Picnic nocturn pe o gramatică veche, de Laurentiu Budau


PERSONAJELE :

SOPHIA

SILVIAN 
 
 

Scena 1 
 

SOPHIA: Nu, nu pe gură Silvian, te-am avertizat clar, nu, nu pe gură!

SILVIAN: Thalia este tristă, Melpomena surâde... Cât crezi că o să mai rezist?

SOPHIA: Rezistă, rezistă eroic. Ştii doar că am încheiat un pact.

SILVIAN: Cu mine în niciun caz... Cu Mefistofescu, administratorul azilului, poate cu şeful de scară... Băiatul îmbrăcat în roşu are voie să te sărute, în momentul sacru când îţi face respiraţie buşon la buşon, spune salbatico? Apa de la duş are voie să te sărute? Şalul albastru? Rujul? ...Sunt soţul tău, am toate drepturile.

SOPHIA: Daaa... N-ai niciun drept, să nu uiţi asta, niciun drept Silvian. Toate drepturile ţi le-ai pierdut (fără drept de apel) cu douăzeci şi ceva de ani în urmă, în momentul în care te-ai hotărât să pleci de acasă pentru a te sihăstri în odaia asta, de paiantă, de pe strada Conductei.

SILVIAN: “Să trăieşti şi să munceşti/ Să-ţi faci casă-n Bucureşti/ Jos stăpânii, sus stau câinii/ Ce produc câinii, să pape stăpânii” (râde singur) ... Eu?! Nu-mi mai aduc aminte nici măcar ce-am avut la micul dejun, tu de ce te străduieşti? Eram atât de tânăr şi de neexperimentat în anatomia femeii... Să îngropăm securea războiului şi să fumăm pipa păcii.

SOPHIA: Doctorii ţi-au interzis să fumezi şi orice fel de efort. Categoric. Dacă te văd vecinii săpând în grădină, la ora asta, sigur cheamă patrula. Întoarce-te, să-ţi fac injecţia şi ascundeţi şurubul că nu sunt interesată!

SILVIAN: Să faci ce face doctorul, nu ce spune el... Auuu! Doare! Altădată mi-o făceai cu bătaie, nu ca acum. Am fundul tare, ca o platoşă de rinocer, de la atâţia noduli... Aici te trădezi tu, în lucrurile mărunte.

SOPHIA: Dacă nu-ţi convine cum o mimez pe infirmiera, fă-ţi-o singur, ori scoate din buzunar, de fiecare dată, gologanii, dacă-ţi mai ajung şi pentru asta după ce îţi achiţi medicamentele... Toată viaţa ai făcut numai ce ai vrut tu, de asta ai şi ajuns în halul în care-ai ajuns. Încăpăţânat bătrân... Catârule!

SILVIAN: Te lăcomeşti la pensia mea şi mai şi îndrăzneşti să mă critici... Melanie, Melanie!

SOPHIA: Miroase a creier ars... Ce, nu mai eşti în stare să reţii nici măcar prenumele amărâtei tale soţii?! Sophia, Silvian dragă! ...Vezi să nu. De douăzecişicinci de ani nu mai fac asta, pensia ta e integrală pe masă, pardon fără ăia zece lei pe care i-am dat factorului... doar n-ai fi vrut să-l plătesc din poşeta mea? Satură-te Tudose, satură-te odată?

SILVIAN: Mi-e foame!

SOPHIA: Încă nici nu ţi s-a uscat supa de Take-Mury de pe barbă... Mă înnebuneşti. Te las, să ştii, să te descurci singur... Sunt cu nervii la pământ, din cauza ta.

SILVIAN: Asta e pomana ta, să n-o dai la nimenea, măi-măi! Nu mai mi-e foame. Hai să mergem să vedem un spectacol. Sunt flămând de cultură instituţionalizată şi subvenţionată.

SOPHIA: Nu mai merg în viaţa mea la teatru, nici singură nici însoţită.

SILVIAN: Refuzul tău poate avea o explicaţie minimă?

SOPHIA: Dacă ăia de acolo consideră că unul care turuie două ceasuri într-un scaun cu rotile (şi pe deasupra mai e îmbrăcat şi jegos) înseamnă teatru (unii fac confuzia penibilului act chiar cu Teatrul cu T mare), atunci să se lase, nenică, de meserie. Dacă s-ar găsi un tip foarte deştept (sic!), care să scrie o piesă deşteaptă despre noi doi (sic! sic!), poate că m-aş mai gândi, n-aş mai cârâi... Comedie, asta vrea publicul. Comedie cu lacrimi, comedie spumoasă şi devreme acasă... Inteligenţă, frumuseţe şi strălucire. Platină nu paiete!

SILVIAN: Reformatoareo! Dac-ai ştii tu ce greu se face comedia, n-ai mai cârti... Rara avis! Atunci poate agreezi un concert simfonic, la filarmonică... Poate preferi opera! Teatrul de revistă!

SOPHIA: Aoleu! N-am niciun chef să văd cum îşi caută solista proteza dentară căzută pe scenă şi nici cum maestrului comic i-a ieşit pampersul ud pe deasupra cămăşii cu garoafe... Scuteşte-mă!

SILVIAN: Exagerezi, ca de obicei. Dă-ţi drumul atunci, singură... la televizor, pe canalul 57, dar, înainte, trage-mi o pungă etanşă pe cap... Otevisto înrăită! Nema cultură!

SOPHIA: (pronunţă un termen decent care rimează perfect cu “istule”) Scuze, m-ai scos din bostănărie!

SILVIAN: Mamelistă manelistă! ...adu-mi, adu-mi odată aparatul de respirat... Mă sufoc, ai vrut să mă omori. Sună la 221, odată! ...Pleacă, pleacă din casa mea, o, te rog, o nu pleca, rămâi...

SOPHIA: Doarme până şi îngerul tău, de la atâtea hachiţe... dacă plec şi eu, de-abia atunci ai să cunoşti adevărata singurătate... şi cu boala ta rară nu e nicio plăcere deosebită în a fi singur, în pomul vieţii, ca un ornament stilizat, imobilizat drept în vârf... îţi garantez. 
 

Scena 2 
 

SILVIAN: Spune-mi, de ce nu vrei să îmbătrâneşti?

SOPHIA: De kiki şi de-un leu ridichii! Nu-mi vine.

SILVIAN: Nici mie nu-mi vine, da’ tot se prinde ghiuja de mine. De tine de ce nu se prinde? Lămureşte-mă! Eşti de seama mea, dar arăţi exact ca atunci când te-am cunoscut. Ai părul până la fund şi un fizic de invidiat, de adolescentă neîncepută.

SOPHIA: Porcos mai vorbeşti! Am citit, cu insistenţa caracteristică, Tinereţe fără bătrăneţe şi viaţă fără de moarte... ştii doar că e basmul meu preferat.

SILVIAN: Bingo!!! ...Care-i secretul Sophia? Care-i şpilul, madam? Ce fel de pastile iei, amazoano? Spune, până nu-mi pierd minţile? Lasă-mă să te ating, vampiro energetică! Să producem scintilaţii!

SOPHIA: La ce mi-ar folosi? La ce ne-ar folosi?

SILVIAN: Hai să mergem la un picnic, ca pe vremuri. Ce vremuri!

SOPHIA: Doctorii ţi-au interzis orice fel de efort şi avânt, Silvian. Crede-mă! Aş fi mers până pe lună cu tine, dacă ar fi fost altfel. Jur... Doar vezi cât e ceasul.

SILVIAN: Da, da, e târziu, e prea târziu ... Cât de frumoase erau picnicurile noastre. Încă le visez şi acum. Întotdeauna veneai cu aceeaşi impecabilă rochie roşie...

SOPHIA: Si tu cu aceeaşi pantaloni pană, negru mototolit...

SILVIAN: Cât de frumoasă eşti, Sophia! Cât de frumoasă şi rea!

SOPHIA: Ştiam. Semăn cu...

SILVIAN: Nu semeni cu nimeni. Absolut. Eşti unică. Dă-i încolo de doctori şi să mergem ca altădată, la picnic, în pădurea Gârbovele... Cât de frumoase sunt picnicurile toamna, în octombrie, în pădurea Gârbovele, nimeni nu mai vine să te afume cu grătarele şi să te asurzească cu muzica din autoturism dată la maxim, e atât de linişte şi se aud cum cad frunzele roşii, de stejar, peste bunătăţile înşirate pe pătură.

SOPHIA: Mi-a venit o idee trăsnet. Mergem... Îmbracă-te! Ia-ţi şpilhozenii şi pălăria. Fără baston, nu cred că ai nevoie.

SILVIAN: Vezi că sună... Ce zi e azi, luni? O zi numai bună să mori, după cum ar spune-o americanii în filmele lor puerile... Cine e?

