regizor caut piesa

 

PERSONAJE: 

DOAMNA

DOMNUL

TÂNĂRA

TÂNĂRUL

REGELE PINGO

PINGONIENII 

NOTĂ: PINGO, piesă de teatru. Trebuie gândită și privită din perspectiva absurdului încins pe trupul personajelor ce iau parte la acțiune. Momentele excesiv de brutale vor constitui punctele cheie ale acestei piese, în schimb, cele pașnice vor constitui apogeul ei. Această piesă a fost scrisă pentru trecerea timpului în favoarea focului, apei, soarelui și cerului într-un mod absurd, de-altfel, piesa este o poveste ce aparține de o lume a imaginilor flash care se intersectează cu ideile de moment ale celor patru personaje reale.                          

    Locația permanentă: Un tub mare în care intră și ies pe rând personajele. Tubului nu i se văd terminațiile, căci, se poate spune că este un tub lungit la infinit.

    În unele momente tubul dispare imaginar, alcătuindu-se un soi de imagini flash având protagoniști, personajele piesei care, într-un final se schimbă radical. 

I. ROȘUL DIN TUB

Doamna se află în mijlocul tubului, singură. Analizează cu minuțiozitate spațiul în care se află și, după un scurt timp privește drept în față, fixând un semi-zeu imaginar. 

DOAMNA (cu o voce palidă): Și tu ești roșu, da! Te văd, să ști că te văd, nu te poți ascunde de mine! Puterea mea de a vedea orice materie inviziblă mă ajută mereu să-i localizez pe cei care vor să se facă nevăzuți. Ochii mei au în interiorul lor un mecanism implantat de către Hefaistos, zeul focului, care identifică orice materie aflată la o temperatură pozitivă. Iar tu, tu ai o temperatură mult prea mare pentru a te putea ascunde de mine. Cele opt sute de grade ale tale mă încălzesc, ajung până în mine, chiar dacă tu ești la o distanță de câteva milenii. Nu te teme, n-ai de ce s-o faci. Nu îți vreau răul, prăpăditule.

(face doi pași în dreapta sa, apoi în stânga; revine la poziția inițială, analizând tubul)

Pereți transparenți. Știu, știu asta de la ei, ăia care m-au ucis acum zece ani în războiul dintre armata Pingo și insularii negrii, atunci când m-au prins într-un material transparent, m-au imobilizat și apoi mi-au tras cinci gloanțe în piept. Știu, știu pentru că am văzut. Am văzut gloanțele cum îmi străpung pieptul...

(devine ușor agitată)

N-am cum să ies de aici, n-am cum să fug. Voi, cei de din afara spațiului ăsta, voi, idioților, habar n-aveți de cum se prezice un viitor. Vă cunoașteți viitorul? Nu? Vă spun eu care e: viitorul vostru e spațiul ăsta în care stau eu acum închisă. Asta vă așteaptă, urâților! Asta meritați, asta am meritat și eu.  

Prin partea dreaptă intră încet, cu pași mărunți, Domnul. Corpul întreg îi este acoperit de un cearceaf de culoare deschisă, un alb murdar. Se oprește pentru câteva secunde, se uită la Doamna, se uită în jurul lui, iar apoi înaintează până aproape de ea.  

DOMNUL (direct, către ea): Ai încălcat legea sfântă!  

DOAMNA (speriată): Eu? De ce spui asta? Cu ce am greșit? 

DOMNUL: Ăsta e un mare păcat, Doamnă, să greșești și să nu ști. Semi-zeul cu care vorbeai, ce făcea? Era sănătos, o ducea bine cu slujba? I-ai transmis salutări din partea mea?  

DOAMNA: Vorbești prostii, Domnule. Armata Pingo m-a ucis acum zece ani, iar tu mă priveai distant și zâmbeai, nu ai făcut nimic, puteai să intervi, puteai măcar să-ți dai silința și să te lupți cu nenorociții ăia pentru mine... Și acum? Acum vi și îmi reproșezi faptul că vorbeam cu semi-zeul meu? 

DOMNUL (aprinzându-și o țigare, apoi așezându-se): Armata Pingo a fost și este condusă de mine. Ca de altfel toate armatele acestei lumi. Semi-zeul tău este un chilipir, un semi-zeu care n-are ce te învăța. Te poate face doar, în cel mai rău caz, să te amețească și să te inducă în eroare. Într-o eroare din care nu vei mai putea ieși. Sau vei putea ieși numai dacă vei avea încredere în mine, numai în mine și-atât. 

DOAMNA (râzând): Glumești, nu?  

DOMNUL (serios): Domnul tău nu glumește niciodată.  

DOAMNA: Ba da, glumește. Glumește chiar foarte des. Problema este că nu îi înțeleg glumele, nu le înțeleg rostul. Când ai condus armata Pingo, era o glumă, nu? Și ce rost avea? Când ai creat din casa mea, tubul ăsta unde stau acum închisă ca o criminală, a fost tot o glumă, nu? Cu tânărul meu ce-ai avut? De ce l-ai omorât? Ah, știu, îți place să glumești, scuză-mă! 

DOMNUL (sorbind din țigară cu plăcere): Toate astea au fost reversul faptelor tale, Doamnă.  

DOAMNA (enervată de calmul lui): Reversul faptelor mele? Faptele mele? Care fapte? Am iubit un om, am dat de mâncare câinilor de pe stradă, am luat în grijă un tânăr sărac și bolnav, astea sunt faptele pe care le-am făcut. Sunt atât de grave? Reversul lor în asta constă? În închisoarea asta în care m-ai aruncat ca pe o ultimă femeie, ca pe cea mai josnică și mizerabilă femeie?

(moment de liniște)

Răspunde-mi! 

Se face întuneric brusc. Doamna dispare. Domnul se ridică și se îndreaptă spre stânga. Tânăra apare într-o lumină difuză, ținând în mâna dreaptă o umbrelă. După câțiva pași își deschide umbrela deasupra capului. Se oprește și se uită fix în față.  

TÂNĂRA (îngândurată): Știi foarte bine de ce am venit aici, degeaba te holbezi la mine ca la un stâlp mai mult lat decât lung...

Domnul rămâne nemișcat, iar apoi își îndreaptă privirea ușor către Tânără.

(nervoasă)

Cum ți-ai putut permite mă nemernicule să intri la mine în casă și să mă violezi? Răspunde-mi! Ești un semi-zeu de căcat, ești un scârbos, un gunoi, un...  

DOMNUL (întrerupând-o din enumerarea calităților semi-zeului): Cum vă numiți? 

TÂNĂRA (privind-l cu uimire): Nu vorbeam cu tine, scuză-mă! Nici nu te-am observat. Nu știu...  

