi şi Noara. Asta nu scade cu nimic calitatea actului medical prestat.
POETUL OX: Nu-mi permit, Noara, să-ţi spun aşa! Fapte nu vorbe! Să trecem la fapte prin vorbe! GATA!!! SĂ TRECEM DIRECT LA FINAL!!!

Pauză lungă.

POETUL OX: (distrus) Sunt înşelat, Noara! Aţi mai văzut vreodată un şoricel cu cheiţă umplut cu sentimente?! Aţi mai văzut vreodată un şoricel înşelat?
DOCTORIŢA HERZ: Înstelat??? Ce grade spuneaţi c-aţi avut?
POETUL OX: Înşelat! Chiţ-Chiţ! Eu sunt ăla.
DOCTORIŢA HERZ (se ridică automat în poziţia şezut): Ceee?!
POETUL OX: Chiţ-chiţ! Suntem înşelaţi, mult neiubită şi stimată doamnă Noara! Chiţ-chiţ! Înşelaţi!
DOCTORIŢA HERZ: ÎNŞELAŢI?!!! (salba de 29 de fulgere si tunete comandate de Ox se executâ conştiincios şi apocaliptic; răgetelor de tigru li se adaugă şi mugetele unei turme de mamuţi) Normal, doar trăim într-o lume a imaginaţiei, pe o corabie a metaforei, într-un vis interzis, nu? Sunt în Zodia Fluturelui de Uraniu. Văd pământul ca o nestemată cu lanţ legată de gleznele noastre ferme care păşesc printre nori, mă biciuie soarele din palma ta ca o frunză de boz... simt mirosul de piatră spartă al stelelor din portvizit... Marea Tuciurie mă inundă ca o călimară imensă, mă izbeşte cu stabilopozii de ceaţă... (leşină)
POETUL OX (speriat): Doamnă Tina, doamnă iubitoare de nămoluri sapropelice, mă plagiaţi, ce-aveţi, vreţi să fiţi descoperită la final de mandat? Nu e deontologic, nu e frumos! Vreţi să mă-mbolnăviţi iremediabil de inimă rea?... Deşteptarea! Treziţi-vă, treziţi-vă la cruda şi trista realitate, doar sunteţi absolventa a trei facultăţi cu ştaif!
DOCTORIŢA HERZ (inconştient): Patru... cinci... şase... Cine e doctorul? Cine e doctorul? (urlă) CINE E DOCTORUL?!!
POETUL OX: Stop! Când vă aud gândurile dând atât de nebuneşte din aripi, îmi vine să sar coarda sensibilă... Treziţi-vă odată, până nu vin îmbălsămătorii! Planul nostru e să nu-şi facă planul... Nu-i vedeţi cum chicotesc după coloane, nu-i vedeţi cum îşi freacă şi cum îşi strâng pe ascuns mâinile? Treziţi-vă la cruda şi amarnica realitate! (o pălmuieşte cu toată puterea de care poate da dovadă un poet neafirmat) Roşu, am zis, roşu! ROŞUUU!!!
DOCTORIŢA HERZ: Aaa!... Ce delicat eşti, Mare Ox! Sunt îndrăgostită magnetic de limba şi literatura română: de fonetică, de gramatică, de vocabular, ortografie şi ortoepie! De noul DOOM în curs de apariţie! De toate ediţiile revăzute şi adăugite în comformitate cu programa aprobată cu ochii închişi de Ministerul Educaţiei Naţionale! Cât talent irosit cu folos! Ce bine e, ce bine va fi! Continuă să mă snopeşti cu accentele tale, cu figurile tale de stil încordate!
POETUL OX: ROŞU!!! Cod roşu! Doamnă, deşteptarea, treziţi-vă, suntem înşelaţi de cei în care ne-am pus toată încrederea noastră naivo-latină!
DOCTORIŢA HERZ: Lasă-mă, domnule, ce ai cu guvernanţii noştri fără talent?! Lasă-mă să visez într-o lume mai bună şi mai dreaptă! (cântă ca o păpuşă mecanică) „Noi în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva./ Toate visele-ndrăzneţe/ În fapte le vom preschimba!” Scuze! “O Tannenbaum, o Tannenbaum,/ wie treu sind deine Blätter!/ Du grünst nicht nur/ zur Sommerzeit,/ Nein auch im Winter, wenn es schneit./ / O Tannenbaum, o Tannenbaum,/ wie treu sind deine Blätter!"
POETUL OX: Deşteptarea, Noara! Deşteptarea! Suntem foarte înşelaţi!
DOCTORIŢA HERZ (încercând să-şi revină): Serios? De cine, Dodonel?! De cine, sărmane Chiţ-Chiţ?!
POETUL OX: Patru, patru, patru!... De soţii noştri necinstiţi!

Pauză. Se aude cum nisipul curge prin clepsidră de jos în sus.

DOCTORIŢA HERZ: Cu cine, dragă, dacă nu sunt indiscretă?!
POETUL OX: Patru, patru, patru!... Cu soţii noştri cinstiţi!

Pauză. Se aude cum nisipul curge prin clepsidră de sus în jos.

DOCTORIŢA HERZ: Nemaipomenit! Grav! Debusolant! Ce frumos, ce delicat din partea lor că ne menajează activitatea sexuală!... Deci, dacă facem un mic calcul, chiar suntem... rude?!
POETUL OX (sinistru): Îhî! Adică: DAA!!!

Clepsidra explodează. Doctoriţa Herz leşină din nou, de data asta cu talent.