SOPHIA: Un coşuleţ singur, plin cu bunătăţi, întreabă dacă suntem firi miloase şi putem să-l primim în casă... Primim cu coşuleţul?

SILVIAN: Primim, primim... Să vină şi soră-sa şi tot neamul lui cel neadormit. Îl primim cum să nu, cum am primit de-atâţia ani, în fiecare luni, toate coşuleţele aduse pe furiş, în faţa uşii, de misteriosul admirator al artei mele, care nu vrea cu niciun preţ să-şi decline identitatea terestră. Bună e arta dacă mai trece şi prin stomac.

SOPHIA: Mai foloseşti gramatica asta veche? Nu cred că mai e ceva valabil în ea, e din perioada R.S.R. şi, de atunci, deştepţii noştri au schimbat-o de enşpe ori până au buimăcit-o de tot. Gramatica ar trebui să ne unească nu să ne despartă... Unde ai foarfeca aia butucănoasă de croitorie?

SILVIAN: Gramatica asta mi-ai dăruit-o tu, pe când eram încă studenţi, după o dispută aprigă pe tema lui “şi” ...O săptămănă ai căutat-o, cu disperare, prin anticariatele şi librăriile de la periferie, îţi aminteşti? Nu o distruge, te rog, e unul dintre puţinele lucruri pe care le mai am de la tine... Sophia mea dragă, cu părul până la fund, hai să facem dragoste ca în ziua în care m-ai părăsit pentru arăboiul ăla valah care te-a vândut pentru o cămilă cu trei cocoaşe... De ce o hărtăneşti, insensibilo, nu vezi că ţin la ea mai mult decât la tine... Nu, nu te las să o distrugi, nenorocito... ce faci?! Aparatul... aparatul de respirat!

SOPHIA: Calm! Respiră, respiră! N-am ştiut că ţii atât la hârţoaga asta îngălbenită... Iartă-mă Silvian.

SILVIAN: Trebuia să facem o fată, atunci când m-ai rugat cu ochii în lacrimi, în dimineaţa în care s-a scufundat Mogoşoaia, o fată care să semene cu tine şi care să poarte numele tău. Ce ceaţă mai era şi în dimineaţa aceea şi cum mai vuiau sirenele... Sophia cea mare şi Sophia cea mică. Cât de mândru aş fi fost să mă plimb cu voi două, de mână, pe faleza plină de fiare contorsionate, pe bulevardul Brăilei... Dar acum e prea târziu pentru gesturi nebuneşti... n-ar fi trebuit să mă părăseşti pentru arăboiul acela hiper potent...

SOPHIA: ...care m-a vândut pentru o cămilă cu patruzeci de cocoaşe... Asta e o fantezie bolnavă de-a ta. Chiar dacă memoria îţi joacă feste, trebuie să-ţi reamintesc, dragule (din dragoste pentru adevăr, evident), că tu eşti acela care-ai tăiat-o primul, după profesoara de pian care îţi poza nud, da ochelarista cu nasul în vânt, care ţi-a distrus cu satisfacţie viaţa şi cariera strălucită de pictor. Respiră adânc, profund...

SILVIAN: Cerul m-a pedepsit pentru asta destul, femeie. Gata, schimbă subiectul. Sunt cu un picior în groapă şi doar prezenţa ta uluitoare mă mai obligă să supravieţuiesc... De ce-ai distrus cartea, ignoranto?

SOPHIA: Am vrut să fac nişte frunze frumoase de hârtie, încă n-am renunţat la idee... Mă ajuţi?

SILVIAN: Pentru ce?

SOPHIA: Cum pentru ce? Mă ajuţi pentru că aşa vrei tu. Mă ajuţi pentru ca să mă ajuţi! 
 

Scena 3 
 

SILVIAN: Ai pregătit tot.

SOPHIA: Da.

SILVIAN: Tot, tot?

SOPHIA: Da.

SILVIAN: N-ai uitat nimic? Nimic, nimic?

SOPHIA: Ce faci domnule, mă spovedeşti? Spune odată ce ai de spus şi nu mă mai fierbe. Ce mă tot cârâi că doar nu sunt blondă!

SILVIAN: Şevaletul! Nu luăm şevaletul ca pe vremuri? Mai servim o măslină, o atenţie, mai mâzgălesc câte ceva cu pensula în aer liber, ca francezii, poate mai vizităm un tufiş... ştii doar că port o dragoste profundă faţă de plante, bineînţeles că din cauza numelui pe care-l port cu respect.

SOPHIA: Libidinosule, bine că nu te cheamă Narcis. Dacă te chema Human, poate ai fi îndrăgit şi oamenii. Taie tufişul de pe listă. Ai vizitat cam multe tufişuri în tinereţe, nu crezi?... Să-ţi iau şi bascul ăla jerpelit? Ai şi unul nou-nouţ, aproape nepurtat, dacă nu ştiai.

SILVIAN: Pe ăla îl vreau, jerpelitul. Marca Grigorescu. Cu jerpelitul ăla te-am cucerit... ai uitat?!

SOPHIA: Tipicarule... mai ţii minte când ai pictat ultima pânză? O să-ţi fie cam greu până o să reuşeşti să arunci prima pată de culoare pe ea.

SILVIAN: Eronat. Mâna unui pictor are memorie nu glumă. Taie cu satârul mâna unui pictor de rasă şi pune-i între degete o pensulă... să vezi cum începe să se zvârcolească şi să se mişte singură... Şi pipa cu dragoni? Nu fă faţa asta lungă, o ţin aşa de sanchi în colţul gurii, nu am de gând să imit vreo locomotivă Thompson cu aburi, fii liniştită... Ia şi vreo două pulovere, în pădure întotdeauna e mai răcoros.

SOPHIA: Linişteşte-te, nu mai tremura, nu e decât un amărât de picnic.

SILVIAN: Sunt nervos, am emoţii ca în faţa stării civile, îmi tremură picioarele, transpir. N-am mai ieşit de vreo trei ani dincolo de uşa aceea dărăpănată, decât cu salvarea... Ajută-mă, Împărate!

SOPHIA: Şi cu crizele tale repetate, ce ai fi vrut... Bine că măcar azi eşti într-o formă mai bună. Uite şi tensiunea parcă ţi s-a mai stabilizat. Te mişti bine, foarte bine, numai că un pic prea încet, ca un fulg care cade pe brădet.

SILVIAN: Nu sunt cam palid? Dă-mă Sophia cu nişte fard de la tine, cu nişte smacuri, să nu observe grăsana de proprietăreasă, când trecem ţinându-ne de mână prin faţa ei, că nu mai am pic de roşeaţă în obraji... N-aş vrea să se gândească la ceva de genul: “Uite-l maică şi pe mortu’ asta. Umblă moartea- rânjita pe urmele lui şi dânsul pleacă în excursie pe coclauri, cu tinerica lui soţie, ca un cocoş în călduri. Animalul.”... De ce arăţi atât de bine Sophia, de ce?

SOPHIA: Ca să te miri tu, de aia. Ţi-am mai răspuns... de prea mult binele tău. Numai cei trecuţi prin suferinţă sunt cu adevărat frumoşi... Mai ai de tăiat frunze... la câini?

SILVIAN: Am tocat toată gramatica asta veche. Am umplut două sacoşe... sunt suficiente?

SOPHIA: Super.

SILVIAN: Nu pot să mă încalţ, adu-mi încălţătorul de tablă că pe ăsta de plastic l-am făcut bucăţele... ce porcărie, mi s-au umflat picioarele ca nişte pâini. Nici cizmele de cauciuc nu-mi mai vin. (trage o înjurătură neaoşă)

SOPHIA: Rămâi aşa cu papucii de casă pe tine. Acolo unde mergem noi nimeni n-are să observe. Jur.

SILVIAN: E un loc atât de retras? Sper să fie un luminiş; pentru pictura en plein air e nevoie de multă lumină. Poate, dacă o să ieşim în fiecare duminică, de-acum încolo, la picnic, o să pot deschide un vernisaj la galeria din centru, spre sfârşitul anului. La galeria din centrul capitalei mă refer... ce-ai crezut?! ...Ca pe vremuri! Ştiai că, la pictori, iarna se numără bobocii? Sigur că nu ştiai. O să scrie din nou presa de viţă bună despre Silvian Fântânaru, despre peisajele şi portretele lui de vis. O să trebuiască să-mi fac un costum nou pentru interviuri, chiar două... ăla vechi e prea vechi. O să fie necesar un împrumut serios de la C.A.R. O să...

SOPHIA: Linişteşte-te! Trage aer în piept şi respiră... cu multă încredere! Cât timp pregătesc bagajele, încearcă să te bărbiereşti cuviincios... promiţi? 
 

Scena 4 
 

SILVIAN: E bine?

SOPHIA: Parcă ţi-a sărit cloşca pe faţă... bine că ai, cel puţin, nasul întreg.

SILVIAN: Sunt gata, asta e important! Să mergem, Sophia!