DOMNUL: Ce nu ști? 

TÂNĂRA: Nu știu cum mă cheamă. Lumea când mă vede pe stradă mă strigă Pingo, la fel ca și obsedatul ăsta sexual... deci probabil că mă cheamă Pingo. 

DOMNUL: Eu cred că te cheamă Fuchsia... Ai un zâmbet care îți atrage atenție atunci când îl privești, așa cum te atrage și culoarea asta, fuchsia...  

TÂNĂRA (ușor timidă): Da, probabil. Eu nu cred în culori. Mi se par doar niște aberații inventate de oameni. Adică roșul nu este roșu, poate se numește altfel, însă mi se pare o stupizenie să crezi în roșu, verde, galben... 

DOMNUL (întrerupând-o din nou): Fuchsia... nu cred că e o prostie să crezi în culori, mai ales în fuchsia. Cel puțin asta ar însemna să nu crezi în tine. Și-apoi, care-i problema dacă cineva îți spune că inima ta e roșie? Nu ești nevoită să-l crezi. 

TÂNĂRA (închizându-și umbrela): S-a oprit ploaia, iar nemernicul ăla tot n-a plecat. Uite-l, e acolo! 

DOMNUL (calm): Nu va pleca niciodată. Acolo îi e locul. 

TÂNĂRA (uimită): De unde ști? Cum adică nu va pleca niciodată? Nu înțeleg... Tu de unde îl cunoști? 

DOMNUL: Eu cunosc pe toată lumea, Fuchsia. Așa mi-a fost dat să îl știu și pe ăla din spatele tău care se holbează la tine, și pe cei care sunt invizibili sau care vor să pară invizibili...  

TÂNĂRA: Ah, înseamnă că ești d-ăla singur pe lume, cum îi zice, homeless. Îmi pare rău pentru tine, sincer.  

(după câteva secunde de liniște) 

TÂNĂRA (întorcându-se brusc și privind atentă în spatele său): Despre care tânăr vorbești? Nu văd niciun tânăr în spatele meu. Încep să-mi dau seama că ești un ciudat... mă sperii. 

DOMNUL (zâmbind printre dinți): Toată lumea își dă seama la un moment dat că sunt un ciudat. Nu mă înțeleg, de fapt nu au cum să mă înțeleagă. Nu le dau voie să mă cunoască atât de bine.

Să fi mulțumită că m-ai văzut. Acum trebuie să dispar din privirea ta, nu vreau să mă cunoști, nu va fi bine pentru tine. Și cât îl privește pe semi-zeul tău scârbos, lasă-l în pace, încearcă să-l uiți. La vârsta ta, ai deja prea multe păcate. 

TÂNĂRA: Stai! Unde pleci? Am prea multe păcate?...  

Domnul dispare. Tânăra rămâne singură pentru câteva momente. Analizează tubul. Tânărul își face apariția prin stânga ei. Este înalt și suplu, îmbrăcat într-un costum negru.  

TÂNĂRUL: Nu te supăra, ai cumva un foc?  

TÂNĂRA (timidă): Nu. Nu fumez, îmi pare rău! 

TÂNĂRUL: Ce mai face gunoiul tău?  

TÂNĂRA (ironic): Bine! Nu mai e, l-am aruncat azi dimineață. 

TÂNĂRUL (uimit de răspunsul ei, mirat): Unde l-ai aruncat? 

TÂNĂRA: La ghenă, unde se aruncă deobicei gunoiul. 

TÂNĂRUL (înțelegând sensul și gluma ei): Da, e normal, scuză-mă, sunt cam obosit. Eu vorbeam de gunoiul celălalt, adică de ăla care te-a v... 

TÂNĂRA (neînțelegând): Care m-a ce? M-a v... visat? Gunoaiele nu visează niciodată.  

TÂNĂRUL: Gunoaiele, nu, dar semi-zeii, da... 

Tânăra își aduce aminte pe loc de semi-zeul ei. Rămâne blocată pentru câteva secunde, după care pleacă țipând: “Gunoiule, ce mi-ai făcut?! Gunoiule!”

Tânărul rămâne singur. Analizează și el tubul cu atenție. 

(își scoate batista din buzunarul interior al sacoului și se șterge pe frunte)

E foarte cald aici, vouă nu vi se pare?! Hm, probabil că focul vostru s-a aprins din nou și emană o forță gravă de căldură. Și-n plus, inima mea nu mai ticăie ca un ceas elvețian, ci ticăiește – tic --- tic --- tic ca un ceas vechi și obosit.

Am fost ofițer de gradul I în armata ¹Pingo. Am luptat cot la cot cu toți soldații, am dat comenzi subalternilor mei pe timp de război, dar și pe timp de pace. Am slăvit cu sufletul această armată, am iubit-o, am respectat-o și am îndrăgit-o până la moarte. Acum sunt un mort hidos. Da! Vă vorbește un mort hidos. Vi se pare ciudat, nu? Nu-i nicio problemă, nu sunteți singurii care nu și-au dat seama că nu mai trăiesc. Am fost ucis în ultimul război, în războiul în care Doamna, cea care m-a cules de pe stradă ca un gunoi putrezit și bolnav, și a avut grijă de mine, a murit. Am murit amândoi. Așa ne-a fost scris. Nu mai am nevoie de mâncare, nu mai am nevoie de apă, nu-mi mai place să visez, să iubesc, să râd, să plâng... nu mai îmi plac toate astea pentru că nu mai am nevoie de ele, pot trăi și fără... Doar tutunul mai îmi place. De el sunt dependent. Nici dacă aș mai muri de trei ori, tot nu cred că m-aș putea lăsa de fumat.

Pentru voi, eu voi fi un simplu mort, un mort care a trăit o viață frumoasă, pe cât de frumoasă pe atât de periculoasă. Tânăra cu care am vorbit m-a uitat. Am iubit-o și m-a iubit timp de opt ani. Nu mai știe nimic de mine, de când am plecat în război. I-am promis c-o să mă întorc la ea viu, însă nu am putut să mă țin de promisiune, sau m-am ținut pe jumătate, de întors m-am întors la ea, dar nu viu, ci mort.  

Tânărul începe să se agite, alergând dintr-o parte în alta prin acel tub. Apoi dispare brusc. Întuneric.  

II. ALBASTRUL DIN TUB

Doamna, Domnul, Tânăra, Tânărul stau așezați în linie, în ordinea enumerării lor. Privesc în față. Doamna și Tânăra poartă o discuție cu semi-zeii lor. Domnul și Tânărul își discută singuri problemele actuale.  

