Rinocerii, de Eugen Ionesco


Lui Jean-Louis Barrault, Genevievei Serreau şi doctorului T. Fraenkel 
 

PERSONAJE:

GOSPODINA

BĂCĂNEASA

JEAN

BERENGER

CHELNERIŢA

BĂCANUL

DOMNUL BĂTRÂN

LOGICIANUL

PATRONUL CAFENELEI

DAISY

DOMNUL PAPILLON

DUDARD

BOTARD

DOAMNA BOEUF

UN POMPIER

DOMNUL JEAN

SOŢIA DOMNULUI JEAN 
 
 

ACTUL ÎNTÂI  
 

Decorul: O piaţă într-un orăşel de provincie. In fundal, o casă cu etaj, la parterul căreia se află o băcănie; se intră printr-o uşă cu geam, după ce se urcă două, trei trepte. Deasupra intrării e scris cu litere foarte vizibile: BĂCĂNIE. La etaj, două ferestre: locuinţa băcanului. Băcănia se află, deci, in fundul scenei, dar spre stânga, nu departe de culise. Deasupra casei cu băcănia se zăreşte clopotniţa unei biserici. Intre băcănie şi dreapta scenei: o străduţă In perspectivă. Pe dreapta, puţin pieziş, faţada unei cafenele; deasupra cafenelei, un etaj cu o fereastră. în faţa terasei de la cafenea se află mai multe scaune ce avansează chiar către centrul scenei. Lingă scaunele de pe terasă, un copac uscat, prăfuit. Cer albastru, lumină crudă, ziduri foarte albe. E vară, duminică, aproape de amiază. Jean şi Berenger se vor aşeza la o masă. Înainte de ridicarea cortinei se aude clopotul de la biserică; sunetul lui nu va înceta decât la câteva secunde după ridicarea cortinei. La ridicarea cortinei, scena va fi traversată în tăcere de o femeie care ţine sub un braţ un coş de piaţă gol, iar sub celălalt - o pisică. La trecerea ei, băcăneasa deschide uşa prăvăliei şi se uită după femeie. 
 

BĂCĂNEASA: Ia uite-o şi pe-asta! (Către bărbatu-său, care e în prăvălie:) Ia uită-te la ea ce face pe grozava. Nu mai vrea să cumpere de la noi. (Băcăneasa dispare, scena e goală câteva secunde.) 

 

Din dreapta apare Jean, în acelaşi timp, din stânga apare Berenger. Jean e îmbrăcat foarte îngrijit: costum maro, cravată roşie, guler detaşabil scrobit, pălărie maro. Are obrajii cam roşii; poartă pantofi galbeni, bine lustruiţi. Berenger e neras, cu capul descoperit, părul nepieptănat, hainele şifonate: e însăşi imaginea neglijenţei, are aerul foarte obosit, somnolent; din timp în timp cască de oboseală. 
 

JEAN (venind din dreapta): Iată-te. în sfârşit, Berenger.

BERENGER (venind din stânga): Bună. Jean.

JEAN: Ca de obicei, în întârziere! (Se uită la ceas:) Trebuia să ne întâlnim la 11.30. Acum e-aproape douăsprezece.

BERENGER: Iartă-mă. Mă aştepţi de mult?

JEAN: Nu, abia acum am sosit, după cum vezi. Se îndreaptă amândoi către o masă de pe terasa cafenelei.

BERENGER: Păi, dacă-i aşa, nu mă simt chiar vinovat... de vreme ce şi dumneata...

JEAN: Nu-i deloc acelaşi lucru: mie nu-mi place să aştept. Eu n-am timp de pierdut, şi cum ştiu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care presupun c-ai să apari.

BERENGER: Da, aşa e... aşa e... Totuşi...

JEAN: Nu poţi să-mi spui că ai venit chiar la ora stabilită!

BERENGER: Bineînţeles... nu. 

 

Se aşează  amândoi la masă. 
 

BERENGER: Ce vrei să bei?

JEAN: Ţi-e deja sete, aşa de dimineaţă?

BERENGER: E foarte cald, e un zăduf!...

JEAN: Cu cât bei mai mult, cu atâta ţi-e mai sete, zice înţelepciunea populară...

BERENGER: N-ar mai fi aşa de cald şi nici nouă nu ne-ar mai fi aşa de sete dacă înţelepciunea populară ar putea să aducă nişte nori de ploaie pe cer.

JEAN (uitându-se cu atenţie la Berenger): Nu cred că te-ar ajuta prea mult Nu de apă ţi-e sete dumitale, dragă Berenger...

BERENGER: Adică, ce vrei să spui, dragă Jean?

JEAN: Ai înţeles foarte bine. Vorbeam de cât îţi e de uscat gâtlejul: e un pământ care soarbe mult

BERENGER: Comparaţia asta mi se pare...

JEAN: Arăţi tare jalnic, prietene!

BERENGER: Jalnic! Ţi se pare?

JEAN: Nu-s orb, dragul meu. Cazi din picioare, căşti mereu, eşti mort de oboseală, iar ai făcut o noapte albă...

BERENGER: Am capul cam greu...

JEAN: Duhneşti a băutură!

BERENGER: Sînt cam mahmur, ce-i drept!

JEAN: Aşa eşti în fiecare duminică dimineaţa, fără să mai punem la socoteală zilele săptămânii.

BERENGER: Ah. nu, în zilele de lucru e mai rar, din cauză că-s la birou...

JEAN: Şi unde ţi-e cravata? Ai pierdut-o prin cârciumi!

BERENGER: Cravata? Ce-i cu ea? (Duce mâna la gât.) Ca să vezi, aşa e! Ce chestie! Unde s-o fi rătăcit?

JEAN (scoate o cravată din buzunarul hainei): Poftim, pune-o pe-asta!

BERENGER: Iţi mulţumesc, eşti foarte amabil. (îşi înnoadă cravata.)

JEAN (în timp ce Berenger îşi pune la nimereală cravata): Şi eşti absolut nepieptănat! (Berenger îşi trece degetele prin păr) Uite un pieptene! Piaptănă-te! (Scoate un pieptene din celălalt buzunar al hainei.)

BERENGER (ia pieptenele şi se piaptănă foarte vag): Mulţumesc.

JEAN: Şi eşti complet neras! Uită-te ce figură poţi să ai! (Scoate dintr-un buzunar o oglinjoară şi i-o întinde lui Berenger, care se priveşte şi scoate limba.)

BERENGER: Mi-e limba foarte încărcată.

JEAN (punând oglinda înapoi în buzunar): Nu-i deloc de mirare!... (Pune şi pieptenele în buzunar.) Te paşte ciroza, prietene.

BERENGER (neliniştit): Chiar crezi?...

JEAN (în timp ce Berenger îi întinde înapoi şi cravata): Nu, pe-asta poţi s-o păstrezi, mai am şi altele.

BERENGER (cu admiraţie): Tu arăţi, ce-i drept, foarte îngrijit

JEAN (continuînd să-l examineze pe Berenger): Iar hainele ţi-s foarte şifonate, cămaşa-i îngrozitor de murdară, totul arată jalnic... Iar pantofii... (Berenger încearcă să-şi ascundă pantofii sub masă)... n-au mai văzut crema de luni de zile... Câtă dezordine ! ce jale!... Iar pe umeri...

BERENGER: Ce e? Ce-i cu umerii?

JEAN: Intoarce-te. Haide, întoarce-te. Uite: te-ai sprijinit de-un zid... (Berenger întinde obosit o mână către Jean.) Nu, n-am peria la mine - prea mi-ar umfla buzunarul. (Cu un gest moale, Berenger se scutură pe umeri, de unde se ridică un nor de praf; Jean se fereşte cu groază.) Uf, zău aşa... Unde te-ai umplut aşa de praf?

BERENGER: Nu-mi aduc aminte.

JEAN: E groaznic, groaznic! Mi-e ruşine că-ţi sînt prieten.

BERENGER: Eşti prea sever cu mine...

JEAN: Sînt prea îngăduitor!

BERENGER: Ascultă-mă, Jean. N-am nici o distracţie, mă plictisesc de moarte în oraşul ăsta. Nu-s făcut pentru munca pe care-o am... eu ar trebui... adică nu toate zilele la birou, opt ore pe zi şi numai vara, trei săptămâni de concediu pe an! Iar sîmbăta sînt sfârşit de oboseală, drept care... înţelegi... ca să mă destind şi eu...

JEAN: Dragul meu, toată lumea munceşte. Şi eu stau opt ore pe zi la birou, nici eu n-am mai mult de douăzeci şi una de zile de concediu pe an, şi totuşi - uită-te la mine cum arăt... Puţină voinţă, ce naiba!

BERENGER: Da, da, voinţă. Nu toată lumea are voinţa ta. Eu unul nu pot, nu mă pot obişnui cu aşa o viaţă.

JEAN: Fiecare trebuie să se obişnuiască. Sau - poate - oi fi tu vreo fiinţă superioară, mai ştii?

BERENGER: Nu pretind aşa ceva...

JEAN (îl întrerupe): Las' că ştiu eu. Preţuiesc şi eu ceva... Ba, la drept vorbind, şi fără falsă modestie, eu preţuiesc mai mult de-cât dumneata. Omul superior e cel care-şi îndeplineşte datoria.

BERENGER: Care datorie?

JEAN: Datoria...Datoria de funcţionar, de exemplu.

BERENGER: Oh, da, datoria de funcţionar...

JEAN: Şi, mă rog, prin ce cârciumi ţi-ai efectuat libaţiile azi-noapte? Asta numai dacă-ţi mai poţi aduce aminte ceva!

BERENGER: L-am sărbătorit pe Auguste, prietenul nostru Auguste...

JEAN: Prietenul nostru? Pe mine nu m-a invitat... eu n-am fost chemat la aniversarea lui Auguste... 

 

În această clipă se aude - din depărtare, însă apropiindu-se foarte repede - răsuflarea precipitată a unei fiare, i se aude tropotul copitelor, precum şi un muget prelung. 
 

BERENGER: N-am putut să refuz, n-ar fi fost amabil...

JEAN: Eu cum nu m-am dus?

BERENGER: Poate tocmai din cauză că n-ai fost invitat !...

CHELNERIŢA (ieşind din cafenea): Bună ziua, ce doresc să bea domnii ? 
 

Zgomotele se aud tot mai tare. 
 

JEAN (către Berenger, aproape strigând ca să se facă auzit, pe deasupra zgomotului a cărui natură încă n-o percepe): Adevărat, asta aşa e. N-am fost invitat. Nu mi s-a făcut această onoare... în orice caz, pot să te asigur că n-aş fi venit chiar dacă aş fi fost invitat, fiindcă... (Zgomotele au devenit uriaşe.) Dar ce naiba se-ntâmplă? (Zgomotele de animal în galop s-au apropiat - acum se aude clar gâfâitul fiarei.) Ce naiba-i asta?!?

CHELNERIŢA: Ce-o fi asta? 
 

Nepăsător la tot, Berenger continuă calm să-i răspundă  lui Jean în ce priveşte invitaţia la petrecere. (Îşi mişcă buzele, dar nu se aude nimic din ce spune.) Deodată, Jean se ridică brusc în picioare şi arată cu degetul către culisele din stânga, în vreme ce, la fel de indiferent, Berenger rămâne pe scaun. 
 

JEAN: Un rinocer! (Zgomotele animalului se vor îndepărta la fel de repede, astfel îneît deja cuvintele ce urmează se pot auzi foarte clar. Toată scena trebuie jucată foarte repede, repetându-se:) Un rinocer!

CHELNERIŢA: Aoleu, un rinocer!

BĂCĂNEASA (scoate capul prin uşa prăvăliei): Vai de mine, un rinocer! (Către bărbatu-său, rămas în prăvălie:) Vino repede să vezi un rinocer! 
 

Toată  lumea urmăreşte cursa animalului. 
 

JEAN: Se năpusteşte drept înainte, dărâmă tejghelele!

BĂCANUL (din prăvălie): Unde asta? Ce tejghele?

CHELNERIŢA (cu mâinile-n şolduri): Maamăă!

BĂCĂNEASA (către soţul ei aflat tot în prăvălie): Vino să vezi! 

 

Apare capul Băcanului 
 

BĂCANUL: Ce chestie! un rinocer!

LOGICIANUL (vine repede în scenă, dinspre stânga): Un rinocer! Pur şi simplu un rinocer în mărime naturală, pe trotuarul din faţă! 
 

Replicile acestea, începând cu exclamaţia lui Jean - „Un rinocer!" -trebuie rostite aproape simultan. In acest moment se aude un „vai de mine" spus de o femeie, care în sfârşit apare: e Gospodina cu coşul de piaţă sub braţ: o dată ajunsă în mijlocul scenei, ea lasă coşul să-i cadă din mină. Proviziile se răspândesc pe jos, o sticlă se sparge, dar femeia ţine strâns sub celălalt braţ pisica pe care o avea şi adineauri. 
 

GOSPODINA: Ah! Ohh! 
 

În urma ei se precipită în scenă Domnul Bătrân şi elegant, venind dinspre stânga, îmbrâncindu-i pe cei doi băcani la intrarea în prăvălie, în timp ce Logicianul se lipeşte de zidul din stânga al băcăniei. Un alt grup este format de Jean şi Chelneriţă - în picioare, alături de Berenger, care continuă să stea aşezat, apatic. Dinspre stânga, în culise, se aud tot felul de „ah"-uri şi „oh"-uri ale unor oameni care fug înspăimântaţi. Praful iscat pe drum de copitele fiarei se răspândeşte deasupra scenei. 
 

PATRONUL (scoate capul pe fereastra de la etajul de deasupra cafenelei): Ce se-ntâmplă acolo?

DOMNUL BĂTRÂN (dispărând îndărătul băcanilor): Vă rog să mă iertaţi! 

 

Domnul Bătrân e foarte elegant, poartă ghetre albe, o pălărie moale şi baston cu măciulie de fildeş. Logicianul stă lipit de perete: poartă mustăcioară căruntă, lornion, iar pe cap o canotieră de pai. 
 

BĂCĂNEASA (împinsă de Domnul Bătrân): Fiţi atent, fiţi atent cu bastonul ăla!

BĂCANUL: Da' ce dracu', fiţi puţin atent! (Capul Domnului Bătrân se vede acum dindărătul cuplului de băcani.)

CHELNERIŢA (către Patron): Un rinocer!

PATRONUL (de la fereastră, Chelneriţei): Visezi? ce vorbă-i asta? (Vede şi el rinocerul.) Tiii, ca să vezi drăcie!

GOSPODINA: Ah! („Ah"-urile şi „oh"-urile din culise se aud ca un fundal sonor pentru ah-ul ei. Cu cumpărăturile vărsate pe jos şi sticla spartă, Gospodina continuă să-şi fină strâns pisica.) Biata miţi, ce s-a speriat! 

 

Patronul continuă să urmărească din ochi fuga animalului; sunetele acestuia - răsuflarea, copitele etc. - se aud tot mai slab. Cu un gest lent, Berenger îşi fereşte faţa din norul de praf şi rosteşte moale: 
 

BERENGER: Ca să vezi!

JEAN (îşi fereşte şi el faţa. dar rosteşte puternic): Ca să vezi! (Strănută.)

GOSPODINA (în mijlocul scenei, cu proviziile răspândite pe jos, priveşte înspre stânga): Ca să vezi! (Strănută.)

DOMNUL BĂTRÂN, BĂCĂNEASA,BĂCANUL (în fundal, redes-chizând uşa prăvăliei, pe care Domnul Bătrân o închisese în urma lui): Ca să vezi!

JEAN: Ca să vezi! (Lui Berenger:) Ai văzut? 

 

Zgomotele rinocerului s-au îndepărtat; oamenii încă mai privesc în direcţia lui, toţi  în afară de Berenger, care rămâne tot apatic pe scaun. 
 

TOŢI (în afară de Berenger): Ca să vezi!

BERENGER (lui Jean): Cred că... da, mi se pare că era un rinocer! Dar ştiu c-a făcut la praf!

GOSPODINA: Ca să vezi! Ce frică mi-a fost!

BĂCANUL (către Gospodină): Coşul dumneavoastră... cumpărăturile... 

 

Domnul Bătrân se apropie de femeie şi se apleacă să adune proviziile răsfirate de jur împrejur. O salută galant, scoţîndu-şi pălăria. 
 

PATRONUL: Orişicât... formidabil...

CHELNERIŢA: îţi stă mintea-n loc!

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină): Doamnă, vă rog să-mi faceţi onoarea de a-mi permite să vă ajut să adunaţi lucrurile de pe jos!

FEMEIA (către Domnul Bătrân): Vă mulţumesc. Puteţi să vă puneţi pălăria, vă rog. Doamne, ce spaimă am tras.

LOGICIANUL: Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima.

CHELNERIŢA: Nu se mai vede.

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină, arătând spre Logician): Prietenul meu e logician.

JEAN (lui Berenger): Ce ziceai?

CHELNERIŢA: Da' fug repede animalele-astea!

GOSPODINA (către Logician): Incântată de cunoştinţă, domnule.

BĂCĂNEASA (Băcanului): Aşa-i trebuie. N-a cumpărat de la noi!

JEAN (către Patron şi Chelnerilă): Ce ziceaţi?

GOSPODINA: Eu. în orice caz, nu i-am dat drumul pisicii!

PATRONUL (la fereastră, ridicând din umeri): Nu vezi în fiece zi chestii de-astea!

GOSPODINA (către Logician, în timp ce Domnul Bătrân strânge lucrurile de pe jos): Vreţi să fiţi amabil şi să ţineţi dumneavoastră pisica un pic ?

CHELNERIŢA (lui Jean): Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd!

LOGICIANUL (Gospodinei): Sper că nu zgârie!

PATRONUL (lui Jean): E ca o cometă !

GOSPODINA (Logicianului): E foarte cuminte. (Către ceilalţi:) Vinul meu! La câţi bani am dat pe el!

BĂCANUL (Gospodinei): Avem noi vin destul, nu asta ne lipseşte!

JEAN (lui Berenger): Hai spune... ce ziceai?

BĂCANUL (Gospodinei): Şi-ncă din cel bun!

PATRONUL (Chelneriţei): Gata, nu mai căsca gura, ocupă-te de domnii! (Arata înspre Jean şi Berenger, după care dispare în casă.)

BERENGER (lui Jean): Despre ce vorbeai?

BĂCĂNEASA (Băcanului): Du-te şi adu-i o sticlă de vin!

JEAN (lui Berenger): Cum despre ce! Despre rinoceri, ce naiba, despre rinoceri!

BĂCANUL (Gospodinei): Am eu vin bun, în sticle care nu se sparg! (Dispare în prăvălie.)

LOGICIANUL (mângâind pisica): Pisi-pisi-pisi-pisi!

CHELNERIŢA (către Jean şi Berenger): Ce doriţi de băut?

BERENGER: Două pastis!

CHELNERIŢA: Prea bine, domnule. (Se îndreaptă spre intrarea în cafenea.)

DOMNUL BĂTRÂN (Gospodinei): Pentru puţin, stimată doamnă, pentru puţin! 

 

Băcăneasa intră-n băcănie. 
 

LOGICIANUL (către Domnul Bătrân şi Gospodină, care tot adună alimentele): Aşezaţi-le metodic în coş.

JEAN (lui Berenger): Ei! ce spui? .

BERENGER (neştiind ce să zică): Păi... da... nimic... Adică, da, face mult praf.

BĂCANUL (iese din prăvălie cu o sticlă de vin. Către Gospodină): Avem şi praz.

LOGICIANUL (mângâind în continuare pisica): Pusi-pusi-pusi.

BĂCANUL (Gospodinei): O sută de franci litrul.

GOSPODINA (dându-i Băcanului banii, apoi către Domnul Bătrân, care a terminat de aranjat lucrurile în coş): Sunteţi foarte amabil, domnule. Ah, politeţea franceză! Tinerii de azi nu mai sînt deloc aşa!

BĂCANUL (luînd banii de la Gospodină): Trebuia să veniţi să cumpăraţi de la noi. N-ar mai fi trebuit să traversaţi strada. Nu v-aţi fi expus la riscurile unor astfel de întâlniri! (Se întoarce în prăvălie.)

JEAN (care s-a aşezai acum, dar cu gândul tot la rinocer): Domnule, ce chestie nemaipomenită!

DOMNUL BĂTRÂN (îşi ridică pălăria, sărută mina doamnei): Fericit de cunoştinţă, stimată doamnă!

GOSPODINA (către Logician): Mulţumesc, domnule, că aţi ţinut pisica! 
 

Logicianul îi înapoiază pisica. Chelneriţa reapare cu paharele. 
 

CHELNERIŢA: Iată pastis-urile, domnilor!

JEAN (lui Berenger): Eşti incorigibil!

DOMNUL BĂTRÂN (Gospodinei): Pot să vă însoţesc câţiva paşi, stimată doamnă?

BERENGER (lui Jean, arătând înspre Chelneriţa care intră înapoi în cafenea): Îi cerusem apă minerală. S-a înşelat, ne-a adus altceva. (Jean dă din umeri, neîncrezător şi cu dispreţ.)

GOSPODINA (Domnului Bătrân): M-aşteaptă soţul, domnule. Vă mulţumesc. Poate altă dată!

DOMNUL BĂTRÂN (Gospodinei): Sper din tot sufletul, stimată doamnă!

GOSPODINA: Şi eu asemenea, domnule. (îşi fac ochi dulci, apoi ea iese prin stânga.)

BERENGER: S-a dus prăfăria... (Jean ridică din nou din umeri.)

DOMNUL BĂTRÂN (Către Logician, privind în urma femeii): E delicioasă !...

JEAN (lui Berenger): Un rinocer! Nu-mi vine să cred! Nu-mi revin. 
 

Domnul Bătrân şi Logicianul se-ndreaptă către dreapta şi ies, încet, încet. Vorbesc în linişte: 
 

DOMNUL BĂTRÂN (după ce-a mai trimis o ultimă privire în direcţia Gospodinei): E încântătoare, nu crezi?

LOGICIANUL: Tocmai vă explicam ce este silogismul.

DOMNUL BĂTRÂN: Aşa, da, silogismul!

JEAN (lui Berenger): Nu-mi revin. E ceva inadmisibil! (Berenger cască.)

LOGICIANUL: Silogismul cuprinde o propoziţie principală, una secundară şi concluzia.

DOMNUL BĂTRÂN: Ce concluzie? 
 

Logicianul şi Domnul Bătrân ies din scenă. 
 

JEAN: Nu, hotărât lucru, nu pot să-mi vin în fire.

BERENGER: Se vede foarte bine că nu poţi să-ţi revii. Ei bine, da, era un rinocer. Un rinocer şi gata. Gata, s-a dus... e departe de-acuma...

JEAN: Dar spune şi tu, ce dracu! E nemaipomenit! Un rinocer alergând liber prin oraş: asta nu te surprinde deloc? Ar trebui interzis! (Berenger cască.) Pune mâna la gură când căşti!

BERENGER: Mdeah... mdeah... Ar trebui interzis. E periculos, la asta nu m-am gândit. Nu-ţi fie teamă, e departe acum, n-are ce să ne mai facă!

JEAN: Ar trebui să protestăm la primărie, la autorităţile municipale ! La ce sînt ele bune?

BERENGER (cască iar, dar duce repede mâna la gură): Pardon... Poate că o fi scăpat de la grădina zoologică!

JEAN: Visezi de-a-mpicioarelea!

BERENGER: Dar stau jos.

JEAN: Jos sau în picioare-i tot aia!

BERENGER: Eh. nu... totuşi e-o diferenţă!

JEAN: Nu-i vorba de asta.

BERENGER: Păi tu ai spus că-i totuna de-i jos sau în picioare...

JEAN: Nu m-ai înţeles. Atunci când visezi e totuna dacă visezi aşezat sau în picioare!...

BERENGER: Ei bine, da, visez... Viaţa e vis...

JEAN (continuînd): ...Visezi când spui că rinocerul o fi scăpat de la grădina zoologică...

BERENGER: Am zis: „poate că..."

JEAN (continuînd): ... fiindcă nu mai avem grădină zoologică în oraş... de foarte mult timp... de când toate animalele au murit de ciumă...

BERENGER (aceeaşi indiferență): Atunci poate c-a scăpat de la circ.

JEAN: De la care circ?

BERENGER: Păi, ştiu şi eu... vreun circ ambulant

JEAN: Ştii bine că primăria a interzis nomazilor accesul pe teritoriul comunal... Aşa ceva nu s-a mai întâmplat din copilăria noastră.

BERENGER (încearcă să-şi reţină căscatul, dar nu reuşeşte): În cazul ăsta, poate c-a stat încă de pe vremea aceea ascuns în mlaştinile din jurul oraşului!