SOPHIA: În sfârşit... Ce băieţel ascultător!

SILVIAN: Am o şosetă albastră şi una maro... Crezi că se prinde cineva?

SOPHIA: Ar fi culmea să nu existe niciun element de excentricitate în vestimentaţia unui pictor uitat, pe cale de a redeveni celebru... Bine, cel puţin, că pantalonii sunt, ca niciodată, ireproşabili... Ce-i cu lavaliera? Arată foarte ciudat.

SILVIAN: O mică improvizaţie. E cordonul de la capot, n-am mai găsit originala... se observă?

SOPHIA: Nu cred, am remarcat-o doar pentru că m-am apropiat nespus de periculos de umărul tău... A ce naiba duhneşti?

SILVIAN: A parfum de la ruşi. Odecolon extra. Mi l-a adus soră-mea, Matilda, ca să scap de iritaţiile de după bărbierit... Se simte?

SOPHIA: O să cadă veveriţele din copaci şi o să lăcrimeze guşterii sperioşi, o să ragă leii de la grădina zoologică de acolo.

SILVIAN: E un parfum imperial, plin de personalitate invazivă... Uiţi de avantaje: niciun ţânţar la mai puţin cincizeci de metri. Ignoră-l, am să te uimesc cu frumuseţea mea interioară...

SOPHIA: M-ai convins. Lasă că ţin eu coşuleţul.

SILVIAN: Nu mă umili, lasă-mă să-l duc, cel puţin până ieşim la autobuz.

SOPHIA: Cine ţi-a zis că mergem cu autobuzul?

SILVIAN: Trebuia să-mi zică cineva? Ştii că nu am picioare chiar ca de greiere. Vreau să ajung întreg la Gârboavele, nu să mă răpească vreo ambulanţă în sens opus destinaţiei.

SOPHIA: Fii pe pace. Cu mine nu ţi se poate întâmpla nimic.

SILVIAN: Chiar aşa... Ce mult mi-ai lipsit, Sophia, cu grija ta fenomenală... Dacă n-ai fi plecat...

SOPHIA: ...cu japonezul care şi-a făcut seppuku şi harakiri pe atolul Mururoua...

SILVIAN: (Bine că recunoşti!) ...aş fi fost şi acum verde, verde-băţos. Mărită-te cu mine, Sophia! Am un amic răspopit, care a terminat teologia cu 5,5 şi acum regizează filme de succes pentru adulţi...

SOPHIA: Ai idei puţine şi fixe. Nu trebuie cumva, mai întâi, să divorţăm pentru asta... Eşti gata?

SILVIAN: Sunt gata de acum douăzecişicinci de toamne. Nu ştiu cum o să ies la apel cu analizele pentru însurătoare... Dragă!

SOPHIA: Cum ai ieşit de-atâtea ori până acum... “dragă”. Mişcă-te odată. Hai!

SILVIAN: Stai! Verifică mai întâi gazele, apa; vezi să fie scos fierul de călcat din priză şi televizorul (pardon, fără televizor, că n-am). Închide lumina peste tot... Ai închis lumina?

SOPHIA: Era stinsă. N-ai remarcat?

SILVIAN: Cu vederea mea pe ducă, mă tem că nu. Ai închis totul, da?! Să încui şi sus şi jos, de două ori... Gata?

SOPHIA: Ai toată încrederea.

SILVIAN: Şi pastilele? ...N-ar trebui să luăm şi gunoiul, dacă tot ieşim? 
 

Scena 5 
 

SILVIAN: E linişte, e prea multă linişte. Niciodată n-a fost atât de linişte în mahalaua asta uitată.

SOPHIA: Se mai întâmplă. Toţi jupânii se uită uimiţi la cât de bine arăţi... şi-au lăsat automat halbele pe mesele de tablă, acoperite de coji de seminţe şi se holbează...

SILVIAN: Şi proprietăreasa?

SOPHIA: Mai ales. E mută de uimire. Se scarpină, leneş, între pulpele ei ca nişte buşteni seculari... Ne face semne discrete, în sensul de “fericiţilor, voi plecaţi şi eu rămân”.

SILVIAN: Săraca. Cui rămâne? ...În orice depozit de slănină există şi un atom de umanitate dar şi un gând tardiv de imponderabilitate... Să-i luăm, la întoarcere, o îngheţată clasică de cartof, pe băţ şi un balon. Nu au, niciuna din ele, prea multe calorii.

SOPHIA: Cred că ar prefera, mai degrabă, o sticlă de tărie, după cum îi lucesc ochii. Ridică picioarele, e o bordură înaltă, înaltă.

SILVIAN: Am depăşit-o?

SOPHIA: Da, dar tot n-am scăpat de obstacole, noroc că e un pic de lună nebună şi, atenţie, la trei paşi în faţă e o canalizare fără capac.

SILVIAN: Cupă cu capac, capac cu cupă... Cupă cu capac, capac cu cupă... Ce beznă eternă! Ai grijă la şevalet. E de import, din Suedia. M-a costat zece portrete, la vremea lui... Am obosit, hai să căutăm o băncuţă sub un liliac, la vreo poartă, să-ţi cânt romanţe violet, încălecate pe-un sonet.

SOPHIA: Eşti nebun, vrei să ne latre dulăii? Mai bine, aşează-te uşurel pe valiza asta de muşama, cât să-ţi tragi sufletul; dup-aceea o pornim din loc, tropa-trop... Ţi-ai revenit?

SILVIAN: Aproape. N-am mers la picnic, pe jos, nici când eram pistilul boemei şi n-aveam bani de autobuz, d-apoi acum... Sper să nu ne rătăcim... Cunoşti, cum se cuvine, drumul?

SOPHIA: Ca-n palmă. Atenţie, acum ocolim o movilă de pietriş. Uşor, uşurel... dă-mi mâna, nu fii încăpăţânat.

SILVIAN: Să luăm o birjă, un “du-m-acasă-măi-tramvai”... să facem o bătaie cu flori la şosea, ca pe vremuri!

SOPHIA: Am participat vreodată la vreo bătaie cu flori, la şosea?!

SILVIAN: N-are a face dacă nu-ţi mai aminteşti, dar e frumos... E de nedescris, nu-i aşa? Spune-mi că nu...

SOPHIA: Ai grijă să nu calci în vreun noroc de potaie... Sigur că e frumos, Silvian, dar am auzit că, odinioară, numai bogătaşii îşi puteau permite asta... plozii şcoliţi, la Paris, ai marilor magnaţi.

SILVIAN: “La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene...” Nu-mi amintesc să fi fost vreodată săraci, nici măcar un minuţel... Am fost, iubire?

SOPHIA: Sigur că nu, numai că uneori (şi asta mai tot timpul de când te cunosc) am cam răbdat de... (urmează o înşiruire de maxim 42,9 cuvinte).

SILVIAN: Extraordinar, n-am simţit! Am impresia că ne-nvârtim într-un cerc superb... Mai avem?

SOPHIA: Tine puţin şevaletul, să-ntreb pe cineva. (tare) Nu vă supăraţi, mai este mult până la... Aha, nu sunteţi din zonă... şi atunci ce căutaţi pe aici? Aha, v-aţi rătăcit şi dvs., înţeleg, ce mai înţeleg... fii dom-le solemn, ce cauţi matale nu e în judeţul ăsta, nu e în ţara asta, nu e în continentul ăsta... de unde să ştiu eu unde e, ştiu numai că nu e şi pace... Întreabă şi matale vreun paznic de seară, ce-a oprit ca să-ţi ceară să-şi aprind-o ţigara şi te-a văzut lăcrămând...

SILVIAN: Lasă-l Sophia, înţeleapta pământului, cuminţenia lui, nu te pune cu neconfirmaţii ăştia neîngropaţi că nu ştii ce reacţii adverse pot să aibă, lasă-l... Cunosc eu drumul, de-acum încolo, lasă-l încolo de ignorant, spune-mi numai când ajungem lângă un chioşc, verde-pistruiat, pe dreapta.

SOPHIA: L-am şi lăsat acum zece minute, în spate... Gata, am ajuns în dreptul indicatorului, suntem salvaţi. Intrăm pe cărăruie.

SILVIAN: Şi eu care credeam că n-am trecut nici măcar de Eternitatea... Linişte, prea multă linişte... De când îl cunosc, n-a fost oraşul ăsta mai liniştit, nici când a fost furnalu’ şase nouă luni şi patru zile în reparaţie capitală.

SOPHIA: Ţi se pare. “Uneori când zgomotul nu mai încape cu burtoşenia lui în urechile noastre se face ţâr şi se aruncă ca o fecioară disperată, de pe turnul de televiziune, direct în mijlocul Dunării...”

SILVIAN: Frumos, frumos. Lasă-mă să ghicesc... Fănuş Neagu, nu-i aşa?