POETUL OX: Deşteptarea, femeie! (runda a doua de palme)
DOCTORIŢA HERZ: Opreşte-te, altfel nu va mai trebui să folosesc fardurile vişinii două luni de azi înainte... Ce vrei să zici, domnule poet-patron de piramide, domnule inventator de tăceri?
POETUL OX: Nimic mai mult decât am spus.... Suntem înşelaţi!
DOCTORIŢA HERZ: Aaa! Daaa?! Sunt nenorocită ca un sifon scos din uz! Cariera mea de femeie fericită e total compromisă.
POETUL OX: Idem!
DOCTORIŢA HERZ şi POETUL OX: Trebuie să ne salvăm căsniciile! (un fulger bonus)
POETUL OX: Idem! Idem! Idem!... Asta încercam şi eu de vreo două zile s-o spun. Se pare că vă cam plac preludiile.
DOCTORIŢA HERZ: Ce delicat!... Bary, Bary, Bary, Bary!!! Credeam că te-ai potolit! Ce mult am crezut în tine când mi-ai spus c-ai reînceput pelerinajele la mănăstiri... Trebuie să ne facem un plan general de bătaie, mărite Ox! De fapt cum o cheamă pe... cum o chema pe soţia dumneavoastră?
POETUL OX: Nu sunt văduv, încă o mai cheamă. Lydia! E cântăreaţă de operetă. Apare într-o reclamă de zece secunde pentru cremă de ghete de patinaj artistic.
DOCTORIŢA HERZ: Aha! De-acum o să apară doar în reclamele pentru bandajele de mumii, doar în reclamele pentru pentru cărucioare rulante!!!
POETUL OX: Fără forţă! Urăsc brutalitatea verbelor, forţa adjectivelor, doamnă! Nu m-am bătut în viaţa mea nici măcar cu o interjecţie, cu o pernă imaginară! N-am dat nimănui un pumn, nici măcar o palmă, nici măcar o palmă de pământ!
DOCTORIŢA HERZ (pipăindu-şi falca): Şi alea de dinainte ce crezi c-au fost?... (mecanic) “Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ/ Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Şi ham de cai, şi jug de boi/ Dar vrem pământ!” Na, că s-a luat şi de mine, boala asta a ta, domnule Ox!... Bary, Bary, Bary, Bary, ce-ai făcut cu acatistele de fericire comună pe care ţi le-am încredinţat?!!! Credeam că te-ai potolit! Credeam că te-ai potolit!... Şi cu cine, Bary, cu cine? Cu o... cu o...
POETUL OX: Nu vă pronunţaţi în privinţa rudelor mele. Sunteţi o intelectuală care tinde.
DOCTORIŢA HERZ: Mulţumesc, uită în momentul ăsta de acest sublim detaliu! În aceste clipe aş vrea să nu mai fiu... Toate au un început. Chiar şi sfârşitul, Mare Ox!
POETUL OX: Ajutându-mă pe mine, vă ajutaţi singură... Vă implor, ajutaţi-mă ajutându-vă! Trebuie să conlucrăm independent, trebuie să ne facem un plan general de bătaie mai ceva ca al feldmareşalului Rommel la atacul cu prune al Antarcticii!
DOCTORIŢA HERZ: Parcă spuneaţi că nu v-aţi bătut în viaţa dumneavoastră...
POETUL OX: Rău cu rău, dar mai rău e fără rău! Cel mai bine e cu fluviu!... Are nişte gropiţe în obraz care mă înnebunesc. Pentru Lydia mea fac orice! Chiar cale întoarsă!
DOCTORIŢA HERZ: Şi Bary al meu are nişte cratere la ficat. Pentru craterele astea merită să mă lupt ca o leoaică asturiană, să nu mă dau bătută. Dragoste cu sila să fie, dar să fie dragoste adevărată!
POETUL OX: Deci?
DOCTORIŢA HERZ: Acţionăm!... Se poate şi altfel?
POETUL OX: Aţi ghicit. Chiar că nu e loc de întors.




Scena a cincea
(LYDIA, POETUL OX)
Dormitorul conjugal. O oră târzie. Sunetul strident al unui telefon.