JEAN (ridică braţele a exasperare): Mlaştinile dimprejur... mlaştinile dimprejurul oraşului.... Omule, eşti beat de-a binelea!

BERENGER (naiv): Da, asta aşa-i, îmi urcă beţia din stomac...

JEAN: Aburii beţiei ţi-au năpădit creierii. Unde-ai văzut dumneata mlaştini împrejurul oraşului?... Oraşul nostru e poreclit Castilia Mică tocmai din pricina deşertului!

BERENGER (excedat şi destul de obosit): Atunci, ce să mai zic? Poate c-o fi stat ascuns sub o piatră... Sau şi-o fi făcut cuib pe-o cracă uscată...

JEAN: Te înşeli dacă te crezi spiritual, aşa să ştii! Eşti cum nu se poate mai plictisitor cu... cu toate paradoxurile astea! Mi se pare că eşti incapabil să vorbeşti serios!

BERENGER: Astăzi, numai astăzi... Şi asta fiindcă... adică din cauză de... (Duce mâna la frunte, cu un gest vag.)

JEAN: Numai astăzi, aşa ca-n fiecare zi!

BERENGER: Ba nu, nu chiar ca-n fiecare zi.

JEAN: Spiritele tale n-au nici o valoare.

BERENGER: Dar n-am pretins niciodată...

JEAN (îl întrerupe): Nu-mi place să se râdă de mine!

BERENGER (îşi duce mâna la inimă): Dar eu... dragă Jean, eu nu mi-am permis niciodată să...

JEAN (îl întrerupe): Dragă Berenger, nu-ţi permit...

BERENGER: Ba nu, aşa ceva nu-mi permit eu.

JEAN: Ba da, tocmai ţi-ai permis !

BERENGER: Dar cum îţi poţi închipui că eu...

JEAN (îl întrerupe): Îmi închipui exact ce văd şi aud!

BERENGER: Bine, dar te asigur că...

JEAN (îl întrerupe): ... Mă asiguri că-ţi baţi joc de mine!

BERENGER: Ei, nu, că eşti încăpăţînat.

JEAN: Mă faci şi catâr pe deasupra. Nu vezi că m-ai insultat?

BERENGER: Dar aşa ceva nici nu mi-a trecut prin minte.

JEAN: Dumneata n-ai minte!

BERENGER: Iată un motiv în plus ca să te conving că nici nu mi-a trecut prin minte.

JEAN: Sunt lucruri care le trec prin minte chiar şi celor lipsiţi de minte.

BERENGER: Aşa ceva nu e cu putinţă.

JEAN: De ce, mă rog?

BERENGER: Fiindcă-i imposibil.

JEAN: De vreme ce simţi că poţi să explici totul, poftim: explică-mi de ce e imposibil...

BERENGER: Dar n-am pretins niciodată c-aş putea să explic totul...

JEAN: Atunci de ce te porţi de parcă aşa ar sta lucrurile? Şi, repet: de ce mă insulţi?

BERENGER: Dar nu te-am insultat. Dimpotrivă. Ştii bine cât de mult te stimez.

JEAN: Dacă mă stimezi, de ce mă contrazici pretinzând că nu-i primejdios să laşi ziua-n amiaza mare un rinocer să alerge-n plin oraş, mai ales într-o dimineaţă de duminică, atunci când străzile sînt pline de copii... ca şi de adulţi, de altminteri...

BERENGER: Mulţi sunt la slujbă, la biserică, pentru ei nu-i nici un risc...

JEAN (îl întrerupe): Dă-mi voie... şi încă la ora când lumea face piaţa.

BERENGER: N-am afirmat niciodată că n-ar fi ceva primejdios să laşi un rinocer liber prin oraş ziua-n amiaza mare. Pur şi simplu am spus că nu m-am gândit niciodată la asta. Nu mi-am pus întrebarea.

JEAN: Tu nu te gândeşti niciodată la nimic.

BERENGER: Bine, aşa este. Un rinocer în libertate - aşa ceva nu-i bine deloc.

JEAN: Aşa ceva n-ar trebui să existe.

BERENGER: Bineînţeles: aşa ceva n-ar trebui să existe. Ba chiar e ceva nemaipomenit Bun. Totuşi, fiara asta nu-i nicidecum un motiv pentru care să ne certăm. Ce mare tămbălău pentru un perisodactil oarecare, ce tocmai a trecut prin faţa noastră? Un patruped stupid, de care nici nu merită să mai vorbim! In plus, unul feroce... Şi care a şi dispărut, care nici măcar nu mai există. Doar n-o să ne preocupăm de-un animal care nu mai există. Să vorbim despre altceva, dragă Jean, nu subiectele de conversaţie ne lipsesc nouă... (Cască şi apucă paharul.) In sănătatea ta! 

 

În acest moment, Logicianul şi Domnul Bătrân reintră din dreapta; tot vorbind, merge spre una dintre mesele cafenelei, destul de departe de Jean şi Berenger, spre fundal şi în dreapta acestora. 
 

JEAN: Lasă paharul pe masă. Nu bea nimic. 
 

Jean trage un gât zdravăn din pastis-ul său şi pune paharul pe jumătate golit pe masă. Berenger rămâne cu paharul în mină: nu îndrăzneşte nici să bea, nici să-l aşeze la loc pe masă. 
 

BERENGER: Totuşi, n-o să i-l las patronului! (Dă să bea.)

JEAN: Lasă-l jos când îţi spun.

BERENGER: Bine. (Vrea să pună paharul pe masă tocmai când Daisy - o dactilografă blondă şi tânără - traversează scena de la dreapta la stânga. La vederea ei, Berenger se ridică brusc şi, neîndemânatic, varsă paharul pe pantalonii lui Jean.) Oh, Daisy!

JEAN: Fii atent ce faci! Doamne, neîndemânatic mai eşti!

BERENGER: E Daisy... iartă-mă... (Dă să se ascundă ca să nu-l vadă Daisy.) Nu vreau să mă vadă... în halu-n care sînt...

JEAN: Eşti absolut de neiertat, de neiertat! (Priveşte înspre Daisy.) Tânăra asta te sperie aşa?

BERENGER: Taci din gură, taci, te rog.

JEAN: Dar biata fată n-are nicidecum un aer înspăimântător!

BERENGER (revine la Jean o dată ce Daisy a dispărut): Incă o dată te rog să mă ierţi pentru...

JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpân pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mâini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet.

BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi când mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica.

JEAN: Frică de ce?

BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag câte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit.

JEAN: Uiţi de tine.

BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare...

JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin...

BERENGER (continutnd): Îmi simt în fiecare secundă corpul ca şi când ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.

JEAN: Elucubraţii, Berenger. Uită-te la mine: sînt mai gras ca tine şi cu toate astea mă simt uşor, uşor, uşor! (Dă din mâini ca şi când şi-ar lua zborul.)  
 

Întorşi de curând pe scenă, Logicianul şi Domnul Bătrân fac câţiva paşi şi dau cu ochii de. tabloul descris; chiar în acest moment, trecând pe lângă cei doi, Domnul Bătrân e lovit de braţul fluturând al lui Jean, se dezechilibrează şi cade în braţele Logicianului.  
 

LOGICIANUL (continuîndu-şi peroraţia): Iată un exemplu de silogism... (i.) Oh!...

DOMNUL BĂTRÂN (către Jean): Domnule, fiţi atent... (Logicianului:) Iartă-mă, te rog.

JEAN: Pardon.

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Nu-i nimic.

DOMNUL BĂTRÂN (lui Jean): Nu-i nimic. 

 

Domnul Bătrân şi Logicianul se aşază la o masă din fundal, la dreapta celuilalt cuplu de prieteni. 
 

BERENGER (lui Jean): Dar ştiu că ai forţă.

JEAN: Da, aşa e, am forţă pentru mai multe raţiuni. Mai întâi, am forţă fiindcă am forţă, iar apoi am forţă pentru că dispun de forţă morală. Dar am forţă pentru că nu-s alcoolic. Nu vreau să te jignesc, dragul meu, dar trebuie să-ţi spun că greutatea care te apasă nu-i altceva decât alcoolul.

LOGICIANUL (către Domnul Bătrân): Iată, deci, un silogism exemplar. „Pisica are patru labe. Isidore şi Fricot au fiecare câte patru labe. Deci Isidore şi Fricot sînt pisici."

DOMNUL BĂTRÂN: Dar şi câinele meu tot patru labe are.

LOGICIANUL: Atunci e pisică.

BERENGER (lui Jean): Eu de-abia mai am putere să trăiesc. Cred că nici n-am chef de viaţa.

DOMNUL BĂTRÂN (către Logician, după ce a reflectat îndelung): Care va să zică, logic, câinele meu e o pisică.

LOGICIANUL: Logic, da. Insă şi contrariul e la fel de adevărat.

BERENGER (lui Jean): Mă apasă singurătatea. Ca şi societatea.

JEAN: Te contrazici. Cine te apasă: solitudinea sau multitudinea? Zici că eşti un gânditor, dar n-ai nici o logică.

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): E foarte frumoasă logica.

LOGICIANUL: Cu condiţia să nu abuzezi de ea.

BERENGER (lui Jean): E anormal să trăieşti.

JEAN: Dimpotrivă. Nimic nu e mai natural. Dovada: toată lumea trăieşte.

BERENGER: Dar morţii sînt mai numeroşi decât viii. Iar numărul morţilor creşte. Viii sînt rari.

JEAN: Morţii nu există, e cazul s-o spunem!... Ah! ah! (Râde-n hohote.) Şi morţii te îngreunează? Cum poţi să simţi pe umeri greutatea a ceva care nu există?...

BERENGER: Mă întreb şi eu dacă exist sau nu!

JEAN: Dragul meu, nu exişti fiindcă nu gândeşti. Ia gândeşte-te un pic, să vezi cum exişti.

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Alt silogism: „Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică".

DOMNUL BĂTRÂN: Şi are patru labe. Asta aşa-i, pe motanul meu îl cheamă Socrate.

LOGICIANUL: Păi vezi...

JEAN (lui Berenger): In fond, eşti un farsor. Un mincinos. Spui că viaţa nu te interesează, numai că - totuşi- cineva te interesează.

BERENGER: Cine?

JEAN: Coleguţa de birou care a trecut pe-aici adineauri. Eşti îndrăgostit de ea!

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): Care va să zică Socrate a fost pisică.

LOGICIANUL: Logica tocmai ne-a revelat acest fapt.

JEAN (lui Berenger): Nu ţi-ar fi făcut plăcere să te vadă în halul în care-ai ajuns. (Gest al lui Berenger.) Asta dovedeşte că nu ţi-e deloc indiferentă. Dar cum ai vrea să se lase Daisy sedusă de-un beţiv?

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Să-ne-ntoarcem la pisicile noastre.

DOMNUL BĂTRÂN: Vă ascult.

BERENGER (lui Jean): Oricum, cred că ea are deja pe cineva în vedere.

JEAN: Pe cine?

BERENGER: Pe Dudard. Un coleg de birou: licenţă în drept, jurist, mari perspective la firmă, ca şi la afecţiunea lui Daisy. Nu pot să rivalizez cu el.

LOGICIANUL (Domnului Bâtrân): Pisica Isidore are patru lăbuţe.

DOMNUL BĂTRÂN: De unde ştii?

LOGICIANUL: E o ipoteză.

BERENGER (lui Jean): E şi bine văzut de şef, pe când eu n-am nici un viitor, n-am studii, n-am nici o şansă.

DOMNUL BĂTRÂN: Ah! prin ipoteză!

JEAN (lui Berenger): Să te dai bătut chiar aşa...

BERENGER: Ce-aş putea să fac?

LOGICIANUL (Domnului Bâtrân): Şi pisicul Fricot are patru lăbuţe. Câte lăbuţe au Isidore şi Fricot?

DOMNUL BĂTRÂN: Împreună sau fiecare?

JEAN (lui Berenger): Viaţa-i o luptă, e laş cine refuză lupta.

LOGICIANUL: Impreună sau fiecare - e totuna!

BERENGER (lui Jean): Ce pot face? Sînt dezarmat.

JEAN: Dar înarmează-te, dragul meu, înarmează-te!

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului, după ce s-a chinuit reflectând): Opt. Opt lăbuţe.

LOGICIANUL: Logica duce la calculul mental.

DOMNUL BĂTRÂN: Are multe faţete!

BERENGER (lui Jean): Şi unde să găsesc armele?

LOGICIANUL: Logica nu cunoaşte limite!

JEAN: In tine însuţi. Prin voinţa proprie.

BERENGER: Ce arme?

LOGICIANUL (Domnului Bâtrân): Vei vedea...

JEAN (lui Berenger): Armele răbdării, ale culturii, armele inteligenţei. (Berenger cască.) Trebuie să devii un spirit vioi şi strălucitor. Mai întâi, pune-te la punct.

BERENGER: Cum să mă pun la punct?

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Acum iau două lăbuţe de la aceste pisici. Câte lăbuţe au mai rămas?

DOMNUL BĂTRÂN: E complicat.

BERENGER: E complicat.

LOGICIANUL: Ba nu, din contră, e simplu.

DOMNUL BĂTRÂN: O fi simplu pentru dumneata, dar nu şi pentru mine.

BERENGER (lui Jean): O fi uşor pentru tine, dar nu şi pentru mine.

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Dar faceţi un efort de gândire, zău aşa. Haide, concentraţi-vă!

JEAN (lui Berenger): Fă un efort de voinţă, zău aşa. Hai, concentrează-te!

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): Nu văd.

BERENGER (lui Jean): Nu văd, chiar nu văd cum.

LOGICIANUL: Trebuie să vi se spună totul.

JEAN: Trebuie să ţi se spună totul.

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Luaţi o foaie de hîrtie şi calculaţi. Dacă scazi şase lăbuţe de la două pisici, cu câte lăbuţe rămâne fiecare pisică?

DOMNUL BĂTRÂN: Aşteptaţi un moment... (Scoate o hîrtie din buzunar şi-ncepe să calculeze.)

JEAN: Iată ce trebuie să faci: te îmbraci cumsecade, te bărbiereşti zilnic şi-ţi pui cămaşă curată.

BERENGER: Costă scump spălatul cămăşilor...

JEAN: Economiseşti de la băutură. Asta pentru aspectul exterior: pălărie, o cravată ca asta pe care ţi-am dat-o, un costum elegant şi pantofii daţi bine cu cremă. (Enumerând elementele vestimentare, Jean arată spre propria-i pălărie, cravată, cămaşă, pantofi.)

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): Există mai multe soluţii posibile.

LOGICIANUL: Spuneţi!

BERENGER: Şi după aceea? Spune.

LOGICIANUL: Vă ascult.

BERENGER: Te ascult.

JEAN (lui Berenger): Eşti un timid, însă nu lipsit de calităţi.

BERENGER: Eu? Calităţi?

JEAN: Pune-le-n valoare. Trebuie să fii la curent cu totul. Fii la curent cu evenimentele literare şi culturale ale epocii.

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): O primă posibilitate: o pisică poate să aibă patru labe, iar cealaltă - două.

BERENGER (lui Jean): Am atât de puţin timp liber.

LOGICIANUL: Ai calităţi, ar fi de-ajuns să ţi le pui în valoare.

JEAN: Profită de atât de puţinul timp liber, nu-l lăsa să se piardă fără folos.

DOMNUL BĂTRÂN: N-am avut vreme să mi le fructific. Toată viaţa mea am fost funcţionar.

LOGICIANUL: Intotdeauna se poate găsi timp pentru educaţie.

JEAN (lui Berenger): Timp se găseşte.

BERENGER: Acuma-i prea târziu.

DOMNUL BĂTRÂN: E şi cam târziu pentru mine.

JEAN (lui Berenger): Niciodată nu-i prea târziu.

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Niciodată nu-i prea târziu.

JEAN (lui Berenger): Ai opt ore de muncă pe zi. aşa cum am şi eu, aşa cum are toată lumea Dar duminicile? Dar serile? Dar cele trei săptămâni de concediu pe an? Dacă ai metodă, timp este îndeajuns.

LOGICIANUL: Deci, care sînt celelalte soluţii? Cu metodă, cu metodă... (Domnul Bătrân începe să calculeze, din nou.)

JEAN (lui Berenger): Poftim: în loc să fii tot timpul mahmur de la băutură şi bolnav, nu-i mai bine să fii mereu proaspăt şi bine dispus, chiar şi la birou? Iar ceasurile libere ţi le poţi petrece într-o manieră inteligentă.

BERENGER: Cum adică?

JEAN: Vizitează muzee, citeşte reviste literare, du-te la conferinţe. Asta te va scoate din angoase şi-ţi va întări spiritul. în patru săptămâni vei fi un om cult.

BERENGER: Ai dreptate!

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): S-ar putea ca o pisică să aibă cinci lăbuţe.

JEAN: Vezi că eşti de acord?

DOMNUL BĂTRÂN: Iar cealaltă să aibă doar una Dar, atunci, mai sînt ele pisici ?

LOGICIANUL: De ce nu?

JEAN: In loc să-ţi cheltuieşti toţi banii pe spirtoase, nu mai bine cumperi bilete la câte-un spectacol interesant? Ştii ceva despre noul teatru de avangardă, cel despre care se vorbeşte atâta? Ai fost la piesele lui Ionesco?

BERENGER: Ei bine, nu. Doar am auzit vorbindu-se de ele.

DOMNUL BĂTRÂN: Dacă iei două lăbuţe din opt, de la două pisici...

JEAN: Chiar în momentul ăsta se joacă una. Nu lăsa să-ţi scape prilejul.

DOMNUL BĂTRÂN: Am putea avea o pisică cu şase lăbuţe...

JEAN: Ar fi o excelentă iniţiere în viaţa artistică a vremii noastre.

DOMNUL BĂTRÂN: ...şi o alta fără nici o lăbuţă.

BERENGER: Ai dreptate, ai dreptate. Mă voi pune la punct cum ai spus.

LOGICIANUL: În cazul acesta va fi vorba de-o pisică privilegiată.

BERENGER: Îţi promit.

JEAN: Intâi de toate promite-ţi ţie însuţi.

DOMNUL BĂTRÂN: Şi o altă pisică declasată, alienată de toate lăbuţele.

BERENGER: Mi-o promit solemn. Mă voi ţine de cuvîntul dat mie însumi.

LOGICIANUL: N-ar fi drept, aşa că nu e logic.

BERENGER: În loc să beau, m-am decis să-mi cultiv spiritul. Deja mă simt mai bine. Deja am capul mai limpede.

JEAN: Observi şi tu, deci.

DOMNUL BĂTRÂN: Nu-i logic?

BERENGER: Chiar astăzi după-amiză mă duc la muzeul municipal. Iar diseară-mi iau două biletele la teatru. Mergi cu mine?

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Fiindcă justiţia e logica.

JEAN: Va trebui să perseverezi. Bunele intenţii trebuie să dureze.

DOMNUL BĂTRÂN: Pricep. Justiţia...

BERENGER: Îţi promit şi îmi promit. Dar la muzeu, după-amiază, vii?

JEAN: După-amiază-mi fac siesta, face parte din programul meu.

DOMNUL BĂTRÂN: Justiţia nu-i decât altă faţetă a logicii.

BERENGER: Dar diseară mergi cu mine la teatru, nu-i aşa?

JEAN: Nu, diseară nu.

LOGICIANUL: Spiritul vi se luminează.

JEAN (lui Berenger): Aş vrea să perseverezi în bunele intenţii. Dar diseară am întâlnire cu nişte prieteni la braserie.

BERENGER: La braserie?

DOMNUL BĂTRÂN: De altminteri, o pisică fără nici o lăbuţă...

JEAN: Am promis să mă duc. Iar eu îmi ţin promisiunile.

DOMNUL BĂTRÂN: ... n-ar mai fi în stare să alerge destul de repede după şoareci.

BERENGER: Aşa, păi atunci înseamnă că-i rândul tău să dai un prost exemplu, prietene. Fiindcă te duci să te-mbeţi!

LOGICIANUL: Aţi progresat deja în logică! 
 

Galopul furibund şi mugetul încep să  se audă iarăşi, ca şi zgomotul copitelor rinocerului, dar de data asta în sens invers, dinspre fundul scenei către rampă,  şi tot din culise, din stânga. 
 

JEAN (furios, către Berenger): Dragul meu, a te duce o dată nu înseamnă a-ţi face un obicei. Asta n-are nici o legătură cu tine... fiindcă tu... nu-i deloc acelaşi lucru...

BERENGER: Şi de ce, mă rog, n-ar fi deloc acelaşi lucru?

JEAN (aproape strigând ca să acopere zgomotul rinocerului): Fiindcă eu nu-s beţiv!

LOGICIANUL: Chiar şi fără lăbuţe, o pisică trebuie să prindă şoareci. Asta face parte din însăşi natura ei.

BERENGER (strigând foarte tare): Nu vreau să spun că eşti un beţiv. Dar eu de ce-aş fi, în circumstanţe asemănătoare?

DOMNUL BĂTRÂN (strigând şi el): Ce ziceaţi că este-n firea pisicii ?

JEAN (acelaşi joc): Fiindcă totul e-n funcţie de măsură. Spre deosebire de tine, eu sînt un om al măsurii.

LOGICIANUL (cu palmele făcute căuş la urechea Bătrânului): Ce ziceţi ? 

 

Zgomotele devin asurzitoare de jur-împrejurul celor patru personaje. 
 

BERENGER (cu palmele căuş la urechea lui Jean): Spre deosebire de tine, eu ce? Ce-ai spus?

JEAN (uitând): Ziceam că...

DOMNUL BĂTRÂN (urlând): Ziceam că...

JEAN (îşi dă dintr-o dată seama de zgomote): Dar ce se-ntâmplă aici ?

LOGICIANUL: Ce-i asta?

JEAN (se ridică, scaunul i se răstoarnă, şi priveşte înspre culise, în direcţia rinocerului care vine): Oh! un rinocer!

LOGICIANUL (se ridică, dărâmă scaunul): Oh! un rinocer!

DOMNUL BĂTRÂN (acelaşi joc): Oh! un rinocer!

BERENGER (stând pe scaun, dar ceva mai viu de data asta): Rinocer! Dar în direcţia inversă!

CHELNERIŢA (apare cu un platou cu pahare): Ce este? Ce s-a-ntâmplat? Oh! un rinocer! (Scapă platoul, paharele se sparg.)

PATRONUL (ieşind din cafenea): Ce se-ntâmplă?

CHELNERIŢA (Patronului): Un rinocer!

LOGICIANUL: Un rinocer vine-n goana mare, pe trotuarul din faţă!

BĂCANUL (ieşind din prăvălie): Oh ! un rinocer!

JEAN: Oh! un rinocer!

BĂCĂNEASA (scoate capul pe fereastra de la etajul băcăniei): Oh! un rinocer!

PATRONUL (Chelneriţei): Ăsta nu-i un motiv ca să spargi paharele!

JEAN: Merge drept înainte, o să fărâme tejghelele.

DAISY (intrând dinspre stânga): Vai de mine, un rinocer!

BERENGER (la vederea ei): Daisy, vai de mine! 

 

Se aud paşi de oameni fugind, ah-uri şi oh-uri, ca mai devreme. 
 

CHELNERIŢA: Ca să vezi!

PATRONUL: O să-ţi reţin din leafă toate paharele sparte! 

 

Berenger dă să se ascundă  ca să nu-l vadă Daisy. Domnul Bătrtn, Logicianul, Bâcăneasa şi Băcanul avansează către mijlocul scenei şi spun: 
 

ÎMPREUNĂ: Ca să vezi!

JEAN ŞI BERENGER: Ca să vezi! 

 

Se aude un miorlăit cumplit, apoi strigătul - la fel de cumplit - al unei femei. 

 

TOŢI: Oh! 

 

Aproape simultan, pe măsură ce zgomotele se îndepărtează, apare Gospodina de adineauri, ţinând sub braţ cadavrul pisicii însingerate. 
 

GOSPODINA (plângând): Mi-a strivit pisica, mi-a omorât pisica!

CHELNERIŢA: I-a strivit pisica! 

 

Băcanul, Băcăneasa - la fereastră. Domnul Bătrân, Daisy şi Logicianul o înconjoară pe Gospodină şi spun cu toţii: 
 

ÎMPREUNĂ: Ce grozăvie, biata pisicuţă!

DOMNUL BĂTRÂN: Biata pisicuţă!

DAISY şi CHELNERIŢĂ: Biata pisicuţă!

BĂCANUL, BĂCĂNEASA, la fereastră, DOMNUL BĂTRÂN şi LOGICIANUL: Biata de ea!