SOPHIA: ...Tu, când erai imberb şi pe jumătate cerb. 
 

Scena 6 
 

SILVIAN: Ce drumuri drepte, ce drumuri drepte... nici măcar o gropiţă două acolo, de poftă... chiar au asfaltat, nemernicii, toată pădurea?!

SOPHIA: Aproape; în unele locuri au pus şi parchet stratificat care scârţâie, dacă simţi... Avem un primar de nădejde, bun de pus la rană şi murat la vană... Ce-a promis a făcut, plus unele chestii suplimentare. Să fie şi la noi “Nebunie de moment, mai ceva ca-n Occident!” Tomberoane şi marcaje emailate la fiecare stejar mai acătării... Ramuri numerotate şi etichetate vizibil, vulpi purtătoare de GPS... Stai aşa, să aştern pătura asta veche... Ajută-mă, domnule, ce caşti gura? Nu-ţi mai place aventura?!

SILVIAN: Permiteţi să raportez! Vreau acasă, domnule general Drepteanu. Vreau să fiu lăsat la vatră sau cu capul dat de-o piatră... Nu cântă nicio pasăre, măcar de poftă, nici măcar cucuvaia drăgăstoasă... Asta nu e pădurea mea şi o dau la cine-o vrea... E prea deşteaptă şi frigidă pentru mine... M-am săturat. Gata, mi-ajunge. Strânge tot, Sophia, ne întoarcem! Definitiv!

SOPHIA: Răbdare şi tutun. Am plătit deja taxa fabuloasă de intrare... crezi că arunc cu banii după trotinete de pisici? Nu te mai agita, puiule, că mă enervezi... Ajută-mă!

SILVIAN: Nici mirosul nu mai este cel pe care-l cunosc. (se aude un clopoţel stingher, răsturnat din greşeală, de Sophia) Ce sună, adorato?

SOPHIA: O capră rătăcită, gen cafea cu lapte.

SILVIAN: Măcar atât, hai s-o prindem şi s-o rugăm să ne dea nişte lapte, să-şi păstreze pentru dânsa cafeaua... Urăsc apa plată leşinată.

SOPHIA: Domnişoara cred că este de altă părere. E mai mult un ied lipsit de experienţa generozităţii spontane. Gata, aşează-te maestre Papă-lapte-cât-şapte!

SILVIAN: Nu-ţi bate joc... Ce faci?! Ah! Ce scârbos!... Ce-ai turnat peste mine?

SOPHIA: Lucru manual, frunzele tale de hârtie... Cele de aici, le-au tocat omizile vajnice. Trebuie să suplinim cu ceva prohibiţia asta de natural; un om deştept îşi creează singur comodităţi, spre ciuda semenilor săi lipsiţi de imaginaţie. Vezi ce foşnet plăcut au, mai ceva ca cele originale... un mic efort de imaginaţie, doar eşti artist, ziua vesel noaptea trist. Intră odată în joc că mă enervezi... Întoarce-te. Trebuie să-mi schimb bluza. Sunt toată o apă sărăturoasă de la fiţele tale.

SILVIAN: Şi eu un pământ flămând.

SOPHIA: Ridică-ţi fundul, pământule, să-ţi pun coperţile astea groase, să nu ţi se răcească ouţele... Spune ceva.

SILVIAN: Le-ai cărat şi pe ele până aici? Ce cacealma... sunt mut... Să ne-ntoarcem Sophia, cu orice preţ... Cheamă un taxi! Ofer venitul minim garantat... Adjudecat!

SOPHIA: N-am semnal nici măcar de sămânţă. Odihneşte-te puţin. Eşti prea agitat. Ia-ţi calmantele.

SILVIAN: Ajutor! Ajutor!... Nu crezi că ar fi trebuit să răsune “Ajutooor! Ajutooor!”... Nici măcar un ecou de serviciu nu există în groapa asta... Unde m-ai adus, femeie atee?

SOPHIA: La picnic, în pădurea Gârboavele, aşa cum a fost comanda... Voiai şi lăutari?

SILVIAN: Mă predau.

SOPHIA: În sfârşit. E cazul să aşez şevaletul. Te simţi în stare să pictezi?

SILVIAN: De ce n-aş fi... De-obicei, pictorii îşi intitulează tabloul după ce-l termină. Eu o să fac invers, îi voi pune numele înainte de a-l fi început.

SOPHIA: Şi ce nume îi vei pune, botezătorule, dacă nu sunt cumva prea indiscretă... Să nu-l denumeşti Rod IV, Echilibru instabil, Metamorfoză, Geneză, Maternitate sau alte bazaconii de genul ăsta răguşit.

SILVIAN: Ştii doar că n-am obişnuit niciodată... Tabloul ăsta se va chema “Picnic nocturn pe-o gramatică veche”... cum ţi se pare?

SOPHIA: Mişto, foarte mişto... sper ca pictura să fie la înălţimea măcar a jumătăţii titlului.

SILVIAN: Tomo! Adu-mi paleta si pensulele!

SOPHIA: În rucsac nu e nici urmă de ele... nu cumva trebuia să le pui tu, stăpâne?

SILVIAN: Fără panică, muzo... Pictez direct cu cuţitul. 
 

Scena 7 
 

SOPHIA: Îţi spune ceva cuvântul labirint? Dar Thezeu?

SILVIAN: Canci... Exact ce-ţi spune şi ţie, adică nimic.

SOPHIA: Dar cuvântul sorginte?

SILVIAN: Exact ce-ţi spune şi ţie Kunta Kinte, Ada Kaleh şi Trapezunt... adică mi-e foame, sunt hărtănit de foame, vreau să bag ceva la ghiozdan.

SOPHIA: Bingo. Serveşte-te, înălţime!

SILVIAN: Lasă măslinele, sarmalele, mezelurile, ghearele şi grătarele... Cozonac, cozonac avem?

SOPHIA: Este... e puţin fărâmiţat, de la transport, dar are un gust... Câte porţii doriţi, înălţime?

SILVIAN: Toate.

SOPHIA: Nu-ţi fac bine: dulcele, săratul, amarul, acrul, picantul... în rest poţi să consumi tot ce doreşti.

SILVIAN: Ce ofertă! În cazul ăsta, aş dori o cărămidă de teracotă puţin mai arsă şi nefăcută în interior... nu sunt şi pictorii oameni?! ...Sophia, de ce mă frămânţi? Ce-ar mai putea să-mi mai facă rău în afară de tine?

SOPHIA: Eu?! Întreabă-i pe doctori de ce te frământă, nu pe mine, silitorule. Bacalbaşa te vindecă din cuvinte sau te poate lămuri urgent, dacă să-ţi faci sau nu cavoul cu ciment. Din partea mea...

SILVIAN: Niciun artist nu poate crea ghiftuit... Fă-mi un sandviş cu busuioc, dă-mi un boţ de colivă, aprinde-mi o lumânare de seu şi hai să ne reculegem forţat. N-am mâncat, n-am băut, să mi se dea prosop... Vrei să mă rog în genunchi pentru un pahar de vin roşu?

SOPHIA: Suc.

SILVIAN: Ai dreptate, da; suc de vin roşu ca stimulent pentru creaţia mirobolantă ce se va naşte sub ochii tăi de peruzea. Primele tuşe sunt mai grele, restul vine de la sine ca fumul de la uzine... N-am pornire.

SOPHIA: Un singur pahar, promiţi?

SILVIAN: Pace nouă, pace vouă, pace mie, pace ţie, cititorule... clondirul şi stacana e în mâinile tale, n-am de gând să mă lupt cu o femeie care e în stare să ucidă pentru principiile nefaste ale altora... Toarnă posesivo!

SOPHIA: Un singur pahar. Atât. Nu insista inutil.

SILVIAN: Mda... Ştii de ce îmi pare rău cel mai mult?

SOPHIA: Categoric.

SILVIAN: De unde ştii? N-am mai discutat cu nimeni despre problema asta.

SOPHIA: O femeie ştie întotdeauna de ce îi pare rău bărbatului vieţii ei.

SILVIAN: Hopa, s-a întărit pustia... Pianista mea ochelaristă şi cu ţâţele până la genunchi, habar n-avea.

SOPHIA: Aici ar trebui discutate două aspecte esenţiale. Unu, nu s-a stabilit, încă, dacă respectiva era chiar femeie şi doi... nu cred c-ai fost chiar bărbatul vieţii ei agitate.

SILVIAN: Te asigur că era dotată cu tot ce trebuie. Caroseria ei era în regulă.

SOPHIA: Tot la fel de bine vedeai şi atunci? Şoimule! La câte săptămâni, după ce-a plecat, ţi-ai dat seama că eşti părăsit şi neisprăvit?

SILVIAN: Lasă-mă, am fost pedepsit destul pentru că mi-am bătut joc de adevărata dragoste... şi acum am unghiile roase... Am plecat de atâtea ori de lângă tine până n-am mai avut unde să mă întorc...

