regizor caut piesa

PERSONAJE:

ACTORUL 
 

Scena unui teatru de studio. În scena se afla o ladă de recuzită specifica teatrelor și un cuier pentru haine. In interiorul lăzii actorul va găsi recuzita de care va avea nevoie.

Publicul intră în sală, iar actorul se va furșsa prîntre spectatori și se va așeza unde va găsi un loc liber. Este îmbracat lejer, cu blugi, pantofi aproape eleganți, tricou și camașa peste pantaloni. Va avea obligatoriu un telefon  mobil la brâu și un ghiul pe deget.

Gong! Lumină  de spectacol! Urmează o așteptare mai mult decât cehoviana care poate dura 3, 4 sau chiar 5 minute. 
 
 

ACTORUL: Tt!tt!tt!tt! Nu mai încep ăștia odată?! Haideți bă, că vreau să prind meciul! (pauză) Ăștia ănu încep la fix! Tt!tt!tt!tt! Pai dacă ai bilet de avion la ora șapte, ăla zboară, nu stă să te aștepte pe tine, marele actor! (întreabă o spectatoare) Cât e ceasul, doamnă?… Aoleu, șapte și un sfert?! Păi la nouă e meciul și cred că-i mai important Mutu decât actorul asta, de care nici n-am auzit. Io am primit invitația de la o prietenă care n-a putut să vină. Aia e spectatoare fidelă, nimic nu scapă! Îi știe pe toți actorii, cum îi cheamă, cu cine sunt cuplați, ce manâncă, ce beau! Chestii de astea! (se aude pe bandă o voce) “Atențiune stimați spectatori! Ne cerem scuze, dar spectacolul din această seară se suspendă din motive obiective! Vă rugăm să treceți pe la casa de bilete pentru a primi banii înapoi! Vă mulțumim pentru înțelegere!” Hai, dă-o dracului! Hai, dă-o dracului de treabă! O dată vin și eu la teatru și atunci se suspendă! Motive obiective, auzi! Fac pariu ca artistu’ ăsta a tras aseară o beție și acum e mahmur. Ce râdeți, nu credeți? Ăștia beau de sting, vă spun eu! Și sunt și mari gagicari. Că atâta știu, să bea și să… să se-mbârlige! Și apoi vin aici, în fața noastră și ne toarnă gogoși! Păi ce, numai ei știu? Doamnă, mai spuneți-mi o data e ceasul! Șapte și douăzecișicinci? Hai că mai am timp! Uite, dacă vreți, vă fac eu un spectacol să nu ziceți c-ați venit degeaba! (merge în față) să vedeți că și omu’ de rând poate să facă ce fac ăștia, actorii de Holivud! Sau Hollywood, mă rog! Nu-l traduce și p-asta Pruteanu? Că la noi totul se traduce! Până și noi, în seara asta, am fost traduși de marele actor… că nici nu știu cum îl cheamă! Io nu cunosc actorii, că nu prea frecventez locurile astea, teatru, opera, muzee, chestii de-astea de… intelectuali. Io-s om de afaceri, liber profesionist! Asta-i meserie de viitor, nu teatru. Și în meseria mea îmi permit mai multe decât artiștii ăștia, care-s persoane publice! Io-s mai țărănoi de felu’ meu; de exemplu, mie-mi place să beau berea din sticlă, fără pahar! Ce-i rău în asta? Eleganța și rafinamentul sunt doua tare sufletești cu care te naști. Dacă le ai, bine, dacă nu, de ce să mimezi? De ce să bei berea din pahar, dacă tu nu simți lucrul asta? Doar așa, pentru imagine?! Pentru că e elegant? Dar nu-i mai sănătos să nu-ți pui buza pe microbii altora? Că știti cum se spală paharele în România, nu? De ce să iau microbul tau? Eu mă mulțumesc cu microbul meu și… oprobiul public. În rest, trăiasca țăranii! Și berea în care ne-am născut!  
 