PATRONUL (către Chelneriţă, arătând spre cioburile de pahare şi spre scaunele răsturnate): Ce faci? Adună chestiile-astea de-aici! 
 

Jean şi Berenger vin şi ei lângă Gospodina care plânge cu pisica în braţe. 
 

CHELNERIŢA (se îndreaptă spre terasă ca să strângă cioburile ţi scaunele, privind îndărăt, către femeia cu pisica): Vai de ea, sărmana pisicuţă!

PATRONUL (arată imperativ către cioburi): Acolo, acolo!

DOMNUL BĂTRÂN (către Băcan): Ce ziceţi de asta?

BERENGER (către femeie): Nu plângeţi, doamnă, ne frângeţi inima!

DAISY (lui Berenger): Domnul Berenger... Eraţi aici? Aţi văzut şi dumneavoastră?

BERENGER (lui Daisy): Bună ziua, domnişoară Daisy, vă rog să mă iertaţi că arăt aşa, n-am avut timp să mă rad...

PATRONUL (după ce verifică locul curăţat de Chelneriţă, privind la Gospodină): Biata pisicuţă!

CHELNERIŢA (cu cioburile pe făraş şi cu spatele la femeie): Biata pisicuţă! 

 

Fireşte, toate aceste replici trebuie spuse rapid, aproape concomitent. 
 

BĂCĂNEASA (la fereastră): Asta-i prea de tot!

JEAN: Da, asta-i prea de tot!

GOSPODINA (plângând şi legănând cadavrul pisicii): Bietul meu Miţu, sărăcuţul de Miţu!

DOMNUL BĂTRÂN (către femeie): Mi-ar fi plăcut să ne revedem în alte circumstanţe.

LOGICIANUL (către femeie): Ce să-i faci, doamnă, toate pisicile sînt muritoare! Trebuie să ne resemnăm cu gândul ăsta.

GOSPODINA (plângând): Pisicuţul meu, pisicuţul meu...

PATRONUL (către Chelneriţă cu făraşul plin de cioburi): Haide, du-te şi aruncă-le la gunoi. (Ridică scaunele răsturnate.) Mi-eşti datoare o mie de franci!

CHELNERIŢA (inlrând în cafenea, către Patron): Numai la bani vă gândiţi!

BĂCĂNEASA (către Gospodină, de la fereastră): Liniştiţi-vă, doamnă!

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină): Liniştiţi-vă, doamnă!

BĂCĂNEASA: Orişicât, îi pare rău după pisică.

GOSPODINA: Pisicuţă mea, pisicuţa mea!

DAISY: Da, cum să nu-ţi pară rău, orişicât!

DOMNUL BĂTRÂN (sprijinind femeia şi îndreptându-se către una dintre mese, urmat fiind de toţi ceilalţi): Luaţi loc, doamnă. Staţi aici.

JEAN (Domnului Bătrân): Ce spuneţi de asta?

BĂCANUL (Logicianului): Ce spuneţi de asta?

BĂCĂNEASA (lui Daisy, de la fereastră): Ce spuneţi de asta?

PATRONUL (către Chelneriţă, în vreme ce Gospodina, în lacrimi, se aşază la o masă, legănând cadavrul pisicii): Adu un pahar de apă pentru doamna.

DOMNUL BĂTRÂN (către doamnă): Luaţi loc, scumpă doamnă!

JEAN: Biata femeie!

BĂCĂNEASA (de la fereastră): Săraca pisicuţă.

BERENGER (Chelneriţei): Mai degrabă daţi-i un coniac!

PATRONUL (Chelneriţei): Un coniac la doamna. (Arată spre Berenger.) Domnul plăteşte! 

 

Chelneriţa intră-n cafenea spunând: 
 

CHELNERIŢA: Am înţeles, un coniac.

GOSPODINA (printre lacrimi): Nu vreau, n-am nevoie!

BĂCANUL: Şi-a mai trecut o dată, adineauri, prin faţa prăvăliei.

JEAN (Băcanului): Nu era acelaşi!

BĂCANUL (lui Jean): Ba parcă...

BĂCĂNEASA: Ba da, era acelaşi.

DAISY: E a doua oară că trece pe-aici?

PATRONUL: Eu cred că era tot ăla...

JEAN: Nu, nu era acelaşi rinocer. Cel dintâi avea două coarne pe nas. Era un rinocer din Asia. Ăsta din urmă n-avea decât un corn, era un rinocer de Africa! 

 

Chelneriţă vine cu paharul de coniac. 
 

DOMNUL BĂTRÂN: Iată şi coniacul, o să vă întărească.

GOSPODINA (in lacrimi): Nuuu, nu vreeeauuu!

BERENGER (dintr-o dată nervos, către Jean): Spui prostii! Cum ai fi putut să-i distingi coarnele! Fiara a trecut cu aşa o viteză, încât abia am apucat să-l vedem...

DAISY (femeii): Ba da, o să vă facă bine!

DOMNUL BĂTRÂN (lui Berenger): Asta aşa e, fugea repede.

PATRONUL (către Gospodină): Gustaţi! E bun!

BERENGER (lui Jean): Nici măcar n-ai fi avut timp să-i numeri coarnele...

BĂCĂNEASA (Chelneriţei, de la fereastră): Fă-o să deschidă gura şi dă-i să bea.

BERENGER (lui Jean): Şi-n plus, mai era şi-nvăluit de norul de praf...

DAISY (către femeie): Beţi doamnă.

DOMNUL BĂTRÂN: O mică-nghiţitură, scumpă doamnă... curaj... 

 

Chelneriţa  îi duce femeii paharul la buze; aceasta dă să refuze, dar bea până la urmă. 
 

CHELNERIŢA: Aaaşa!

BĂCĂNEASA (de la fereastră, o dată cu Daisy): Aaaşa!

JEAN (lui Berenger): Eu n-am capul încâlţoşat. Eu calculez iute, am mintea limpede!

DOMNUL BĂTRÂN (către femeie): Vă e mai bine?

BERENGER (lui Jean): Haida-de, păi mergea cu capul în jos !

PATRONUL (femeii): Nu-i aşa că-i bun?

JEAN (lui Berenger): Păi chiar de-asta se vedea mai bine.

GOSPODINA (după ce-a băut): Pisica mea!

BERENGER (iritat, lui Jean): Prostii! Prostii!

BĂCĂNEASA (către femeie, de la fereastră): Am eu o altă pisică pentru dumneavoastră!

JEAN (lui Berenger): Eu? Prostii? Indrăzneşti să-mi spui mie că spun prostii?

GOSPODINA (Băcănesei): N-am nevoie de alta! (Plânge din nou, legănându-şi pisica.)

BERENGER (lui Jean): Da, chiar aşa: prostii.

PATRONUL (Gospodinei): Veniţi-vă în fire. Asta e!

JEAN (lui Berenger): Să ştii că eu nu spun niciodată prostii!

DOMNUL BĂTRÂN (Gospodinei): Fiţi un pic filosoafă!

BERENGER (lui Jean): Nu eşti decât un ins plin de pretenţii! (Ridică vocea:) Un pedant...

PATRONUL (către Jean si Berenger): Domnilor, domnilor!

BERENGER (continuînd, către Jean): Un pedant nesigur pe cunoştinţele pe care le are, fiindcă, dacă vrei să ştii, rinocerul de Asia are un corn, iar cel de Africa - două... 

 

Ceilalţi o părăsesc pe Gospodină şi  îi înconjoară pe cei doi, a căror discuţie devine foarte dură. 
 

JEAN (lui Berenger): Ba te înşeli, e dimpotrivă.

GOSPODINA (singură): Era aşa de drăguţă!

BERENGER: Facem pariu?

CHELNERIŢA: Vor să pună pariu.

DAISY (lui Berenger): Domnule Berenger, nu vă enervaţi!

JEAN (lui Berenger): Nu pariez cu dumneata. Dumneata ai cele două coarne. Asiaticule!

CHELNERIŢA: Oh!

BĂCĂNEASA (de la fereastră, către Băcan): Ăştia or să se bată.

BĂCANUL (către Băcăneasă): S-o crezi tu. E vorba de-un pariu!

PATRONUL (lui Jean şi Berenger): Fără scandal aici!

DOMNUL BĂTRÂN: Ei, zău, lăsaţi... Care specie de rinocer n-are decât un corn? (Către Băcan:) Dumneata eşti comerciant, trebuie să ştii!

BĂCĂNEASA (de la fereastră): Aşa e, dumneata tre' să ştii.

BERENGER (lui Jean): Eu n-am nici un corn şi nici n-aş purta vreodată!

BĂCANUL (către Domnul Bătrân): Da' nici comercianţii nu pot să le ştie pe toate!

JEAN (lui Berenger): Ba da.

BERENGER (lui Jean): Şi nici asiatic nu sînt. Pe de altă parte, asiaticii sînt şi ei oameni ca toţi oamenii...

CHELNERIŢA: Da, asiaticii sînt oameni ca mine, ca dumneata...

DOMNUL BĂTRÂN (Patronului): Asta aşa e.

PATRONUL (Chelneriţei): N-are nimeni nevoie de părerea dumitale.

DAISY (către Patron): Are dreptate fata. Şi ei sînt oameni ca noi. 
 

În tot acest timp Gospodina continuă să plângă. 
 

GOSPODINA: Era aşa de drăguţ şi bun. Era ca noi toţi.

JEAN (ieşit din fire): Dar sunt galbeni! 
 

Situat între Gospodină şi grupul format împrejurul lui Jean şi Berenger, Logicianul ascultă atent ce se spune, fără să rostească nimic. 
 

JEAN: Domnilor, la revedere! (Lui Berenger.) Pe dumneata nu te salut!

GOSPODINA (acelaşi joc): Şi ne iubea aşa de tare! (Plânge.)

DAISY: Ei, haide, zău aşa. Domnule Berenger, zău, domnule Jean...

DOMNUL BĂTRÂN: Eu am avut prieteni din Asia. Dar poate că nu erau adevăraţi asiatici.

PATRONUL: Eu am cunoscut asiatici adevăraţi.

CHELNERIŢA (Băcănesei): Eu am un prieten asiatic.

GOSPODINA (acelaşi joc): L-am avut încă de când era mic de tot!

JEAN (la fel de furios): Sunt galbeni! galbeni! foarte galbeni!

BERENGER (lui Jean): În orice caz, dumneata eşti roşu de tot.

BĂCĂNEASA (de la fereastră) şi CHELNERIŢA: Oh!

PATRONUL: Hai, că se termină cu bătaie!

GOSPODINA (acelaşi joc): Şi era aşa de curat Nu făcea decât la lădiţă.

JEAN (lui Berenger): Dacă e aşa, n-ai să mă mai vezi niciodată. La ce-mi pierd eu timpul c-un imbecil?

GOSPODINA (acelaşi joc): Şi ştia să se facă înţeles, parcă vorbea cu noi! 
 

Jean iese prin dreapta, foarte furios. Se mai întoarce totuşi o dată, înainte de a ieşi definitiv. 
 

DOMNUL BĂTRÂN (Băcanului): Există şi asiatici albi, negri, bleu şi alţii ca noi.

JEAN (lui Berenger): Beţivule! (Toţi îl privesc consternaţi.)

BERENGER (către Jean): Nu-ţi permit!

TOŢI (către Jean): Oh!

GOSPODINA (acelaşi joc): Numai că nu putea să vorbească, în rest înţelegea tot.

DAISY (lui Berenger): Nici dumneavoastră n-ar fi trebuit să-l înfuriaţi aşa!

BERENGER (lui Daisy): Nu-i aşa din cauza mea

PATRONUL (Chelneriţei): Du-te şi caută un coşciugel pentru animalul ăsta nenorocit!

DOMNUL BĂTRÂN (lui Berenger): Cred că aveţi dreptate: rinocerii din Asia au două coarne, iar cei din Africa doar unul...

BĂCANUL: Domnul susţinea contrariul.

DAISY (lui Berenger): V-aţi înşelat amândoi!

DOMNUL BĂTRÂN (lui Berenger): Amândoi aveţi dreptate.

CHELNERIŢA (către Gospodină): Doamnă, veniţi, vă rog. O să-l băgăm într-o cutie.

GOSPODINA (plângând în hohote): Asta niciodată! niciodată!

BĂCANUL: Îmi pare rău, eu cred că domnul Jean avea dreptate.

DAISY (se întoarce către Gospodină): Doamnă, zău, fiţi rezonabilă ! 

 

Daisy şi Chelneriţa o conduc pe Gospodină  către intrarea în cafenea. 
 

DOMNUL BĂTRÂN (către Daisy şi Chelneriţa): Doriţi să vă însoţesc?

BĂCANUL: Rinocerii din Asia au un corn, iar cei din Africa, două. Şi invers.

DAISY (Domnului Bâtrân): Nu e nevoie. 

 

Daisy şi Chelneriţă intră în local, conducând-o pe Gospodina la fel de neconsolată. 
 

BĂCĂNEASA (de la fereastră, către Băcan): Uf, şi tu acum! Ţie nu-ţi place niciodată să ai idei ca toată lumea!

BERENGER (aparte, în vreme ce toţi ceilalţi discută despre numărul coarnelor): De fapt, Daisy are dreptate: n-ar fi trebuit să-l contrazic.

PATRONUL (către Băcăneasă): Soţul dumneavoastră are dreptate: rinocerul de Asia are două coarne, iar cel african trebuie să aibă două. Şi viceversa.

BERENGER (aparte): Nu suportă să fie contrazis. Cea mai mică obiecţie la spusele lui îl scoate din sărite.

DOMNUL BĂTRÂN (Patronului): Imi pare rău, dar greşiţi, scumpe domn.

PATRONUL (Domnului Bătrân): Vă rog să mă scuzaţi!

BERENGER (aparte): E coleric, ăsta-i defectul lui.

BĂCĂNEASA (de la fereastră către Domnul Bătrân, Patron şi Băcan): Dar poate că-s amândoi la fel.

BERENGER (aparte): La urma urmei, are o inimă de aur şi mi-a făcut nenumărate servicii.

PATRONUL (către Băcăneasă): Dacă unul are două, atunci celălalt nu poate avea decât unul.

DOMNUL BĂTRÂN: Dar poate că unul are doar unul. în vreme ce celălalt are două.

BERENGER (aparte): Îmi pare rău că n-am fost mai conciliant Dar şi el, de ce s-a încăpăţînat aşa? N-am vrut să se-ntâmple aşa. (Celorlalţi:) Totdeauna susţine enormităţi! Vrea mereu să-i epateze pe toţi prin cât de multe ştie. Şi nu admite-n ruptul capului că s-ar putea înşela vreodată.

DOMNUL BĂTRÂN (lui Berenger): Aveţi dovezi?

BERENGER: Ca să dovedesc ce?

DOMNUL BĂTRÂN: Afirmaţia făcută adineauri şi care a provocat o atât de supărătoare controversă cu prietenul dumneavoastră.

BĂCANUL (lui Berenger): Chiar aşa: aveţi dovezi?

DOMNUL BĂTRÂN (lui Berenger): De unde ştiaţi dumneavoastră că un rinocer are două coarne, iar celălalt doar unul? Şi care anume dintre ei e acela?

BĂCĂNEASA: Nici el habar n-are. Aşa cum nu ştim noi, nu ştie nici el.

BERENGER: Mai întâi că nici nu ştim dacă există din cei cu două coarne. Ba, la drept vorbind, eu cred că nu există decât rinoceri cu un corn.

PATRONUL: Dar hai să admitem că ar exista şi cu două: care-i unicorn, asiaticul?

DOMNUL BĂTRÂN: Nu. Africanul e bicorn. Eu aşa cred.

PATRONUL: Cine-i bicorn?

BĂCANUL: Nu cel din Africa.

BĂCĂNEASA: Nu-i deloc uşor să ne punem de acord.

DOMNUL BĂTRÂN: În orice caz, problema se cuvine elucidată.

LOGICIANUL (iese din expectativă): Domnilor, iertaţi-mă că intervin. Problema nu e aceasta Daţi-mi voie să mă prezint.

GOSPODINA (în lacrimi): E un logician!

PATRONUL: Oh, un logician!

DOMNUL BĂTRÂN (prezentându-l pe Logician lui Berenger): Prietenul meu, Logicianul.

BERENGER: Încântat.

LOGICIANUL (continuînd): ...Logician profesionist: iată permisul meu. (îşi prezintă actul.)

BERENGER: Sunt foarte onorat, domnule.

BĂCANUL: Suntem cu toţii foarte onoraţi.

PATRONUL: Aşadar, Domnule Logician, sînteţi bun să ne spuneţi dacă rinocerul african este unicorn ?

DOMNUL BĂTRÂN: Sau bicorn...

BĂCĂNEASA: Şi dacă rinocerul din Asia e bicorn.

BĂCANUL: Sau unicorn.

LOGICIANUL: Problema nu se află aici. Exact asta trebuie să demonstrez.

BĂCANUL: Bine, dar am fi vrut şi noi să ştim...

LOGICIANUL: Domnilor, lăsaţi-mă să vorbesc.

DOMNUL BĂTRÂN: Să-l lăsăm să vorbească.

BĂCĂNEASA (Băcanului, de la fereastră): Lasă-l să vorbească.

PATRONUL: Vă ascultăm, domnule.

LOGICIANUL (lui Berenger): Dumneavoastră mă adresez în primul rând. Dar şi tuturor celor prezenţi aici.

BĂCANUL: Şi nouă ni se adresează...

LOGICIANUL: Vedeţi dumneavoastră, polemica s-a desfăşurat în jurul unei probleme de care, fără voia dumneavoastră, v-aţi îndepărtat. La început, vă întrebaţi dacă a fost sau nu vorba de acelaşi rinocer care a trecut pe-aici. Aceasta a fost întrebarea. Şi la ea trebuie răspuns.

BERENGER: In cel fel?

LOGICIANUL: Iată cum: era posibil să fi văzut de două ori acelaşi rinocer cu un singur corn...

BĂCANUL (repetând, pentru a înţelege mai bine): De două ori acelaşi rinocer...

PATRONUL (acelaşi joc): Cu un singur corn...

LOGICIANUL (continuînd): ...După cum puteaţi vedea de două ori acelaşi rinocer, dar avînd două coarne.

DOMNUL BĂTRÂN (repetând): Unul şi acelaşi rinocer, cu două coarne, de două ori...

LOGICIANUL: Asta este. Pe urmă: puteaţi vedea mai întâi un rinocer cu un corn şi apoi un alt rinocer, tot cu un corn.

BĂCĂNEASA (de la fereastră): Ha, ha...

LOGICIANUL: Şi la fel de bine un prim rinocer cu două coarne şi un al doilea tot cu două coarne.

PATRONUL: Exact.

LOGICIANUL: Acuma, dacă aţi fi văzut...

BĂCANUL: Dacă am fi văzut...

DOMNUL BĂTRÂN: Da, dacă am fi văzut...

LOGICIANUL: Dacă aţi fi văzut prima dată un rinocer cu două coarne...

PATRONUL: Cu două coarne...

LOGICIANUL: ...şi a doua oară un rinocer cu un singur corn...

BĂCANUL: Cu un singur corn.

LOGICIANUL: ...nici asta n-ar fi fost concludent.

PATRONUL: De ce?

BĂCĂNEASA: Aoleu, ce chestie... Nu-nţeleg nimic.

BĂCANUL: Mdeah, mdeah! 

 

Băcăneasa dă din umeri şi pleacă  de la fereastră. 
 

LOGICIANUL: La urma urmei, este posibil ca rinocerul care-a trecut pe-aici prima dată să-şi fi pierdut un corn între timp, iar cel care-a trecut al doilea să fie de fapt acelaşi.

BERENGER: Inţeleg, dar...

DOMNUL BĂTRÂN (întrerupându-l pe Berenger): Nu-l întrerupeţi.

LOGICIANUL: Este de asemenea posibil ca ambii rinoceri să fi fost din cei cu două coarne şi să şi le fi pierdut pe toate-ntre timp.

DOMNUL BĂTRÂN: E posibil.

PATRONUL: Da, e posibil.

BĂCANUL: Nu văd de ce nu !

BERENGER: Da, numai că...

DOMNUL BĂTRÂN (întrerupându-i): Nu mai întrerupeţi.

LOGICIANUL: Dacă puteţi dovedi că prima oară aţi văzut un rinocer cu un corn, indiferent dacă e african sau asiatic...

DOMNUL BĂTRÂN: African sau asiatic...

LOGICIANUL: ...şi a doua oară un rinocer cu două coarne...

DOMNUL BĂTRÂN: ...cu două coarne!

LOGICIANUL: ...indiferent că acesta ar fi fost asiatic sau african...

BĂCANUL: Asiatic sau african...

LOGICIANUL (continuîndu-şi demonstraţia): ...abia din acest moment am putea să concluzionăm că avem de-a face cu doi rinoceri diferiţi, fiindcă e prea puţin probabil ca un al doilea corn să-i fi putut creşte în câteva minute, mă rog, unul cât de cât vizibil...

DOMNUL BĂTRÂN: Da, e prea puţin probabil.

LOGICIANUL (încântat de propriul raţionament): ... Aşa ceva ar transforma un rinocer asiatic într-unui african...

DOMNUL BĂTRÂN: Asiatic sau african.

LOGICIANUL: ...şi unul african într-unui asiatic...

PATRONUL: African sau asiatic.

BĂCANUL: Mda, mda

LOGICIANUL: ...Or, aşa ceva nu e cu putinţă în logica adevărată, adică o făptură nu se poate naşte-n două locuri simultan...

DOMNUL BĂTRÂN: Nici măcar succesiv.

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Asta rămâne de demonstrat.

BERENGER (Logicianului): Asta mi se pare limpede, numai că nu rezolvă nicidecum problema.

LOGICIANUL (surâzându-i lui Berenger cu un aer atoateştiutor): Dar bineînţeles, dragă domnule, numai că, aşa stând lucrurile, problema e pusă într-o manieră corectă.

DOMNUL BĂTRÂN: E absolut logic.

LOGICIANUL (îşi ridică pălăria): La revedere, domnilor. 

 

Iese prin stânga, urmat de Domnul Bătrân. 
 

DOMNUL BĂTRÂN (ridicându-şi pălăria): Am onoarea, domnilor. 

 

Salută  cu pălăria şi iese după Logician. 
 

BĂCANUL: O fi logic... 
 

În acest moment iese din cafenea Gospodina, în ţinută de mare doliu, cu o cutie în mână, urmată fiind de Daisy şi de Chelneriţă, ca la orice înmormântare. Cortegiul se îndreaptă către ieşirea din dreapta. 
 

BĂCANUL (continuînd): ...O fi logic, dar oare putem noi admite ca pisicile noastre să fie strivite sub ochii noştri de nişte rinoceri cu un corn sau cu două, fie ei asiatici sau africani? 

 

Indică, printr-un gest teatral, cortegiul funebru care trece. 
 

PATRONUL: Aşa e, are dreptate! Nu putem îngădui ca' pisicile noastre să fie călcate-n picioare de un rinocer sau de orice altceva!

BĂCANUL: Aşa ceva nu putem îngădui!

BĂCĂNEASA (către soţul ei, scoţînd capul prin uşa prăvăliei): Hai, vino, or să-înceapă să ne vină clienţii!

BĂCANUL (se îndreaptă către prăvălie): Nu, nu, aşa ceva nu putem îngădui!

BERENGER: N-ar fi trebuit să mă cert cu Jean! (Patronului:) Aduceţi-mi, vă rog, un pahar de coniac. Unul mare.

PATRONUL: Imediat! (Intră în cafenea.)

BERENGER (singur): N-ar fi trebuit, n-ar fi trebuit să-mi ies din fire! (Patronul vine cu paharul de coniac.) Acuma am inima prea grea ca să mă duc la muzeu: îmi voi cultiva spiritul altă dată. (Ia paharul şi bea.) 