SOPHIA: Bine, cel puţin, că recunoşti.

SILVIAN: De câte ori ne certam, îmi luam valiza scorojită cu care făcusem armata şi mă-ndreptam spre staţia de troleibuz. Ştiam că n-apuc să cobor scările şi îţi şi auzeam saboţii troc-troc biciuind treptele... O făceam pe niznaiul, până nu mă apucai de cămaşă cu mâinile tale mici şi nu îţi cereai disperată iertare... Cât de greu mă lăsam înduplecat, dar întotdeauna împăcările noastre, de fapt mai mult ale tale, făceau toţi banii. După sunetele pasionale care răzbăteau printre ziduri, tot cartierul ştia când ne iubim şi când nu... o ghiceam după cum îmi dădea rest, la ţigări şi ziare, matroana de la tutungerie. De câte ori îmi evita privirea, ştiam c-am făcut-o de oaie faţă de tine şi imediat o tăiam până la piaţă să cumpăr, cu ultima sută, de la vreo băbuţă îmbrobodită, câte o căldare cu flori proaspete, de grădină...

SOPHIA: Bujori, margarete, ochiu’ boului amestecat cu tufe de busuioc, gălbenele amestecate cu gherghine... toată gama. Cel mai mult îmi plăceau...

SILVIAN: Gherghinele, bineînţeles!

SOPHIA: Bujorii... bălţaţi... N-ai nimerit-o. Mai trage o dată.

SILVIAN: Mă rog, ştiu că adori să mă contrazici... Partea bună e că, totuşi, ţi le luam periodic ca să cunoşti şi tu părerea de rău a dobitocului greşitor, aflat în ţarcul tău drăgăstos...

SOPHIA: Ce-a fost, a trecut... Ce rost are să arăm amintirile cu brăzdare banale, de cuvinte?

SILVIAN: Are, ca să nu uităm că a existat odată ceva adevărat între noi... Ultima dată când mi-am luat, hotărât, valiza de lemn am reuşit să ajung până în stradă... Mă miram de ce, încă, nu m-ai ajuns, credeam că nu ţi-ai găsit saboţii. Am rărit paşii, atât de mult, încât mi-a trebuit aproape o juma de ceas să ajung până la staţia din faţa blocului. Nimic. Nimeni nu se mai grăbea să mă întoarcă din drum... “Proasta” de Sophia se înţelepţise... În staţie, m-am aşezat cuminte pe băncuţă şi am aşteptat să treacă primele două troleibuze fără să mă urc, apoi alte treizecişinouă până s-a făcut beznă... Nu cunoşteam pe nimeni în oraşul acela monstruos, în afară de profesoara aia nasoală care accepta să-mi pozeze nud. Mai aveam douăzecişicinci de bani în buzunar şi atunci am sunat-o... doi, şapte, şapte nouă... şi acum îmi mai aduc aminte numărul ăsta blestemat compus din şase cifre, mai bine nu l-aş fi ştiut niciodată... (un accelerat trece zgomotos, biciuind cu lumini orbitoare)

SOPHIA: Nu mă acuza. Tot timpul ai făcut ce-ai vrut. Ai vrut să fii liber, te-am lăsat să fii liber, n-am vrut să te leg cu nimic. Ţi-am respectat dorinţa, chiar şi-n dimineaţa aceea...

SILVIAN: Nu, nu trebuia să m-asculţi. Ai greşit... Toate femeile care nu crâcnesc, greşesc împotriva naturii. Trebuia să fii mai deşteaptă decât spiritualul, nenorocitul şi arivistul de Silvian Fântănaru. Trebuia să-mi faci o fată şi apoi să îmi dai papucii... egoisto! 
 

Scena 8 
 

SILVIAN: De ce nu vrei să-mbătrâneşti?

SOPHIA: Iaaar?! Unde te crezi, la Inchiziţie?

SILVIAN: Ce, credeai c-ai scăpat aşa de uşor? ...Scrie aici o declaraţie, semnează şi pune data. Mărturiseşte odată, vrăjitoareo!

SOPHIA: Mi-am propus să mă păstrez proaspătă pentru momentul răzgândirii tale. Trebuia să am şi eu un atu zdrobitor în faţa rivalelor de tot soiul, care credeau că le aparţii definitiv. Voiam să savurez, pe deplin, momentul triumfului meu, aşa că am purces, chiar de a doua zi, la această aproape imposibilă acţiune de autoconservare... Nu a fost uşor, crede-mă. Am studiat aproape tot ce se putea studia despre această temă. Un an şi jumătate am stat printre tot felul de tomuri ezoterice, vechi de când lumea, cărora le cădeau filele de nefolosinţă. Bibliotecarele practicante credeau că-mi pregătesc doctoratul şi mă alimentau, pe furiş, chiar şi cu pergamentele mucegăite aflate în fondul secret al instituţiei. Eram pregătită psihic să-mi menţin fizicul cam cinci-şase ani neschimbat; am alergat intens ca o maratonistă, am flămânzit, am urmat terapii naturiste şi leacuri băbeşti... m-am ferit de soare ca de cel mai aprig duşman.

SILVIAN: Sper că n-ai făcut urinoterapie? Ai făcut?

SOPHIA: Cred c-am mâncat şi cărăbuşi ca să mă menţin şi tot soiul de carcalaci... de unde era să ştiu că îţi trebuie un timp de gândire atât de îndelungat. Când te-am cunoscut, păreai că ştii ce vrei. Acum...

SILVIAN: A meritat? Spune-mi, a meritat?

SOPHIA: Nu urla... Tu ce zici? A meritat?

SILVIAN: Din punctul meu de vedere sau al tău?

SOPHIA: Per ansamblu, în cazul în care eşti capabil de o sinteză radicală.

SILVIAN: Ştiu şi eu... Eşti un caz unic. Întotdeauna ţi-ai adorat corpul şi se părea că practici un adevărat cult faţă de el... Parcă te-ai încuiat într-o capsulă transparentă a timpului şi mi-ai dat o dublură a cheii... Incredibil... Ce poate face dragostea dintr-o femeie cu voinţă... Fenomenal, eu am devenit o rugină şi tu arăţi ca un trandafir proaspăt tăiat, scos de la frigider... Mi-e şi frică să te ating, ca nu cumva să ţi se risipească petalele, d-apoi să te privesc cu ochii ăştia obosiţi... Eşti reală, Sophia? Nu eşti reală, nu-i aşa?

SOPHIA: Sigur că sunt reală, nu vezi că stau lângă umărul tău pe pătură şi consum, cu prudenţă, cozonac... De ce să nu fiu reală? Ce, tu nu eşti real? Gramatica asta pe care stăm, nu e reală? Picnicul ăsta excentric nu e real? Sentimentele tale nu sunt reale? Culorile cu care ţi-ai mânjit manşeta cămăşii de damasc nu sunt reale? Aerul încremenit dintre gândurile noastre nu e real? ...Totul (cu o mică excepţie) e real. Totul.

SILVIAN: Te-am prins. Care este excepţia? Decartează!

SOPHIA: Sunt ca o carte deschisă, Silvian, în mâinile tale savante şi atotputernice. Trebuie doar să mă citeşti... Erai doar expert în psihologia şi problemele cuplului.

SILVIAN: Aiurea. Mimam. Niciodată n-am fost expert în ceva, poate doar în încurcături. Cel mai bine mă pricepeam, în tinereţe, să fac toate tipurile de noduri marinăreşti pe care habar n-aveam dup-aceea să le desfac şi le pasam viclean, celorlalţi, să se descurce şi să le descurce.

SOPHIA: Nodurile astea marinăreşti ţi-au complicat şi răscomplicat viaţa. Uită-le... Odihneşte-te puţin... Să ascultăm cântecul sublim al privighetorii.

SILVIAN: “Veniţi privighetoarea cântă/ Şi liliacul e-nflorit!” Nu aud decât sunetul unui closet care se trage singur... aoleu, au împânzit şi cu chestii infernale de-astea pădurea noastră? Animalele... (scuze animalelor, nu era vorba despre voi!) Vinde-mi secretul tău, nemuritoareo... zeiţă.

SOPHIA: Nu tulbura Sublimul... Ascultă privighetoarea. E perfectă... Perfecţiunea întruchipată într-o nucă cu cioc.

SILVIAN: Ai febră... Delirium tremens... Nu există nicio privighetoare, nici măcar una mecanică.

SOPHIA: Acceptă, dacă nu există nicio privighetoare atunci nu exist nici eu.

SILVIAN: Am de ales? Exişti au ba?! ...Parcă aud ceva... Aşa sună o privighetoare? ...Săraca, cât de mult se străduieşte ca să ne facă s-o ascultăm... E desăvârşită ca tine... Desăvârşită.

SOPHIA: De când am întins pătura, se tot străduieşte să-ţi atragă atenţia, dar tu n-ai avut urechi decât pentru sâsâielile tale... O mai auzi?