Apropo, am auzit ca ăștia, holivudienii, sunt muritori de foame. Abia așteapta chefurile de după premieră, să bage la ghiozdan și să se-mbete pe banii teatrului. Și dacă pot mai și fura două, trei beri sau o sticla de votcă și o pungă cu saleuri să le ducă acasă pentru zile negre. Ăștia mor de foame, vă spun eu! (sună telefonul mobil) “Alo! Salutare Gigi. Ce faci? Da… și unde ești acuma? Ești în vamă? … Nu încă? Pe unde, pe la Petea sau pe la Borș? Hai bă, că la Petea rezolv eu că-i știu pe toți. Da… Io ce să fac, măi, uite sunt la teatru! E-o comedie mișto, dar fără actori. Ne ridem de ne prăpădim, ce să zic!… Hai bă, lasă, că și-așa nu înțelegi tu ce-i aia teatru. Suna-mă când ajungi în vamă. Salut!” (închide telefonul) Un camarad, băiat de nădejde, vine cu două merțane șutite de la nemți. Asta-i afacere nu ce face ăsta (arată înspre culise). Da, am zis ca fac și eu pe actorul și m-am lungit. Hai să vă arăt că se poate! Nu e mare lucru să fii actor! La studii… c-am facut și d-astea, vreo patru ani la Gherla… eram începător… am căzut nevinovat ca pasărea din copac, eh… asta e! Acolo era unu’, profesor, l-au băgat că l-au prins cu mită… Toata ziua ne citea și ne povestea literatură. Cu memoria mea am prins tot ce mi-a povestit profu’ .Ia fiți atenți!  
 

Scoate din lada o cocoasă și roagă un spectator să i-o lege la spate. Apoi își aruncă pe umeri o mantie de pe cuier și-și pune o perucă neagră, cu plete. Va prezenta fragmente din Richard III și Macbeth, scrise de un dramaturg adevărat pe care-l chema  W. Shakespeare. 
 

      Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat

      Prin soarele de York, în toi de vară;

      Iar norii toți, ce casa ne-o striveau,

      Sunt îngropați în sinu-adinc al mării.

      Purtăm pe frunți cununi de biruință;

      Din ciunte arme am făcut trofeu;

      Din aspre trimbiți, vesele taifasuri;

      Din marș războinic, pași suavi de dans.

      Brăzdatul Marte chipul și-l descruntă,

      Și-acum, în loc să sperie vrăjmașii

      Încălecat pe cai împlatoșați,

      El dănțuie-n iatacuri de domnițe

      La mingâiosul cântec al lăutei.

      Dar eu, ce nu-s strujit pentru hârjoane

      Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,

      Eu, crunt ciuntit, ce nu pot să mă-nfoi

      Pe lâng-o nimfa leganată-n solduri,

      Eu, cel necumpănit deopotrivă,

      Prădat la trup de firea necinstită,

      Ne-ntreg și scâlciat, prea timpuriu

      Zvârlit în lumea ce respiră, și-ncă

      Așa pocit, scălâmb, ca pân’și câinii

      Mă latră când pășesc şontâc pe drum;

      Da, eu, în piuitul slab al păcii,

      Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel

      Decât privindu-mi umbra lungă-n soare

      Și cugețind la strâmbăciunea mea.

      Deci, cum nu pot să fiu nici curtezan,

      Nici să mă-mbii la galeșe taifasuri,

      Mi-am pus în gând să fiu un ticălos. 
 

      De s-ar sfârși de tot, când s-a făcut,

      Mai bine-i cât mai grabnic să se facă…

      De-ar fi scutit omorul de urmări

      Și, săvârșit, izbinda și-ar păstra-o;

      De-ar fi aceasta lovitură totul,

      Și-aici i-ar fi-nceputul și-ncheierea,

      Atunci pe-acest liman și vad al vremii

      Mi-aș pune-n joc și viața de apoi,

      Dar pricini de-astea-s judecate-aci.

      Noi dșm doar sângeroase-nvățături  

      Ce se rentorc, știute, să lovească

      Pe-nvațător. Dreptatea asta oarbă,

      Fiertura cupei noastre de otravă

      Ne-o duce chiar la buze. El e-aici

      Ferit de două ori, că-i sunt supus

      Și-i sunt și rudă: două mari temeiuri

      În contra faptei. Și fiindu-i gazdă

      Să-i apăr, trebui’, pragul de tâlhari,

      Iar nu să scot chiar eu cuțitul. Duncan

      S-a dovedit atât de blând ca rege

      Și-atit de drept, în naltu-i loc, a fost,

      Că  darurile lui ar veșteji

      Ca îngerii cu glasul lor de trimbiți

      Păcatul greu al omorârii sale.