 

Cortina 
 
 

ACTUL II  

 

PRIMUL TABLOU  

 

Decorul: Un birou din administraţia unei întreprinderi particulare - de exemplu, dintr-o mare editură de publicaţii juridice. In fundal, în centru, o uşă mare cu două canaturi, deasupra căreia atârnă o tăbliţă cu indicaţia: ŞEF SERVICIU. In fund, pe stânga, lângă uşa şefului, măsuţa cu maşina de scris a lui Daisy. La peretele din stânga, între o uşă ce dă afară pe scară şi măsuţa lui Daisy se află o altă masă, pe care se găseşte condica de prezenţă, unde funcţionarii semnează la venire. Apoi, la stânga, tot în prim-plan, o uşă dă spre scară; se văd ultimele trepte ale scării, partea de sus a balustradei şi un mic palier. In prim-plan, o masă cu două scaune. Pe masă: şpalturi, o călimară, tocuri; e masa la care lucrează Botard şi BERENGER (cel dintâi se va aşeza pe scaunul din dreapta, cel de-al doilea - pe cel din stânga). Lângă peretele din dreapta, o altă masă, mai mare, dreptunghiulară, acoperitei şi ea de şpalturi, tot felul de hîrtii etc. Lângă ea două scaune (mai frumoase, mai „importante") stau faţă în faţă: e masa la care lucrează Dudard şi domnul Boeuf. Dudard se va aşeza pe scaunul lipit de perete, avîndu-i în faţă pe ceilalţi funcţionari (el are gradul de şef-adjunct). Intre uşa din fundal şi peretele din dreapta, o fereastră. în cazul în care t»ntrul dispune de o fosă de orchestră, ar fi preferabil să nu se pună decât o simplă ramă de fereastră în prim-plan, cu faţa la public. în colţul din dreapta, înfundai, un cuier pe care sînt agăţate halate cenuşii sau vestoane îmbătrânite. Eventual, cuierul poate fi plasat şi el în prim-plan, lângă peretele din dreapta. Lipite de pereţi, rafturi cu cărţi şi dosare prăfuite. în fund, pe stânga, deasupra rafturilor, nişte tăbliţe cu inscripţii: JUR1SPRUDENŢĂ, CODURI; pe peretele din dreapta (ce poate fi uşor oblic) tăbliţele indică: MONITORUL OFICIAL, LEGI FISCALE. Deasupra uşii de la biroul şefului de serviciu, o pendulă arată ora nouă şi trei minute. 
 

La ridicarea cortinei, Dudard, în picioare, lângă scaunul său, cu profilul drept înspre sală; de cealaltă parte a biroului, cu profilul stâng înspre sală, este Botard; între ei, tot lângă birou, dar cu faţa la public, şeful de serviciu; Daisy stă puţin mai departe, la stânga şefului, ţinind în mână un vraf de hîrtii dactilografiate. înconjurat de cele trei personaje de la birou, aşezat deasupra şpalturilor proaspete, se află un ziar mare, desfăşurat. Câteva secunde după ridicarea cortinei, personajele rămân imobile, în poziţia în care va fi rostită prima replică, un moment de genul „tableau vivant" (la fel trebuia să se întâmple la începutul primului act). Şeful serviciului are cam cincizeci de ani; e îmbrăcat corect: costum bleumarin, rozeta Legiunii de Onoare, guler detaşabil scrobit, cravată neagră, mustaţă neagră şi stufoasă. Este domnul Papillon. 
 

DUDARD: treizeci şi cinci de ani; costum gri, cu mânecute de lustrin negru, ca să-i apere mânecile hainei. Poartă ochelari, eventual. E destul de înalt - imaginea elementului (a cadrului) de viitor în administraţie. Dacă şeful va fi avansat director adjunct, atunci Dudard va deveni şef de serviciu, de unde şi antipatia lui Botard.

BOTARD: tipul învăţătorului la pensie, figură mândră, mustăcioară albă, şaizeci de ani, dar se ţine foarte bine. Ştie tot, pricepe tot. Poartă un basc pe cap, un halat lung şi pe nasul viguros i se sprijină o pereche de ochelari. După ureche ţine un creion. Are şi el mânecute de lustrin.

DAISY: tânără, blondă.

Mai târziu apare DOAMNA BOEUF: femeie corpolentă de vreo cincizeci de ani, plânsă şi cu sufletul la gură.

Personajele sînt deci în picioare la ridicarea cortinei, stând nemişcate împrejurul mesei din dreapta. Şeful ţine mina cu arătătorul aţintit către Botard, cu aerul că-i spune „doar vezi şi dumneata"! Botard, cu mâiniie în buzunarele halatului şi un surâs incredul atârnat pe buze, are aerul că replică „nu mă duce nimeni pe mine". Cu foile dactilografiate în mână, Daisy pare că-l sprijină cu privirea pe Dudard. După câteva secunde, Botard atacă. 
 

BOTARD: Snoave, poveşti de adormit copiii.

DAISY: Dar l-am văzut, am văzut rinocerul.

DUDARD: Scrie la gazetă, e clar, nu poţi nega.

BOTARD (dispreţ profund): Pfff!

DUDARD: Dacă scrie, scrie! Poftim, citeşte la fapte diverse. Citiţi ştirea, domnule şef!

DOMNUL PAPILLON: „Ieri, duminică, în Piaţa Bisericii din oraşul nostru, la ora aperitivului, un pachiderm a călcat în picioare o pisică."

DAISY: Nu chiar în Piaţa Bisericii!

DOMNUL PAPILLON: Asta-i tot. Nu se dau alte detalii.

BOTARD: Pfff!

DUDARD: Păi ajunge. E limpede.

BOTARD: Nu-i cred eu pe ziarişti. Toţi mint, ştiu eu ce zic. Nu cred decât ce văd eu cu ochii mei. Ca fost profesor, mie-mi place lucrul precis, dovedit ştiinţific. Eu sînt un spirit metodic şi exact

DUDARD: Ce-are-a face aici spiritul metodic?

DAISY (lui Bolard): Mie mi se pare, domnule Botard, că ştirea e foarte precisă.

BOTARD: Asta numeşti dumneata precizie? Ia să vedem. Despre ce fel de pachiderm e vorba? Ce înţelege un redactor de fapt divers printr-un pachiderm? Nu ne zice. Şi nu ne zice nici ce înţelege prin pisică.

DUDARD: Toată lumea ştie ce-i aia o pisică.

BOTARD: Dar e o pisică sau un motan? Şi ce culoare avea? De ce rasă era? Nu sunt rasist, ba încă sînt antirasist.

DOMNUL PAPILLON: Hai zău, domnule Botard, nu de asta-i vorba, ce-are-a face rasismul aici ?

BOTARD: Domnule şef, vă rog să mă iertaţi, dar nu puteţi nega că rasismul este una dintre marile greşeli ale veacului.

DUDARD: Bineînţeles, în privinţa asta sîntem cu toţii de acord, numai că nu e vorba de...

BOTARD: Domnule Dudard, n-o luaţi aşa de uşor. O serie de evenimente istorice ne-au dovedit din plin că rasismul...

DUDARD: Dar îţi repet că aici nu-i vorba de rasism.

BOTARD: N-aş zice.

DOMNUL PAPILLON: Nu rasismul e-n chestiune acuma

BOTARD: Nu trebuie să pierdem nici o ocazie de a denunţa rasismul.

DAISY: Dar v-am spus că aici nu-i nimeni rasist. Aţi deplasat problema, aici e vorba pur şi simplu de-o pisică strivită de-un pachiderm. Mai precis, de un rinocer.

BOTARD: Eu nu sînt din Sud. Meridionalii au prea multă imaginaţie. Poate c-a fost vorba de-un purice strivit de un şoricel. Şi din chestia asta se face un capăt de lume!

DOMNUL PAPILLON (lui Dudard): Hai să-ncercăm să punem lucrurile la punct. Zici că ai văzut cu ochii dumitale rinocerul plimbîndu-se pe străzile oraşului?

DAISY: Nu se plimba: alerga.

DUDARD: Eu - cu ochii mei - nu l-am văzut. Totuşi, oameni demni de crezare...

BOTARD (îl întrerupse): Vezi bine că-i vorba de panglicari, dumneata ai încredere în ziariştii care ar face orice ca să-şi vîndă nenorocitele lor de gazete şi ca să le facă pe plac patronilor, ale căror slugi sînt. Cum poţi să crezi aşa ceva tocmai dumneata, domnule Dudard, un jurist, un licenţiat în drept! Dă-mi voie să rid, ha, ha, ha!

DAISY: Dar eu l-am văzut. Eu am văzut cu ochii mei rinocerul, pun mâna-n foc.

BOTARD: Aşa deci. Te credeam fată serioasă!

DAISY: Domnule Botard, eu n-am vedenii! Şi nu eram singură, erau mulţi oameni în jurul meu, care au văzut totul.

BOTARD: Pfff! Precis că se uitau la cu totul altceva!... Nişte leneşi plimbăreţi, care umblă de colo-colo fiindcă n-au ce face!

DUDARD: Asta s-a întâmplat ieri, iar ieri a fost duminică.

BOTARD: Uite că eu muncesc şi duminicile. Eu nu stau să-i ascult pe preoţii care vă cheamă la biserică şi vă împiedică să veniţi la lucru, să vă câştigaţi în sudoare pâinea zilnică.

DOMNUL PAPILLON (indignat): Asta-i prea de tot!

BOTARD: Iertaţi-mă, n-am vrut să vă jignesc. N-am spus asta din dispreţ faţă de religie, ci din lipsă de respect faţă de ea. (Lui Daisy:) Mai întâi, dumneata ştii ce-i ăla un rinocer?

DAISY: Este... este un animal foarte mare şi rău!

BOTARD: Şi te mai lauzi că ai o gândire precisă! Domnişoară, rinocerul...

DOMNUL PAPILLON: N-o să ne ţii acuma o lecţie despre rinoceri. Nu sîntem la şcoală.

BOTARD: Din păcate. 
 

Încă de la ultimele replici, şi-a făcut apariţia Be'renger, ureînd prudent pe ultimele trepte de la intrare şi deschizând încet uşa dincolo de care se poate citi inscripţia EDITURA JURIDICĂ. 
 

DOMNUL PAPILLON (lui Daisy): Bun. E trecut de nouă. Domnişoară, adu-mi, te rog, condica de prezenţă. Cu atât mai rău pentru cei care-au întârziat! 

 

Daisy se îndreaptă spre măsuţa din stânga, cea cu condica de prezenţă, chiar în momentul în care intră Berenger. 
 

BERENGER (intra în timp ce ceilalţi continuă să discute): Bună dimineaţa, domnişoară Daisy. Sper că n-am întârziat.

BOTARD (lui Dudard şi Papillon): Eu lupt contra ignoranţei, oriunde dau de ea.

DAISY (lui Berenger): Grăbiţi-vă, domnule Berenger.

BOTARD: Fie că-i în palate, fie că-i în colibe!

DAISY (lui Berenger): Semnaţi repede de prezenţă!

BERENGER: Oh, vă mulţumesc! Şeful a venit?

DAISY (ducând un deget la buze): Sssst! e aici!

BERENGER: Deja? Aşa de devreme? 

 

Se repede să semneze condica de prezenţă. 
 

BOTARD (continuînd): Pretutindeni. Chiar şi în edituri.

DOMNUL PAPILLON (lui Botard): Domnule Botard, eu cred că...

BERENGER (semnând în condică): Totuşi, nu-i decât nouă şi zece...

DOMNUL PAPILLON (lui Botard): ...cred că depăşeşti limitele politeţii.

DUDARD (lui Papillon): Şi mie mi se pare la fel, domnule.

DOMNUL PAPILLON (lui Botard): N-o să-mi spui acuma că domnul Dudard, colegul şi colaboratorul nostru, licenţiat în drept şi excelent funcţionar, este un ignorant.

BOTARD: N-am să merg atât de departe, însă, oricum, facultăţile şi universitatea nu fac cât şcoala comunală.

DOMNUL PAPILLON (către Daisy): Haide, unde-i condica de prezenţă?

DAISY: Iat-o, domnule. (I-o întinde.)

DOMNUL PAPILLON: Ei, dar iată-l şi pe domnul Berenger.

BOTARD (lui Dudard): Universitarilor le lipsesc ideile clare, spiritul de observaţie, simţul practic.

DUDARD (lui Botard): Ei, haide, zău!

BERENGER (lui Papillon): Bună ziua, domnule Papillon. (Tocmai se îndrepta spre cuier, ocolindu-i pe cei trei bărbaţi; îşi va scoate haina şi-şi va pune halatul ori un veston uzat, se va duce spre masă, va scoate din sertar mânecuţele, va saluta etc.) Bună ziua şi iertaţi-mă, eram cât pe-aici să-ntârzii! Bună ziua, domnule Dudard, bună ziua, domnule Botard!

DOMNUL PAPILLON: Ia spune, Berenger. Ai văzut şi dumneata rinoceri?

BOTARD (lui Dudard): Universitarii sunt spirite abstracte, habar n-au ce-i viaţa!

DUDARD: Prostii!

BERENGER (continuînd să-ţi pregătească uneltele de lucru, cu grabă exagerată, ca pentru a-ţi compensa întârzierea, către Papillon, cu tonul cel mai natural din lume): Fireşte, am văzut!

BOTARD (se întoarce): Pfff!

DAISY: Aşa! Vedeţi bine că nu-s eu nebună!

BOTARD (ironic): Vai, dar domnul Berenger spune aşa din eleganţă, cu toate că n-are un aer galant.

DUDARD: E, oare, galanterie să spui că ai văzut un rinocer?

BOTARD: Absolut, asta când e vorba să susţii afirmaţiile fanteziste ale domnişoarei Daisy. Toată lumea e galantă cu domnişoara Daisy, ceea ce-i foarte normal...

DOMNUL PAPILLON: Nu fi răutăcios, Botard, domnul Berenger n-a luat parte la disputa noastră. Dumnealui abia a venit

BERENGER (către Daisy): Nu-i aşa că l-aţi văzut? Noi am văzut.

BOTARD: Pfff! E posibil ca domnul Berenger să fi crezut c-a văzut un rinocer. (Face, prin spatele lui Berenger, semnul că: „dacă bea atâta...") Dumnealui e plin de imaginaţie! Pentru dumnealui totul e posibil.

BERENGER: Dar nu eram singur când am văzut rinocerul. Sau, poate, rinocerii.

BOTARD: Nici măcar nu ştie câţi a văzut.

BERENGER: Eram lângă prietenul meu Jean!... Mai erau şi alţi oameni acolo.

BOTARD: Dumneata delirezi, pe onoarea mea!

DAISY: Era un rinocer unicorn.

BOTARD: Pfff! Se pare că s-au vorbit amândoi ca să-şi bată joc de noi.

DUDARD (către Daisy): Cred mai degrabă că aveau două coarne, dacă e să mă iau după ce-am auzit!

BOTARD: Atunci ar cam fi timpul să vă puneţi de acord.

DOMNUL PAPILLON (se uită la ceas): Gata, să punem punct, domnilor, timpul trece.

BOTARD: Câţi aţi văzut, domnule Berenger, unul sau doi rinoceri?

BERENGER: Păi...

BOTARD: Nu ştiţi. Domnişoara Daisy a văzut un rinocer unicorn. Rinocerul dumneavoastră tot un corn avea, sau două?

BERENGER: Păi aici e toată problema.

BOTARD: E cam ciudată chestia, nu vi se pare?

DAISY: Of!

BOTARD: N-aş vrea să vă jignesc, însă nu cred deloc în povestea asta a dumneavoastră. Rinoceri în ţara noastră... aşa ceva nu s-a pomenit niciodată.

DUDARD: E de-ajuns o singură dată!

BOTARD: Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Numai în pozele din manualele de şcoală. Rinocerii dumneavoastră n-au putut înflori decât în creierele gospodinelor.

BERENGER: Cuvîntul „a înflori" mi se pare cam deplasat, în cazul rinocerilor.

DUDARD: Aşa e.

BOTARD (continuînd): Rinocerul dumitale e un mit.

DAISY: Un mit?

DOMNUL PAPILLON: Domnilor, cred că-i timpul să ne-apucăm de lucru!

BOTARD (lui Daisy): Un mit, aşa ca farfuriile zburătoare!

DUDARD: Dar e vorba totuşi de-o pisică omorâtă, asta nu se poate nega!

BERENGER: Sunt martor.

DUDARD (arată spre Berenger): Există şi martori!

BOTARD: Ce să zic!!! Aşa un martor!

DOMNUL PAPILLON: Domnilor, vă rog, domnilor!

BOTARD (lui Dudard): Psihoză colectivă, domnule Dudard, psihoză colectivă! Ca şi religia, care-i opiumul popoarelor!

DAISY: Ei bine, eu cred,în existenţa farfuriilor zburătoare!

BOTARD: Poftim!!!

DOMNUL PAPILLON (ferm): Cred c-am depăşit măsura Gata cu vorbăria! Cu sau fără rinoceri, cu sau fără farfurii zburătoare, avem de lucru! Editura nu ne plăteşte ca să spunem poveşti cu animale reale sau fabuloase!

BOTARD: Fabuloase!

DUDARD: Reale!

DAISY: Foarte reale!

DOMNUL PAPILLON: Domnilor, vă mai atrag atenţia o singură dată: sînteţi în orele de program. Daţi-mi voie să întrerup această polemică sterilă...

BOTARD (rănit şi ironic): Prea bine, domnule Papillon. Doar dumneavoastră sînteţi şeful. De vreme ce ne ordonaţi, noi ne vom supune.

DOMNUL PAPILLON: Domnilor, haideţi, mai repede. N-aş vrea să-mi intru-n trista obligaţie de a vă reţine din leafă! Domnule Dudard, unde-i comentariul dumneavoastră despre legea represiunii antialcoolice?

DUDARD: Tocmai îl pun la punct, domnule şef.

DOMNUL PAPILLON: încearcă să-l termini, e urgent. Dumneavoastră. Berenger şi Botard, aţi terminat de corectat reglementarea vinurilor zise „cu denumire controlată"?

BERENGER: Nu încă, domnule Papillon, dar e-aproape gata.

DOMNUL PAPILLON: Terminaţi atunci de corectat împreună. Tipografia aşteaptă. Dumneata, domnişoară, adu-mi corespondenţa la semnat la mine-n birou. Grăbeşte-te cu bătutul.

DAISY: Am înţeles, domnule Papillon. 
 

Daisy se aşază la măsuţă şi  începe să bată la maşină. Dudard se aşază şi el şi începe să lucreze. Berenger şi Botard stau la măsuţele lor, cu profilul spre sală - Botard, cu spatele la uşa dinspre scară. Botard e prost dispus, Berenger e moale şi visător. Berenger desface şpalturile pe masă şi-i dă manuscrisul lui Botard. Botard începe să bombăne textul, în vreme ce domnul Papillon iese trântind uşa. 
 

DOMNUL PAPILLON: Pe curând, domnilor! (Iese.)

BERENGER (citeşte şi corectează, în timp de Botard urmăreşte pe manuscris cu creionul): Reglementarea vinurilor zise cu denumire... (Corectează) Denumire cu n şi r (corectează)... controlată... Vinurile din regiunea bordelezăy regiune inferioară a colinelor superioare...

BOTARD (lui Dudard): Asta nu e! E un rând sărit.

BERENGER: Înc-o dată: „Vinurile zise cu denumire controlată..."

DUDARD (lui Berenger şi Botard): Nu mai striga aşa, te rog. Nu se-aude decât vocea dumitale şi mă-mpiedici să fiu atent la ce fac.

BOTARD (lui Dudard, peste capul lui Berenger, reluînd discuţia de adineauri. Câteva momente, Berenger corectează singur, mişcând buzele fără nici un sunet.) E' o mistificare!

DUDARD: Ce-i o mistificare?

BOTARD: Cum ce? Povestea cu rinocerul! Numai propaganda dumneavoastră răspândeşte asemenea zvonuri!

DUDARD (întrerupe lucrul): Care propagandă?

BERENGER (intervine): Aici nu-i vorba de nici o propagandă.

DAISY (se întrerupe din dactilografiat): Dacă-ţi spun că am văzut... am văzut... şi eu, şi alţii am văzut...

DUDARD (lui Botard): Mă faci să râd! Auzi dumneata: propagandă! Propagandă pentru ce?

BOTARD: Haida-de... în ce scop...? Ştii mai bine ca mine, nu mai face pe nevinovatul!

DUDARD (supărându-se): în orice caz, eu. domnule Botard, nu sînt plătit de pontenegrini!

BOTARD (roşu de furie, trânteşte un pumn în masă): Asta-i o insultă. N-o să permit... (Se ridică.)

BERENGER: Haide, zău, domnule Botard...

DAISY: Zău, vă rog, domnule Dudard...

BOTARD: A fost o insultă... 

 

Brusc, se deschide uşa de la biroul şefului. Botard şi Dudard se aşază rapid la loc. Şeful ţine în mină condica de prezenţă. La apariţia lui se face dintr-o dată linişte. 
 

DOMNUL PAPILLON: Domnul Boeuf n-a venit astăzi?

BERENGER (se uită împrejur): Chiar! Nu-i aici!

DOMNUL PAPILLON: Fireşte. Şi-aveam nevoie de el! (Lui Daisy:) A anunţat că-i bolnav, sau că s-a întâmplat ceva?

DAISY: Nu mi-a spus nimic.

DOMNUL PAPILLON (deschide larg uşa şi intră): Dacă lucrurile continuă aşa, o să-l dau afară Nu-i prima dată când face aşa. Am închis ochii până-acuma, dar nu mai merge... Are careva dintre voi cheia de la biroul lui? 

 

Exact acum îşi face apariţia doamna Boeuf. Pe ultima replică a şefului, deja am putut-o vedea urcând scara -foarte repede - şi deschizând brusc uşa. E speriată şi răsuflă precipitat. 
 

BERENGER: Iat-o pe doamna Boeuf!

DAISY: Bună ziua, doamnă Boeuf!

DOAMNA BOEUF: Bună ziua, domnule Papillon! Bună ziua la toată lumea!

DOMNUL PAPILLON: Unde-i soţul dumneavoastră, doamnă? Ce i s-a întâmplat de nu s-a putut deranja personal?

DOAMNA BOEUF (cu sufletul la gură): Vă rog să-l scuzaţi... să-l scuzaţi pe soţul meu... A plecat la ai lui, la sfârşit de săptămână. E un pic gripat.

DOMNUL PAPILLON: E un pic gripat!

DOAMNA BOEUF (îi întinde şefului o hîrtie): Iată, aici e telegrama de la el. Zice că speră să se întoarcă miercuri... (Aproape leşinând:) Daţi-mi, vă rog, un pahar cu apă... şi un scaun... 

 

Berenger îi aduce, în centrul scenei, scaunul lui, pe care doamna Boeuf aproape că se prăbuşeşte. 
 

DOMNUL PAPILLON (către Daisy): Aduceţi-i un pahar cu apă!

DAISY: Imediat. 
 

Aduce paharul şi-o ajută să bea în timpul următoarelor replici. 
 

DUDARD (şefului): Trebuie că-i cardiacă.

DOMNUL PAPILLON: E foarte neplăcută absenţa domnului Boeuf, dar asta nu-i un motiv să se agite-n halul ăsta!

DOAMNA BOEUF (ca greutate): Nu-i asta... Nu-i asta... Am fost... M-a urmărit tot drumul un... un rinocer... de-acasă şi până-aici...

BERENGER: Unul cu un corn sau cu două coarne?

BOTARD (pufneşte-n râs): Mă faci să râd!

DUDARD (indignat): Las-o să vorbească!

DOAMNA BOEUF (făcând un mare efort ca să precizeze şi arătând cu degetul în direcţia scării): E-acolo, acolo, jos, la intrare. Are aerul că vrea să urce încoace. 
 

În acest moment se aude un zgomot. Treptele scării se văd prăbuşindu-se sub o greutate formidabilă. De jos, se aud răgete furioase. Palierul scării e înecat într-o mare de praf; când praful se va risipi, în locul scării se va vedea o gaură neagră. 
 

DAISY: Doamne Dumnezeule!

DOAMNA BOEUF (pe scaun şi cu mâna la inimă): Oh! Ah! 

 

Berenger se-ndreaptă iute spre ea, îi pălmuieşte uşor obrajii şi-i dă apă.  
 

BERENGER: Staţi liniştită, doamnă. 
 

În acest timp, Papillon, Dudard şi Botard fug spre stânga, deschid uşa şi se-ngrămădesc pe palier, înconjuraţi de-un nor de praf. Răgetele se aud din nou. 
 

DAISY (Doamnei Boeuf): Vă e mai bine, doamnă Boeuf?

DOMNUL PAPILLON (de pe palier): Uite-l. E-acolo! Da' ştiu că-i uriaş!

BOTARD: Eu nu văd nimic. E o iluzie.

DUDARD: Ba da, ba da, acolo jos, uite-l cum se-nvîrte-n cerc.

DOMNUL PAPILLON: Domnilor, nu mai e nici o îndoială. Se-nvîrte în cerc.

DUDARD: Nu va putea urca. Nu mai are scară.

BOTARD: E ciudat Ce să fie toată chestia asta?

DUDARD (se întoarce la Berenger): Vino să vezi. Hai, vino să-ţi vezi rinocerul.