DOAMNA (cu o voce ștearsă): Acum ești albastru. Te schimbi o dată la trei zile. Acum trei zile ai fost roșu, acum șase zile ai fost galben, iar acum ești albastru... Stau și mă gândesc ce culoare vei avea peste trei zile...  

TÂNĂRA (nervoasă): Tot un gunoi ai rămas pentru mine! Ești cel mai josnic semi-zeu pe care l-am putut întâlni vreodată.  

DOMNUL (calm): E singurul semi-zeu pe care l-ai întâlnit.  

TÂNĂRUL (timid): Are cineva un foc, vă rog?! 

DOAMNA (începe să devină nervoasă): Degeaba încerci să te ascunzi de mine! Degeaba te faci invizibil! Să ști că Hefaistos m-a iubit, a ținut la mine ca la o zeiță.  

TÂNĂRA: Dacă îți spun că atunci când ai intrat peste mine în casă și m-ai violat, mi-a plăcut la nebunie, ce zici? Mă crezi? Eh, uite că ți-o spun: Am gemut în mine de plăcere timp de cinci minute, iar tu ca un violator idiot, stăteai cu teama în tine ca nu cumva să apară cineva și să te omoare. Iar atunci, în acele momente, uitasei că un semi-zeu nu poate muri niciodată... 

DOMNUL: Zeii nu mor niciodată, însă semi-zeii mor după aproape trei secole. O noutate pentru tine, nu? 

TÂNĂRUL: Cum se face că nici unul dintre voi n-are un foc?! Voi, idioților, aveți vreun foc? Stau cu țigara asta în mână de la sfârșitul războiului. Dintr-un ofițer inteligent și respectat, am ajuns un paznic al viilor, un paznic sărac, unul care nu reușește să fumeze o țigară, nici măcar una... 

DOAMNA: Pot fi o zeiță și pentru tine, dacă vrei! Pot fi zeița frumuseții ori zeița luminii... 

TÂNĂRA (din ce în ce mai nervoasă): Să te ia dracu mă, nenorocitule!  

DOMNUL (la fel de calm): Diavolul este un foc ars scăpat de către El, ceL de sus, care ne veghează mereu, oriunde suntem.  

TÂNĂRUL: Hei, voi, ăia vi, mă auziți? De ce vi s-a oprit focul? Se lasă frig aici. De ce emanați acum frig și nu mai emanați căldură? Ați murit și voi? Suntem colegi de viață?  

DOAMNA: Vreau să mai mor o dată! Vreau să mai îmi trageți cinci gloanțe în piept! Mă auziți? Cu voi vorbesc, semi-zeilor, cu voi vorbesc! Omorâți-mă! Mă puteți omorî și altfel dacă vă este pe plac, mă puteți înjunghia, mă puteți arunca în ocean să mă sfârtece rechinii, mă puteți sufoca, mă puteți trimite la Domnul, oricând vreți voi, eu sunt pregătită!  

DOMNUL: Nu te trimite nimeni la „Domnul”, te cheamă El când are nevoie de tine.  

DOAMNA: Cheamă-mă, Doamne! Cheamă-mă la tine!  

TÂNĂRUL (către Tânără): Știu că te-am mai întrebat o dată, dar ai cumva un foc, poate din întâmplare, poate din nevoia de a avea un foc, în cazuri extreme…?! 

TÂNĂRA (nervoasă, discutând în continuare cu semi-zeul ei): Ah, cât mi-aș dori să mori în flăcări! Nenorocitule! Să mori ars de viu sau de ce ești tu, de semi-zeu scârbos! 

TÂNĂRUL (uimit și puțin șocat): Exact, despre asta vorbeam, flăcări, foc, ars… Vreau să-mi ard și eu țigara! Uite cum facem: Tu îi dai foc ăluia cu care vorbești, și după ce îi dai foc, imi oprești și mie puțin din flacăra cu care-l arzi pe iubitul tău, ce zici? Ești de acord?  

TÂNĂRA (uitându-se la el): Nu vorbeam cu tine!  

TÂNĂRUL: Știu, știu asta! Însă eu vorbeam cu tine și-ți spuneam că dacă ai vrea să faci un bine m-au putea ajuta cu… 

TÂNĂRA (îl întrerupe): Ce-mi oferi în schimb?  

TÂNĂRUL (rămâne ușor surprins): Ce vrei tu, orice! Ți-l pot omorî pe semi-zeul ăla cu care vorbeai, dacă vrei… sau te pot lua de soție… sau dacă ai accepta, te-aș putea duce în fostul regat Pingo… 

TÂNĂRA: Suntem deja pe teritoriul fostului regat Pingo. Însă mi-ar surâde ideea cu semi-zeu, dacă ai putea să-l razi de pe fața Pământului, pentru totdeauna… 

DOMNUL (calm, către cei doi): Un semi-zeu nu trăiește pe Pământ, doar prin prisma viziunii noastre. El trăiește sub forma unui spirit cu puteri supra-naturale, iar în fața lui, toți milostivii se închină. 

TÂNĂRUL (către Domn): Prosti! Nu e adevărat! Semi-zeii merg de-abușilea și râd, chiar dacă au înfipt în spatele lor un cuțit, chiar dacă sunt plini de sânge… Aici, în fostul regat Pingo, oamenii sunt fericiți. 

DOAMNA (intervenind în discuție): Ai dreptate! Așa este, aici oamenii sunt fericiți, însă singura problemă este că nu pot fi fericiți iubind, aici oamenii nu mai știu să iubească. 

DOMNUL: Sunteți iubiți, stați fără grijă! Acolo, undeva, cineva vă iubește… 

TÂNĂRA (impunătoare): Iar acel cineva, bag mâna-n foc că nu e semi-zeu, cu siguranță e un zeu, un sfânt. 

TÂNĂRUL: Nu, nu băga mâna-n foc! Spune-mi unde este focul și bag eu mâna pentru tine. Îmi aprind și țigara asta nenorocită, în sfârșit… 

DOMNUL: Nu vreau să te dezamăgesc, tinere, însă aici, în locul în care suntem, nu mai există foc. 

TÂNĂRUL (nervos): Cum nu m-ai există foc?! Și pe timpul războiului, acele cu care se coseau rănile soldaților, în ce erau încinse? Frigul din vremurile alea, cum erau combătute? Focul prin care au trecut soldații noștrii, soldații armatei Pingo, unde a dispărut?  

DOMNUL (calm): Nu uita, tinere, că regatul Pingo nu mai există. Regatul acesta a fost măcelărit de către trupa celor doi sihaștrii, regatul ăsta a fost șters de pe harta lumii… 

În spatele celor patru se formează un fel de perdea multicoloră, mare, care acoperă tot fundalul, care se năpustește încet, dar sigur către tubul în care stau neclintiți Doamna, Domnul, Tânăra și Tânărul. Sunt Pingonienii îbrăcați în diferite culori: roșu, albastru, verde, galben… Se aude un zgomot asurzitor, din ce în ce mai asurzitor. Toți patru se agită, încercând să caute o ieșire, o ușă, o gaură. Nimic. Disperarea îi cuprinde, îi îmbrățișează. Dintr-o dată, se face întuneric. Se aud țipete.