SILVIAN: Sst! Aşa sună o privighetoare?! ...Din ce în ce mai tare şi mai clar... dac-aş putea s-o pictez... E ascunsă în frunzişul des... cum aş putea să pictez ceea ce este ascuns?

SOPHIA: Trebuie doar să începi, cântecul te va îndruma să desăvârşeşti ceea ce este evident. Ascultă-l!

SILVIAN: Ajută-mă să mă ridic... Am o poftă nebună să pictez, o poftă adevărată cum n-am mai simţit de ani. Trebuie să prind momentul ăsta, zeiţă, ca pe ultimul personal, care mă poate duce înapoi la clipa în care te-am părăsit ca un tembel... Totul se va schimba, de-acum înainte, totul se va schimba... în bine bineînţeles.

SOPHIA: Sigur, cum altfel... Pictează!

SILVIAN: Spune-mi secretul tău, Sophia, altfel îmi pierd minţile, înnebunesc!

SOPHIA: Dacă ţi l-aş spune, nu ar mai fi secret. Nu pot să risc să te pierd definitiv, taman acum când cred că am reuşit să te fac să mă iubeşti cu adevărat. Nu, Silvian. Concentrează-te exclusiv asupra pânzei goale că doar nu eşti Napoleon!

SILVIAN: Mda... Ce să mai faci cu o rablă depăşită chiar şi pentru programul Rabla... Părăseşte-mă odată pentru totdeauna, cât încă nu ţi s-a topit tot creierul. Meriţi şi tu să fii fericită, măcar în culise. Caută-ţi un ucrainian cu geacă de piele şi şosete albe...Te dezleg, trezeşte-te.

SOPHIA: Trezeşte-te tu... Pictează! ...Pictează! 
 

Scena 9 
 

SOPHIA: Tună.

SILVIAN: De ce m-ai scos din spital? Ca să admir splendoarea naturii?

SOPHIA: Vrei să ne întoarcem? Ne... Ce preferi?

SILVIAN: Dă-mi puloverul roşu să deşir un fir, ca să fiu în ton cu tine. Ne adăpostim în cort. Am luat cortul, nu?

SOPHIA: Bineînţeles... partea proastă e că nu e decât de o singură persoană, de fapt pentru o jumătate de persoană, pentru un chinez băgat în geamantan, cu de-a sila... Sigur, nu vrei să ne-ntoarcem?... Mi-a picurat pe obraz. Va fi o ploaie fierbinte, fierbinte...

SILVIAN: Aş fi preferat o noapte fierbinte-fierbinte. Mă mănâncă fundul de la gramatica asta scorţoasă. S-au adunat furnicile sub ea... Strânge mâncarea asta. Gata. E prea multă, m-am săturat deja cu pastilele. O s-o împărţim, la întoarcere, cerşetorilor ăia simulanţi de lângă Sf. Lazăr. (Am vrut să-i dau odată unuia dintre ei o sacoşă cu haine curate, de pomană, în sâmbăta morţilor şi m-a refuzat politicos. Zice: “Dacă le îmbrac pe astea, gagiule, m-am ratat definitiv. Nu mai impresionez nicio vădană simandicoasă să-şi deschidă poşeta”... Ăştia artişti, nu eu!) ...Ce ţi-au spus doctorii? Am dreptul să ştiu.

SOPHIA: Ce ţi-au spus şi ţie... că te vei face bine, dar trebuie să ai multă răbdare... aproape nemăsurată şi fără excese. Trebuie să te odihneşti sistematic.

SILVIAN: Rahat cu prune! Toţi mă trataţi ca pe un copil al destinului... Am dreptul să ştiu ce se va-ntâmpla cu mine peste o zi, peste o lună două, trei... Cât?

SOPHIA: Vrei să pictezi în ploaie? Te priveşte. Cel puţin, lasă-mă să ţin folia asta deasupra... Dacă nu ţii la tine, ţine măcar la nenorocita asta de pânză care vrea să se nască cu orice preţ... egoistule. Întinde bine culorile, să nu curgă.

SILVIAN: Dacă nu ţineai atât la trupul tău superb, ai fi putut şi tu să naşti pe masa de fier a maternităţii, ca nefericita asta crăcănată pe prăfuitul şevalet suedez... Apropo, n-am dat pe el zece portrete ci l-am primit moacă de la unu’ care s-a lăsat de meserie şi s-a turat în străinătate, la braţul plin de coliere al unei babete franţuzoaice.

SOPHIA: Cine are căderea să judece? Toţi facem alegeri... mai mult sau mai puţin inspirate. Un artist supravieţuieşte timpului necruţător prin opera să nemuritoare.

SILVIAN: Gargară! Lasă-mă cu prostiile astea, cu vrăjelile de doi bani găuriţi, rostite de critici la vernisaje, cu gândul teleportat doar la salamurile şi ţuica de prune care aşteaptă întinse în camera alăturată... Un artist supravieţuieşte doar dacă se vinde cui şi când trebuie. Punct!

SOPHIA: Cine hotărâşte asta? ...De ce tocmai eu să mă sacrific, Silvian? Nu s-a găsit niciuna, din legiunile pe care le-ai sedus, să-ţi satisfacă cererea insolită? Niciuna? Ori, poate n-ai fost tocmai bun de sămânţă... Ai fost?

SILVIAN: Dar tu?

SOPHIA: (plânge)

SILVIAN: Şi tăcerea e un răspuns. Chiar tună... acum simt şi eu picăturile de ploaie fierbinţi pe obraji... “Privighetoarea tace mâlc în adâncul scorburii ca o călugăriţă fierbinte în cochilia ei de ispite.”

SOPHIA: Fănuş?

SILVIAN: Nu. Eu, acum... Cât, cât mai am de trăit? Cât mi-a dat imbecilul ăla cu barbişon? Spune!

SOPHIA: Schimbă tonul... Auzi privighetoarea?

SILVIAN: Credeam c-a ieşit din tură... A, şi-a diversificat şi repertoriul... Acum seamănă mai mult cu o ciocănitoare cu cască de protecţie, ciocănitoarea Woody Woodpecker Show dansând pe o sârmă ghimpată de foc!

SOPHIA: Silvian!

SILVIAN: Woody!

SOPHIA: Silvian!

SILVIAN: Woody! Woody! Woody!

SOPHIA: Mă înnebuneşti! ...Unde te trezeşti, în codru?!

SILVIAN: (o imită cu satisfacţie pe Woody – ciocănitoarea buclucaşă)

SOPHIA: Încetează! Poate te recunoaşte cineva.

SILVIAN: Mama Dolores... Of, of şi-un pantof/ Fără talpă, fără toc!

SOPHIA: Nu mă lua în căruţă.

SILVIAN: Dacă nu pot să te iau altfel... Ridică lanterna! De ce-ţi tremură mâna?! Luminează colţul ăsta, mai sus, da... Ce zici? E aproape gata, nu? Unde te gândeşti? ...Să ştii că îmi porţi noroc. Demult n-am mai fost atât de rapid şi atât de stupid. E un semn de eliberare, nu? ...Ce bine miroşi, ca o sălbăticiune udă şi cu ochii miraţi.

SOPHIA: Termină. Poet trebuia să te faci. Orator.

SILVIAN: Eram sigur că mi-am ratat cariera. Bufon. Poet-bufon în cădere liberă. N-aş mai fi cheltuit atâta bănet pe culori. Un pix tocit şi o limbă vânătă ar fi fost suficiente... M-ai mai fi iubit dacă aş fi fost poet?

SOPHIA: Sincer? Nu. Nu pot să iubesc decât bărbaţi care gândesc, reacţionează şi se exprimă prin imagini... De asta nu am mai fost de găsit atunci când ai încetat să pictezi. Nu suportam ideea de a mă însoţi cu un tip previzibil, care se duce şi se întoarce ca robotul de la un birou oarecare... De asta am şi aşteptat atâta timp până ai dat semne vitale de revenire, de ascensiune.

SILVIAN: Dac-ai ştii cât de mult te-am căutat. Eram înnebunit de dispariţia ta misterioasă. Sincer. Credeam că te-ai sinucis ca o proastă care s-a culcat într-o odaie cu tone de crini înfloriţi, că ai murit fulgerător, fără semnalizare, dând colţul ca o maşină care a ieşit tâmpă din decor; fel şi fel de gânduri nebuneşti şi absurde mi-au trecut tot intervalul ăsta prin minte...

SOPHIA: Numeşti separarea noastră “interval”?

SILVIAN: Ce sinonim preferi? Prăpastie? Alunecare? Beznă? Uitare? Fisură? ...Falie?

SOPHIA: Fazan!... Ai jucat vreodată Fazan?

SILVIAN: Mă tem că da... tot timpul singur... Mulţumită?!