BERENGER: Vin acuma. (Se precipită în direcţia palierului, împreună cu Daisy care o părăseşte pe Doamna Boeuf.)

DOMNUL PAPILLON (lui Berenger): Hai, priveşte, dumneata care eşti specialist în rinoceri, uită-te.

BERENGER: Nu sînt deloc specialist în rinoceri...

DAISY: Oh, uitaţi-vă... cum se învîrteşte. Ai zice că-l doare ceva... oare ce-o vrea?

DUDARD: Ai zice că e-n căutarea cuiva (Lui Botard:) Ei, acuma îl vezi?

BOTARD (ursuz): Ei da, îl văd acuma.

DAISY (domnului Papillon): Poate că toţi avem vedenii, chiar şi dumneavoastră...

BOTARD: Eu n-am niciodată vedenii. Acolo jos e într-adevăr ceva

DUDARD (lui Botard): Ceva ?!? Ce?

DOMNUL PAPILLON (lui Berenger): E un rinocer, nu-i aşa? E cel pe care l-aţi văzut, nu? (Către Daisy:) Şi dumneata, nu?

DAISY: Absolut

BERENGER: Are două coarne. E un rinocer african sau mai degrabă asiatic. Of! nu mai ştiu dacă rinocerul african are unul sau două coarne.

DOMNUL PAPILLON: Ne-a sfărâmat scara: foarte bine, că tot trebuia să se întâmple asta într-o zi! Ehe! de câtă vreme am cerut eu la Direcţia Generală să se facă trepte din ciment în locul scării ăsteia putrede...

DUDARD: Şi eu, domnule şef. am trimis un raport în acest sens, chiar săptămâna trecută.

DOMNUL PAPILLON: Trebuia să se întâmple o dată şi-o dată. Era previzibil. Am avut dreptate.

DAISY (ironică, lui Papillon): Ca de obicei!

BERENGER (lui Dudard şi Papillon): Ei, haide, zău, bicornismul îl caracterizează pe rinocerul din Asia ori pe cel african? Iar unicomismul e specific celui african ori celui din Asia?

DAISY: Biata fiară, tot mugeşte şi se-nvîrte de colo-colo. Ce-o vrea. oare? Oh, uite-l că se uită la noi! (în direcţia animalului:) Pisu, pisu, pisu...

DUDARD: N-o să-l mai şi alinţi acuma! Fără-ndoială că nu-i domesticit...

DOMNUL PAPILLON: In orice caz, n-ai cum să-l mângâi: nu se poate ajunge la el. (Rinocerul rage cumplit.)

DAISY: Bietul animal.

BERENGER (continuă, către Botard): Dumneata, care ştii atâtea, ce crezi? E cumva invers? bicornismul ar fi specific...

DOMNUL PAPILLON: Dumneata aiurezi, dragă Berenger, eşti încă ameţit, are dreptate Botard.

BOTARD: Cum este cu putinţă ca într-o ţară civilizată...

DAISY (lui Botard): De acord. Numai că vorba e: există sau nu?

BOTARD: Este o maşinaţiune infamă! (Gest de orator de tribună, cu degetul îndreptat către Dudard, fulgerându-l cu privirea.) E numai vina dumitale!

DUDARD: De ce a mea şi nu a dumitale?

BOTARD (furios): Vina mea? Numai pe cei necăjiţi cade vina întotdeauna Dacă n-ar depinde decât de mine...

DOMNUL PAPILLON: Hai că, fără scară, sîntem în pom.

DAISY (lui Botard şi Dudard): Liniştiţi-vă. Nu-i momentul, domnilor!

DOMNUL PAPILLON: Asta-i numai din cauza Direcţiei Generale.

DAISY: O fi. Dar vorba e cum coborâm de-aicea?

DOMNUL PAPILLON (glumeşte amuzat, mângâind-o pe obraz pe juna dactilografă): Te voi lua în braţe şi vom sări împreună!

DAISY (înlătură mâna şefului): Nu pune mâna dumitale zgrunţuroasă pe faţa mea, elefantule!

DOMNUL PAPILLON: Glumeam şi eu! 
 

Între timp, doamna Boeuf s-a ridicat şi s-a alăturat grupului de pe palier. Câteva clipe priveşte foarte încordată mersul rinocerului, după care scoate un strigăt teribil. 
 

DOAMNA BOEUF: Doamne! Să fie oare cu putinţă?

BERENGER: Ce este doamnă?

DOAMNA BOEUF: E soţul meu! E Boeuf, sărmanul meu Boeuf ce ţi s-a-ntâmplat?

DAISY: Sînteţi siguri?

DOAMNA BOEUF: El e, îl recunosc. (Rinocerul îi răspunde printr-un muget violent, dar tandru.)

DOMNUL PAPILLON: Ca să vezi! De data asta-l dau definitiv afară din serviciu.

DUDARD: Are asigurare?

BOTARD (aparte): Acuma am înţeles...

DAISY: Cum să mai plătească Asigurările într-un caz ca ăsta?

DOAMNA BOEUF (leşină în braţele lui Berenger): Ah! Doamne!

BERENGER: Oh!

DAISY: S-o ducem de-aici! 

 

Ajutat de Dudard şi Daisy, Berenger o trage pe doamna Boeuf înspre scaunul ei de adineauri. 
 

DUDARD (în timpul „transportului"): Nu vă mai necăjiţi, doamnă Boeuf!

DOAMNA BOEUF: Ah! Oh !

DAISY: O să se-aranjeze, cine ştie...

DOMNUL PAPILLON (lui Dudard): Juridic, ce se poate face?

DUDARD: Trebuie întrebat la contencios.

BOTARD (privind cortegiul şi ridicând braţele): Asta-i nebunie pură! Ce societate! (Fuge către doamna Boeuf, o bate uşor peste obraji, aceasta scoate un „ah", închide ochii, e din nou lovită peste obraji, în vreme ce Botard vorbeşte.) In tot cazul, doamnă, să fiţi sigură că voi spune totul comitetului de acţiune. Nu-mi voi abandona niciodată un coleg la nevoie. Toate astea se vor afla.

DOAMNA BOEUF (îşi revine în simţiri): Bietul meu puişor, nu pot să-l las aşa, sărmanul de el. (Răgetele se aud iarăşi de jos.) Auzi-l cum mă cheamă. (Cu tandreţe:) Mă cheamă.

DAISY: Vă e mai bine, doamnă Boeuf?

DUDARD: Şi-a revenit.

BOTARD (Doamnei Boeuf): Aveţi toată încrederea în sprijinul delegaţiei noastre. Vreţi să deveniţi membră a comitetului nostru ?

DOMNUL PAPILLON: Iar o să întârziem cu lucrările. Domnişoară Daisy, te rog, corespondenţa!...

DAISY: Mai întâi trebuie să aflăm cum vom ieşi de aici.

DOMNUL PAPILLON: Asta-i o problemă. Pe fereastră. 

 

Se îndreaptă cu toţii către fereastră,  în afară de doamna Boeuf, prăbuşită  pe scaun, şi Botard, care rămân în mijlocul scenei. 
 

BOTARD: Ştiu de unde vin toate astea.

DAISY (de la fereastră): E prea sus.

BERENGER: Poate că ar trebui să chemăm pompierii, să vină ei cu scările!

DOMNUL PAPILLON: Domnişoară Daisy, mergeţi în biroul meu şi chemaţi pompierii. 

 

Papillon dă să se ia după  ea. Daisy iese prin spate, ridică  telefonul şi o auzi cum spune: „Alo, alo! pompierii?" - după  care urmează un zgomot vag de conversaţie telefonică. 
 

DOAMNA BOEUF (se ridică brusc): Nu-l pot lăsa aşa, nu-l pot lăsa aşa.

DOMNUL PAPILLON: Dacă doriţi să divorţaţi... aveţi acum un motiv întemeiat.

DUDARD: Va fi, fără îndoială, în defavoarea lui.

DOAMNA BOEUF: Nicidecum! Sărăcuţul! nu-i momentul să-mi părăsesc soţul într-o stare ca aceasta

BOTARD: Sunteţi o femeie dintr-o bucată.

DUDARD (doamnei Boeuf): Dar ce-o să faceţi? 

 

Doamna Boeuf merge repede spre palier. 
 

BERENGER: Atenţie!

DOAMNA BOEUF: Nu pot să-l las aşa, nu pot să-l abandonez.

DUDARD: Opriţi-o!

DOAMNA BOEUF: Il iau cu mine acasă.

DOMNUL PAPILLON: Ce vrea să facă?!?

DOAMNA BOEUF (e gata să sară-n golul scării): Gata, puiule, vin acuma, vin.

BERENGER: O să sară!

BOTARD: E datoria ei.

DUDARD: N-o să poată. 

 

Toţi - cu excepţia lui Daisy, care-i la telefon - se află  în preajma doamnei Boeuf - care sare. Berenger întinde mâna ca s-o oprească, dar rămâne cu rochia ei în mâini. 
 

BERENGER: N-am reuşit 

 

De jos, se aude mugetul tandru al rinocerului. 
 

DOAMNA BOEUF: Am venit, puiule, am venit.

DUDARD: A aterizat călare pe spinarea lui.

BOTARD: Ca o amazoană!

VOCEA DOAMNEI BOEUF: Haide acasă, dragule, să ne-ntoarcem la noi acasă.

DUDARD: Au plecat în galop. 

 

Dudard, Berenger, Botard şi Papillon revin în scenă şi se aşază la fereastră. 
 

BERENGER: Merg repede.

DUDARD (către Papillon): Aţi călărit cândva, nu-i aşa?

DOMNUL PAPILLON: Mai demult... puţin... (întorcându-se către uşa din fund.) N-a terminat de telefonat nici acuma!...

BERENGER (privind în urma rinocerului): Sînt departe de-acuma. Nu se mai văd.

DAISY (ieşind): Tare greu i-am prins pe pompieri!...

BOTARD (în chip de concluzie a unui monolog interior): Deci aşa!

DAISY : ...Greu i-am mai prins pe pompieri!...

DOMNUL PAPILLON: Arde peste tot?

BERENGER: Sunt de aceeaşi părere cu domnul Botard: atitudinea doamnei Boeuf a fost într-adevăr emoţionantă. E o femeie cu suflet

DOMNUL PAPILLON: Vorba e că acum am lipsă un funcţionar, pe care va trebui să-l înlocuiesc.

BERENGER: Chiar credeţi că nu ne va mai fi util?

DAISY: Nu, nu-i vorba de alte incendii, dar pompierii au fost chemaţi la alţi rinoceri.

BERENGER: La alţi rinoceri?

DUDARD: Cum adică, la alţi rinoceri?

DAISY: Păi da, la alţi rinoceri. Au fost semnalaţi cam peste tot în oraş. Azi-dimineaţă erau şapte, iar acum şaptesprezece.

BOTARD: Ce vă ziceam eu!

DAISY (continuând): Ba chiar treizeci şi doi - nu e o cifră oficială, dar va fi cu siguranţă confirmată.

BOTARD (ceva mai puţin convins): Pfff! Se exagerează.

DOMNUL PAPILLON: Dar or să vină să ne scoată de-aici?

BERENGER: Mie mi-e cam foame!...

DAISY: Da, or să vină. Pompierii sînt pe drum!

DOMNUL PAPILLON: Ca şi lucrul nostru.

DUDARD: Eu zic că-i un caz de forţă majoră.

DOMNUL PAPILLON: Va trebui să recuperăm orele-astea pierdute.

DUDARD: Care va să zică, domnule Botard, mai ai de gând să…

BOTARD: Delegaţia noastră se opune la desfacerea contractului lui Boeuf fără preaviz.

DOMNUL PAPILLON: Nu eu decid. Să vedem concluziile anchetei.

BOTARD (lui Dudard): Nu, domnule Dudard, nu neg evidenţa rinocerică. N-am negat-o niciodată.

DUDARD: Eşti un om de rea-credinţă.

DAISY: Ah, da. Sunteţi un om de rea-credinţă.

BOTARD: Vă repet: n-am negat-o niciodată. Am vrut pur şi simplu să ştiu cât de departe se poate merge. Dar eu, unul, ştiam prea bine ce se întâmplă. Eu nu constat pur şi simplu fenomenul. Eu îl înţeleg şi-l explic. Cel puţin, l-aş putea explica dacă...

DUDARD: Păi atunci explică-ni-l!

DAISY: Explicaţi-ni-l, domnule Botard.

DOMNUL PAPILLON: Hai, explică-ni-l, de vreme ce ţi-o cer colegii.

BOTARD: Am să vă explic...

DUDARD: Te ascultăm.

DAISY: Sînt foarte curioasă.

BOTARD: Am să vi-l explic... într-o zi...

DUDARD: De ce nu acum, imediat?

BOTARD (către Papillon, ameninţător): Noi doi o să ne explicăm numaidecât. (Către ceilalţi:) Eu cunosc prea bine cauza lucrurilor, dedesubturile istoriei.

DAISY: Care dedesubturi?

BERENGER: Ce dedesubturi?

DUDARD: Aş vrea să ştiu şi eu care sînt dedesubturile astea...

BOTARD (continuând, ameninţător): Ştiu şi numele tuturor celor răspunzători. Numele trădătorilor. Nimeni nu mă poate înşela pe mine. Am să vă dezvălui scopul şi semnificaţia acestei provocări! îi voi demasca pe instigatori.

BERENGER: Păi cine să fi avut vreun interes ca să...

DUDARD (lui Botard): Divaghezi, dragă Botard.

DOMNUL PAPILLON: Gata cu divagaţiile.

BOTARD: Divaghez? Eu divaghez?!?

DAISY: Adineauri ziceai de noi c-am avut halucinaţii.

BOTARD: Adineauri, da. Dar acum halucinaţia a devenit provocare.

DUDARD: Şi, mă rog, cum s-a petrecut evoluţia aceasta, dupăpărerea dumitale?

BOTARD: Ăsta-i secretul lui Polichinelle. domnilor! Copil să fii şi tot îl înţelegi. Numai ipocriţii se prefac că nu-l înţeleg. 
 

Se aude zgomtul maşinii de pompieri. Se aud semnalul, apoi scrâşnetul frânelor, iar maşina opreşte brusc sub fereastră. 
 

DAISY: Au venit pompierii!

BOTARD: Asta nu poate să rămână aşa. Vor trebui făcute schimbări.

DUDARD: Domnule Botard, aici nu-i vorba de nici o semnificaţie ascunsă. Rinocerii există - asta-i totul şi nimic altceva.

DAISY (la fereastră, privind în jos): Pe aici, domnilor pompieri. 

 

De jos, se aud un scrâşnit de fierărie, apoi zgomotele maşinii. 
 

O VOCE DE POMPIER: Ridicaţi scara.

BOTARD (lui Dudard): Eu sunt cel care deţine cheia evenimentelor. Am un sistem de interpretare infailibil.

DOMNUL PAPILLON: Chiar de azi după-amiază va trebui să-nce-pem să recuperăm orele pierdute. 

 

Apare capătul scării de pompieri care se agaţă de fereastră. 
 

BOTARD: Cu atât mai rău pentru afacerile de birou, domnule Papillon.

DOMNUL PAPILLON: Ce-o să zică Direcţia Generală?

DUDARD: E un caz excepţional.

BOTARD (arată spre fereastră): Nu putem fi obligaţi să mergem cu toţii pe acelaşi drum. Trebuie să aşteptăm să se repare scara.

DUDARD: Dacă-şi rupe careva vreun picior, asta va cauza necazuri Direcţiei Generale.

DOMNUL PAPILLON: Aşa e. 

 

Apare casca unui pompier, apoi purtătorul ei. 
 

BERENGER (către Daisy, arătând spre fereastră): După dumneata, domnişoară Daisy.

POMPIERUL: Haideţi, domnişoară. 

 

Pompierul o ia în braţe pe Daisy şi dispare cu ea. 
 

DUDARD: La revedere, domnişoară Daisy. Şi pe curând!

DAISY (dispărând): Pe curând domnilor!

DOMNUL PAPILLON (la fereastră): Să-mi daţi un telefon mâine dimineaţă. O să veniţi să bateţi corespondenţa la mine acasă. (Lui Berenger.) Domnule Berenger. vă atrag atenţia că nu sîntem în vacanţă şi că ne vom relua lucrul imediat ce aceasta va fi posibil. (Către ceilalţi doi:) M-aţi înţeles, domnilor?

DUDARD: Înţeles, domnule Papillon.

BOTARD: Bineînţeles: vom fi exploataţi până la ultima picătură de sînge!

POMPIERUL (reapare la fereastră): Cine-i la rând?

DOMNUL PAPILLON (către ceilalţi trei): Haideţi.

DUDARD: După dumneavoastră, domnule Papillon.

BERENGER: După dumneavoastră, domnule şef.

BOTARD: După dumneavoastră, fireşte.

DOMNUL PAPILLON (lui Berenger): Adu-mi mapa de corespondenţă; e acolo pe masa domnişoarei Daisy. 

 

Berenger se duce după corespondenţă  şi-i aduce mapa lui Papillon. 
 

POMPIERUL: Gata, grăbiţi-vă. Nu-i vreme de pierdut, mai avem şi alte apeluri.

BOTARD: Ce v-am zis eu! 

 

Cu mapa sub braţ, Papillon escaladează  fereastra. 
 

DOMNUL PAPILLON (către pompieri): Fiţi atenţi la dosare. (Se întoarce cu capul spre Dudard, Botard şi Berenger:) Domnilor, la revedere.

DUDARD: La revedere, domnule Papillon.

BERENGER: La revedere, domnule Papillon.

DOMNUL PAPILLON (a dispărut; i se aude doar vocea): Fiţi atenţi la hîrtii!

VOCEA DOMNULUI PAPILLON: Dudard ! Nu uita să-nchizi biroul cu cheia!

DUDARD (strigând): N-aveţi nici o grijă, domnule Papillon! (Lui Botard:) După dumneata, domnule Botard.

BOTARD: Domnilor, cobor. Şi din acest moment voi lua contact cu autorităţile competente. Am să fac eu lumină în acest fals mister. (Se îndreaptă către fereastră.)

DUDARD (lui Botard): Păi eu ziceam că, pentru dumneata, totul e deja clar!

BOTARD (escaladând fereastra): Mă lasă rece ironia dumitale. Ceea ce vreau eu e dovada, să am dovezi, documente ca să pot proba trădarea voastră.

DUDARD: Bine, dar e absurd...

BOTARD: Insulta dumitale...

DUDARD (îl întrerupe): Dumneata m-ai insultat...

BOTARD (dispărând): Eu nu insult. Eu dovedesc.

VOCEA POMPIERULUI: Ei, haide, gata...

DUDARD (lui Berenger): Ce faci în după-amiaza asta? Am putea să mergem la un pahar.

BERENGER: Te rog să mă ierţi. Am să profit de ziua asta liberă ca să-i fac o vizită prietenului meu Jean. Totuşi, trebuie să mă împac cu el. Ne-am despărţit supăraţi şi vina a fost a mea 

 

Capul pompierului reapare la fereastră. 
 

POMPIERUL: Haideţi.

BERENGER (arată spre fereastră): După dumneata.

DUDARD: După dumneata.

BERENGER: Ah, nu, asta nu - după dumneata

DUDARD: Nici nu mă gândesc. După dumneata.

BERENGER: Te rog foarte mult, după dumneata!

POMPIERUL: Haide, grăbiţi-vă odată!

DUDARD: După dumneata, după dumneata.

BERENGER: După dumneata, după dumneata. 

 

Escaladează  amândoi simultan fereastra. Pompierul îi ajută să coboare, în timp ce se lasă cortina. 

 

Sfârşitul tabloului 
 
 

TABLOUL AL DOILEA  

 

Decorul: Acasă la Jean. Structura dispozitivului scenic este aproximativ aceeaşi ca în primul tablou al acestui act. Adică scena e împărţită în două. La dreapta, ocupând trei sferturi sau patru cincimi din scenă (depinde de lărgimea acesteia) se vede camera lui Jean. Infund, lângă perete, patul lui Jean, în care acesta doarme. în centrul scenei, un scaun şi un fotoliu, cel în care se va aşeza Berenger. în dreapta, la mijloc, o uşă duce către baie. Când Jean se va duce în baie, se va auzi zgomotul robinetului, apoi al duşului. In stânga camerei, un perete desparte scena în două. In nijloc, uşa ce dă spre scară. Dacă se doreşte un decor mai puţin realist, adică mai stilizat, se poate pur şi simplu monta uşa, fără zidul dessparţitor. In stânga scenei se vede scara, cu ultimele trepte ce ajung la Jean, apoi balustrada palierului. Mai jos, în fundal, se zăreşte irtea de sus a unei uşi cu geam deasupra căreia stă scris: PORTAR. 
 

La ridicarea cortinei, Jean e în pat, sub cuvertură, cu spatele la public. Tuşeşte. După câteva momente apare Berenger, urcând pe ultimele trepte ie la scară. Bate la uşă. Jean nu răspunde. Berenger bate din nou. 
 

BERENGER: Jean! (Bate iarăşi.) Jean! 

 

Uşa din fundul palierului se întredeschide şi apare chipul unui bătrânel cu bărbuţă albă. 
 

BĂTRÂNELUL: Ce se-ntâmplă?

BERENGER: Am venit să-l văd pe Jean, domnul Jean, prietenul meu.

BĂTRÂNELUL: Credeam că mă caută pe mine. Şi pe mine mă cheamă tot Jean. Deci e vorba de celălalt

VOCEA SOŢIEI BĂTRÂNELULUI (din fundul camerei): E pentru noi?

BĂTRÂNELUL (se întoarce către femeia al cărei chip nu-l vedem): E pentru celălalt.

BERENGER (bate): Jean!

BĂTRÂNELUL: Nu l-am văzut ieşind. Aseară l-am văzut. Şi n-arăta prea bine.

BERENGER: Ştiu eu ce are. E din cauza mea.

BĂTRÂNELUL: Poate că nu vrea să deschidă. Mai încercaţi.

VOCEA SOŢIEI BĂTRÂNELULUI: Jean, nu mai pierde timpul cu flecăreala! Jean!

BERENGER (bate): Jean!

BĂTRÂNELUL (către femeie): Un moment... Of, of... (închide uşa si dispare.)

JEAN (culcat în pat, cu spatele la public şi cu o voce răguşită): Cine e?

BERENGER: Am trecut să te văd, dragă Jean.

JEAN: Cine-i acolo?

BERENGER: Eu, Berenger, te deranjez?

JEAN: Ah, tu erai! Intră.

BERENGER (dă să deschidă): Uşa e închisă.

JEAN: Of... imediat... (Se ridică destul de greu şi, într-adevăr, cam mahmur. Are o pijama verde, iar părul îi e în dezordine.) Imediat. (întoarce cheia în broască.) Imediat. (Se bagă la loc sub pătură.) Intră.

BERENGER (intrând): Bună, Jean.

JEAN (din pat): Cât e ceasul? Nu trebuia să fii la birou?

BERENGER: Eşti încă-n pat? Nu eşti la birou? Scuză-mă, poate te deranjez.

JEAN (tot cu spatele): Ciudat. Nu-ţi recunosc vocea.

BERENGER: Nici eu nu-ţi recunosc vocea.

JEAN (tot cu spatele): Ia loc.

BERENGER: Eşti bolnav? (Jean răspunde printr-un mormăit.) Am venit să-ţi spun c-am fost un stupid să mă supăr pe tine dintr-o chestie ca aia.

JEAN: Ce chestie?

BERENGER: Păi... ieri...

JEAN: Ce ieri? Ieri, unde?

BERENGER: Ai uitat? Apropo de rinocer, de nenorocitul ăla de rinocer.

JEAN: Ce rinocer?

BERENGER: Rinocerul... sau, mă rog, nenorociţii ăia de rinoceri de i-am văzut...

JEAN: Ah, da. mi-aduc aminte... dar cine ţi-a spus că rinocerii sînt nenorociţi?

BERENGER: Eh, vorba vine...

JEAN: Bine. Atunci să nu mai vorbim despre asta.

BERENGER: Eşti foarte drăguţ.

JEAN: Şi?

BERENGER: In orice caz, vreau să-ţi spun că-mi pare rău că am susţinut... cu atâta... încrâncenare, cu atâta încăpăţînare... şi cu furie... ei da, ce să mai zic... Am fost un prost, ce mai!

JEAN: NU mă miră deloc din partea ta.

BERENGER: Te rog să mă ierţi.

JEAN: NU mă simt prea bine. (Tuşeşte.)

BERENGER: Asta se vede, altfel n-ai sta în pat (Schimbă tonul.) Ştii. Jean, am avut amândoi dreptate.

JEAN: Referitor la ce?