Totul este vraiște. Lucruri aruncate alandala, scheleți de oameni răstigniți pe pereții duri ai tubului. Se mai aud încă oameni care gem, care cer ajutor. Nu mult timp.  

DOMNUL (cu hainele rupte, gâfâind, singur în același tub): Domnul meu, adică cel care m-a creat, îmi spunea că e bine să-ți iubești aproapele, că nu trebuie să urăști, să ucizi, să păcătuiești. Îmi dau seama acum, că sunt un păcătos. Nu mai am putere să mă mișc, nu mai pot ajunge la primul izvor de apă, nu-i mai pot privi pe cei din jurul meu. Pingonienii nu mă mai iubesc, nu ar mai putea avea încredere în mine, în cel care le-a dat putere, speranță și viață. Ea ar fi fost fericită acum, dacă m-ar fi văzut încă viu; ar fi încercat să mă vindece, ar fi stat lângă mine, ar fi dirijat corul îngerilor albi și corul îngerilor negrii. Semi-zeii oamenilor zâmbesc acum, când eu sunt într-o stare de nefericire, iar starea asta mi s-a dat de către ei, de către acele ființe muritoare care nu se cunosc, care nu știu diferența dintre bine și rău.

De ce au venit peste ei? De ce s-au trezit din morți și ne-au nimicit? Era pace, a fost război și acum e teroare printre locuitorii acestui spațiu. Tinerii nu mai trăiesc, Doamnele au murit, Domnii sunt la pământ, gâfâind ca după o cursă rapidă de kilometrii întregi prin nisip.

Clădirile au dispărut, timpul și-a încetinit mersul, ceasurile și-au micșorat ticăitul, iar eu, eu nu știu ce să fac, unde să mă duc, încotro să mă-ndrept. Au înviat Pingonienii și nu ne-au mai recunoscut. 

Lumina palidă din tub este acoperită încet de întuneric. Domnul este întins în tub. Tânăra și Tânărul sunt în fața tubului, deci în afara acestuia. El în dreapta, ea în stânga, amândoi privind drept în față.  

TÂNĂRA (cu o voce normală): Departamentul Apărării a decis înaintea războiului ca fiecare dintre soldații trupelor speciale să fie zâmbăreți, să se poarte civilizat cu inamicii, să deschidă porțile regatului oricând, în orice fel de circumstanță și…  

TÂNĂRUL (întrerupând-o, cu o voce tristă): Acum suntem morți. Din cauza acestei decizii, suntem morți.  

TÂNĂRA (curioasă): Sunt moartă? 

TÂNĂRUL: Da. Suntem toți morți. 

TÂNĂRA: Și semi-zeul meu?  

TÂNĂRUL (ușor nervos): Să-l ia dracu’!  

TÂNĂRA: Înseamnă că n-a murit, dacă încă nu l-a luat dracul. Păcat!  

TÂNĂRUL: Semi-zeul tău nu îți va putea readuce viața, nu te va mai putea naște încă o dată, să-ți fie clar!  

TÂNĂRA: Nici nu vreau asta! Mă simt bine moartă. Nu mai simt frigul, nu mai simt nevoia de afecțiune, nu mai mă simt nici măcar pe mine, ceea ce mă bucură, fiindcă dacă m-aș mai fi simțit, m-ar fi durut toate, aș fi simțit durerea din mine, aș fi văzut-o cum se strânge pe mine.  

TÂNĂRUL: Și nu te mai poți mișca...  

TÂNĂRA (încercând să-și miște corpul): Nu! De ce nu mă mai pot mișca?  

TÂNĂRUL: Fiindcă ești moartă. Ești închisă într-un coșciug, între patru scânduri.  

TÂNĂRA (văzându-se disperarea pe chipul său): Nu! Nu e adevărat! Eu pot să mă mișc! Uite, vezi? Mă mișc, dau din mâini, din picioare, îmi mișc capul, merg, alerg, pot să zbor, vezi? Vezi sau ești orb? 

TÂNĂRUL: Totul e în imaginația ta. Nu poți să îți miști corpul, nici să mergi, nici să alergi și nici să zbori. Nu vezi nimic, ești oarbă, nu mai ai ochi, la fel ca și mine, suntem orbi cu toții. 

Apare Doamna, târându-se către tub, încercând să ajungă la Domnul care zace întins cu fața în jos. Însă tubul este perfect închis, nu există nicio modalitate de a intra. Respiră greu, se așează rezemată de pereții exteriori ai tubului. Privește în jurul ei. 

DOAMNA (strigând): Unde sunteți? Mă aude cineva? Mă vede cineva? Mă simte cineva?  

TÂNĂRA (către Doamna): Suntem aici, suntem morți cu toții. Nu simți? 

DOAMNA (disperată): Morți pe dracu’! Nu suntem morți, trăim, tu nu vezi? Încă n-am murit. 

TÂNĂRA: Disting decât culoarea roșie, în rest, totul e negru.  

DOAMNA: Și pe mine mă vezi? 

TÂNĂRA: Îți văd doar fața, în rest disting niște puncte mici pe corpul tău, probabil sângele... 

TÂNĂRUL (către Tânără): Pe mine mă vezi? 

TÂNĂRA: Nu! Văd doar roșul din preajma mea, îl văd pe Domnul acela închis, din spatele Doamnei. Și-i mai văd și pe ceilalți răniți, morți, pe ceilalți oameni care zac fără suflare... 

Doamna se întoarce ușor către Domnul din tub. Îl privește cu atenție câteva secunde, apoi se întoarce la poziția inițială. 

DOAMNA (tristă): El mi-a omorât semi-zeul. Și tot el a smuls lanțurile care legau gândurile mele cu cele ale semi-zeului. Un idiot... asta e, un idiot! 

TÂNĂRUL (calm): Idioți sunt cei care au murit de bună voie, care s-au sinucis, care au omorât, nu cei care ne-au apărat sau cei care ne-au iubit...

Regatul Pingo încă trăiește, a fost greșeală atunci când noi toți am crezut că acest regat nu mai există și nu va mai exista niciodată. 

TÂNĂRA (ușor speriată): Se îndreaptă spre noi o pată roșie. Acum e mică, însă se face din ce în ce mai mare... Ce facem? Unde ne ascundem? Dacă ne omoară?! 