SOPHIA: Aproximativ. 
 

Scena 10 
 

SOPHIA: Strângem tot. Furtuna care se apropie nu pare o glumă... Grăbeşte-te, Silvian!

SILVIAN: Mai am doar câteva detalii şi gata.

SOPHIA: O să fie prăpăd, măcel... Mişcă-te odată, strângem.

SILVIAN: Ştii doar că nu-mi place să las lucrurile neterminate. Nici măcar nu pot să iau tabloul ăsta cu mine, e prea ud şi o să se distrugă culorile.

SOPHIA: Lasă-l aici. Îl învelim bine, îl ascundem în scorbura asta şi mâine, cum se ridică soarele, ne întoarcem să-l termini.

SILVIAN: Dacă-l găseşte cineva?

SOPHIA: Da, un urs gunoier, îndrăgostit de creaţiile tale, admiratorul tău secret... Suntem în extra sezon, nici măcar pădurarul nu trece prin zonă, că nu mai are pe cine să ciupească de lovele.

SOPHIA: Mi s-a făcut pielea de găină. Fulgeră.

SILVIAN: Cred că furtuna asta e doar în capul tău. Nu se mişcă nicio frunză. Să mai rămânem. Rămânem. Sunt plin de inspiraţie ca un crenvurşti burduşit cu soia. Muştarul îmi mai lipseşte şi microundele... De ce să plecăm tocmai acum când am atâta inspiraţie? Spune!

SOPHIA: Am semnat pentru tine, când te-am scos din spital pe răspunderea mea... Nu vreau să-mi risc libertatea. Fii înţelegător!

SILVIAN: Pe mine m-a întrebat cineva ceva? Nu sunt un obiect... sunt o legumă. O legumă!

SOPHIA: Da, o ciupercă uriaşă de o sută de kile, atinsă de radiaţii... Eşti mulţumit? Calmează-te. Cooperează. Ultimul lucru de care am nevoie în pustietatea asta, din partea ta, e o criză spontană de personalitate... Fii înţelegător, Silvian!

SILVIAN: Sigur, ne întoarcem mâine? Nu mă minţi, Sophia, nu?

SOPHIA: Doar mă cunoşti. Hai cătinel, cătinel.

SILVIAN: Ticălosul... Mă simt de parcă mi-aş fi abandonat propriul copil, copilul nostru pe care nu l-am avut niciodată. Auzi, ce idee... în scorbură. O să-i fie o groază nespusă când vor începe să urle prin preajmă toate fiarele alea flămânde şi mirositoare de la grădina zoologică de peste drum.

SOPHIA: Trebuie să ne învăţăm copii să crească singuri, în păduri, în mlaştini, pe câmpuri, pe unde apucă... Asta e cea mai bună educaţie pe care ne putem permite să le-o dăm.

SILVIAN: Frumos. Dacă aşa ar fi făcut (spartano!) şi maică-ta, poate că acum n-am mai fi stat de vorbă atât de lejer ci cumva printre gratii.

SOPHIA: De unde ştii că mama ori tatăl meu drag a procedat altfel?

SILVIAN: Bănuiesc. Nu putea să crească o floare atât de frumos şi de sprinten fără niciun grădinar conştiincios... Trebuie ca măcar unul dintre părinţi să se arate mai prevăzător, mai cu bostanul pe umeri, mai responsabil faţă de odraslele pe care i le încredinţează Cerul... şi pe urmă, progeniturile nu sunt cumva oglinda noastră? Vom fi judecaţi, la sfârşit, nu numai după vorbe ci şi după abandonuri... Chiar lăsăm tabloul aici?! ...Vorbeşti serios?

SOPHIA: Uită-te şi tu la alcătuirea mea. Nu pot să te car în spate, plus ditamai paporniţa, plus tabloul pe cărările astea special întortocheate.

SILVIAN: M-ai convins, delicato. Lasă-mă pe mine aici, să fiu devorat de lupii împuţiţi dar ia tabloul ăsta nepreţuit cu tine. Gândeşte-te la el ca şi la copilul... nostru. El va duce mai departe numele meu. Stabileşte-ţi clar ordinea priorităţilor şi respectă-mi dorinţa... ar putea să fie chiar ultima.

SOPHIA: Şantajistule, eşti penibil, oricând mai poţi face o dublură... n-o să ştim despre asta decât eu şi cu tine.

SILVIAN: Un secret pe care-l cunosc două persoane nu se mai poate numi, în niciun caz, secret. O dublură n-are nimic în comun cu originalul. Nu e totuna dacă aş discuta, în acest moment, cu dublura ta insipidă, inodoră şi incoloră... Nu pot să trişez, mai ales acum... crede-mă!

SOPHIA: Dar asta ai făcut toată viaţa ta. Te-ai pocăit?! ...Tot timpul ai trişat.

SILVIAN: În viaţă, da şi pe faţă şi pe dos, în artă, nu... Chiar că vine tornada! Ce răcoare teribilă s-a coborât... Am mâinile ca o gheaţă... Ce-ai înlemnit?! Înfăşoară-mă cu pătura prăfuită... Brr, ce facem acum? Mi-e din ce în ce mai frig...

SOPHIA: Cum ce să facem? Fugim, ţinându-ne unul de altul, sau măcar încercăm.

SILVIAN: Ia-mă cu uşurelul, mi-au amorţit picioarele de tot... mă pietrific, Sophia, ca Discobolul lui Miron.

SOPHIA: Dacă nu erai atât de intelectualizat cu termenii şi termenele tale am fi reuşit să deschidem propria noastră fermă de melci codobelci... Mişcă-te şi lasă gălăgia! 
 

Scena 11 
 

SILVIAN: Am ajuns?

SOPHIA: Ai fi vrut tu, nici n-am ieşit încă din pădure. Ţine-te de mine să nu cazi într-o viroagă.

SILVIAN: Într-o ce?!

SOPHIA: Într-o râpă, domnule... S-o luăm aşa agale pe lângă fuiorul apei.

SILVIAN: Săraca apă, de ce ţârâie ca un pisoar rablagit?... N-ar trebui să foşnească?

SOPHIA: Dacă te-ar băga şi pe tine într-o conductă şi, undeva, ţi-ar introduce un robinet prin înşurubare siluită, aşa cum au băgat-o şi pe ea, nu ştiu dacă ţi-ar mai arde să foşneşti ca în poveştile domneşti.

SILVIAN: Săraca! Ce bine că au asfaltat şi parchetat ai noştri pădurea Gârboavele, dumbrava noastră minunată; ce grijulii ca nişte tătuci maimarii noştri, cu costume negre ca nişte ciocli adânciţi de griji planetare, cu maşini negre ca nişte dricuri, cu limbi negre ca nişte tăciuni...

SOPHIA: Numai gura aia păcătoasă, cu care ţi-ai alungat toţi prietenii, mai e de tine. Văd că natura îţi face bine şi nici nu mai ceri aparatul ăla infernal să-l pui la gură... Ţine-te, ţine-te bine.

SILVIAN: Bine, dar aici e un zid... Ce să caute un zid în pădure?!

SOPHIA: E un gard de beton armat şi uite, puţin mai încolo, e poarta de fier forjat.

SILVIAN: Pe ce se duc impozitele noastre... pe păduri îngrădite (fredonează) “Să trăiască combinatul/ Că mi-a omorât bărbatul, / Că mi-a schilodit cumnatul/ Şi mi-a întărit amantul...” Sophia!

SOPHIA: Ce?

SILVIAN: Ce frumos nume ai... Să nu mai luăm niciun mijloc de locomoţie până acasă. Să ne ţinem aşa unul de altul ca două prune îngemănate şi să mergem până acasa acasei, fredonând cântece dunărene, de mahala, până la stâlpul veşniciei, înfipt galeş în buricul de unt al pământului.

SOPHIA: “Eu nu-ţi primesc paharul/ Iubite marinal/ Căci soarta mea îmi zice/ Că eşti un cremenal...”

SILVIAN: “Ş-atuncea marinalul/ Mai scoate şi-un cuţit/ Şi-n inima fetiţei/ Adânc el i l-a-nfipt...”

SOPHIA: Am ajuns.

SILVIAN: Fugi de aici, nici nu s-a terminat cântecul... Aşa repede?!

SOPHIA: Serios. N-ai auzit de teleportare?

SILVIAN: Ha! Lasă-mă.

SOPHIA: Cum să nu, cu dragă inimă. Te-am lăsat... Întinde-te, patul e chiar lângă tine.

SILVIAN: !!! 
 

Scena 12 
 

SILVIAN: Dă-mi o ţigară!

SOPHIA: Poftim... Poţi să iei tot pachetul. Bricheta e înăuntru... Să te-ajut?

SILVIAN: ...Chiar aşa grav sunt?!

SOPHIA: ...

SILVIAN: De asta mi-au dat drumul doctorii din spital... ca să mor acasă, nu-i aşa?