CÂNTĂREAŢA LYDIA (la telefon): Ai înnebunit! Ai înnebunit? Ţi-am zis să nu mă mai suni niciodată pe numărul ăsta; nici măcar cu număr ascuns, ai înţeles? Bary, dragă, nu te mai băga ca tăunele în spatele hergheliei!... De unde să ştiu, n-am mai fost niciodată divorţată, nu ştiu dacă acum e momentul cel mai potrivit... Da, da, e trecutul meu, sunt problemele mele, mă descurc singură. Mi le rezolv singură, da, da... Nu pot să-l iau aşa pe nepusă masă; ce, vrei să se sinucidă din cauza mea? Nu, nu-l mai iubesc, dragă, ce ai? Nu l-am iubit niciodată, nici măcar atunci când am crezut că-l iubesc.... E foarte labil, e în stare de orice ca să nu mă piardă, să ştii, e în stare... Nu, nu ne aude, e la baie, citeşte sau creează. Mă rog, ceva din toate acestea sau amândouă luate împreună...
Da, da, dragă, la ora asta. S-a încuiat. Serios. E singurul loc din casă care-l inspiră... Nu, nu pot să-l spionez, nici măcar eu, creaţia artistică e un act atât de intim... Adu-ţi aminte de repetiţiile pe care le făceam în prezenţa ta. Vorbesc de acelea în care aveam toate hainele pe mine. Am să-l aştept până termină. Până mâine dimineaţă, până luna viitoare, până secolul viitor dacă trebuie... Mă sacrific, în numele iubirii noastre interesate.
Eşti culmea, de unde să ştiu? Creaţia e un act atât de personal; de obicei greu; dac-aş fi ministrul muncii, i-aş încadra pe toţi poeţii la grupa zero de muncă. Serios, foarte serios. Nicio poezie de-a lui nu seamănă cu cealaltă şi niciuna cu poezia, te asigur... S-adorm? Cum s-adorm?! Na-ţi-o bună! Nu, nu pot, dragă, să-ţi cânt în strună şi să-l deranjez, cine ştie când îi vine inspiraţia sau dacă îi mai vine. Ce, ţie îţi vine tot timpul?... Da, da, da, de obicei, după miezul nopţii. Atunci încep să se materializeze epitetele, personificările, comparaţiile, metaforele grele... (se aude scârţâitul jalnic al unei uşi) Gata, gata! Se pare că a avut inspiraţie, nu ca de obicei... Închide, gata, a terminat! Am să-l iau pe departe... Şi eu, da, da, da, şi eu! Mai ales eu, motănel! Miaună! Toarce! (se preface că sforăie uşor)
POETUL OX: Iubito! Dormi?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Mai ceva ca somnul raţiunii.
POETUL OX: Cu ochii larg deschişi?! Ce te-ai lăţit aşa ca Moby Dick? Dă-te puţin mai încolo, să încap şi eu ca un semn de carte între file.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu pot, pentru că visez un vis în care sunt doar eu singură... Du-te în sufragerie, pe canapea. Eşti sufocant.
POETUL OX: Bine, dar acolo e portretul în mărime naturală al mamei tale. Brr! Vrei să nu-mi tihnească deloc?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Tocmai de aceea ai să adormi acolo tu. Poţi să te sufoci singur, să vezi şi tu cum e să fii în pielea unei Desdemone reutilizabile. E suficient. Culcă-te acolo, cu muza ta invalidă.
POETUL OX: Bine, dar tu eşti muza mea. Unica mea muză de altfel, în care pătrund ca-ntr-un muzeu dezafectat. Preferi să ne culcăm dincolo?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Nu, şoricel. Nu încăpem toţi trei.
POETUL OX: Păi, vezi, privighetoareo!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Eu când mă relaxez, nu văd, sunt văzută.
POETUL OX: Serios?! Şi atunci?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Şi atunci, ce?
POETUL OX: Când nu te relaxezi, ce faci?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Zbor cu aripile strânse.. ca un tirbuşon într-un dop de plută! Mă fac că mă relaxez!
POETUL OX: Hai, nu fi rea, lasă cugetarea pentru alţii mai calificaţi; lasă ciripitul caracterizant, dă-te puţin mai încolo... Să împărţim singurătatea ca nişte fraţi pătaţi.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Am cu cine. Cu ego-ul meu infinit.
POETUL OX: Eu nu. Tu eşti singura fiinţă din lume pe care o iubesc.
CÂNTĂREAŢA LYDIA (cu prudenţă): Tu eşti singura fiinţă din lume pe care... nu o mai iubesc. Nici nu ştiu dacă te-am iubit vreodată. De fapt, ce e iubirea dacă nu un schimb de replici fără căpătâi?
POETUL OX: Chiar că dormi, altfel ţi-aş da nişte pastile galbene pentru memorie. Şi cel mai rău e că ai şi coşmaruri. Mâine dimineaţă n-ai să-ţi mai aduci aminte de nimic. Garantez.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Da de unde, sunt foarte trează, mai ceva ca un Sfinx care îţi păzeşte piramidele tale idioate... (direct ca un obuz bine calibrat) Şoricel, privighetoarea ta simte nevoia să cânte în alt copac. Vrea să se perfecţioneze interpretativ.
POETUL OX (o face pe niznaiul): Dormi liniştită! Privighetoarea mea nu poate să cânte ca lumea nici în copacul nostru, d-apoi în altul. Să-şi ia gândul. Mâine, când se deschide mall-ul, vreau să-mi iau un joagăr ultraperformant. Ai preferinţă pentru vreo firmă?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Dodonele, vreau să ne despărţim ca doi prieteni care nu s-au cunoscut niciodată... Înţelege şi tu: doi artişti sunt prea mulţi pentru o familie trainică, pentru una modernă.
POETUL OX: Pe unul dintre ei îl cunosc, chiar acum mă uit în oglindă la favoriţii lui zburliţi, dar pe celălalt... Ha! Chiar că dormi buştean. Între un bărbat şi o femeie nu poate exista o prietenie adevărată, mai ales dacă nu sunt rude. Ai început să visezi turme de rinoceri de cauciuc vulcanizaţi.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Sunt îndrăgostită de un alt bărbat care urmează să dea raţiune existenţei mele sărăcite.
POETUL OX: De ce vrei cu tot dinadinsul să te trezeşti? În toată lumea asta nu există decât un singur bărbat primordial. Mi-ai descoperit, cumva, o altă faţetă, una mai comercială?!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Pentru fericirea mea nu există decât o singură soluţie.
POETUL OX: Aia de şters pete... Care ar fi aceea, dacă nu sunt prea indiscret?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Divorţul de comun acord. Sunt generoasă. Toate lucrurile folosite îţi rămân, chiar şi datoriile istorice. Nu am nevoie de nimic care să-mi amintească de tine ori de steaua ta boţită. Nu sunt interesată de lugubre antichităţi.
POETUL OX: Îţi anunţ o veche noutate: de bună voie şi nesilit de nimeni, renunţ la toate principiile mele în favoarea ta. Chiar şi la crezul meu artistic neîmpărtăşit. Mă spăl pe creier cu gaz şi intru în afaceri cu lucruri refolosibile. Nu am soţie de lăsat.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ce frumos! Ştii tu cu cât la sută s-a scumpit gazu’, “artistule”?
POETUL OX: Mă spăl pe creier cu energie electrică!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ştii tu cu cât la sută s-a scumpit curentu’? Ştii tu cât a fost ultima factură?... Păcat că te-ai trezit în mijlocul crizei combustibililor.
POETUL OX: Dar încă nici n-am apucat să mă culc.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Asta e. Visezi cu ochii deschişi, ca orice poet de duzină! Sunt cetăţeană europeană şi am secrete neîmpărtăşite. De două săptămâni, dorm cu biletul de avion, via Strasbourg, sub pernă.
POETUL OX: Frumos. Chiar! Am simţit cum mă trage curentul dinspre partea ta. O fi de la elice?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Sper să nu stai în calea fericirii mele, sper să nu ai curajul să te opui, laşule visător...
POETUL OX: Ba da! Cu toată puterea mea de laş!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Atunci, motănelul meu de pluş cu fundiţă o să pape şoricelul Dodo, bucăţică cu bucăţică, chiar şi codiţa lui îmbârligată ca un semn de întrebare, ai înţeles!
POETUL OX: Asta, dacă n-apucă şoricelul să se transforme în dulău, câine-rău!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Dormi! Eşti jalnic ca orice lucru expirat!
POETUL OX: Mie-mi spui! Vrei să vezi dacă pot să latru?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: În somn?! Latră, cine te opreşte?
POETUL OX: Chiţ-chiţ!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Latră!
POETUL OX: Chiţ-chiţ!... Chiţ-chiţ!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Te-ai convins? La banii tăi, nu poţi decât să chiţăi. Eşti doar un simplu şoricel somnambul. Unul care aleargă fără speranţă într-o cuşcă circulară, într-un carusel de oţel. N-ai nicio şansă pe planeta asta mercantilă cu meseria de doi bani pe care o ai. Trezeşte-te! Până şi hainele tale sunt din alt secol. De asta te-am şi lăsat, din cauza modei.
POETUL OX: În poezie nu există decât marea vocaţie, iubito. Sunt Marele Ox, patronul de piramide.
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ha, ha! Ştii ce eşti? Eşti... jalnic! Eşti un ratat oribil, trezeşte-te! Ce Ox? Ce Mare Ox? Toate facturile, toate scrisorile pe care le primeşti sunt sub numele banal de Dodonel Frântulescu! Când ne-am căsătorit, erai o tânără speranţă, promiteai să devii cineva... acum ai devenit o veşnică tânără speranţă. M-am săturat! De acum încolo, prefer să am relaţii doar cu certitudini avansate.
POETUL OX: Mi-am trimis manuscrisele la Gallimard. Trebuie să primesc cât de curând un răspuns favorabil. Totul se va schimba chiar de mâine, îţi promit!
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Ha-ha-ha-ha-ha! Încă mai speri... după douăzeci de ani?!
POETUL OX: Ce altceva să mai am de făcut? Ce altceva mi-a mai rămas?
CÂNTĂREAŢA LYDIA: Chiar că ai dreptate, şoricel! Sărăcuţule! Bagă-te într-un borcan cu formol. Unul ermetic. Îţi închid eu capacul. Ai încredere! Multă încredere!