Domnul din tub se mișcă. Încearcă să se ridice. Simte un posibil pericol. Tubul își schimbă forma, culoarea. Se micșorează ori se mărește. Tânăra, Tânărul și Doamna se ascund într-un colț. Domnul se ridică în genunchi și privește în jurul său. Apare 2regele Pingo. Liniște totală. 

III. VERDELE DIN TUB

Regel Pingo este îmbrăcat într-o uniformă militară de înalt grad, o uniformă de culoare aurie, cu insigne înfipte în piept și pe brațul drept. Poartă un toiag negru cu un desen auriu, niște dungi ondulate și un cap de vultur în vârf. Are un mers greoi. Se apropie de Domn, îl vede captiv în tub. Îl analizează câteva secunde. Ceilalți stau ghemuiți în colț.  

REGELE PINGO (cu o voce ușor răgușită, către Domn): Credeai că am murit?

Domnul nu răspunde, îl privește fix în ochi.

Așa au crezut toți. Dar, uite că s-au înșelat. Totul a fost o înscenare. Asasinarea regelui a fost una brutală, regele a fost asasinat de către conducătorul armatei inamice, după care s-a sinucis, oameni buni, ne-a sosit ceasul, vom muri, regele a fost asasinat, și așa mai departe... vorbe, vorbe, fără niciun rost și fără pic de adevăr.  

DOMNUL (încercând să-l înțeleagă): Soția ta, regina Pingoniei, unde este? 

REGELE PINGO: S-a dus! A dispărut. Au luat-o cu ei și-au ars-o în fața mulțimii.  

DOMNUL (îngrijorat și speriat): Și tu, majestate, tu ai lăsat să se întâmple asta? 

REGELE PINGO: Eu eram mort. Nu puteam face nimic. Toți credeau că sunt mort, aproape că și eu credeam același lucru. Ști ce senzație urâtă ai atunci când tu, te ști teoretic mort, chiar dacă practic ești viu și îți vine să te îngropi singur...?!  

DOMNUL: Majestate, ajută-ne! O armată necunoscută ne-a măcelărit, ne-a distrus, au omorât jumătate dintre noi... 

REGELE PINGO (neînțelegând): Care voi? Ce armată? Când...? 

DOMNUL: Noi, oamenii sechestrați în tubul ăsta, nu știu ce mână a fost, acum cinci zile. S-a auzit un zgomot asurzitor, focuri de armă, țipete de oameni disperați. Nu le-am putut face față, au fost mai puternici decât noi.  

REGELE PINGO: Oamenii mei au murit. Toată armata mea a fost distrusă. Eu am rămas singur printre străini. Nu am cum să vă ajut! 

DOMNUL: Ba da! Poți să ne ajuți! Din câte știu mai trăiesc un milion de oameni, îi anunțăm pe toți să se prezinte în piața centrală și să le vorbești tu, majestate, să le spui că trebuie să ne reunim, să formăm o armată, să formăm un nou regat, să fim așa cum eram înainte...  

REGELE PINGO: Nu se mai poate. Asta ar însemna să mai trăiesc încă o sută de ani. Istoria se scrie în secole, nu în zile sau luni de zile.  

Tânăra și Tânărul se retrag, pleacă. Doamna rămâne singură în acel colț. Se ridică și se îndreaptă către Regele Pingo. Domnul o vede și o privește îndelung. Regele o oprește cu toiagul său aurit.  

DOAMNA (energică și ușor disperată): Majestate, nu ne lăsa tocmai acum! Vei reuși să reconstruiești ceea ce a construit tatăl tău, Regele Pingo Nemuritorul. Mai dă-ne o șansă, mai dă-ți o șansă, majestate!  

REGELE PINGO (calm): Șansa stă în mâinile voastre, nu într-ale mele. Viața mea se va sfârși curând. Eu mi-am făcut datoria de rege, acum va trebui ca voi să aveți ultimul cuvânt de spus pentru acest regat.  

DOMNUL (înțelegând): Da, ai dreptate, majestate! Totul stă în mâinile noastre. Aproape două milioane de mâini vor reinventa Regatul Pingo.

(Domnul către Doamna)

Anunță-i pe cei doi tineri să vină la mine! Cu fiecare om cu care te întâlnești, spune-i să vină mâine la prânz în Piața Centrală. Și, nu uita de tine, nu uita că tu vei putea dovedi poporului nostru că ești Doamna nemuritoare și cea care va da naștere unui nou regat.  

DOAMNA: Așa voi face, promit! Am plecat. 

Doamna pleacă. Domnul rămâne închis în tub. Regele Pingo dispare.

Domnul se ridică în picioare. Tânăra și Tânărul sunt aduși de către Doamna.  

DOMNUL (către cei doi tineri): Avem o nouă șansă! Trebuie să profităm de ea și să luptăm pentru libertatea unui nou regat. Tu, vei merge la toți bărbații și îi vei anunța că mâine la prânz sunt chemați de către regele Pingo în Piața Centrală, iar tu, Tânăro, vei merge la toate femeile și le vei spune același lucru. Am încredere în voi, fiindcă voi, tinerii, veți putea readuce pacea pe acest pământ. 

TÂNĂRA (ușor timidă): Trebuie să-l anunț și pe semi-zeul meu? 

Întuneric total. Se aude pe fundal pași, agitație, oameni care vorbesc între ei ori cu ei înșiși. Timpul pentru adunarea generală. Domnul stă așezat în picioare pe un (tron) deasupra tubului. Regele Pingo se află în tub, privind la mulțimea adunată. Întreaga mulțime privește spre Domn.  

DOMNUL (cu o voce serioasă): Pingonieni buni, pingonieni răi, pingonieni păcătoși, pingonieni drepți, copii, tineri, bătrâni, proști, deștepți v-am chemat astăzi, aici, în acest loc, defapt nu eu v-am chemat, ci regele...  

REGELE PINGO (întrerupându-l brusc, cu o voce groasă și sonoră): Eu am murit! 

DOMNUL (continuând): Ci regele luminii și bunăvoinței, pentru a vă propune o reconstruire a regretatului regat Pingo, a lumii bune, a păcii și a frumosului nostru loc unde ne trăim zilele albe sau uneori negre. Știm cu toții, faptul că dușmanii noștrii ne-au nimicit, ne-au invadat și ne-au ucis sângele nostru roșu și tânăr, însă trebuie să ținem cont de un singur lucru, și anume faptul că ei nu au reușit să ne ucidă pe toți, ei nu știu asta, ei cred că noi am dispărut, că aceste locuri sunt pustii, acum, iar noi trebuie să ne unim forțele și să ne dovedim nouă înșine că nu am murit, că suntem vi, că zeii noștrii sunt sus și ne văd, ne ajută, râd la noi, ne încurajează, așa cum noi trebuie să ne încurajăm reciproc...  