      Iar mila, prunc plapând și gol, suit

      Pe-aripi de vifor, heruvim călare

      Pe nevăzuții vijeliei cai,

      Va năluci-n privirea tuturora

      Grozavul fapt ce-neacă-n lacrimi vântul

      N-am pinteni, deci, să-mi îmboldească gândul,

      Ci râvna numai. 
 

Actorul scoate din ladă o floretă  și se va duela cu un personaj imaginar. După un timp se va auzi, pe bandă, un râs grotesc. 
 

      Mi s-a părut c-aud un glas strigând:

      “Nu mai dormi! Macbeth ucide somnul”

      Nevinovatul somn, cel ce desface

      Fuiorul încâlcit al grijii – somnul:

      El, moartea vieții fiecărei zile 

      O, de muream cu-un ceas naintea faptei

      Aș fi avut blagoslovita viața.

      De azi, nimic pe lume nu-i temeinic

      Un joc e totul. Mort e harul, slava.

      E tras al vieții vin, ș-acestor bolți

      Doar drojdia rămasu-le-a drept fală. 

      Dar mâine și iar mâine, tot mereu

      Cu pas mărunt se-alungă zi de zi,  

      Spre cel din urmă semn din cartea vremii,

      Și fiecare “ieri” a luminat

      Nebunilor pe-al morții drum de colb.

      Te stinge, dar, tu candelă de-o clipă!

      Caci viața-i doar o umbră călătoare,

      Un biet actor, ce se framântă-n scenî

      În ceasul lui, ș-apoi l-ai și uitat. 
 

Ei, ce ziceți? De ce nu aplaudați? Pe actori îi aplaudați din snobism după fiecare monolog, hai dați palme și la băiatu. De ce vă zgîrciți? Sau nu v-a plăcut prestația? Sau, v-a plăcut atât de tare încât ați amuțit ca o lebadă blagiană… Aa? Ori poate nu vă plac tragediile! Da, viața e dramatică, chiar tragică uneori, măcar la teatru să ne ridem, nu? Ei dacă vreți, ne ridem! Da’ sper să nu fiți amatori de Vacanța Mare, Îmbârligaciosu’ și alți artiști d-ăștia cu rating! Mie-mi place comedia rafinată, elevată, nu gagurile ieftine și porcoase. Alea-s pentru televiziuni, că acuma toate se bat pe rating și rating-ul asta crește numai dacă-i dai umor. Sau talk-show-uri. .. Uite eu vă dau umor și nu mă interesează rating-ul. (către un spectator) Ajutați, vă rog, cultura să se-mbrace! (spectatorul îi leaga cocoașa la burtă) Sau o preferați…nudă? … Sunt pe muchie, între decență și vulgaritate, între estetic și inestetic. Oricum nu vă cred nici pe voi o adunatură de măicuțe și de călugări. Vi se vede licărul demonic al cărnii în priviri. Vă simt respirația sacadată…  
 

Va îmbrăca o rochie și cu un evantai într-o mâna și un port-țigaret în alta ; va interpreta un fragment din “Chirița” de V. Alecsandri.  
 

Plecăciune, boieri! Demult nu ne-am vazut. Sănătoși? … Dar cucoanele? Și copiii? Bine? Mă bucur. Și mie, precum videți îmi merge de minune… sărut ochișorii. Am fost la Paris de mi-am așazat plodu’ la școală, ca să învețe politica, pentru că-n ziua de azi, la noi, un om ce nu știe politică nu plătește nici chiar cât jilțul cel stricat… și cu prilejul acesta m-am folosit și eu ca să văd lumea cea mare, că, m-ați crede?… mă mucezisam la țară, la Bârzoieni… De la o vreme îmi venisa stenahorie și ipohondrie; așadar… nu-ți uita vorba… într-o dimineață mi-am luat catrafusele și am spălat putina!… M-am dus la Galați, cu trăsura mea cea galbenă, și, cum am ajuns, nici una, nici două, țup în vapor, Guliță țup după mine, Ioana țiganca țup după Guliță, și, vorba ceea, cu cațal, cu tăt am plecat! 
 