Scena a şasea
(DOCTORIŢA HERZ, BARY INDUSTRIAŞUL)
Cabinetul de cardiologie.


BARY INDUSTRIAŞUL: Încetează, Herz, nu te mai strădui, ai pierdut deja... O vezi? Hotărârea de divorţ e chiar în faţa ta!... Nu realizezi?
DOCTORIŢA HERZ: Minţi. Mă minţi. Te minţi... Parcă eşti un taur comunal în călduri. Ce e cu cămaşa asta de mătase roşie de pe tine? Tu n-ai purtat niciodată culoarea asta, nici măcar în vacanţe.
BARY INDUSTRIAŞUL: Care “vacanţe”?! Începând de azi, viaţa mea va deveni o perpetuă vacanţă! “Ura, vacanţa vine!/ Şi de şcoală nu ne vom mai ţiiine!” Ta, ta, ta, ta! Ta, ta, ta, ta!
DOCTORIŢA HERZ: De ce-ai venit aici? N-ai venit niciodată aici... Nu trebuia să mă cauţi aici.
BARY INDUSTRIAŞUL: Aici sau acolo, ce contează? Azi plec. Sunt condamnat ca să mint, însă azi pot să vorbesc liber, fără TVA.
DOCTORIŢA HERZ: Eşti total iraţional, Bary, iraţional. De ce mi-ai făcut una ca asta? De ce? De ce?
BARY INDUSTRIAŞUL: Aşa mi-am făcut averea, riscând, mizând pe capacele de canal. Tu, în schimb, eşti prea raţională, ai standarde imposibile şi asta nu m-a bucurat niciodată... Ta, ta, ta, ta! Gata, ţi-am spus-o! Eşti mulţumită?
DOCTORIŢA HERZ: Bary, Bary, Bary, Bary, dragule, nu te mai recunosc, te-ai tâmpit de tot! De cine fugi, de cine?
BARY INDUSTRIAŞUL: Ghici!... Ai ghicit?
DOCTORIŢA HERZ: Spune-mi, cel puţin, dacă... te iubeşte!
BARY INDUSTRIAŞUL: Ta, ta, ta, ta! Are cele mai frumoase gropiţe în obraji din întreaga lume. Asta o ştiu doar eu. Când va cădea soarele ameţitor de Strasbourg pe ei, va şti întreaga lume. Ta, ta, ta, ta! Ta, ta, ta, ta!
DOCTORIŢA HERZ: Nu urla, că ne-aude... asistenta de dincolo...
BARY INDUSTRIAŞUL: Ce asistentă? Tu n-ai avut niciodată asistentă.
DOCTORIŢA HERZ: Acum am una non-stop care se perfecţionează continuu... Dar tu, tu o iubeşti?
BARY INDUSTRIAŞUL: Chiar că mă enervezi, Herz. Cine te crezi?... Ce întrebare tâmpită e asta?
DOCTORIŢA HERZ: Una ca toate întrebările mele, Bary. (cu greutate) Una ca între... foşti... soţi. Răspunde: o iubeşti?
BARY INDUSTRIAŞUL: Ce e iubirea? O invenţie, un ambalaj colorat! Nu seamănă deloc cu tine, Herz, de asta poţi să fii sigură; nu se poate dispensa de banii mei nici măcar pe trecerea de pietoni. E ca o iederă crudă care are nevoie de un stâlp de fier pe care să se caţere. În privinţa asta, mă face să mă simt, cel puţin, folositor. Simt că am pentru cine să mă zbat, să înşel, să dau de duşumele pe toţi care îmi stau împotrivă... Când pot să fac pe cineva fericit, simt că trăiesc şi eu.
DOCTORIŢA HERZ: Ce sărac eşti, Bary, ce sărac... Aşa? Aşa poţi tu să fii fericit?! Ciudată ecuaţie... Dar tu o iubeşti pe alpinista, pe căţărătoarea asta perfidă? Dacă atunci, când va ajunge în vârf, va dori să schimbe stâlpul cu unul mai viguros?
BARY INDUSTRIAŞUL: “L’amour! L’amour!” E atât de tânără şi lipsită de experienţă...
DOCTORIŢA HERZ: Ea? E chiar întruchiparea, personificarea experienţei.
BARY INDUSTRIAŞUL: Şi apoi, chiar dacă par, nici eu nu sunt chiar o victimă, nici măcar colaterală. Mă mir că s-a uitat la un burtos ca mine.
DOCTORIŢA HERZ: Nu ştiu de ce, dar eu nu mă mir deloc... O iubeşti? Cum îţi dai seama de asta?
BARY INDUSTRIAŞUL: Ce înseamnă iubirea dacă nu absenţa urii...
DOCTORIŢA HERZ: Bună întrebare.
BARY INDUSTRIAŞUL: Bun nerăspuns.
DOCTORIŢA HERZ: Chiar o iubeşti?!
BARY INDUSTRIAŞUL: Da! Da! Da! Da! Da! Priveşte totul cu umor. “L’amour! L’amour!” Sunt în limbă, sunt în dinţi după ea. Nu se vede, nu se aude?
DOCTORIŢA HERZ: Bruxismul? Încă nu. Nu. Şi asta mă îngrijorează cel mai mult, Bary. Nu eşti decât un bărbat îmbrăcat subţire în gri, unul aflat între două anotimpuri reci. Unul care transpiră mult, unul care-şi schimbă cămăşile des. Unul care a început să-şi confunde soţia cu cămăşile.
BARY INDUSTRIAŞUL: Prima soţie. De ce nu eşti cinstită, Herz?
DOCTORIŢA HERZ: Tu vorbeşti?!
BARY INDUSTRIAŞUL: Faţă de alţii, da. Faţă de tine, nu.