SOPHIA: ...

SILVIAN: ...Să nu se mai încarce în acte cu un decedat... nu?... În fiecare noapte, cât am stat acolo, crăpa câte unul şi-l luau rudele în scaunul cu rotile până la rampa ambulanţelor şi acolo îl băgau pe furiş în câte un taxi, cu pălăria pe ochi, ca şi când ar fi fost adormit sau doar beat... Locul era eliberat rapid pentru următorul candidat muribund. Spitalul rămânea curat ca lacrima, nu se încărca cu mortul şi ieşea cu bine la apel (în statistici!) iar familia îndurerată evita costurile hazlii legate de morgă... Toată lumea era mulţumită de manevră, bănuiesc, mai puţin destinatarul în cauză.

SOPHIA: Fumează... fumatul nu mai poate să-ţi facă niciun rău, nu mai poate să-ţi dăuneze în niciun fel sănătăţii tale inexistente... N-am apucat să deschidem şampania la picnic... Vrei s-o facem acum?

SILVIAN: ...

SOPHIA: Vrei s-o facem acum?

SILVIAN: ...

SOPHIA: Vrei s-o facem acum?

SILVIAN: Aparatul de respirat!... Cât de mult mă iubeşti? Repede! ...Pe o scară de la unu la cinci.

SOPHIA: Nu te mai agita, respiră... Ce importanţă crezi că mai are? ...Lasă-mi mie ţigara...

SILVIAN: Nac! Timpul de gandire a expirat... Cât de mult mă iubeşti? ...Unu?

SOPHIA: Bine c-am ajuns acasă... nu ştiu ce m-aş fi făcut printre tufele alea uscate de ciulini...

SILVIAN: Nac! Unu virgulă cinci? ...Să ai grijă de tabloul umed pe care l-am ascuns în scorbură... Îl şi denumisem cumva parcă... mai ştii? Nac!

SOPHIA: Linişteşte-te! ...Picnic nocturn pe-o gramatică...

SILVIAN: ... veche. Ce titlu de... Mi-e frig, foarte frig... adu toate păturile pe care le găseşti în magherniţa asta şi înveleşte-mă ca pe un copil... ca pe fata pe care ar fi trebuit s-o avem amândoi.

SOPHIA: Ce-ţi veni, ţârule? Linişteşte-te!... Acum, ţi-e mai bine? ...Silvian, mă auzi?

SOPHIA: Hai să jucăm Fazan... Începe tu.

SILVIAN: Capră!

SOPHIA: Răsucire!

SILVIAN: Repaus!

SOPHIA: Uscătură!

SILVIAN: Răsturnare!

SOPHIA: Restaurant!!!

SILVIAN: M-ai încuiat definitiv... Eşti singura femeie de care am vrut să fiu încuiat vreodată. De fapt nu am ştiut niciodată cine e broasca şi cine e cheia, sau poate am fost, amândoi, şi una şi alta pe rând... De ce ne risipim vieţile, ca nişte proşti? “Nu e păcat ca să se lepede/ Clipa cea repede, ce ni s-a dat?” Am alergat toată viaţa asta, unul de altul, ca nişte magneţi prea puternici care se resping pe de-o parte cu îndârjire şi... până la urmă... tot... tot... tot...

SOPHIA: Mă mai auzi, Silvian? ...Silvian!!!

SILVIAN: Crezi că nu mi-am dat seama că ne-am învârtit tot timpul prin camera asta goală şi că n-a fost vorba de nicio Gârboavele şi de niciun fel de picnic... Păcat de gramatica aia inactuală. Avea nişte coperţi cum nu se mai fac în ziua de azi... Auzi la ea, cărări de pădure şi luminişuri acoperite cu parchet care scârţâie. Ce glumeaţă... am interpretat destul de credibil pentru un boşorog cu toane, nu? ...Du-te la teatru, nu e bine să-l eviţi; din când în când mai apare câte un spectacol care-ţi poate sfărâma calcarul depus pe inimă ori pe creier; chiar dacă în spectacolul ăla nu joacă decât unu’ îmbrăcat cu o pânză de sac şi, pe deasupra, mai stă şi o oră şi jumătate imobilizat pe o targă... Păcat că nu m-au mai ţinut balamalele să dezvoltăm furtuna aia teribilă. Bum-bum! Ce tunete, ce fulgere, ce interpretare dinamică aş fi abordat... Dacă aş fi avut fantezia ta debordantă n-aş mai fi avut niciun fel de contracandidat în pictura contemporană... crezi că nu ştiu cum scârţâie parchetul meu infect? Meritam, măcar acum la sfârşit de stagiune, o plimbare adevărată, un picnic real nu unul de butaforie... Cel puţin mâncarea a fost reală... şi cozonacul, puţin fărâmiţat dar în rest o nebunie... Mâncarea adusă pe furiş, la uşă, de admiratorul meu secret, mahărul unei firme de catering, singurul meu admirator dintre cei secreţi şi nesecreţi... Lasă-mă să trag cu sete un fum, un singur fum.

SOPHIA: N-ar fi trebuit să-ţi spun dar mă sileşti şi oricum ştiu că nu mă mai auzi... Mahărul ăla (aşa cum îi zici tu) nu eram decât eu care mă speteam sâmbetele şi duminicile la nunţi ori la tot soiul de petreceri şi agape ca să pot aduna, la sfârşit, resturile ori bucăţile pe care nu le atinsese nimeni, ca să-ţi fac acel coşuleţ tapetat cu flori, care te ajuta să nu mori de foame încă o săptămână de zile sau cel puţin până în ziua în care vei fi vândut măcar un singur tablou... Şampania este totuşi întreagă şi neatinsă (nimeni n-a învăţat încă să bage un dop original de şampanie la loc!) şi am primit-o de la un mire trist căruia îi fugise mireasa cu naşul mare, imediat după strigare... Silvian!!!

SILVIAN: “Şi-atuncea... marinarul... mai scoase... şi-un inel...” Nimic nu a fost totul decât o ceaţă... o pâclă... Auzi, auzi cum sună sirenele Mogoşoaiei, cât de cumplit? Ridică-te din genunchi! Le auzi?! ...Ridică-te, n-auzi? ...Sst! Ascultă, ascultă cum se grăbesc scrâşnind, excavatoarele, pe poarta cimitirului Cătuşa, să sape tranşeele... “Ce ceaţă deasă, vai ce ceaţă deasă...” De ce coboară fumul ăsta gălbui în loc să urce ţanţoş spre tavan?! Ridică-te, e indecent să discutăm acum cu seriozitate despre viitorul care se duce pe apă, ţinându-se disperat de o canistră goală de plastic... Nu insista! Ridică-te, am spus!

SOPHIA: Şi tabloul ăsta, nici tabloul ăsta pictat cu cuţitul de ochii tăi orbi nu a fost real?... Spune Silvian! Mărturiseşte!

SILVIAN: “Şi-atuncea... marinarul... mai scoase... şi-un potir...” Sună-l pe prietenul meu, teologul... spune-i că i-am găsit un ciubuc gras de făcut... Nac! ...Nac! ...Nac!

SOPHIA: Silvian! Silvian! Trebuie să vorbim, să comunicăm pe bune, am tot amânat, nu ţi-am spus încă totul... Silvian, nu mă lăsa să vorbesc ca o proastă, să turui... Ascultă-mă Silvian!... Silviaaan! Niciodată nu ţi-am purtat pică, uite pun mâna pe roşu... mă crezi?! Dacă mă crezi, hai să jucăm încă o dată Fazan... îţi promit că, de data asta, te voi lăsa să câştigi fără drept de apel... Silvian! Nu te prosti Silvian! Respiră! Fă ceva! ...Spune ceva, orice, numai spune ceva... Gata, mă dau definitiv bătută pe o scară de la unu la cinci... Cinci, Silvian! ...Cinci! ...CINCI!!! 
 

Scena 13 
 
 

SOPHIA: Alo!... Să ştii că n-am avut puterea să-i spun. Nu... nu... Era atât de convins că sunt tu încât, pur şi simplu, nu am avut curajul, nu am avut curajul să-i spun că nu sunt tu... Da, acum s-a terminat... totul. Era previzibil deşi întotdeauna plecările de genul ăsta ne iau prin surprindere... înţelegi da? Nu-ţi fă inutile procese de conştiinţă... Termină. Ştiu cât de mult l-ai adorat şi că n-ai avut puterea să-l vezi cum se prăbuşeşte în sine, ca o fântână care se surpă fără zgomot. Toţi ştim... Ştii cât de mult l-am iubit... Înţelegi, da?! Înţelegi, Sophia? Spune-mi că înţelegi... repetă după mine... da?... da? Mamă, spune-mi că întradevăr înţelegi! Spune-mi odată că mă înţelegi! ...Spune-mi! 
 

CORTINA

  Aminteste-ti datele mele