Doamne, boieri dumneavoastră, minunat lucru-i vaporu’… Merge focu pe apă ca-n vremea halimalei. D-apoi salonuri, d-apoi zaifeturi, d-apoi capitanul… bată-l norocu că mare nostimior mai era, pușchiu’… Mi-o făcut curte, berbantu’, tot drumul, și, zău, între noi să rămâie… dacă nu mi-ar fi fost de ighemonicon, mai că… Da’ Chirița nu să dă cu una cu două! În sfârșit, nu-ți uita vorba… am ajuns la Beligrad. Când la Beligrad, întreb pe capitanu – “Monsiu capitan, je vu pri, aice-i Viena?” “Ba nu, madam, aice-i Beligradul”. – “Mersi, monser…” Ei, dupa Beligrad am sosit la Rusava… când acolo, vameșii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele, ca-n vremea volintirilor, și dau peste o cutie cu țâri zvântați ce-i luasam la drum. –“Fui taifel! Ce-i asta?”… strigă căprariu – “Ce să fie, domnule? Ia, țâri… Eu postesc mercurea și vinerea și metahirisasc sărături…”. “Asta-i pudoare mare la dumneata; trebuie plătești vama”. Și, îndată, s-o adunat vro tri soacata ca să hotărască dacă să cuvinea să-mi ieie vamă ca pentru pești, ori ca pentru mirodenii. În sfârșit, am dat ce le-o plăcut și mi-am cătat de drum. 
 

      De acolo am urmat

      Prin țara cea nemțească,

      Și-n Pesta am mâncat,

      Paprica ungurească.

      Apoi în drum-de-fer,

      Suindu-mă în grabă,

      Am voiajat cu-un cavaler,

      Un baron prea de treabă… 
 

Fost-ați cu drumu-de-fer, boieri dvs? Să juri că neamțu-i cu dracu… Sfinte Panteleimoane!… te duci ca vântu și ca gându, ca în povești; cât ai plecat, ai și ajuns; ba încă baronu, care călătorea cu mine, m-o încredințat ca în Englitera drumu-de-fer merge așa de iute, că soșaste pâna a nu pleca. Bată-l vântu de baron! Și el s-o cercat să mă curtenească o bucată de drum… să videți… trecând o dată pe sub o hrubă lungă care-i zic tunel, și găsindu-ne prin întuneric, soacata de baron ș-o întins botu, ca să mă sărute… Vai! Mânca-l-ar moliile!… când i-am tras un pumn o facut hic! și o căzut de-a rostogolu în celalat colț al vagonului. Apoi, rușinat s-o coborât la cea dintâi stație… împreună cu săcușorul meu de voiaj… Ei, da asta nu-i nimica pe âce mi s-o-ntimplat în urmă. Plodu cel de Guliță, aproape de Viena, aștept să se întoarcă în vagon… nu vine. Conductorul închide oblonu, clopotul de stațâie sună de trii ori, mașina șuieră, trenu să pune în mișcare, și Guliță nu-i!… Sfinte Panteleimoane! Era să turbez… Scot capu pe fereastră și încep a striga: - “ Guliță! Ioana! cioară! dimone!” Tufă… - “Monsiu conductor, stai, oprește, ține caii!” Aș, nime n-auzea. Dau să deschid oblonu nu pot; dau să sar pe fereastră, nu-ncap. Atunci parcă mi s-o luat viderile, și deodată am cazut lată pe perine… când ne-am trezit eram sosiți la Viena. Alerg la politie, racnesc, îmi smulg păru, mă bocesc până ce d-nu politmaistru mă încredințează că va face toate chipurile ca să-mi găsească odoru și ca mi l-o aduce chiar cu telegrafu… Ei, închipuiti-vă, boieri, ca Guliță și Ioana sosasc buni teferi, în desară, la otel. Ah! Dumnezaule, când i-am văzut era să nebunesc de bucurie și în prima furie am tras trii palme țigăncii, precum și lui jupânu Guliță i-am facut o morișca în chică, ca să le pun minte… în sfârșit, am sosit și la Paris, da ce s-o petrecut acolo va zic al’dată… (către sonorizator) Băiete, mă băiete, n-ai ceva muzichie… să-mi fac o ieșire cu cântic, ai?  
 

Ssonorizatorul dă drumul la muzică. 
 