DOCTORIŢA HERZ: La ce te referi, Bary?!
BARY INDUSTRIAŞUL: Ta, ta, ta, ta! Eşti veşnic ocupată să repari inimile sfărâmate ale celorlalţi. De a ta când o să te ocupi cu adevărat?
DOCTORIŢA HERZ: Într-o zi de târg, într-o vineri. Când o să-i vină rândul, dacă o să-i mai vină cândva... Şi apoi, n-are rost să mă ocup de un lucru care nu există, nu-i aşa?... Eu n-am inimă, Bary, nu-i aşa?... Nu aşa mi-ai spus în faţa plictisiţilor ălora de judecători cu perucă?
BARY INDUSTRIAŞUL: Herz, Herz, Herz! Era doar o simplă figură de stil, Herz, una abstractă. Bineînţeles că fizic ai una, ca toţi ceilalţi, dar nu ştii deloc cum să ţi-o foloseşti, să ţi-o administrezi. Poate, pentru cel mult, ca să-ţi pompeze sângele prin creierul supradimensionat.
DOCTORIŢA HERZ: Nu pentru asta e făcut organul reprezentativ al aparatului cardiovascular? Nu pentru rolul lui vital în circulaţia sanguină?
BARY INDUSTRIAŞUL: Asta e doar o funcţie secundară... Nu. Categoric nu.
DOCTORIŢA HERZ: Da?! Dă-mi un exemplu concludent de cineva care ştie să-şi folosească inima, Bary.
BARY INDUSTRIAŞUL: Eu, Herz, eu! Du-dum-du-dum! Du-dum-du-dum! Inima mea îmi pompează sângele în cu totul alt loc.
DOCTORIŢA HERZ: Tu, Bary?! Nu confunda sediul creierului. Mi-e milă de tine. Chiar că eşti foarte derutat, stâlpule ruginit... Spune-mi, pe mine m-ai iubit vreodată?
BARY INDUSTRIAŞUL: Stai să mă gândesc! Du-dum-du-dum! Du-dum-du-dum! Niciodată n-am putut să suport medicamentele, mirosul lor caracteristic. De clor nici nu mai vorbesc. Gata, ţi-am spus. Ura!
DOCTORIŢA HERZ: Dacă vrei, pot să deschid o fereastră, poate şi uşa, să se creeze curent... Şi atunci, de ce te-ai căsătorit cu mine, Bary, îţi mai aminteşti?
BARY INDUSTRIAŞUL: Bineînţeles, din cauza unui pariu nebunesc.
DOCTORIŢA HERZ: A unui...
BARY INDUSTRIAŞUL: Ai înţeles, ai auzit foarte bine. Ştii că îmi place să fiu corect, doar sunt om de afaceri... Mi-am propus atunci să te fac să te îndrăgosteşti iremediabil, cel puţin 100 de ani, de mine. Un bun prieten de facultate, Rin, mi-a spus că n-am să reuşesc asta, oricât aş încerca. Păreai prea inabordabilă, prea cu nasul pe nas, prea doamnă-doctor. Şi atunci am pus pariul pe care l-am câştigat detaşat.
DOCTORIŢA HERZ: Ce?! Pe ce?
BARY INDUSTRIAŞUL: Pe un pachet de biscuiţi Eugenia.
DOCTORIŢA HERZ: Pe ce?!
BARY INDUSTRIAŞUL: Exact cum ai auzit.
DOCTORIŢA HERZ: Pe un pachet de biscuiţi Eugenia... Pe un pachet de biscuiţi Eugenia... Grozavă miză... Mai ţineţi legătura? Mai ai numărul lui de telefon?
BARY INDUSTRIAŞUL: De ce? Ştii doar că mă plictisesc foarte repede. Au trecut 25 de ani de atunci. Nici nu-mi mai aduc aminte cum îl chema pe numele de familie, nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dacă s-a călugărit pe Muntele Athos ori dacă a ajuns un boschetar. Fiecare cu drumul lui. De altfel nici nu cred că mai contează prea mult acest aspect.
DOCTORIŢA HERZ: Ba da. Pentru că, dacă eşti un om de cuvânt, dacă vrei să fii până la capăt corect, trebuie să-l cauţi până-l găseşti şi să-i dai înapoi pachetul de biscuiţi Eugenia, chiar şi în mormânt. Ba chiar să salvezi de la faliment toată Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Dobrogea.
BARY INDUSTRIAŞUL: Ce afacere mai e şi asta? De ce?!
DOCTORIŢA HERZ: Tu nu-ţi pui niciodată întrebări?... Tu ştii ce înseamnă un vasilisc?
BARY INDUSTRIAŞUL: Un vasilisc?! O plantă, cred, oricum una cu spini şi fără flori. Ta, ta, ta, ta! Una ciudată, aşa ca tine, Herz.
DOCTORIŢA HERZ: Nu te mai strădui, diplomaţia n-a fost niciodată o calitate de-a ta, nici măcar una accidentală; e un animal mitologic, unul ireal care ucide cu privirea pe oricine încearcă să se apropie de el. Unul care nu poate fi anihilat decât punându-i-se în faţă o oglindă imensă... Teribil, nu?
BARY INDUSTRIAŞUL: I-auzi! (încearcă să-şi aprindă fără succes o ţigară)
DOCTORIŢA HERZ: Îl auzi? Şi tu îl auzi?