Tânăra și Tânărul îl privesc pe Domn într-un colț, separați de câțiva pași de mulțime. Acțiunea se îndreaptă-n spre ei.  

TÂNĂRA (către Tânăr): Crezi că vom reuși? 

TÂNĂRUL (neînțelegând): Ce să reușim? 

TÂNĂRA: Să renaștem regatul Pingo... 

TÂNĂRUL: Doar El știe, noi nu avem de unde să știm ce se va întâmpla de aici înainte. Poate că vom naște un alt regat, cu un alt nume, cu o altă putere, cu un alt rege, mai bun, mai rău, mai tânăr, mai bătrân, mai nebun...  

TÂNĂRA: Ce-ai spune de un regat condus de tine?! Tu să fi regele, Regele Tânăr! 

TÂNĂRUL (surprins de ideea ei): Nu voi putea fi rege niciodată.  

TÂNĂRA (ușor dezamăgită): Pentru că nu am o regină.  

TÂNĂRA (cu zâmbetul pe față): Pot fi eu regina. Da, Regina Tânără, regina și regele tânăr! 

TÂNĂRUL (zâmbește ușor): Și regatul, regatul cum se va numi? 

TÂNĂRA: Regatul Tânăr. Da! Asta este singura soluție, singura cale prin care ei, oamenii, noi, tinerii, vom readuce la viață paca, bucuria, liniștea sufletească a întregului mapamond.  

TÂNĂRUL: Și culorile? Culorile cui le lăsăm? Roșul, albastrul, verdele, toate culorile cui i le lăsăm? Ce facem cu ele? Un regat tânăr nu cunoaște culorile, nu le distinge... Regatul Pingo știa! Dacă nu vom renaște fostul regat, vor dispărea culorile, vor muri... va fi totul alb și negru. Nu, asta nu se poate! 

TÂNĂRA (ambițioasă): Și? Ce rost au culorile? Putem crea o nouă viață, o viață albă îngropată într-o altă viață neagră... sau invers. Tu vei fi albul, iar eu voi fi negrul... sau invers, cum vrei tu, majestate! 

Acțiunea se mută către Domn. Acesta își continuă prelegerea. Oamenii devin din ce în ce mai înmărmuriți. Regele Pingo gâfâie, respiră din ce în ce mai greu, se sufocă.  

DOMNUL (continuându-și prelegerea cu aceeași tonalitate): Așadar, mașinăriile s-au oprit, dar noi vrem sa le pornim din nou, să funcționeze, să creeze noi idei, noi principii, noi forme de trai, poate decente, poate luxuriante, asta depinde de noi, de cei care încă suntem vi, de noi, cei care n-am murit așa cum cred javrele alea infectate de bube scorojite, de putregaiul dospit de pe fețele lor jalnice.

Vom construi un nou regat, un regat ce-l va avea ca om de onoare pe Regele Pingo, pe cel care a fost odată un om puternic, vivace, cel care a fost un bun conducător, un profet, un înger coborât din grădina Domnului.

Azi suntem închiși în acest spațiu absurd, un spațiu pe care nu-l înțelegem, un spațiu ale cărui limite nu le cunoaștem, nu le putem atinge, chiar dacă atunci când vrem să evadăm, ne lovim de un zid infinit... și ne doare; mâine suntem liberi, putem alerga în voie, fără să fim opriți de absolut nimeni, ci doar de conștiința noastră, uneori, atunci când observăm că drumul nostru nu se mai termină, atunci când sunt martorii unei călătorii fără sfârșit. Și poimâine iar ne lovim de acel zid infinit. Și nu știm ce să facem. Și ne rugăm la zei, la obiecte, la culori. Și nu ne răspunde nimeni. Și avem impresia că suntem singuri. Nu! Nu suntem singuri, ne avem pe noi, fiecare îl are pe cel de lângă el... 

Acțiunea se îndreaptă din nou înspre cei doi tineri. Regele Pingo este pe moarte.  

TÂNĂRA (bâlbâindu-se): Tu... tu, regele. Eu... eu, regina. Ei... ei, oamenii noștrii. Nu? Am dreptate? Se poate? 

TÂNĂRUL (pasiv): Nu vom putea construi un nou regat. Nu vom putea naște o nouă eră. Nu suntem capabili. Regele... regele Pingo a fost diferit de noi. Nu știm cum să controlăm atâția pingonieni, atâtea suflete care ne vor cere lumină, spațiu nelimitat, pace, bogăție...  

TÂNĂRA (revenind la o dicție perfectă): Ba da, putem! Putem, majestate! Eu și cu tine, noi, adică regele și regina, vom putea construi o nouă epocă, simt eu asta, simt că suntem în stare și că avem capacitatea atât fizică cât și mentală de a reînnoii lumea.

Se apleacă și ia în mână puțin pănânt.

Uite, pământul ăsta e vechi, pământul ăsta e mort. Îl aruncăm, îl dăm la o parte... 

TÂNĂRUL: Îl aruncăm pe tot?  

TÂNĂRA: Da, pe tot! 

TÂNĂRUL: Și unde îl aruncăm, unde îl îngropăm? În ce pământ îngropăm pământul ăsta vechi și mort? 

TÂNĂRA (observând că ideile sale se înfundă): Prea multe întrebări, nu la asta trebuie să ne gândim acum! Hai să le propunem! Să mergem la Domnul și să-l rugăm să ne lase să spunem ce avem de spus. Noi să fim conducătorii acestor oameni. Vino cu mine! 

Mulțimea aclamă. Domnului îi apare zâmbetul pe față. Se aude pe fundal mulțimea strigând: „Pingo, Pingo, Pingo!”. Cei doi tineri se îndreaptă spre Domnul printre pingonieni. Agitație.

Regele Pingo își spune ultimile sale cuvinte.  

REGELE PINGO (în genunchi, ca o rugăciune): 3[Tu, mai marele Pingo], te implor acum, în ultimile clipe de trai ale mele în această lume, să ai grijă de aceste ființe umile, de aceste locuri, de acest regat… Să fi blând și să ai milă de ei, sunt nitște păcătoși, sunt niște păcătoși la fel ca și mine; dă-le lor șansa să cunoască pacea și liniștea, dacă mie nu mi-ai dat-o, iar pentru asta nu te condamn, nu te urăsc, fiindcă n-aș putea niciodată urî un sfânt.

Uită-te la ei, privește-i pe fiecare în parte, ce vezi? Vezi umilință, vezi disperare, vezi îndurare… Da! Asta vezi, asta văd și eu. Ia-mă pe mine, rupe-mă din acest loc ascuns și închis și dă-le lor ceea ce aș fi vrut eu să le dau. Iartă-i! Nu știu ce vor, sunt confuzi. Luminează-i și iubește-i!  