      Credeți-mi mie: ce-i mulți în lume

      Fie din Londra sau din Focșeni,

      Fie cu stare, cu rang, cu nume…

      Joc ades roluri de comedieni. 
 

      Cela ce strigă că țara pere

      Pân’ce apucă vre un ciolan;

      Și cât îl roade, stă în tăcere…

      Cine nu-l știe că-i comedian? 
 

      Cel care vecinic să tot fălește

      Că-i de neam nobil cât un sultan…

      Și-n fapta-i neamul și-l necinstește…

      Îi prost, sărmanul! Prost comedian! 
 

      Cela ce caut-o zastre mare,

      Deși el poate nu face-un ban,

      Și zice fetei că-i dragă tare…

      Are iubire de comedian. 
 

      Astfel e lumea… o comedie!

      Iar noi, artiștii care-o giucăm,

      N-avem dorință alta mai vie

      Decât aplauzi să merităm. 
 

Ei, asta v-a plăcut, nu? Hai palme, palme, că pe politicieni îi aplaudați și-i votați cu spor. Ziceți-mi doamnă încă o dată cât e ceasul, vă rog!… Aha, mersi! Vă mai zic una.  
 

Își ia un costum-rochie, adică jumătate haină femeiască, jumătate haină bărbătească, o peruăa jumatate neagăa și linsă, jumatate blondă și creată. Un pantof de damă și unul de bărbat. Cu un dermatograf găsit în ladă își va face un neg mare pe obraz. 
 

Să vedeți că mă pricep și la dragoste. Vă spun o poezie de Eminescu și una de Miron Radu Paraschivescu. Da’ o să le intercalez așa cum făcea tipu’ de la pârnaie, să vedeți ce efect are. Oricum eu sunt convins că și voi puteți fi actori. E destul să înveți textul pe de rost… și gata. Alea cu talentu’ cu harul, cu stările personajului sunt texte. Vorbe, vorbe, vorbe, vorba lui Shakespeare. Ăsta n-a fost coleg cu mine acolo… la studii, da’ bănuiesc că ați auzit de el. Apropo, cică era pe invers… E plină lumea asta de bulangii, domnule!… (a reușit să se îmbrace) Bun, atenție! 
 

      Atât de fragedă, te-asemeni

      Cu floarea albă de cireș,

      Și ca un înger dintre oameni

      În calea vieții mele ieși. 
 

      Abia atingi covorul moale,

      Mătasea sună sub picior,

      Și de la creștet până-n poale

      Plutești ca visul de ușor. 
 

      Când ți-o fi lumea mai dragă,

      să-ți pice dreapta beteagă

      și s-ajungi la cap de pod,

      cerșetor slut și nărod.

      Din puterea ta a plină,

      Suptă de vreo curviștină,

      Să  ramâi sfrijit ca paiul,

      Urle-ți ghiersul ca buhaiul,

      Limba să ți se-mpletească,

      Să vorbești pe păsărească,

      Să  te topiești de-a-n picioare,

      Galbin, ca o lumânare! 
 

      Din încrețirea lungii rochii

      Răsai ca marmura în loc

      S-atârnă sufletu-mi de ochii

      Cei plini de lacrimi și noroc. 
 

      O, vis ferice de iubire,

      Mireasă  blânda din povești,

      Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

      Mi-arată cât de dulce esti, 
 

      Cât  poți cu-a farmecului noapte

      Să-ntuneci ochii mei pe veci,

      Cu-a gurii tale calde șoapte,

      Cu-mbrățișări de brațe reci. 
 

      Să nu fie boală rea

      Care-n tine să nu dea:

      Ardi-te-ar focul, mangalul,

      Să fii scopit ca muscalul!

      Cinte-ți popa din Scriptură,

      Să-ți văz dafinul pe gură!

      Crai parșiv din țigănie

      Că  m-ai omorât de vie

      Când m-ai luat din casă fată

      Crudă și nevinovată,

      Și m-ai spintecat în două

      Sub cerul cu lună nouă. 
 

      Deodată trece-o cugetare

      Un val pe ochii tăi fierbinți:

      E-ntunecoasa renunțare

      E umbra dulcilor dorinți. 
 

      Te duci, ș-am înțeles prea bine

      Să nu mă țin de pasul tău,

      Pierdută vecinic pentru mine,

      Mireasa sufletului meu! 
 