Pauză. Vasiliscul se manifestă cu toată plenitudinea de care poate da dovadă un vasilisc nevalidat.

BARY INDUSTRIAŞUL: Ce s-aud, soro?! Pe analfabeta aia care spală scările din două în două şi care trage cu urechea la uşi? Altă treabă n-am?
DOCTORIŢA HERZ: Vasiliscul. E rănit de moarte... Uuu!... Uuu!
BARY INDUSTRIAŞUL: Vasi... ceee?!
DOCTORIŢA HERZ: Te strigă pe nume: Bary!... Bary!... Pachetul de biscuiţi Eugeniaaa!... Ascultă-l... e dincolo... Trebuie să-l auzi cum se tânguie. Baaary!... Baaary!...
BARY INDUSTRIAŞUL: Femeie, ai înnebunit de tot? Aici e o linişte mai ceva ca-ntr-un cavou cu termopane. Trebuie să reparaţi robinetul. Picură apa şi e enervant.
DOCTORIŢA HERZ: E dincolo, e dincolo... Îl auzi? Toată singurătatea mea, toată durerea mea, toate aşteptările mele s-au materializat, s-au concentrat în fiara, în vasiliscul de dincolo. Trebuie să scap urgent de el până nu mă termină de tot... La început era cât un vierme pentru pescari, unul cu ochi, acum abia mai poate încăpea în cei cinşpe metri pătraţi ai magaziei... Îl auzi cum încearcă să-şi rupă zalele? Îl auzi?... Baaary!... Baaary!... Ajută-mă să scap de el, nu mai pot să dorm de zece ani, de când ai început să lipseşti nopţile de acasă; ajută-mă, Bary! De zece ani, înţelegi? Înţelegi?! Nu mai rezist! Te rog! Eliberează-mă, te rog! Ia-l cu tine, nu vrei? O să te descurci, sunt sigură că o să te descurci! Numai tu eşti, numai tu poţi fi în stare să mă scapi de el.
BARY INDUSTRIAŞUL: Ce treabă am eu cu cretinitatea asta, cu fantasmagoria, cu invenţia asta mitologică a ta? Ia uită-te la ea! Eşti medic, vindecă-te singură; spune cu evlavie ”Înger, îngeraşul meu” şi apoi culcă-te cu încredere pe o şină de tren aflată în uz... Eu am cu totul alte treburi, alte planuri în care nu eşti inclusă. Mult, mult mai importante decât un vasilisc scăpat de sub control.
DOCTORIŢA HERZ (în genunchi): Nici cel mai celebru chirurg din lumea asta nu poate să se opereze singur... Bary!!! Fă ceva!!! Fă o minune!!! Scapă-mă de fiara asta cumplită care nu-mi dă pace! Scapă-mă!... Te rog!... Te rog!...
BARY INDUSTRIAŞUL: Mă enervezi cu tâmpeniile, cu invenţiile, cu elucubraţiile tale. Eşti nebună, eşti complet nebună, nu realizezi?! Fiecare cu “vasiliscul” lui. Totul s-a terminat între noi, eşti pe cont propriu, cucoană! Pa definitiv şi irevocabil!
DOCTORIŢA HERZ: Ce sărac eşti, Bary, ce sărac..
BARY INDUSTRIAŞUL: Ceee?!


Penultima scenă
(DOCTORIŢA HERZ, POETUL OX)
Cabinetul de cardiologie.