BERENGER: Referitor la... chestia aia. Te rog încă o dată să mă ierţi că revin la lucrul acesta, dar o s-o fac pe scurt Dragă Jean, ţin să-ţi spun că amândoi, fiecare-n felul lui, am avut dreptate. Lucrul e dovedit acuma. Există-n oraş rinoceri cu două coarne şi rinoceri cu un corn.

JEAN: Exact ce-ţi ziceam eu! Ei bine, cu atât mai rău.

BERENGER: Da, cu atât mai rău.

JEAN: Sau cu atât mai bine - tot aia e!

BERENGER (conţinuînd): De unde vin unii şi de unde ceilalţi, sau: de unde vin ceilalţi şi de unde unii - asta contează prea puţin. Unicul lucru care contează în ochii mei este existenţa ca atare a rinocerilor, fiindcă...

JEAN (se întoarce şi se aşază pe marginea patului, cu faţa la Berenger): Nu prea mă simt bine, nu mă simt bine deloc...

BERENGER: Vai, îmi pare tare rău! Dar ce ai?

JEAN: Nu prea ştiu ce, am aşa, un rău, o stare proastă...

BERENGER: Te simţi slăbit?

JEAN: Nicidecum. Ba dimpotrivă, fierb pe dinăuntru.

BERENGER: Vreau să spun... adică trebuie că ai o stare de slăbiciune trecătoare. Asta i se poate întâmpla oricui.

JEAN: Mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

BERENGER: Atunci poate că-i un exces de sănătate. Nici prea multă energie nu-i bună întotdeauna. Asta dezechilibrează sistemul nervos.

JEAN: Am un echilibru perfect (Vocea i se face din ce în ce mai groasă.) Sînt foarte sănătos la trup şi la cap. Ereditatea mea...

BERENGER: Dar fireşte, sigur că da... dar poate c-ai răcit. Ai cumva febră?

JEAN: Habar n-am. Ba da, cred că am puţină febră. Mă doare capul.

BERENGER: O mică migrenă. Păi atunci, te las, dacă vrei...

JEAN: Ba nu. rămâi, nu mă deranjează.

BERENGER: Eşti şi răguşit.

JEAN: Răguşit?

BERENGER: Da, un pic răguşit, d-aia nu-ţi recunoşteam vocea.

JEAN: Dar de ce să fiu răguşit? Nu mi s-a schimbat vocea. Mai degrabă ţie ţi s-a schimbat.

BERENGER: Vocea mea?

JEAN: Păi, de ce nu?

BERENGER: E posibil. Nu mi-am dat seama până acuma

JEAN: Dar ce, eşti tu capabil să-ţi dai vreodată seama de ceva? (îşi pune palma pe frunte.) Cred că mă doare capul, uite-aici, în frunte, aici mă doare, cred că m-am lovit! (Vocea i se face şi mai groasă.)

BERENGER: Când te-ai lovit?

JEAN: Habar n-am. Nu-mi aduc aminte.

BERENGER: Dar te-ar fi durut atunci.

JEAN: Cred că m-am lovit în somn.

BERENGER: Dar te-ar fi trezit şocul. Precis că ai visat că te loveşti.

JEAN: Eu nu visez niciodată.

BERENGER (continuînd): Trebuie că durerea de cap te-a luat în somn şi ai uitat c-ai visat, sau, mai degrabă, îţi aduci aminte. dar inconştient!

JEAN: Eu, inconştient? Sînt foarte stăpân pe gândurile mele şi nu mă las niciodată-n derivă. Merg drept. Eu întotdeauna am mers drept de tot

BERENGER: Ştiu asta. Cred că n-am ştiut eu să mă fac înţeles.

JEAN: Fii mai clar. N-are nici un rost să-mi spui chestii neplăcute.

BERENGER: Deseori, atunci când ne doare capul, avem impresia că ne-am lovit la cap. (Se apropie de Jean:) Dacă te-ai lovit, trebuie să ai vreun cucui la frunte. (Se uită la fruntea lui Jean:) Da, exact, uite: ai un cucui.

JEAN: Un cucui?

BERENGER: Da. Unul mic.

JEAN: Unde?

BERENGER (arată spre fruntea lui Jean): Uite, chiar aici, deasupra nasului.

JEAN: N-am nici un cucui. Nimeni în familia mea n-a avut vreodată.

BERENGER: Ai o oglindă?

JEAN: Ei, pe dracu! (se pipăie:) S-ar zice că totuşi am ceva. Mă duc în baie, să mă uit în oglindă. (Se ridică brusc şi se duce la baie. Berenger se uită-n urma lui. Din baie:) Ai dreptate, am o umflătură. (Se întoarce-n cameră, ceva mai verde la faţă:) Ai dreptate, trebuie că m-oi fi lovit pe undeva.

BERENGER: Arăţi şi foarte rău. Eşti verde la faţă.

JEAN: Văd că-ţi place la nebunie să-mi spui chestii urâte. Dar tu te-ai uitat cum arăţi?

BERENGER: Te rog să mă ierţi, n-am vrut nicidecum să te supăr.

JEAN (tare amărât): Nu s-ar zice.

BERENGER: Respiri foarte greu. Te doare-n gât? (Jean se aşază din nou pe pat.) Dacă te doare-n gât, înseamnă că-i o anghina...

JEAN: De ce-aş avea o anghina?

BERENGER: Asta nu-i ceva ruşinos, şi eu am anghine. Lasă-mă să-ţi iau pulsul. (Se ridică şi-i ia pulsul.)

JEAN (ca glasul şi mai răguşit): O să-mi treacă!

BERENGER: Ai pulsul normal, nu te speria.

JEAN: Da'nu-s deloc speriat De ce aş fi?

BERENGER: Ai dreptate. Câteva zile de odihnă şi gata, îţi trece.

JEAN: N-am vreme de odihnă, trebuie să-mi fac rost de mâncare.

BERENGER: Dacă ţi-e foame, atunci n-ai mare lucru. Totuşi, ţi-ar prinde bine câteva zile de repaus. Ar fi mai prudent Ai chemat un doctor?

JEAN: N-am eu nevoie de doctori.

BERENGER: Ba da, trebuie să chemi un doctor.

JEAN: N-ai să-mi aduci tu un doctor dacă eu n-am chef de-aşa ceva Mă-ngrijesc eu şi singur.

BERENGER: Rău faci că n-ai încredere-n medicină.

JEAN: Doctorii inventează boli care nu există.

BERENGER: Asta nu pleacă dintr-un sentiment negativ: le inventează tocmai din plăcerea de a-şi îngriji pacienţii.

JEAN: Inventează boli, inventează boli!

BERENGER: Poate că le inventează. Dar tot ei le vindecă.

JEAN: Eu n-am încredere decât în veterinari.

BERENGER (care îi ia din nou încheietura mâinii): Parcă ţi se umflă venele, pulsează foarte puternic.

JEAN: Asta-i un semn de forţă.

BERENGER: Bineînţeles, un semn de sănătate, de forţă... Numai că, totuşi...

  

(Se uită şi mai atent la antebaţul lui Jean, cu toate că acesta şi-l retrage violent.) 
 

JEAN: Ce tot mă studiezi ca pe-o dihanie nemaivăzută?

BERENGER: Pielea...

JEAN: Ce-i cu pielea mea? Am eu ceva cu pielea ta?

BERENGER: Mi se pare că... s-ar zice că-şi schimbă culoarea. Că se înverzeşte. (Dă să apuce mâna lui Jean) Şi se înăspreşte.

JEAN (retrăgându-şi mâna): Nu mă mai pipăi afâta Ce dracu' te-a apucat? Mă enervezi.

BERENGER (aparte): Poate că e mai grav decât credeam. (Lui Jean:) Trebuie să chemăm un doctor. (Se duce spre telefon.)

JEAN: Lasă telefonu-n pace! (Se repede la Berenger şi-l bruschează. Berenger se clatină pe picioare.) Ce te bagi unde nu-ti fierbe oala?

BERENGER: Bine, bine. Era spre binele tău.

JEAN (tuşeşte şi respiră foarte greu): Ştiu eu mai bine ce-i bine pentru mine şi ce nu.

BERENGER: Văd că respiri foarte greu.

JEAN: Respiră fiecare cum poate! Ţie nu-ţi place respiraţia mea mie nu-mi place respiraţia ta. Respiri foarte slab, aşa de slab. îneît ai zice c-ai să dai ortu' popii-n câteva minute.

BERENGER: N-am puterea ta.

JEAN: Şi ce? Eu te trimit la doctor ca să-ţi redea puterea? Nu. Aşa că face fiecare ce vrea.

BERENGER: Nu mai tuna şi fulgera aşa împotriva mea Ştii bine că-ţi sunt prieten.

JEAN: Nu există prietenie. Nu cred în prietenia dumitale.

BERENGER: Acuma mă superi.

JEAN: N-ai decât să te superi.

BERENGER: Dragul meu Jean...

JEAN: Eu nu sînt dragul tău Jean!

BERENGER: Văd eu că eşti tare mizantrop astăzi.

JEAN: Ei, asta-i bună! Acuma sînt mizantrop. Mizantrop! Uite-aşa-mi place mie: să fiu mizantrop!

BERENGER: Ştiu eu că încă-mi porţi pică pentru disputa de ieri. Recunosc încă o dată: a fost numai din vina mea. Şi tocmai de-asta am venit: ca să mă scuz.

JEAN: Despre ce dispută tot vorbeşti?

BERENGER: Păi ţi-am mai spus... chestia cu rinocerul!

JEAN (nu-l aude): De fapt...

BERENGER: Ştii bine că eu nu-ţi voi fi niciodată un obstacol.

JEAN: Eu am mereu un scop. Şi mă reped spre el.

BERENGER: Ai perfectă dreptate. Cred, totuşi, că treci printr-o criză morală. (De câteva momente Jean traversează camera de la un capăt la altul ca o fiară în cuşcă. Berenger îl observă şi, din timp în timp, se trage uşor din calea lui. Vocea lui Jean se face din ce în ce mai răguşită). Nu te enerva, nu te enerva.

JEAN: Adineauri mă simţeam prost în haine, acum mă deranjează şi pijamaua! (Se închide şi se deschide la bluză.)

BERENGER: Vai, dar ce-are pielea ta?

JEAN: Iar te iei de pielea mea? E pielea mea şi n-am de gând s-o schimb cu a ta.

BERENGER: Parcă-i de toval.

JEAN: E mai dură. Rezistă la intemperii.

BERENGER: Şi eşti din ce în ce mai verde.

JEAN: Văd că azi ai mania culorilor. Iar ai viziuni: iar ai băut!

BERENGER: Ieri am băut, nu astăzi.

JEAN: E rezultatul unui întreg trecut de desfrânare.

BERENGER: Ţi-am promis că mă las, ştii bine: eu ascult de sfaturile prietenilor. Nu mă simt umilit de asta. ba dimpotrivă.

JEAN: Mă doare-n cot. Brrr...

BERENGER: Ce-i? Ai zis ceva?

JEAN: N-am zis nimic. Am făcut brrr... asta mă amuză.

BERENGER (îl priveşte în ochi): Ai auzit ce i s-a întâmplat lui Boeuf? S-a transformat într-un rinocer.

JEAN: Ce zici că i s-a întâmplat?

BERENGER: S-a transformat într-un rinocer!

JEAN (îşi face vînt cu poalele bluzei): Brrr...

BERENGER: Ei haide, zău. nu mai glumi.

JEAN: Dar lasă-mă să răsuflu, e dreptul meu. Sînt la mine acasă.

BERENGER: Dar ce? Am zis eu altceva?

JEAN: Te rog să nu mă mai contrazici. Mi-e cald. mi-e cald. Brrr... Aşteaptă-mă o clipă. Mă duc să mă răcoresc.

BERENGER (în vreme ce Jean se repede înspre baie): Asta-i de la febră. 

 

Din baie se aude curgând apa de la robinet, o dată cu pufniturile lui Jean. 
 

JEAN (de alături): Brrr...

BERENGER: Are frisoane. E de rău, dau telefon la doctor. 

 

Se îndreaptă din nou către telefon, după  care se retrage brusc, auzindu-l pe Jean. 
 

JEAN: Zi aşa, bietul Boeuf a devenit rinocer. Ah, ah, ah... Cred că s-a deghizat şi şi-a bătut joc de tine. (Scoate capul prin uşa de la baie. E foarte verde. Deasupra nasului, umflătura i-a mai crescut.) S-a deghizat.

BERENGER (plimbîndu-se prin cameră, fără să se uite la Jean): Să fii sigur că toată povestea avea un aer foarte serios.

JEAN: Ei, asta e: e treaba lui.

BERENGER (se întoarce în direcţia lui Jean, care reintră în baie): E sigur că n-a făcut-o înadins. Schimbarea s-a făcui împotriva voinţei lui.

JEAN (de alături): Ce ştii tu !

BERENGER: Cel puţin aşa e de presupus.

JEAN: Dar dacă a făcut-o înadins? Ai? ia spune: dac-a făcut-o anume?

BERENGER: M-ar mira. Cel puţin doamna Boeuf n-avea câtuşi de puţin aerul c-ar şti ceva în sensul ăsta...

JEAN (cu vocea foarte groasă): Ah, ah, ah! Grăsana de madam Boeuf! Vai de capul ei. O idioată!

BERENGER: Idioată sau nu...

JEAN (intră rapid şi îşi aruncă bluza pe pat, în timp ce Berenger se întoarce cu discreţie. Jean - care e verde pe piept şi pe spate - reintră în baie): Boeuf nu i-ar fi spus niciodată

nevesti-sii ce-are de gând...

BERENGER: Te-nşeli. Sînt un cuplu foarte unit.

JEAN: Eşti tu sigur de asta? Hum, hum, brrr...

BERENGER (se îndreaptă spre baie, dar Jean îi închide uşa-n nas): Foarte unit Dovada e că...

JEAN (de alături): Boeuf avea viaţa lui personală, avea rezervat un colţ numai al lui în străfundul sufletului...

BERENGER: Cred că n-ar fi trebuit să-ţi vorbesc de asta. Mi se pare că-ţi face rău.

JEAN: Ba dimpotrivă, mă uşurează.

BERENGER: Hai, zău, te rog, lasă-mă să chem un doctor.

JEAN: Îţi interzic absolut. Şi să ştii că mie nu-mi plac încăpăţînaţii. (Revine în cameră. Berenger se trage un pas înapoi, speriat: Jean este acum şi mai verde şi vorbeşte cu greutate. Vocea i-a devenit de nerecunoscut.) De fapt, dacă s-a preschimbat în rinocer cu sau fără voia lui, poate că asta i-a făcut bine.

BERENGER: Ce tot spui?!? Cum poţi să crezi că...

JEAN: Tu vezi peste tot numai rău. Poate că aşa i-a plăcut lui! Uite-aşa a avut el chef! Nu văd ce chestie formidabilă ar fi.

BERENGER: Bineînţeles, n-ar fi nimic formidabil în asta. Numai că mă îndoiesc că i-a făcut într-adevăr plăcere.

JEAN: Şi de ce nu, mă rog!

BERENGER: Mi-e greu să spun de ce. Asta trebuie s-o înţelegi şi singur.

JEAN: Îţi spun eu că nu-i nimic rău în asta! La urma urmei, rinocerii sînt nişţe fiinţe ca şi noi- Au tot dreptul la viaţă, poate chiar mai mult ca noi.

BERENGER: Cu condiţia să nu ne distrugă dreptul nostru la viaţă. îţi dai seama de diferenţa de mentalitate?

JEAN (într-un du-te-vino permanent la baie): Ţi se pare preferabilă condiţia noastră?

BERENGER: Orişicât, avem şi noi morala noastră, care mi se pare incompatibilă cu a lor.

JEAN: Morală! Mai slăbeşte-mă cu morala, ce-i aia morală? Morala trebuie depăşită!

BERENGER: Şi ce pui în locul ei?

JEAN (aceeaşi mişcare): Natura.

BERENGER: Natura?!?

JEAN (acelaşi joc): Natura are legile ei. Morala e antinaturală.

BERENGER: Dacă înţeleg eu bine, tu vrei să-nlocuieşti legea morală prin legea junglei.

JEAN: Acolo-i de mine, acolo-i viaţa!

BERENGER: Aşa vine vorba. Dar, în fond, nimeni n-ar...

JEAN (îl întrerupe, în acelaşi du-te-vino): Trebuie să ne reconstituim viaţa din temelii. Trebuie să ne întoarcem la integritatea primordială.

BERENGER: Nu sunt deloc de acord cu ce spui.

JEAN (răsuflând cu zgomot): Eu vreau să respir.

BERENGER: Bine, dar gândeşte-te: nu-ţi dai seama că noi avem o filosofie de viaţă pe care animalele astea n-o au, un sistem cu totul aparte de valori? Un sistem construit de omenire de-a lungul unor veacuri întregi!...

JEAN (din baie): Trebuie dărâmat, aşa va fi mult mai bine.

BERENGER: NU, zău, eu cred că glumeşti. Nu te pot lua în serios, tu faci poezie...

JEAN: Brrr... (Aproape că mugeşte.)

BERENGER: Nu te ştiam poet

JEAN (iese din baie): Brrr... (Mugeşte din nou.)

BERENGER: Prea te cunosc bine ca să cred că într-adevăr crezi aşa. Ştii la fel de bine ca mine că eu, adică omul...

JEAN (îl întrerupe): Omul... Să nu mai pronunţi cuvîntul ăsta!

BERENGER: Adică vreau să spun fiinţa umană... umanismul...

JEAN: Gata cu umanismul. S-a perimat Eşti un sentimental ridicol. (Reintră în baie.)

BERENGER: Mă rog... totuşi... spiritul...

JEAN (din baie): Lozinci! Vorbeşti numai -prostii, spui clişee...

BERENGER: Prostii?!?

JEAN (din baie, cu o voce foarte groasă, foarte greu de înţeles). Absolut

BERENGER: Dragă Jean, mă mir să te-aud vorbind astfel. Ce naiba, ţi-ai pierdut minţile? De fapt, ce vrei? Chiar ţi-ar plăcea să devii rinocer?

JEAN: De ce nu? Eu n-am prejudecăţile tale.

BERENGER: Vorbeşte mai clar, nu înţeleg ce spui. Vorbeşti foarte greu.

JEAN (tot din baie): Cască-ţi urechile!

BERENGER: Ce-ai spus?

JEAN: Cască-ţi urechile. Am zis: de ce să nu fii rinocer? Mie-mi plac schimbările.

BERENGER: Tocmai tu să vorbeşti aşa... (Tace brusc, fiindcă apariţia lui Jean e de-a dreptul înspăimântătoare: e verde complet, iar în frunte i-a crescut cornul de rinocer.) Doamne, chiar că ţi-ai pierdu! capul! (Jean se repede la pat, aruncă pătura pe jos, bolboroseşte fără sens, scoate tot felul de zgomote.) Nu mai fi aşa de furios, hai, calmează-te. Nu te mai recunosc!

JEAN (abia se mai distinge ce spune): E cald... foarte cald... Totul trebuie dat jos, hainele mă zgârie. totul zgârie. (îţi dă jos pantalonul de la pijama.)

BERENGER: Ce faci? Nu te mai recunosc. Tu, care erai atât de pudic!

JEAN: Mlaştina! Mlaştina!

BEJAENGER: Uită-te la mine! Parcă nici nu mă vezi! Nici nu mă auzi!

JEAN: Ba te aud foarte bine! Te văd foarte bine! (Dă să-l împungă pe Berenger, care se trage înapoi.)

BERENGER: Fii atent!

JEAN (răsuflând zgomotos): Pardon. (După care se avîntă cu toată viteza în baie.)

BERENGER (dă să iasă prin uşa din stânga, după care se întoarce şi merge spre baie.) Nu. nu pot să-l las în halul ăsta. mi-e prieten. (De-acuma i se aude vocea din baie:) Am să chem doctorul! Zău, Jean, e absolut necesar să chemăm doctorul!

JEAN (din baie): Nu.

BERENGER (în baie): Ba da. Linişteşte-te, Jean, eşti ridicol. Doamne, cornul ţi se lungeşte văzând cu ochii!... Eşti un rinocer!

JEAN (din baie): Am să te calc în picioare, am să te tăvălesc sub copite! 

 

Zgomot teribil în baie, răgete, obiecte care cad, o oglindă se sparge; Berenger iese îngrozit, abia reuşeşte să-nchidă uşa, îndărătul căreia se simt greutatea şi furia cu care împinge Jean. 
 

BERENGER (împinge de uşă): E rinocer! E rinocer! (Reuşeşte să închidă uşa. Haina îi e găurită de cornul rinocerului, corn care străpunge uşa de la baie. In timp ce din baie continuă să se audă zgomote furioase, mugete şi glasul lui Jean abia articulând „simt că turbez", „nenorocitule" etc, iar uşa stă să se prăbuşească, Berenger fuge către ieşire.) În viaţa mea n-aş fi crezut aşa ceva, tocmai din partea lui! (Deschide uşa de la palier şi bate la uşa vecinului:) Hei, aveţi un rinocer în clădire! Chemaţi poliţia! Chemaţi poliţia! (Uşa se deschide.)

BĂTRÂNUL (scoate capul)... Ce vi s-a-ntâmplat?

BERENGER: Chemaţi poliţia! Aveţi un rinocer în clădire!

VOCEA SOŢIEI BĂTRÂNULUI: Jean, ce zice? Ce-are"de face tărăboiul ăsta?

BĂTRÂNUL (către femeia dinăuntru): Habar n-am ce zice. Cică a văzut un rinocer.

BERENGER: Da, un rinocer în casă. Chemaţi poliţia.

BĂTRÂNUL: Ce manieră! Să dai buzna şi să deranjezi oamenii aşa! 
 

Îi închide uşa în nas. 
 

BERENGER (dă buzna pe scară): Hei, portar, madam portăreasă, e un rinocer aici! Chemaţi poliţia! (Se deschide uşa de la portăreasă şi apare un cap de rinocer.) Altul! (Urcă înapoi scările, cu toată viteza. Dă să intre la Jean, ezită, apoi se îndreaptă iarăşi spre uşa Bătrânelului, moment în care aceasta se deschide şi apar două capete de rinocer.) Doamne Dumnezeule! Cerule mare! (Berenger reintră în camera lui, Jean, unde Jean continuă să se lupte cu uşa de la baie.Berenger se repede la fereastră - aceasta este figurată pur şi simplu printr-o ramă, cu faţa la sală. E la capătul puterilor, gata să se prăbuşească şi abia reuşeşte să-ngaime:) Doamne Dumnezeule, Doamne Dumnezeule! (Cu un mare efort încalecă fereastra, apoi trece şi celălalt picior, e gata să sară, când se retrage înfricoşat: în aceeaşi clipă, prin fosa de orchestră defilează în mare viteză o mulţime de coarne de rinocer. Berenger se retrage iute şi priveşte pe fereastră:) Alţii! O turmă întreagă de rinoceri traversează strada! O armată de rinoceri coboară bulevardul! (Priveşte în toate părţile) Pe unde să ies? Pe unde să ies? Măcar dacă s-ar mulţumi să mărşăluiască doar prin mijlocul drumului! Dar văd că invadează şi trotuarele! Pe unde să ies de-aici! (înnebunit, fuge rând pe rând la toate uşile şi iarăşi la fereastră, în timp ce uşa de la baie se clatină, iar dinăuntru se aud mugetele lui Jean. Jocul continuă aşa câteva secunde. De fiecare dată când Berenger trece prin faţa uşii Bătrânului sau dă să treacă pe scară, apar capete de rinocer, care intră şi ies din camere. In fine, revine şi se uită pe fereastră): Turme de rinoceri! Şi să mai zici că-i un animal solitar! Fals. Trebuie să revizuim complet teoria în privinţa lor! Au dărâmat toate băncile de pe bulevard! (îşi frânge mâinile.) Ce să fac, ce să fac? (Se plimbă iarăşi disperat de la o uşă la alta, dar peste tot se împiedică de alte şi alte capete de rinocer. Când trece din nou prin faţa băii, uşa e la un pas să cadă. Be'renger. se lipeşte îngrozit de perete, strigând:) Rinocerii! Rinocerii! (Alte zgomote din baie: uşa acesteia stă să se prăbuşească.) 

 

Cortina 
 

 

ACTUL AL TREILEA  
 

Decorul: Aproape totul e la fel ca în tabloul precedent. Camera lui Berenger, care seamănă izbitor cu camera lui Jean; numai câteva detalii - una sau două mobile în plus - indică faptul că e vorba de altă locuinţă. în stânga, scara de la palier. O uşă în fundal. Nu există loja portăresei. în fund, un pat pe care e lungit Be'renger, cu spatele la public. Un fotoliu, o măsuţă de telefon. Eventual, încă o măsufă şi un scaun. în fund, o fereastră deschisă. în avanscenă, rama unei ferestre. Berenger zace îmbrăcat pe nat, cu capul bandajat. Probabil că visează urât, întrucât tresare în somn. 
 