      Și-n loc să mă iei mireasă,

      M-ai lăsat să zac borțoasă

      Și te-ai dus, duce-te-ar apa

      Unde și-a dus mutul iapa! 
 

      Că te-am zărit e a mea vina

      Și vecinic n-o să mi-o mai iert,

      Spăși-voi visul de lumină

      Tinzându-mi dreapta în deșert. 
 

      Dar de-o fi și-o fi să vii

      Iar în brațe să mă ții,

      Să-mi săruți țâța și gura

      Și să-mi stingi din sân arsura,

      Vedea-te-aș tot cum te știu:

      Nalt, bălan și cilibiu,

      Cu ochii arzoi ca focul

      Aduce-mi-te-ar ghiocul! 
 

      Ș-o să-mi răsai ca o icoană

      A pururi verginei Marii,

      Pe fruntea ta purtând coroană -

      Unde te duci? Când o să vii? 
 

Hai, palme, palme! Cum răsplătiți efortul? N-aveți o țigară, m-am grăbit și nu mi le-am luat (ia de la un spectator o țigară) Aoleo, de-astea fumezi? N-ai un Kent, un Rothmans, fumezi porcăriile astea?! Îi fi și tu vreun artist, de - asta, calic. Ține cartea mea de vizită și sună-mă, că-ți fac cadou un cartuș de Kent. Să ai și tu, să te dai mare!  
 

Se dezbracă și își ia hainele lui. Către spectatoarea cu ceasul : 
 

Doamna, mai am timp sau intră Mutu pe teren? Cât e?… Ce draguță sunteți! Cum mă pot revanșa pentru deranj? O să ziceți ca ați venit la teatru și acolo unu’ vă tot întreba “Cât e ceasul”! în loc să vă lase să vedeți… de fapt, ce să vedeți, c-artistu’ nu joacă azi, din motive obiective, auzi. Obiectivu’ lui e votca nu teatru’. Că teatru’ poate face oricine, nu? Ați vazut? Quod erat demonstrandum! P-asta o știu de la un violator în serie. Tipu’ își propusese să violeze saptămânal câte o femeie, apoi după ce le viola le punea să-i spuna chestia asta latinească. Știti ce înseamnă, nu?  
 

Îl întreaba pe un spectator : 
 