DOCTORIŢA HERZ: Ultimul bon! Să intre ultimul bon!
POETUL OX (la portavoce): Galaxiile sunt cernite!... Condoleanţe, stimată doamnă Herz!
DOCTORIŢA HERZ: O, nu! Iaaar?!
POETUL OX: Eu sunt ultimul bon, dacă aş fi un bonus sau poate o bonă... Nu-mi cereţi bonul, nu am venit la dumneavoastră în calitate de pacient. Astăzi sunt doar poet! (la portavoce) Universul se destramă într-o pâclă de aramă râncedă! Condoleanţe repetate şi sinusoidale, stimată doamnă Herz!
DOCTORIŢA HERZ: Aaa... În legătură cu ce, mare Ox?
POETUL OX (ironic): În legătură cu dispariţia prematură din peisaj a soţului dumneavoastră de neînlocuit! Acolo unde este acum, în îndepărtatul Strasbourg, bănuiesc că este foarte fericit printre notele foarte înalte ale fostei mele soţii de neînlocuit; mai ales dacă nu are o ureche muzicală foarte pretenţioasă şi aceea de neînlocuit... Nu cred c-ar dori să-i păstraţi o amintire neştearsă. De fapt, sunt convins.
DOCTORIŢA HERZ (cu o undă de regret): Idem. Bănuiesc că asta a fost ultima dumneavoastră vizită excentrică în acest cabinet, în toate calităţile. De altfel, de mâine se desfiinţează şi în locul lui se deschide o prăvălie cu tigăi de teflon. S-a decretat că e nerentabil, că nu are rezultate vizibile. Bla, bla, bla! În oraşul acesta, teoretic, nimeni nu mai are nevoie acum de el pentru că, se pare, fiecare trebuie să se ocupe în particular de propria inimă... Am primit deja un preaviz însoţit de un teanc cu facturi şi somaţii... Eu am rămas cea care stinge lumina. Da, da, fitilista. Se pare că suntem prea mulţi şi trebuie să ne restrângem activitatea. Se pare că, de azi înainte, va trebui să vă ocupaţi pe cont propriu de inima dumneavoastră derutată. Biata de ea. A luat-o razna şi nu se mai descurcă singură. Se pare că va trebui să vă băgaţi mâna adânc în buzunar şi să treceţi strada la vecinii noştri plini de bonsai...
POETUL OX: Niciodată nu mi-am închipuit că e atât de scump ca să trăieşti... Se pare că da sau m-am lecuit... cred.
DOCTORIŢA HERZ: Nu cred în ceea ce crezi. Ai nevoie de un medic permanent, altfel rişti să părăseşti de urgenţă planeta. 24 de ore din 24. Uite, îţi scriu o trimitere.
POETUL OX: Nu îmi permit. Oricum, nu-mi plac bonsaii. Nu sunt decât nişte copaci chinuiţi care vegetează între prezent şi trecut. Evoluţia reprezintă pentru ei o noţiune abstractă.
DOCTORIŢA HERZ: Trebuie să vă permiteţi, e vital în situaţia de faţă. Efortul de a vă recuceri fosta soţie, deşi total inutil, a fost unul pur şi simplu admirabil, exact ca o scară elegantă din inox şi sticlă care nu duce nicăieri... Ar merita să fie scris într-o piesă de teatru. Una autohtonă. De către un autor premiat, fireşte. Daţi un search pe Google şi...
POETUL OX: Idem. Ce folos... Atât am putut, atât am făcut. Nimic nu este mai jalnic decât un castel lipsit de regină, fie ea şi la număr... Măcar am încercat...
DOCTORIŢA HERZ (strigă cu ecou necontrolat spre cer în portavocea din mâna lui Ox ): Dar pe noi, doctorii cu patalama, cine ne lecuieşte, cine? Aţi putea să-mi spuneţi?
POETUL OX: La asta nu m-am gândit... Bună întrebare... Probabil imaginaţia, marea şi neîntrebuinţata noastră imaginaţie... Vă place Marea Neagră?
DOCTORIŢA HERZ: Ce şaradă, ce întrebare hazlie e asta? E târziu... Ar trebui să ne luăm, totuşi, la revedere civilizat, nu credeţi?... (începe să strângă, fără convingere, dosarele voluminoase de pe birou)
POETUL OX: De ce vă grăbiţi? E devreme... Aşa urâtă cum vi se pare, valurile ei au vindecat multe răni adânci, unele chiar fatale... De Cap Aurora aţi auzit?
DOCTORIŢA HERZ: Cap Aurora?! N-am fost prea tare la geografie, altfel aş fi făcut şi o facultate pe tema asta... Există aşa ceva?
POETUL OX: Există, cum să nu existe. Sunt atâtea locuri minunate pe pământul ăsta care, chiar dacă n-am auzit pân-acum de ele, nu înseamnă că nu sunt minunate şi că nu există... Cel mai frumos la mare e iarna, să ştiţi. Atunci e cea mai adevărată. E singură şi poate să fie aşa cum îşi doreşte. În sezon e oarecum convenţională, se comportă aşa cum alţii se aşteaptă să fie; aşa, ca pentru turiştii străini grăbiţi să-şi bifeze vacanţele... Iarna însă poate să-şi aparţină întrutotul, exact ca şi o fecioară care-şi aşteaptă ursitul... Să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mă simt într-un fel dator pentru faptul de a vă fi perturbat viaţa dumneavoastră poate prea liniştită... Poate, dacă nu v-aş fi spus cum stă situaţia, lucrurile ar fi evoluat cu totul altfel, adică deloc... exact ca o scară care nu duce nicăieri.
DOCTORIŢA HERZ: De ce s-o mai întindem? Boală lungă, moarte sigură... Mai bine acum decât mai târziu... Riscăm să devenim din familişti, familiari; ar trebui să ne luăm la revedere civilizat şi cât mai repede, nu credeţi? Un cimitir iluminat cu artificii tulbură serios fantomele, nu dă bine, ţi-o spun din proprie experienţă... Trebuie să sting neapărat lumina asta chioară. Nimeni nu-şi mai permite să o risipească pe fleacuri.
POETUL OX: Lumina? A, da... Să înţeleg că acceptaţi invitaţia?
DOCTORIŢA HERZ: Invitaţie? Ce invitaţie?! Lasă-mă, domnule, iar te apucă?! Urmează vreun bal mascat ori vreo tombolă plină de chilipiruri folosite? (cască discret) E târziu. Trebuie să-mi fac un ceai. Sunt prea obosită la ora asta. Nu-mi aduc aminte de nicio invitaţie. (răgetul prelung al vasiliscului captiv)

Tăcere.

POETUL OX: Să cunoaşteţi Marea Neagră aşa cum este ea, de fapt, Marea Albă... Să vă vindecaţi rănile cu sunetul valurilor, cu ţipetele albatroşilor, cu şuierul vântului, cu trosnetul focului din colibele pescăreşti... Şi asta se poate întâmpla doar la Cap Aurora, numai la Cap Aurora, garantez... De ce să ne-ascundem după degete? La rândul ei, Marea Albă e tot o femeie. Una cu experienţă îndelungată în trădările altora. Una specială, desigur, aşa ca şi tine... Noara. Aţi putea să vă ascultaţi, să vă-nţelegeţi, să inventaţi tăceri de jad, să împletiţi aşteptări de cleştar, chiar să faceţi planuri de... orice fel de planuri... Accepţi, nu?

Pauză infinită.

DOCTORIŢA HERZ (pentru sine): Ai făcut un calcul elementar? Ce am de câştigat?
POETUL OX: Noara, chiar nu înţelegi că nu mă pricep deloc la calcule?! Eşti prea ataşată unui singur loc. Ai neapărat nevoie de un ghid competent, ca să-ţi completezi lacunele de geografie. Şi o fetiţă de clasa a şasea care s-a sărutat prima oară într-un colţ întunecos ştie mai multe despre Cap Aurora decât tine... Accepţi?
DOCTORIŢA HERZ: Cine e doctorul aici?... Ar trebui?... Nu ar trebui?... Ce oare ar trebui să nu mai trebuiască?... Ştiu şi eu... Nu pot să merg la Marea Albă alături de un bărbat de care nu sunt îndrăgostită, nici dacă aş pune pariu cu cineva pe o întreagă distilerie din Scoţia, e împotriva tuturor principiillor mele de viaţă. Ar fi ca şi cum aş inversa, în cunoştinţă de cauză, atriul stâng cu atriul drept ori cu vena cavă inferioară. Cât despre valva tricuspidă...
POETUL OX: Am remarcat. Defectele meseriei. Ştiu. Eşti... sunteţi o fiinţă profund verticală chiar şi atunci când dormiţi cu ochii deschişi... Chiar că e târziu. Păcat... E timpul să ne strângem mâinile.