BERENGER: Nu! (Pauză.) Coarnele, fiţi atenţi la coarne! (Pauză. Dincolo de fereastră, din stradă, se aud zgomotele rinocerilor.) Nu! (Se zbate în somn şi cade din pat. Se trezeşte în sfârşit, îşi duce mâna la frunte cu un aer îngrozit, apoi se duce spre oglindă şi îşi scoate bandajul, în vreme ce afară Zgomotele se îndepărtează. Suspină uşurat când îşi dă seama că nu i-a crescut nici un corn. Se clatină puţin, se îndreaptă spre pat, după care se ridică iute, se duce la masă, ia o sticlă de coniac şi dă să-şi toarne; după o luptă surdă cu sine, pune sticla şi paharul la loc.) Voinţă, să am voinţă! (Dă să se-n-tindă pe pat, dar se aud iarăşi zgomotele rinocerilor. îşi duce mâna la inimă.) Oh! (Se duce spre fereastră şi priveşte afară. Zgomotele încetează. Se îndreaptă spre măsuţa cu sticla, ezită încă o dată, după care - cu un gest ce va să zică: „Acum, ce mai contează!" - îşi umple paharul şi-l dă peste cap. Pune sticla şi paharul la loc şi tuşeşte. Până şi propria-i tuse pare că-l sperie. Tuşeşte din nou şi ascultă cu atenţie zgomotul pe care-l face. încă o dată se priveşte-n oglindă, după care deschide fereastra: afară zgomotele se înteţesc. Tuşeşte din nou.) Nu. Nu-i la fel! 

 

Berenger se linişteşte, închide fereastra, îşi pipăie creştetul pe deasupra bandajului, se-ndreaptă spre pat şi pare că va adormi. Apare Dudard urând ultimele trepte ale scării; ajunge pe palier şi bate la uşa lui Berenger. 
 

BERENGER (tresare speriat): Ce? Ce este!?

DUDARD: Berenger, eu sînt. Am venit să văd ce faci!

BERENGER: Cine e acolo?

DUDARD: Eu sînt! Eu.

BERENGER: Care eu?

DUDARD: Eu, Dudard.

BERENGER: Ah, tu erai. Intră.

DUDARD: Nu te deranjez? (Dă să intre.) Uşa e-ncuiată.

BERENGER: Stai să deschid. Of! (Deschide. Intră Dudard.)

DUDARD: Bună, Berenger.

BERENGER: Bună, Dudard, cât e ceasul?

DUDARD: Şi deci tot aici, baricadat în casă. Ţi-e mai bine acum?

BERENGER: Iartă-mă, nu-ţi recunoşteam vocea. (Deschide fereastra.) Ah, da, da, mă simt mai bine, cred.

DUDARD: Vocea mea nu s-a schimbat. Eu am recunoscut-o pe-a dumitale.

BERENGER: Iartă-mă, mi s-a părut că... în sfârşit, e la fel. Nici vocea mea nu s-a schimbat, aşa-i?

DUDARD: Păi de ce să se fi schimbat?

BERENGER: Nu ţi se pare că sînt... că aş fi... puţin răguşit?

DUDARD: Nu mi se pare deloc.

BERENGER: Ce bine. Acuma m-am liniştit.

DUDARD: Dar ce ai?

BERENGER: Nimic, nu ştiu. Nu se ştie niciodată. Orice voce se poate schimba, nu?

DUDARD: Crezi că ai răcit?

BERENGER: Sper că nu... sper că nu. Dar ia loc, stai. Stai în fotoliu.

DUDARD (se aşază în fotoliu): Nici acum nu te simţi mai bine? Tot te mai doare capul? (Arată spre bandajul de pe fruntea lui Berenger)

BERENGER: Ah, da, tot timpul mă doare capul. Dar n-am nici un cucui, nu-i aşa? Nu m-am lovit de nimic, n-am nici o umflătură, vezi? (îşi scoate bandajul şi-i arată lui Dudard fruntea.)

DUDARD: Nu, n-ai nici o umflătură. Nu văd nimic.

BERENGER: Şi sper nici să n-am vreodată. Niciodată.

DUDARD: Păi dacă nu te loveşti deloc, de unde să faci cucuie?

BERENGER: Dacă într-adevăr nu vrei să te loveşti, atunci nu te vei lovi!

DUDARD: Păi bineînţeles. Nu-i vorba decât să fii atent Dar de fapt ce se întâmplă cu dumneata? Eşti nervos, agitat. Precis că-i din cauza migrenei. Dar nu te mai agita atâta, mişcarea îţi face mai rău.

BERENGER: Migrenă? Să nu vorbim de migrenă. Nu mai vorbi de migrenă.

DUDARD: E şi foarte normal să ai dureri de cap, după toate emoţiile prin care ai trecut

BERENGER: Îmi revin foarte greu.

DUDARD: Atunci nu-i nici o mirare că te doare capul.

BERENGER (fuge la oglindă şi îşi scoate iarăşi bandajul): Nimic... Ştii, uite-aşa începe.

DUDARD: Ce să-nceapă?

BERENGER: ...Mi-e teamă să nu devin altcineva.

DUDARD: Ei haide, haide, linişteşte-te şi stai jos. Dacă tot forfoteşti de colo-colo, te vei enerva şi mai rău.

BERENGER: Aşa e, ai dreptate. Să mă calmez. (Se aşază.) Nu mă mai întorc, ştii?

DUDARD: Da, ştiu. Din cauza lui Jean.

BERENGER: Da. Din cauza lui Jean. fireşte, dar şi din cauza altora.

DUDARD: Îmi dau seama că ai fost şocat serios.

BERENGER: Oricine-n locul meu... chiar şi pentru mai puţin şi ar fi fost şocat, nu crezi?

DUDARD: Ah, desigur, dar oricum, nu trebuie să exagerezi. Ăsta nu-i un motiv pentru ca un om ca dumneata...

BERENGER: Mi-ar fi plăcut să te văd în locul meu. Jean mi-era cel mai bun prieten. Iar schimbarea asta care s-a produs sub ochii mei... toată furia aia a lui!

DUDARD: Da, înţeleg. E şi normal, ai fost decepţionat, nu te mai gândi la asta acum.

BERENGER: Dar cum să nu mă gândesc? Băiatul ăsta aşa de blând, apărător al umanismului! Cine-ar fi crezut? Tocmai el, tocmai el! Ne cunoaştem din... dintotdeauna. Niciodată n-aş fi bănuit, în ruptul capului, că ar fi putut evolua astfel. Eram mai sigur de el decât de mine însumi... Să-mi facă el mie una ca asta!

DUDARD: Dar n-a fost nicidecum ceva îndreptat special împotriva dumitale.

BERENGER: Totuşi, cam aşa părea. Dacă l-ai fi văzut atunci... dacă i-ai fi văzut faţa...

DUDARD: Asta fiindcă întâmplător erai atunci la el acasă. Totul s-ar fi petrecut la fel, indiferent cine ar fi fost în locul dumitale.

BERENGER: Dat fiind întregul nostru trecut în comun, ar fi trebuit să se reţină să fie aşa tocmai în faţa mea.

DUDARD: Prea te crezi şi dumneata buricul pământului, prea crezi că tot ce se întâmplă ţi-e destinat anume! Nu eşti dumneata ţinta universului.

BERENGER: Poate că ai dreptate. Trebuie să-ncerc să-mi vin în fire. Totuşi, fenomenul e neliniştitor. De fapt, ce mai, eu, unul, sînt răvăşit de tot. Cum se poate explica toată chestia asta?

DUDARD: Pentru moment eu nu găsesc nici o explicaţie satisfăcătoare. Constat faptele, pur şi simplu. Le înregistrez. Ce există trebuie să poată fi explicat O curiozitate a naturii, o bizarerie, o extravaganţă, un joc - cine ştie?

BERENGER: Jean era un ins foarte orgolios. In ce mă priveşte, eu n-am ambiţii. Mă mulţumesc să fiu aşa cum sînt.

DUDARD: Poate că-i plăcea aerul curat, aerul de ţară... spaţiul larg... Poate că simţea nevoia să se destindă. Nu zic asta ca să-l scuz...

BERENGER: Te înţeleg, sau, mă rog, încerc. Şi totuşi, chiar dacă voi fi acuzat că n-am spirit sportiv, sau că sînt un mic-burghez fixat în lumea lui cea strâmtă, tot voi rămâne la credinţa mea.

DUDARD: Dar bineînţeles că fiecare rămânem cu credinţa noastră. Dar, dacă e aşa, de ce te mai nelinişteşti atâta pentru câteva cazuri de rinocerită? Poate că-i vorba pur şi simplu de-o boală.

BERENGER: Păi tocmai asta e: mi-e frică să nu fie contagioasă.

DUDARD: Ah, nici să nu te gândeşti la asta. Chiar că dai lucrurilor o importanţă exagerată. Cazul lui Jean nu este simptomatic. Nu este reprezentativ. Chiar dumneata ai spus adineauri că Jean era foarte orgolios. Eu cred că (iartă-mă că-ţi bârfesc prietenul) eu cred că era un surescitat, era cam sălbatic, un excentric. Şi nu inşii originali sînt cei care conleaza ci omul de mijloc?

BERENGER: Atunci totul e limpede. Vezi! Şi mai spuneai că nu poţi explica fenomenul. Păi chiar acum ai dat o explicaţie plauzibilă. Da, ca să ajungi în halul ăsta trebuie să treci printr-o criză, să ai un acces de nebunie... Totuşi, el părea a avea argumente, părea că a reflectat asupra chestiunii, că şi-a clădit temeinic hotărârea... Dar Boeuf? Şi cu Boeuf s-a întâmplat la fel? Și ceilalţi? Cum a fost cu toţi ceilalţi?

DUDARD: Mai rămâne ipoteza epidemiei. E ca gripa. Ştim cum e cu epidemiile.

BERENGER: Nici o epidemie n-a fost ca asta. Dar dacă boala vine din colonii?

DUDARD: In tot cazul, nu poţi pretinde că Boeuf şi toţi ceilalţi au făcut ce-au făcut numai ca să-ţi facă rău dumitale. Nu s-ar fi ostenit atâta numai pentru asta.

BERENGER: Asta aşa e. Asta mă linişteşte... deşi poate că. dimpotrivă, asta tocmai că agravează lucrurile! (De afară se aude zgomotul copitelor de rinoceri.) Poftim: auzi? (Se repede la fereastră.)

DUDARD: Ei, lasă-i în pace! (Berenger închide geamul.) Ce rău îţi fac? Zău, eşti obsedat şi asta nu-i bine. Te epuizezi nervos. Ai suferit un şoc, de acord. Dar nu mai căuta cu lumânarea altele. Tot ce-ţi trebuie acum e să-ncerci să-ţi revii.

BERENGER: Mă întreb dacă sînt într-adevăr imun.

DUDARD: Oricum, boala nu e mortală. Există şi boli sănătoase. Sînt convins că cine doreşte se însănătoşeşte. O să treacă, n-ai grijă.

BERENGER: Dar nu se poate să nu lase urme! Un astfel de dezechilibru organic nu poate să treacă aşa, cât ai bate din palme...

DUDARD: E trecător, nu-ţi mai face griji.

BERENGER: Chiar crezi?

DUDARD: Cred, da. Presupun.

BERENGER: Dar dacă persoana nu doreşte... dacă nu vrea. Ca într-adevăr să ia boala asta, atunci n-o ia, nu-i aşa?... Bei un coniac? 

 

Se îndreaptă către masă, unde se găseşte sticla de coniac. 
 

DUDARD: Nu, nu te deranja, nu vreau, mulţumesc. Dacă simţi nevoia, serveşte-te, nu te jena de mine. Dar fii atent: o să te doară capul după aceea.

BERENGER: Alcoolul e bun contra epidemiilor. Imunizează. De exemplu, omoară microbii gripei.

DUDARD: Dar poate că nu toţi microbii, de la toate bolile. Despre rinocerită - nu se ştie încă...

BERENGER: Jean nu bea niciodată alcool. Aşa spunea el. Şi poate că tocmai din cauza asta... poate că de aici şi atitudinea lui. (îi întinde paharul plin lui Dudard:) Chiar nu vrei?

DUDARD: Nu, nu. Niciodată înainte de prânz. Mulţumesc. 

 

Berenger îşi goleşte paharul, pe care continuă  să-l ţină în mână, ca şi sticla. Tuşeşte. 
 

DUDARD: Vezi? Vezi? Nici dumneata nu suporţi. Te face să tuşeşti.

BERENGER (neliniştit). Da, m-a apucat tuşea. Cum am tuşit?

DUDARD: Ca toată lumea când bea ceva tare.

BERENGER (pune pe masă sticla şi paharul): Dar nu era o tuse ciudată? Era chiar o tuse omenească?

DUDARD: Ce tot scorneşti? Era o tuse de om. Ce fel de altă tuse ar fi putut să fie?

BERENGER: Nu ştiu... O tuse de animal, de pildă... Nu cumva aşa tuşeşte rinocerul?

DUDARD: Zău, Berenger, eşti ridicol. Iţi faci probleme singur şi-ţi pui tot felul de întrebări ţăcănite... Adu-ţi aminte că singur ai spus ca cea mai sigură metodă de a te apăra de ceva este efortul de voinţă.

BERENGER: Da, bineînţeles.

DUDARD: Ei bine, atunci fă un efort de voinţă.

BERENGER: Te asigur că am voinţă.

DUDARD: ...Dovedeşte-ţi singur că ai voinţă. Uite, de exemplu, nu mai bea coniac... Asta o să te facă mai sigur pe gesturile dumitale.

BERENGER: Nu vrei să mă-nţelegi. Iţi repet: asta mă scapă, mă fereşte de un rău şi mai mare. Este un risc calculat. Când nu vor mai exista epidemii, n-o să mai beau. Deja luasem această hotărâre înaintea evenimentelor de acum. Aşa că o amân. Provizoriu.

DUDARD: Iţi găseşti singur scuze.

BERENGER: Zău? aşa crezi?... în orice caz, asta n-are-a face cu tot ce se întâmplă.

DUDARD: Nu se ştie niciodată.

BERENGER (speriat): Deci chiar crezi? Crezi că asta tocmai pregăteşte terenul? Dar eu nu sînt alcoolic! (Se priveşte în oglindă.) Nu cumva, din întâmplare... (îşi trece mâna pe faţă, îşi pipăie capul pe deasupra bandajului.) Nu-i nimic schimbat. Nu mi-a făcut rău. Şi asta dovedeşte că băutura e bună... sau, mă rog, că-i inofensivă.

DUDARD: Zău, Berenger, glumeam şi eu. Te tachinam. Vezi totul în negru, o să te neurastenizezi, fii atent. O să vezi, când îţi vei reveni din şoc, când vei depăşi depresiunea de acum şi ai să ieşi la aer, totul are să fie bine. Or să-ţi dispară toate ideile astea negre.

BERENGER: Să ies la aer? Da, ar trebui. Mi-e teamă de momentul ăla o să-i reîntâlnesc, fără nici o îndoială...

DUDARD: Ei, şi! N-ai decât să eviţi să stai în calea lor. Şi de altfel nici nu sînt aşa de mulţi.

BERENGER: Eu, unul, nu-i văd decât pe ei. O să spui că-i ceva morbid...

DUDARD: Să ştii că. dacă-i laşi în pace, nu te atacă. În fond, nu sunt răi. Ba chiar aş zice că au un soi de inocenţă naturală. Da, da, un fel de candoare. De altminteri, eu am mers singur pe jos pe tot bulevardul, venind aici - şi, mă vezi, sînt viu şi nevătămat.

BERENGER: Dar pe mine mă scoate din minţi fie şi numai vederea lor. E ceva nervos. Nu-i vorba de furie, nu. nicidecum, nu-i bună furia, că te poate duce la acte necugetate. Nu, nu-i vorba de furie, însă vederea lor îmi creează aşa, o stare... (Duce mâna la inimă.) Imi dă o strângere de inimă.

DUDARD: Până la un punct, îţi dau dreptate să fii impresionat. Dar dumneata eşti, totuşi, prea impresionat! N-ai umor, ăsta-i defectul dumitale. îţi lipseşte umorul. Trebuie să iei lucrurile mai cu detaşare, mai uşor, aşa.

BERENGER: Eu mă simt solidar cu tot ce se întâmplă. Iau parte la tot, nimic nu mă lasă indiferent

DUDARD: Nu-i judeca pe ceilalţi dacă nu vrei să fii judecat tu însuţi. Şi apoi, dacă-ar fi să ne facem griji pentru tot ce se-ntâmplă, viaţa ar deveni insuportabilă.

BERENGER: Dacă toate astea s-ar fi întâmplat într-o altă ţară, undeva aiurea, şi dacă am fi aflat despre ele doar din ziare, am fi putut discuta liniştit despre ele. Am fi studiat calm chestiunea pe toate feţele şi am fi tras în chip obiectiv concluziile. S-ar fi organizat dezbateri academice, ar fi fost chemaţi savanţi, artişti, ca şi oameni de pe stradă, de altfel. Chiar: asta ar fi fost interesant, pasionant, instructiv. Dar când eşti prins tu însuţi într-un astfel de eveniment, când eşti pus aşa de brusc în faţa realităţii brutale a faptelor, nu poţi să nu te simţi direct vizat şi prea violent surprins ca să mai poţi privi totul cu sânge rece. Iar eu sînt surprins, sînt surprins, sînt surprins! Nu pot să-mi revin.

DUDARD: Şi eu am fost surprins, aşa, ca dumneata Dar mi-a trecut. Am început deja să mă obişnuiesc.

BERENGER: Dumneata ai un sistem nervos mai echilibrat ca mine. Te felicit Dar nu găseşti că-i o nenorocire să...

DUDARD (îl întrerupe): Nu zic deloc că-i ceva bun. Şi nu care cumva să crezi că, în sinea mea, sînt de partea rinocerilor... 

 

Se aud de afară alte zgomote de la trecerea rinocerilor, de astă  dată chiar sub fereastră,  în avanscenă. 
 

BERENGER (sare speriat): Poftim, iarăşi! Uite-i iarăşi. Ah, nu, nu, eu nu pot să mă obişnuiesc. Poate că mă-nşel, dar mă preocupă în ciuda voinţei mele. Şi mă-mpiedică să dorm. Sufăr de insomnie. Toată ziua sunt la capătul puterilor şi somnolez.

DUDARD: Ia nişte somnifere.

BERENGER: Nu asta-i soluţia. Dacă dorm e mai rău, îi visez noaptea — am coşmaruri.

DUDARD: Uite ce înseamnă să iei lucrurile prea în serios şi să pui totul la inimă. Mărturiseşte că-ţi place să te torturezi singur!

BERENGER: Îţi jur că nu sînt masochist.

DUDARD: Atunci depăşeşte chestiunea şi mergi mai departe. Asta e! Trebuie să te obişnuieşti şi gata.

BERENGER: Ăsta-i fatalism.

DUDARD: E înţelepciune. Atunci când se produce un eveniment, înseamnă că a avut un motiv pentru asta. Tocmai această cauză, acest motiv trebuie să-l cauţi.

BERENGER (se ridică): Ei bine, eu, unul, nu vreau să accept situaţia asta.

DUDARD: Şi ce poţi face? Ce ai de gând să faci?

BERENGER: Pentru moment, nu ştiu. O să mă gândesc. Voi trimite scrisori la gazete, am să redactez manifeste, am să cer audienţă la primar, sau la adjunctul primarului dacă primarul e prea ocupat.

DUDARD: Lasă autorităţile să acţioneze cum ştiu ele! La urma urmei, mă întreb dacă - moralmente - ai dreptul într-adevăr să te amesteci în toată treaba asta! In plus, cred că nici nu-i aşa de gravă chestiunea. Din punctul meu de vedere, e absurd_să-ţi faci atâta sînge rău pentru unii care şi-au schimbat pielea, poate nu se simţeau bine în pielea lor. Acum sînt liberi - asta-i treaba lor. Răul, răul! Vorbe! Cine poate să ştie unde-i răul şi unde-i binele? Avem preferinţe, fireşte. Ţi-e teamă pentru propria fiinţă, ăsta-i adevărul. Şi n-ai să devii niciodată rinocer...

BERENGER: Păi vezi, păi vezi? Dacă liderii şi concetăţenii noştri vor fi toţi ca dumneata, atunci nu se vor decide să acţioneze.

DUDARD: Dar cred că n-o să ceri, în aceste condiţii, ajutor extern. Aici e vorba de o afacere a noastră, şi nu ne priveşte decât pe noi, ţara noastră.

BERENGER: Eu cred în solidaritatea internaţională...

DUDARD: Eşti un Don Quijote! Ah, să ştii, n-am zis-o din răutate. Nu vreau să te jignesc nicidecum. O spun pentru binele dumitale, ştii asta. Pentru că-i timpul să te linişteşti.

BERENGER: Sunt convins de asta. Iartă-mă, sînt prea neliniştit. Mă voi corecta. Şi te rog să mă ierţi că te-am bătut atâta la cap cu divagaţiile mele. Precis că ai mult de lucru. Aţi primit cererea mea de concediu medical?

DUDARD: Stai liniştit, totu-i în ordine. De altfel la birou nici n-a reînceput lucrul.

BERENGER: Nu s-a reparat încă scara? Câta neglijenţă. Uite, din cauza asta merge totul prost.

DUDARD: E-aproape gata scara, nu se poate face bătând din palme. Nu-i uşor să găseşti muncitori. Vin buluc să se angajeze, lucrează o zi sau două, după care pleacă. Nu-i mai vezi deloc. Şi trebuie să cauţi alţii.

BERENGER: Şi se mai plânge lumea de şomaj! Spune-mi: măcar acuma or să ne facă o scară de ciment, nu?

DUDARD: Nu, tot din lemn, dar nouă.

BERENGER: Of! vechea rutină a administraţiilor. Toţi aruncă banii pe toate prostiile, iar când e vorba de-o cheltuială într-adevăr utilă, fiecare administraţie se plânge de lipsa de fonduri. Cred că domnul Papillon e nemulţumit. Ţinea tare mult la ideea unei scări de ciment. Ce zice?

DUDARD: Nu mai avem şef. Domnul Papillon şi-a dat demisia.

BERENGER: Nu se poate!

DUDARD: Dacă-ţi spun.

BERENGER: Asta mă miră foarte mult... Din cauza chestiei cu scara?

DUDARD: Nu cred. In orice caz, nu ăsta e motivul pe care l-a invocat.

BERENGER: Dar care? Ce l-a apucat?

DUDARD: Vrea să se retragă la ţară.

BERENGER: Se pensionează? Dar n-are vîrsta. Avea timp să devină director.

DUDARD: A renunţat. Zice că are nevoie de odihnă. B

BERENGER: Cred că Direcţia Generală e supărată că-l pierde. Va trebui să-l înlocuiască. Cu atât mai bine pentru dumneata: cu diplomele dumitale, ai toate şansele.

DUDARD: N-are rost să-ţi ascund... e destul de caraghios... Papillon a devenit rinocer. (Zgomote de rinoceri în depărtare.)

BERENGER: Rinocer? Domnul Papillon a devenit rinocer! Ca să vezi! Vai, ce chestie!... mie nu mi se pare deloc caraghios! De ce nu mi-ai spus mai devreme?

DUDARD: Ştii că nu-ţi pică bine deloc. N-am vrut să-ţi spun... N-am vrut să-ţi spun fiindcă, aşa cum te cunosc, ştiam că nu ţi se va părea ceva caraghios şi că te va impresiona foarte puternic. Cum eşti dumneata de impresionabil...!

BERENGER (ridică ochii la cer): Ah... Ca să vezi! Domnul Papillon!... Şi ce situaţie bună avea!

DUDARD: Cel puţin asta dovedeşte sinceritatea metamorfozei sale.

BERENGER: Dar n-a făcut-o anume! Sînt convins că-i vorba de-o schimbare cu totul involuntară.

DUDARD: Ce putem să ştim noi? Sunt secrete care-i fac pe oameni să acţioneze.

BERENGER: Cred c-a fost un acte manquei Avea complexe ascunse. Ar fi trebuit să se ducă la psihanalist

DUDARD: Chiar dacă-i un transfer, oricum e revelator. Fiecare-şi găseşte sublimarea cum poate.