Spuneți tare să audă publicul! L-au prins în a treisprezecea saptămână. Și a luat treisprezece ani. La anu’ ar trebui să scape, așa că aveți grijă! Ha!ha!ha! v-ați speriat? Pai vedeți câte stări v-am oferit în seara asta? Și nu sunt mostru sacru, sunt un amărât de afacerist. Adică, nu chiar amărât că am trecut de stadiul ăla (sună telefonul mobil) “Alo, da?… ești în vamă? Bine ajung și eu în zece minute. Adică stai, că începe meciul! Caută-l pe colonelul Popica și spune-i că-s mașinile mele. El e șeful vămii și te rezolvă! Și vorbim dup-aia, bun? OK, salutare!” Afacerile, ce să fac? Zi și noapte ești în priză. Da’ nu mă plâng, îmi place! Și să fiu artist îmi place! Asta a fost o seară excelentă, cel puțin pentru mine!… Acuma puteți să treceți pe la caserie și să va luați banii înapoi. Dar eu zic să dați dovada de generozitate și să le lăsați banii… Ce înseamnă 30 sau 50 de mii pentru voi, niște devoratori de artă? Faceți-vă pomană că și-așa sunt niște cadavre vii, cum spunea ala, rusul ăla… (așteaptă răspunsul din sală) Așa, corect! (sună telefonul) “Alo! Aaaaaa, te salut, colonele! Ce să fac, uite sunt la teatru! Ne mai cultivăm și noi, mai hrănim și spiritul nu doar mațele. Cum? Nu, sunt singur! I-am dat papucii, colonele! Aia era o boarfă ordinară, nu vroia decât bani. Ș-apoi, nu știi ce zicea Rebreanu? Da… un bărbat trebuie să iubească mereu o femeie, iar femeia trebuie să fie mereu alta! (râde) E bună, nu? Noteaz-o, colonele… și mai citește! Mai fă-ți timp și de lecturi… de teatru… un concert bun! Mai lasă maneaua, c-aia-i pentru taximetriști. Sau caută-mă mai des să-ți predau puțină maieutiăa, să-ți moșesc spiritul, vorba lu’ Socrate! Ce, nici de-ăsta n-ai auzit? Aoleo, colonele, ești plin de lacune! De fapt, tu trebuie să știi doar legile și valoarea banilor (râde) da… da… Eu sunt un tip mai complex, colonele, dar nu complexat! Știi… în mine se zvârcolesc un Don Juan periferic și un sfânt! Da, p-asta ai prins-o! Pe Cioran l-ai citit, bravo! Bine, hai ca vreau să prind fentele lui Mutu! Ai să-mi zici ceva? Cum…? Păi, dacă Gigi a zis că-s mașinile mele, de ce nu crezi? Suntem oameni de onoare, ce dracu’! Bine, hai… treci mâine pe la mine… O rezolvăm! Să trăiți, domnu’ colonel!” (închide telefonul) Cu coada de purcel! Îmi cer scuze, da’ cu ăștia trebuie să vorbești mult, să-i convingi, să fie siguri ca-și iau partea. Așa-i și amărâtul ăsta de primar! Face afaceri di granda, cu miliarde și-mi cere mie 100 de parai să-nchidă pleoapa pentru nu știu ce mizilic. Păi, ăsta-i om? Are vile, are conturi și ăștia (arată spre culise) mor de foame! Ăsta-i tupeu de borfaș! Cum e un eveniment în oras, hop, nea’ mustață taie panglica! Și așa sunt toți grangurii ăștia. Pe vremea lui Ceașca furau doi – trei, acum fură toți, ăștia care se numesc pompos, politicieni! De-aia artiștii fac foame și suspendă spectacolele, din motive obiective! Le lipsește obiectivu’ (se freacă pe burtă) N-au cu ce, vorba aia! Păi, cum să faci spiritul să funcționeze cu ceai de tei? E jenant! Ia întrebați-l pe primar când a fost ultima dată la teatru? Poate când a trebuit să taie o panglică sau când a infipt vreo medalie în coșul pieptului vreunui actor muribund. C-așa-i la noi, recunoaștem valorile numai după moarte! Până atunci îi lăsăm să crape… vorba lui Goebbels, când aud de cultură pun mâna pe mitralieră. Uite, hai să facem o cheștie inteleapta (scoate din lada o palarie) Fac eu primul pas, uite 50.000! Hai să ajutăm cultura și pe amărâtu’ ăsta (arată înspre culise). Puneți fiecare cât vă lasă inima… hai… de ce să primească doar chelnerii și frizerii bacșis? Ce, actorii nu merită? Nu vă servesc și ei porții babane de sentimente? Nu v-aranjează zâmbetul sau lacrima în fizionomie? Hai, dați din mâna în mâna (dă pălăria spectatorilor) și să știti de la mine: un om fără cultură este un om neterminat! Eu am avut noroc cu profu’ ăla, și oricum n-aveam altceva de făcut decât să-l ascult, dar voi sunteți liberi, puteți face ce doriți! Ia puneți mâna și pe o carte, mai ieșțti pe la muzee, la concerte, la teatru… fiecare om trebuie să știe măcar o poezie! (unei spectatoare) Ia să vedem, doamnă, înfrângeți-va teama și demonstrați-ne că oricine poate fi actor. Hai, vă rog! Câteva versuri… (spectatoarea trebuie convinsă să execute) Artă! Artă, domnilor, artă! Vedeți… se poate! (îi dă 1 dolar) Pentru efort și… deranj. Nu, nu e fals, vă asigur! Eu nu umblu cu falsuri! (pauză) Ei, cred că s-a cam terminat spectacolul, nu? Tot n-ați venit degeaba… nu v-ați văzut idolu’ din motive obiective, mă rog, da’ m-ați cunoscut pe mine. Apropo, nici nu m-am prezentat. Sunt (își spune numele)… Da…Vă rog… Pălăria!  
 

Ia pălăria din sala și va improviza în funcție de suma adunată. 
 

Ei acum, vă pup! Am fugit la meci! (către doamna cu ceasul) Doamnă, vă pot lua cu mașina? Dacă vreți, vedem meciul împreună! (iese) 
 

SFÂRȘIT