Regele Pingo moare încet, încet din ce în ce mai încet, definitiv, acum când pingonienii sunt la un pas de lumină și la doi de întuneric.

Totul devine negru. Nu se mai vede nimic. Nu se mai aude nimic. Liniște totală.  

IV. GALBENUL DIN TUB

Tânăra și Tânărul ajung în prim-plan. Sunt singuri. El se află în afara tubului, iar ea se află în tub. Nimeni nu știe cum a ajuns în tub, singură, fără Tânăr. Disperarea începe să-și facă prezența pe chipul ei. Tânărul nu înțelege ce se întâmplă și încearcă s-o scoată din acel tub, însă fără niciun rezultat. 

TÂNĂRA (disperată): Ăsta e planul tău?! Spune-mi, ăsta e?! … Și nu înțelegeam de ce nu ești de acord ca tu să fi conducătorul acestor pingonieni, însă acum mi se clarifică totul. Ești un laș! Ești un buboi infect, pleacă! Nu vreau să te mai văd niciodată! 

TÂNĂRUL (surprins de cele spuse de Tânără, încercând să înțeleagă): Poftim? Stai puțin, ce tot spui acolo? Ce legătură are conducerea pingonienilor cu faptul că tu ești acolo închisă, iar eu sunt aici, în libertate…?! Nu înțeleg… 

TÂNĂRA: Normal că are o foarte mare legătură! Totul are o legătură, totul se leagă, totul, acum, are o logică!

(lovind cu pumnii și picioarele pereții tubului)

De ce m-ai aruncat aici ca pe ultimul gunoi, ca pe cea mai hidoasă și infectă femeie? Răspunde-mi! Ah, nu spui nimic, normal că n-ai nimic de spus, pentru că ești un laș, asta ești… defapt te-ar caracteriza perfect cuvântul ăsta: căcat. Ești un… 

TÂNĂRUL (întrerupând-o, ușor nervos): Taci! Taci!

Lumina din jurul lor are momente când cade, apoi revine, cade din nou, revine iar. Se aud zgomote ciudate.

Suntem la un pas de prăbușire, iar ție îți trec numai tâmpenii prin capul ăla umflat cu aer învechit!  

TÂNĂRA: Ești un… 

TÂNĂRUL (întrerupând-o din nou, nervos): Taci! Dacă mai scoți un singur cuvânt, te omor! Te omor, iar după ce te omor, mă sinucid!  

TÂNĂRA (răspicat): Căcat… asta ești! 

TÂNĂRUL (la limita puterilor): Aveam de gând să te scot de-acolo, însă nu meriți. Nu meriți pentru că nu ai niciun suflet, nu ai nicio inimă, ești goală. N-ai nimic în tine! 

TÂNĂRA (ironică): Vrei să fiu goală? Vrei să mă dezbrac? Vrei să ne-o tragem, hm? Dacă asta vrei, asta vei avea: o femeie letală dezbrăcată, cu sânii rotunzi, cu pielea dulce, cu buzele aproape reci sau poate încinse, depinde de tine… 

Începe să se dezbrace. 

TÂNĂRUL (întorcându-se cu spatele la ea): Nu vreau să te las gravidă! Nu vreau să te ating forțat! Te rog, îmbracă-te! 

TÂNĂRA (râzând): Credeai că o să mi-o pun cu tine?! Cum crezi că aș fi putut face un asemenea gest. Ar fi însemnat să port în mine un pui de diavol, care ar fi curățat de toată pacea și lumina întreg mapamondul. 

Tânărul dispare. Tânăra se așează, căutând o cale de ieșire din acel tub. Zgomotele se intensifică. Lumina cade din ce în ce mai des. Se aude vocea Regelui Pingo, de undeva (nu se știe exact de unde). 

REGELE PINGO:Ai greșit! Inima ta s-a spart în zeci de bucăți, iar fiecare bucată s-a pierdut în tine. Nu acuza omul care te-a salvat de la moarte! Tu, acum, trebuia să fi moartă. Ești unde ești, fiindcă el te-a smuls din mâinile semi-zeului tău. Acum, el îți este semi-zeul. Închină-te la el, roagă-te la el, iubește-l, fiindcă astfel vei reuși să te eliberezi.

Ai greșit. Ai greșit. Ai greșit. Ai greșit. Ai greșit. Inima ta s-a spart în zeci de bucăți, iar fiecare bucată s-a pierdut în tine. Închină-te la el, roagă-te la el, iubește-l, fiindcă astfel vei reuși… Ai greșit. Inima ta în zeci de bucăți. Te-a salvat de la moarte. Închină-te la el, roagă-te la el, iubește-l! 

Tânăra începe să zbiere. Este încleștată într-un gând necunoscut. Totul pentru ea, în aceste momente, nu are sens. Strigă, zbiară, se agită, aleargă dintr-o parte-n alta.  

TÂNĂRA (transpirată, gâfâind, la capătul puterilor): Nu! Nu vreau asta! … Nu! Ia-mă la tine! … Nu mai vreau să stau aici!  

Tânăra rămâne întinsă pe jos, într-un colț respirând din ce în ce mai greu. 

DOMNUL (intrând în tub ținând-o de mână pe Doamna): Am primit răspunsul pe care-l așteptat de atâta vreme de la fiul regelui Pingo. 

DOAMNA (curioasă): Și…? Răspuns pozitiv sau negativ? 

DOMNUL: Cât se poate de pozitiv. Armata Pingoniană a reușit să se redreseze, iar inamicii noștrii numărul unu, au cedat; au fost învinși în ultimul război. Au fost măcelăriți de către Ruderieni.  

DOAMNA (cu zâmbetul întins pe față): Regele Ruderienilor era… așa frumos, inteligent, iubitor…  

DOMNUL: Încerci să mă enervezi și nu cred că-ți va ieși…  

Cei doi despică-n zeci de bucăți tubul. Acest tub va dispărea în ultima secvență din această întâmplare.

O nouă eră. Un nou aspect. O nouă bucurie și o nouă tristețe.

Pingonienii sunt aflați în spate, în număr mare. Toți sunt îmbrăcați în negru: doliu. Tânăra și Tânărul se țin în brațe în partea dreaptă a locației (Piața Centrală – se observă clădirile noi construite, străzi, bulevarde, baruri, cafenele, spitale, școli, magazine), sunt singurii îmbrăcați în alb. Muzica funerală se ivește în urechile pingonienilor. Doamna și Domnul intră prin stânga, ținând de-un capăt și de celălalt un coșciug luxos. În acest coșciug se află Regele Pingo. Toți pingonienii încep să bocească în surdină. Tânăra și Tânărul rămân uimiți. Doamna și Domnul se opresc în mijlocul lor. Așează coșciugul pe un stativ impunător după care se închină de două ori, urmând ca la a treia închinăciune, toți cei aflați acolo să se închine.  