Ceainicul pus într-un colţ pe reşou începe să fluiere strident.
DOCTORIŢA HERZ (cuprinsă subit de un presentiment inexplicabil): Ce prostie! Mie mi se pare că încă e devreme, poate prea devreme pentru asta... (abandonează dosarele) Dacă mă gândesc bine, ar putea exista totuşi o şansă la un miliard; una destul de mică ca să aibă şanse mari, trebuie să recunosc... Ce am de pierdut? Parcă spuneai, în seara aceea, atunci când ai năvălit în cabinetul meu, că poţi face să se-ndrăgostească de tine orice femeie... Ai bravat, nu? Eram sigură. Puteam să jur. Poate, uneori, te laşi prea lesne păgubaş... Defectele vocaţiei. Vrei cumva un ceai să te linişteşti? Are efect garantat. Există totuşi o şansă la un miliard... Crezi că e puţin?
POETUL OX: Puţin, mult?! O şansă la un miliard?... Bine, dar tu nu eşti orice femeie, tu eşti una bipedă, una cu capul pe umeri, una care bea plantaţii întregi de Ginkgo Biloba atunci când se enervează şi nu vrea să se trădeze... Şi apoi, în faţa milioanelor rămase de la fostul tău soţ, cred că n-aş avea nici cea mai mică şansă. Nici măcar una la un infinit.
DOCTORIŢA HERZ: Ha-ha-ha! Se vede că nu mă cunoşti deloc. L-am lăsat să plece cu tot ce iubea. Cu o singură condiţie: să nu se mai întoarcă niciodată. Şi la drept vorbind, dacă ne gândim bine, orice multimilonar e un nimic, un fir de praf, un atom rătăcit, o scamă în faţa unui ditamai patron de piramide... Chiar aşa, câte piramide ai?
POETUL OX: În antichitate numărul total al piramidelor mele era de peste 300. Uzura îşi spune cuvântul. Astăzi, dacă le pun şi pe cele în ruine, am peste 80... Accepţi?!
DOCTORIŢA HERZ (precipitat, agăţându-se de un pai imaginar): 80! 80! 80 e un număr destul, destul de rezonabil pentru vremurile astea, mai ales pentru piramide, nu-i aşa?
POETUL OX: Nu trebuie să le uităm însă pe cele secrete, pe cele îngropate cu totul în nisip, care s-au conservat cel mai bine... Sunt peste o mie!
DOCTORIŢA HERZ: Aha! O mie de piramide e cu totul altceva faţă de un amărât de pachet de biscuiţi Eugenia... Mi-a mai venit sufletul la loc. Trebuie să-mi beau ceaiul până nu-mi pierd minţile... trebuie să-mi beau ceaiul... trebuie să-mi beau poşirca asta nesuferită pe care mi-am irosit toată viaţa mea de până acum...
POETUL OX: Accepţi?!
DOCTORIŢA HERZ: Trebuie... trebuie... (abia auzit) Linişteşte-te, Herz, linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, linişteşte-te până nu dă nenorocitul ăsta de vasilisc al tău cu tine de pământ! Linişteşte-te, odată! Nu ai dreptul moral să-l părăseşti, înţelegi! Nu ai dreptul!... (răstoarnă ceainicul plin în chiuvetă) De ce nu, în definitiv sunt o... femeie li... liberă... una bipedă... iar rostul unei fiinţe bipede e să meargă unde o poartă i... inima... (aparent calmă) Când s-a hotărât plecarea?
POETUL OX (aparent calm): Acum. De mâine se desfiinţează, e ultimul tren de noapte pe sezonul ăsta.
DOCTORIŢA HERZ: Glumeşti?
POETUL OX: Deloc. Un poet nu este nici pe departe un umorist, un dramaturg încercat ar putea... Acum. Chiar acum.
DOCTORIŢA HERZ: Când?!
POETUL OX: Acum. De fapt mai avem cam 30 de minute.
DOCTORIŢA HERZ: Cât?!
POETUL OX: Un sfert de oră, mai exact. La ora asta, nici taxiurile nu prea mai circulă pe strada asta până la gară. E prea periculos cu găştile pripăşite pe aici...
DOCTORIŢA HERZ: Nicio problemă. Nu e totul pierdut. O luăm alene, pe jos, “păpădie”. Dacă nu-l prindem, ne dăm mâna şi plecăm... fiecare în direcţia lui...
POETUL OX: Ce zici?
DOCTORIŢA HERZ: Categoric, nu prea mai avem timp... de fapt, nu prea mai avem deloc.
POETUL OX: Stai!
DOCTORIŢA HERZ: Ce ţi s-a mai năzărit, Ox? Nu ne mai grăbim? E totuşi vorba de o mie de piramide cărora trebuie să le tăiem panglica! O adevărată investiţie pentru eternitate!
POETUL OX: 999, ca să fim mai exacţi!... Ce facem cu vasiliscul din magazia de dincolo? Hotărăşte-te! E creaţia, e proprietatea ta, e zestrea ta, ai toate drepturile de autor în privinţa lui. Îl abandonezi?!
DOCTORIŢA HERZ: Cu nefericirea care m-a acompaniat toată viaţa? Cum altfel? S-o ia cine o vrea!
POETUL OX (scutură din cap): Astupă-ţi urechile şi uită-te numai în faţă! Peste câteva minute, vasiliscul o să înceapă să-şi strige groaznicele blesteme... Are o gură tare spurcată. Crede-mă, n-ai vrea să-l auzi... N-aş vrea să te marcheze pentru tot restul vieţii.
DOCTORIŢA HERZ: Am avut de-a face şi cu dihănii mai înspăimântătoare... De ce tremuri?!
POETUL OX: Noara, priveşte-mă!.. Vii odată sau nu? (un şuierat stins de locomotivă)
DOCTORIŢA HERZ: Cap Aurora, spuneai? (îşi scoate pantofii) Ce-ar fi să fugim desculţi, ca pe vremuri, prin Delta Nilului, mărite Ox!
POETUL OX (febril): Lumina! Închide lumina! Încuie peste tot! Chiar dacă nu prindem ultimul tren, ne vom împăca cu ideea că, măcar, am încercat...
DOCTORIŢA HERZ: Firele de păpădie nu circulă după orare ci după vânt!

L U M I N A











  Aminteste-ti datele mele