DOMNUL (trist): Fie ca aceste momente triste din viața noastră să se sfârșească o dată cu înmormântarea mai marelui rege din toate timpurile. Voi, pingonieni, zâmbiți cerului, căci acolo sus Regele Pingo vă privește. Ultima sa dorință a fost ca toți cei ce l-au iubit, să lupte de azi înainte împotriva dușma- nilor, să-i măcelărească cu săbii și mitraliere, cu catapulte și tunuri. 

DOAMNA (către pingonieni): Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă și nu ucideți. Cel ce va ucide, va naște din el un diavol întruchipat în prunc care, ne va omorî cu sânge rece tot neamul. 

Tânăra și Tânărul intervin. 

TÂNĂRA (către Domnul): Tată… 

TÂNĂRUL (către Doamna): Mamă… 

AMÂNDOI (cu privirea în coșciug): Prea slăvit rege al nostru, Regele Pingo… 

TÂNĂRUL: Noi ne iubim mamă… 

TÂNĂRA: Da, noi ne iubim tată…  

TÂNĂRUL: Și vreau să vă cer mâna fiicei dumneavoastră acum, aici, în fața Regelui nostru… 

TÂNĂRA: Tată, vreau să mă căsătoresc cu el… Îl iubesc! 

TÂNĂRUL: Și eu o iubesc la fel de mult. 

DOMNUL (impasiv): Nu vreau să mai aud nimic. Eu nu sunt tatăl tău, eu sunt tatăl vostru și am grijă de voi, fiindcă sunteți copiii mei.  

TÂNĂRUL: Și ne iubești, tată?! Dacă suntem copiii tăi, ajută-ne să fim împreună… 

DOAMNA (intervenind): Regele nostru ar fi fost mândru de voi și fericit… 

DOMNUL (ușor nervos): Terminați! Punem punct aici! Să vă iubiți în pace, nu vă oprește nimeni, însă să vă căsătoriți, e imposibil. Noi nu permitem acest gest, acest gest de hârtie, sunt doar niște acte moarte, niște hârtii care vor deveni învechite și nesemnificative. Am terminat!  

Cei doi tineri pleacă capul în pământ. Tânărul se retrage ușor înspre ieșirea pieței Centrale. Tânăra, plângând, fuge. (nu se știe unde) 

DOMNUL (continuându-și prelegerea în fața pingonienilor): Așadar, dragi idioți, handicapați, proști sau deștepți, cum vă spuneam, nu trebuie să disperați, nu trebuie să bociți, fiindcă marele nostru Rege n-a murit, este printre noi, ne urmărește, ne privește fiecare gest, fiecare sărut, fiecare tâlhărie pe care o facem și ne pedepsește cum se cuvine… Să nu murim, să luptăm pentru creșterea acestui neam, să-l înflorim și să-l respectăm pentru tot ceea ce ne-a dat el mai bun.  

Domnul sărută chipul regelui, se închină și pleacă. La fel și Doamna. Toți ceilalți pingonieni rămân nemișcați. Se face întuneric, iar coșciugul este luminat ușor cu o lumină albă.

Tânărul și Tânăra se apropie cu pași mărunți de coșciugul aflat în centrul Pieței Centrale. Tânărul își coboară mâna stângă pe capul regelui Pingo, tânăra face același gest. Apoi mâinile lor drepte se împreunează. Se provesc ochi în ochi. 

TÂNĂRUL: Eu nu mai cred în nimeni, decât în tine… 

TÂNĂRA: Eu niciodată n-am crezut în nimeni, ci doar în tine… 

TÂNĂRUL: Vreau să ne unim destinele în fața regelui nostru și să fugim de aici. 

TÂNĂRA: Unde? 

TÂNĂRUL: Nu știu, oriunde, nu contează. Însă vreau să plecăm din locul ăsta plin de oameni grei și urâți, vreau să trăim într-un alt loc cu oameni frumoși și simpli. 

TÂNĂRA: Poate că așa ne-a fost scris, poate că așa ne-a ordonat regele Pingo, să trăim aici și să murim la fel ca el, bătrâni și puternici… 

TÂNĂRUL: Vreau să-i mărturisim regelui iubirea noastră, acum, aici, de față cu el. 

TÂNĂRA: Oricum nu ne mai aude… A murit pentru totdeauna! 

TÂNĂRUL: Și noi am murit o dată cu el, însă noi ne-am lecuit de toți proștii. Noi am devenit imuni la tot ceea ce ne poate face rău. Am devenit doi îngeri. 

TÂNĂRA: Da, doi îngeri negrii. Iubește-mă! 

TÂNĂRUL: Te iubesc! 

Cei doi pleacă ținându-se de mână. Regele Pingo rămâne în același loc. Lumina se stinge încet până la întuneric total.  

SFÂRȘIT

(cortina) 

*Finalul acestei piese poate fi sub două forme.

1. Totul se termină așa cum se poate citi în text.

2. Pe fundal apare un ecran mare unde va fi proiectată continuarea vieții celor doi tineri, iar pe fundalul muzical, se va auzi una dintre piesele celor de la Thievery Corporation (la alegere). 

NOTĂ: Această piesă poate fi pusă în scenă într-un spațiu neconvențional sau/și într-un spațiu teatral având ca scenă, una de tip pătrat, înconjurată de public. 

¹PINGO, armata Pingo este o armată condusă de șeful Pingo, mai marele Pingo din regatul absurd Pingonia. Acest regat a rămas doar în mintea celor ce-au trăit, au iubit, au luptat și au murit în el. Nu mai există pe harta absurdului, motiv pentru care semi-zeii au pus stăpânire pe vii și pe morții slabi de înger. Locuitorii acestui regat s-au numit pingoni.

2Regele Pingo, conducătorul Regatului Pingo. Cel care a decis începerea războiului de zece ani, în urma căruia, acest regat a dispărut după spusele oamenilor de știință. Se știa, până nu demult, că regele Pingo fusese asasinat de către conducătorul armatei inamice, însă se pare că această informație a fost una eronată. Regele Pingo trăiește.

3[Tu, mai marele Pingo], întemeietorul regatului Pingo, moștenitorul luminii și al păcii. Cel care a transmis omenirii idei filozofice și cuvinte de aur. Este îngropat sub Piața Centrală. Nu cunoaște nimeni acest lucru, decât singurul său fiu, regele Pingo.