BERENGER: Sunt sigur că s-a lăsat antrenat

DUDARD: Asta i se poate întâmpla oricui.

BERENGER (speriat): Oricui? Ah, nu asta nu. Nu şi dumitalc. nu-i aşa că nu şi dumitale? Şi nici mie!

DUDARD: Sper.

BERENGER: Pentru că nu vreau... nu-i aşa că dacă nu vreau... Nu-i aşa? Hai, spune!

DUDARD: Da, da, sigur că da...

BERENGER (se mai calmează puţin): Credeam că, totuşi, Papillon va avea putere să reziste. Credeam că are ceva mai mult caracter!... Mai ales că nu văd care i-a fost interesul, interesul material, interesul moral!...

DUDARD: E limpede că gestul lui a fost unul dezinteresat

BERENGER: Bineînţeles. Ăsta-i o circumstanţă atenuantă. Sau agravantă? Cred, mai degrabă, că agravantă, dacă a făcut-o cu bună-ştiinţă... Sînt convins că Botard l-a judecat cu severitate. nu? Spune: ce zice Botard, ce crede despre şeful lui?

DUDARD: Bietul Botard, ce indignat era! Era negru de furie, rareori am văzut un om mai disperat ca el.

BERENGER: Ei bine, de data asta-i dau dreptate. Ei, orice s-ar zice, Botard e cineva! E un om cu bun-simţ. Şi eu, care gândeam destul de rău despre el!

DUDARD: Şi el gândea rău despre dumneata.

BERENGER: Asta dovedeşte obiectivitatea mea în problema de faţă. De altminteri, şi dumneata aveai o părere proastă despre el.

DUDARD: Părere proastă... nu ăsta-i cuvîntul. Sigur, adesea nu eram de acord cu el. Nu-mi plăceau scepticismul lui, incredulitatea, neîncrederea lui veşnică. Nici de data asta nu l-am aprobat întru totul.

BERENGER: Dar din motive inverse, acum.

DUDARD: Nu. Nu-i chiar aşa. Raţionamentul meu, părerea mea e mult mai nuanţată decât eşti dispus dumneata să crezi. Asta fiindcă Botard nu avea deloc argumente precise şi obiective, îţi repet: nu-i aprob pe rinoceri, departe de mine aşa ceva. Numai că atitudinea lui Botard a fost ca întotdeauna: pătimaşă şi simplistă. Poziţia lui mi-a apărut ca fiind dictată exclusiv de ura lui faţă de superiori. Complex de inferioritate, aşadar. Resentiment. In plus, vorbeşte în clişee, iar eu sînt imun la locurile comune.

BERENGER: Să ştii că de data asta eu sînt total de acord cu Botard, chiar dacă asta nu-ţi place. E un tip curajos. Poftim, ca să ştii!

DUDARD: Nu neg, dar asta nu-nseamnă nimic.

BERENGER: Ba da, un tip curajos. Nu găseşti aşa oameni pe toate drumurile, şi nici măcar în cer. Un tip curajos, cu toate cele patru picioare bine-nfipte în pământ... iartă-mă, cu ambele picioare, vreau să zic! Mă bucur să mă simt total de acord cu părerea lui. Când am să-l văd, am să-l felicit Şi îl condamn pe Domnul Papillon: avea datoria să nu cedeze aşa!

DUDARD: Cât de intolerant eşti! Poate că Papillon o fi simţit nevoia unei destinderi după atâţia ani de viaţă sedentară.

BERENGER (ironic): Ba mi se pare că dumneata eşti prea tolerant, ai prea mare lărgime de spirit!

DUDARD: Dragul meu Berenger, întotdeauna trebuie să cauţi să înţelegi. Iar când vrei să înţelegi un fenomen, trebuie "să mergi până la cauzele lui. şi asta printr-un efort intelectual cinstit Pe care trebuie să-ncerci să-l faci. Fiindcă noi sîntem nişte fiinţe cugetătoare. N-am reuşit, ţi-o spun încă o dată. şi nici nu ştiu dacă voi reuşi. în tot cazul, e nevoie, la început, de o prejudecată favorabilă, sau, dacă nu, măcar de o neutralitate, de o deschidere binevoitoare a spiritului, cea care e proprie mentalităţii ştiinţifice. Totul se petrece logic. Iar a înţelege înseamnă a justifica.

BERENGER: În curând vei deveni un simpatizant al rinocerilor.

DUDARD: Nu. nu, nu. N-am să merg până acolo. Pur şi simplu sînt un om care vrea să privească lucrurile-n faţă, cu sînge rece. Vreau să fiu realist. Şi-mi mai spun că, în tot ce este natural, nu există vicii veritabile. Vai de cel care vede peste tot numai vicii - asta-i specific inchizitorilor.

BERENGER: Dumneata crezi că-i o chestiune naturală?

DUDARD: Ce este mai natural decât un rinocer?

BERENGER: Asta da, dar un om care devine rinocer - asta-i fiară îndoială ceva absolut anormal.

DUDARD: Ei, absolut!... Absolutul, ştii cum e cu el...

BERENGER: Da. Da. absolut anormal. Indiscutabil anormal.

DUDARD: Imi pari prea sigur de dumneata. Cine poate să ştie unde se termină normalul şi unde-ncepe anormalul? Dumneata poţi să defineşti noţiunile acestea: normalitate. anormalitate? Din punct de vedere filosofic şi medical, nimeni n-a putut să rezolve problema asta, cred că eşti la curent cu ea, nu?

BERENGER: Dar poate că nu filosofic trebuie tratată. Practic, însă, e uşor. Ţi se demonstrează că mişcarea nu există... iar tu mergi, mergi, mergi... (începe să meargă de la un capăt la altul al camerei.)... Şi tot mergând îţi spui ca Galilei: Eppur, si muove...

DUDARD: Amesteci totul în capul dumitale! Zău, nu mai confunda lucrurile. în cazul lui Galilei, dimpotrivă, gândirea teoretică şi ştiinţifică avea dreptate împotriva simţului comun şi a dogmatismului.

BERENGER (pierdut): Ce mai e şi cu istoriile astea! Simţul comun... dogmatismul... Vorbe, vorbe! Poate că amestec eu lucrurile-n cap. dar dumneata le piezi complet sensul. Dumneata nu mai ştii ce-i normal şi ce nu! Mă-nnebuneşti pe mine cu Galilei... Mult îmi pasă mie de Galilei!...

DUDARD: Dar dumneata l-ai pomenit în privinţa ideii că practica are întotdeauna dreptate. Poate că practica are dreptate, dar cu condiţia de a fi luminată de teorie. Toată istoria ştiinţei şi- a gândirii o demonstrează.

BERENGER (din ce în ce mai furios): Asta nu dovedeşte nimic! E o-ncurcătură de maţe, e o nebunie!

DUDARD: Trebuie să ne întrebăm ce e nebunia...

BERENGER: Nebunia-i nebunie, na! Nebunia înseamnă nebunie şi gata! Toată lumea ştie ce-i nebunia, ce dracu'! Iar rinocerii ce sînt: practică sau teorie?

DUDARD: Şi una, şi alta.

BERENGER: Cum, adică, şi una, şi alta?

DUDARD: Una şi alta, sau una, sau alta Aici e de discutat.

BERENGER: Păi atunci, eu... eu refuz să gândesc!

DUDARD: Prea te-ai înfierbîntat. Nu avem aceleaşi păreri, desigur, dar să vorbim liniştit. Să discutăm.

BERENGER (înnebunit): Crezi că m-am înfierbîntat? Ai să spui că sînt ca Jean. Ah, nu. nu, nu, nu vreau să devin ca Jean. Asta nu. Nu vreau să-i semăn. (Se calmează.) Nu prea sînt eu tare la filosofie. N-am făcut studii. Dumneata... dumneata ai diplome, de-aia eşti în largul dumitale în astfel de discuţii, în vreme ce eu n-am ce să-ţi răspund, fiindcă nu ştiu cum. (Brusc, se aud zgomotele rinocerilor trecând pe sub fereastra din fundal, apoi pe sub cea din avanscenă.) Dar simt eu, simt eu, aşa. că te înşeli... Instinctiv simt... Adică, nu, nu, instinctiv - rinocerii au instinct... Eu simt intuitiv, da, ăsta-i cuvîntul: intuiesc...

DUDARD: Ce înţelegi prin „intuitiv"?

BERENGER: Intuitiv, adică... „uite-aşa", na, şi gata! Simt eu aşa că... de fapt, că în realitate toleranţa dumitale excesivă, toată generozitatea asta indulgentă nu-i decât un semn de slăbiciune... Şi de orbire, zău aşa.

DUDARD: Asta spui dumneata, cu naivitate.

BERENGER: Ştiu eu că-ţi sunt un partener comod, pe mine mă învingi uşor. Mi-ar fi plăcut să te lupţi cu Logicianul...

DUDARD: Care logician?

BERENGER: Logicianul, filosoful, logicianul, ce naiba... Ştii mai bine ca mine ce e un logician. Am cunoscut eu unul, care mi-a explicat...

DUDARD: Ce ţi-a explicat?

BERENGER: Ne-a explicat că rinocerii asiatici sînt africani, iar rinocerii africani sînt asiatici.

DUDARD: Iartă-mă, dar nu prea înţeleg.

BERENGER: Adică nu... Nu... Ne-a demonstrat contrariul: că rinocerii africani sînt asiatici, iar asiaticii... mă-nţelegi acuma? Mă rog, nu asta voiam să spun. în sfârşit, cu el ar trebui să te baţi, e un ins de genul dumitale, un tip bine, un intelectual subţire şi erudit. (Zgomote şi mai puternice ale rinocerilor. Replicile celor doi sînt acoperite de zgomotele fiarelor ce trec pe sub cele două ferestre. Câteva clipe se văd numai buzele celor doi mişeîndu-se, fără să se audă ce vorbesc.) Poftim: iarăşi! Nu se va sfârşi niciodată! (Se duce la geam şi strigă.) Gata, ajunge! Gata! Bestiilor!  
 

(Rinocerii se îndepărtează, iar Be'renger ameninţă cu pumnul după ei.) 
 

DUDARD (şezând): Tare aş vrea să-l întâlnesc pe logicianul dumitale. Poate mă luminează în privinţa acestor puncte delicate. Delicate şi obscure. Zău dacă aş mai vrea ceva!

BERENGER (către cealaltă fereastră, din faţa scenei): Aaa, ţi-l aduc eu, o să-ţi placă, ai să vezi, e o-persoană foarte distinsă. O să-ţi explice el! (Către rinoceri, de la fereastră): Bestiilor!  
 

(Acelaşi joc de adineauri.) 
 

DUDARD: Lasă-i să alerge. Şi fii mai politicos. Nu se vorbeşte aşa cu nişte creaturi ale...

BERENGER (la fereastră): Uite-i că vin din nou! (Din fosa orchestrei, de sub fereastră, aşadar, apare un corn de rinocer înfipt într-o pălărie de paie, după care cornul dispare): Doamne! Era pălăria Logicianului! La dracu' cu toţi şi toate! Logicianul s-a făcut rinocer!

DUDARD: Ăsta nu-i un motiv să vorbeşti aşa urât!

BERENGER: Doamne, în cine să mai ai încredere, în cine? Logicianul, rinocer!

DUDARD (ducându-se la fereastră): Care-i Logicianul?

BERENGER (arată cu degetul): Uite-l acolo, uite-l!

DUDARD: E singurul rinocer cu pălărie de pai. Ce chestie... E chiar Logicianul dumitale!...

BERENGER: Logicianul... rinocer!

DUDARD: Oricum, şi-a păstrat cel puţin o urmă a fostei sale individualităţi...

BERENGER (face din nou cu pumnul în direcţia rinocerului logician): Eu n-am să fac ca tine, să ştii! Nu, n-am să fac!

DUDARD: Dacă ar fi fost, cum spui. un gânditor autentic, nu s-ar fi lăsat luat de curent Cred că a cântărit îndelung pro şi contra înainte de a alege!

BERENGER (strigând în continuare la fereastră): Nu, nu, eu n-am să fac ca tine!

DUDARD (se aşază la loc în fotoliu): Da, da, chestia asta te pune pe gânduri! 

 

Berenger închide fereastra din faţă  şi se îndreaptă către cealaltă, pe unde trec rinocerii, care, după câte se pare, fac înconjurul casei. Deschide geamul şi strigă: 
 

BERENGER: N-am să vin cu voi, nu, nu!

DUDARD (apare): Aleargă şi ei în jurul casei! Ce să le faci: nişte copii mari. (De câteva clipe poate fi văzută Daisy, urcând ultimele trepte ale scării din stânga. Bate la uşa lui Berenger. Are un coş sub braţ.) Berenger, bate cineva la uşă! (îl trage de mânecă pe Berenger, care-i tot la fereastră.)

BERENGER (strigând în direcţia rinocerilor): Ruşine să vă fie! E o ruşine toată mascarada voastră.

DUDARD: Berenger, e cineva la uşă, n-auzi că bate?

BERENGER: Deschide dumneata dacă vrei! (Continuă să privească în direcţia rinocerilor.)

DAISY (intrând): Bună ziua. domnule Dudard.

DUDARD: Eiii, ca să vezi, domnişoara Daisy!

DAISY: Berenger e acasă? Se simte mai bine?

DUDARD: Bună ziua, scumpă domnişoară. Care va să zică vii des să-l vezi pe Berenger!

DAISY: Unde este?

DUDARD (îl arată cu degetul): Uite-l!

DAISY: Săracul de el, n-are pe nimeni. Şi mai e şi bolnav acum, ar trebui ajutat

DUDARD: Eşti o bună colegă, domnişoară Daisy.

DAISY: Da, aşa e, sînt o bună colegă.

DUDARD: Ai inimă bună.

DAISY: Sunt o bună colegă, atâta tot

BERENGER (se întoarce şi lasă fereastra deschisă): Oh, dragă domnişoară Daisy! Vai, ce drăguţ din partea dumitale c-ai venit! Eşti foarte amabilă!

DUDARD: Asta cam aşa e.

BERENGER: Ştii, domnişoară Daisy, că Logicianul s-a făcut rinocer'?

DAISY: Ştiu, l-am văzut acum pe stradă, când veneam. Alerga destul de repede pentru cineva la vîrsta lui! Te simţi mai bine, domnule Berenger?

BERENGER: Capul încă mă mai doare capul! Să te doară capul! E ceva groaznic! Ce zici de asta?

DAISY: Cred că ar trebui să te odihneşti... să mai stai câteva zile acasă, în linişte.

DUDARD (către Berenger şi Daisy): Sper că eu nu vă deranjez!

BERENGER: Nu, eu vorbeam despre Logician...

DAISY (lui Dudard): De ce să ne deranjezi? (Lui Berenger:) Ah, despre asta? Păi, ce să zic — nu zic nimic.

DUDARD (lui Daisy): Poate că eu sînt în plus.

DAISY (lui Berenger): Ce-aţi vrea să cred? (Către amândoi bărbaţii:) Am o veste să vă dau: Botard s-a făcut rinocer.

DUDARD: I-auzi!

BERENGER: Aşa ceva nu-i cu putinţă! Era contra. Probabil că dumneata confunzi. Botard protestase, tocmai mi-a spus Dudard adineauri. Nu-i aşa, Dudard?

DUDARD: Aşa e.

DAISY: Ştiu şi eu că era contra. Totuşi, a devenit şi el rinocer, la douăzeci şi patru de ore după domnul Papillon.

DUDARD: Deci şi-a schimbat părerea! Oricine are dreptul să evolueze.

BERENGER: Bine, dar, atunci înseamnă că ne putem aştepta la orice!

DUDARD (lui Berenger): Vorba dumitale: e un om curajos, nu? Parcă aşa spuneai.

BERENGER (lui Daisy): Mi-e greu să cred. Te-a minţit cineva.

DAISY: Dar l-am văzut cu ochii mei.

BERENGER: Atunci, el e cel care-a minţit. S-a prefăcut.

DAISY: Ba avea un aer sincer. Cel mai sincer aer din lume.

BERENGER: A dat vreun motiv?

DAISY: A spus textual: „Trebuie să fii în pas cu timpul” – Astea au fost ultimele lui cuvinte de om.

DUDARD (lui Daisy): Eram aproape sigur că te voi întâlni aici, domnişoară Daisy.

BERENGER: ...Să fii în pas cu timpul! Ce mentalitate! (Face un gest de exasperare.)

DUDARD (lui Daisy): Era cu neputinţă să te fi întâlnit în altă parte, acum, după închiderea biroului.

BERENGER (continuînd aparte): Câtă naivitate! (Acelaşi gest.)

DAISY (lui Dudard): Dacă voiai să mă vezi, n-aveai decât să-mi telefonezi!

DUDARD (lui Daisy): Vai, dar eu sînt discret, domnişoară, discret.

BERENGER: Ei bine, dacă stau şi mă gândesc mai bine, lovitura lui Botard nu mă prea miră. Fermitatea lui nu era decât una aparentă. Ceea ce nu-l împiedica, desigur, să fie, ori să fi fost. un ins curajos. Numai din oameni de ispravă se fac rinocerii de ispravă. Ei da, asta e. Tocmai fiindcă sînt de bună-credinţă pot fi mai uşor înşelaţi.

DAISY: Daţi-mi şi mie voie să pun coşul ăsta pe masă. (îl pune.)

BERENGER: Dar era un om de ispravă plin de resentimente...

DUDARD (către Daisy, grăbindu-se s-o ajute să pună coşul pe masă): Iartă-mă, iartă-mă, ar fi trebuit mult mai devreme...

BERENGER (continuînd): ...Şi a fost deformat de ura faţă de şefi. Un complex de inferioritate...

DUDARD (lui Berenger): Raţionament fals, fiindcă n-a făcut altceva decât să-şi urmeze şeful, adică însuşi instrumentul exploatării, al exploatatorilor săi, cum singur spunea. Dimpotrivă, la el cred că spiritul comunitar a învins impulsurile anarhice.

BERENGER: Rinocerii sunt anarhici, fiindcă sînt în minoritate.

DUDARD: Sînt în minoritate numai deocamdată.

DAISY: O minoritate deja numeroasă, iar numărul lor continuă să crească. Şi vărul meu s-a făcut rinocer, şi soţia lui. Asta ca să nu mai punem la socoteală marile personalităţi: cardinalul de Retz...

DUDARD: Un prelat!

DAISY: Mazarin.

DUDARD: Şi-o să vezi ce-o să mai fie când vestea s-o răspândi şi-n alte ţări...

BERENGER: Ai zice că tot răul vine de la noi!

DAISY: ...Şi aristocraţi: ducele de Saint-Simon.

BERENGER (ridică braţele la cer): Clasicii noştri!

DAISY: Şi câţi alţii. Mulţi alţii. Poate că un sfert dintre locuiforii oraşului.

BERENGER: Totuşi, noi sîntem încă cei numeroşi. Trebuie să profităm de situaţia asta. Va trebui să facem ceva înainte de a fi copleşiţi de duşman.

DUDARD: Sînt foarte eficienţi, foarte eficienţi.

DAISY: Cel mai bun lucru pentru moment ar fi să mâncăm. Am adus ceva de mâncare.

BERENGER: Eşti foarte drăguţă, domnişoară Daisy!

DUDARD (aparte): Da, foarte drăguţi

BERENGER (lui Daisy): Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.

DAISY (lui Dudard): Rămâi cu noi la masă?

DUDARD: N-aş vrea să vă deranjez.

DAISY (lui Dudard): Vai, dar de ce vorbeşti aşa, domnule Dudard? Ştii prea bine că ne faci o plăcere.

DUDARD: Ştiţi că mie nu-mi place să deranjez lumea...

BERENGER (lui Dudard): Dar bineînţeles, Dudard, desigur, prezenţa dumitale ne face întotdeauna plăcere.

DUDARD: Vorba e că sunt un pic grăbit Am o întâlnire.

BERENGER: Păi adineauri ziceai că ai tot timpul...

DAISY (scoţînd proviziile din coş): Ştiţi, mi-a fost destul de greu să găsesc ceva de mâncare. Magazinele sînt devastate: au ras tot. Multe prăvălii sunt închise. „Din motive de transformare", după cum scrie pe uşi.

BERENGER: Ar trebui închişi în nişte ţarcuri speciale imense. Şi să li se impună domiciliu forţat.

DUDARD: Proiectul mi se pare imposibil. Cea dintâi care s-ar opune ar fi Societatea pentru Protecţia Animalelor.

DAISY: Pe de altă parte, cu toţii avem câte un cunoscut printre rinoceri, câte-o rudă, un prieten, iar asta complică mult lucrurile.

BERENGER: Care va să zică sîntem cu toţii în găleată!

DUDARD: Toată lumea e solidară.

BERENGER: Dar cum poate cineva să se facă rinocer? E ceva de negândit! (Către Daisy:) Să te ajut să pui masa?

DAISY (lui Berenger): Nu te deranja. Ştiu unde sînt farfuriile. 

 

Caută  într-un dulap şi vine cu tacâmuhle. 
 

DUDARD (aparte): Aha! cunoaşte bine casa...

DAISY (lui Dudard): Deci pun trei tacâmuri, da? Rămâi cu noi.

BERENGER (lui Dudard): Ei, hai, rămâi, rămâi!

DAISY (lui Berenger): Nu vedeţi că ne-am obişnuit? Nimeni nu se mai miră de turmele de rinoceri care cutrcieră-n voie oraşul. Oamenii se feresc din calea lor, apoi îşi reiau plimbarea, fiecare-şi vede de treburile lui ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

DUDARD: E cea mai cuminte atitudine.

BERENGER: Ah, nu, asta nu, eu nu mă pot obişnui nicidecum.

DUDARD (meditativ): Mă întreb chiar dacă n-o fi o experienţă tentantă...

DAISY: Deocamdată să mâncăm.

BERENGER: Cum, adică, dumneata, un jurist, poţi pretinde că... (De afară se aude un zgomot infernal, o turmă de rinoceri mergând într-o cadenţă rapidă. Se aud chiar sunete de trompete şi tobe.) Asta ce mai e? (Toţi trei se-mbulzesc la fereastra din faţă.) Ce-o mai fi şi asta? 

 

Se aude zgomotul unui zid ce se dărâmă. O parte a scenei este învăluită în praf, iar personajele (dacă e posibil) dispar în norul de praf; li se aud doar vocile. 
 

BERENGER: Nu se mai vede nimic, ce se întâmplă?

DUDARD: Nu se mai vede nimic, dar se aude.

BERENGER: Asta nu-i de ajuns.

DAISY: Praful va murdări farfuriile.

BERENGER: Ce lipsă de igienă!

DAISY: Să ne grăbim să mâncăm. Să nu ne mai gândim la toate cele. (Praful se risipeşte.)

BERENGER (arată cu degetul spre sală): Au dărâmat zidurile de la cazarma pompierilor.

DUDARD: Aşa e. I-a dărâmat

DAISY (care se depărtase de fereastră şi era Ungă masă, cu o farfurie în mână şi pregătindu-se să şteargă praful, vine repede la geam.) Acum ies de acolo.

BERENGER: Toţi pompierii - un regiment de rinoceri cu toboşarul în frunte.

DAISY: Invadează bulevardul!

BERENGER: Nu mai e de suportat, totul e insuportabil!

DAISY: Ies şi alţi rinoceri de prin curţi!

BERENGER: Ies şi din case...

DUDARD: Ies şi pe ferestre!

DAISY: Se vor reuni cu ceilalţi. 

 

Se vede cum de pe etaj, din stânga, iese un om care coboară în fugă scările; apoi un altul, avînd un corn mare în loc de nas: apoi o femeie al cărei cap este în întregime un cap de rinocer. 
 

DUDARD: Deja nu mai deţinem majoritatea.

BERENGER: Câţi sînt unicorni şi câţi sînt bicorni dintre ei?

DUDARD: Cred că-n momentul ăsta deja statisticienii statistichează situaţia Ce ocazie grasă de polemici savante!

BERENGER: Procentajul unora şi al altora nu poate fi calculat decât cu aproximaţie. Totul evoluează prea repede. Nu e timp. N-au timpul necesar să calculeze.

DAISY: Cel mai bine ar fi să-i lase pe statisticieni să lucreze-n ritmul lor. Hai, dragă Berenger, să mâncăm. Asta o să .te calmeze. O să te remonteze. (Lui Dudard:) Haide şi dumneata 

 

Se îndepărtează toţi trei de fereastră. Berenger e tras de braţ de Daisy, şi se lasă luat foarte uşor. Dudard se opreşte la jumătatea drumului. 
 

DUDARD: Mie nu prea mi-e foame, sau, ca să fiu mai precis, nu prea-mi plac conservele. Mi-e dor să mănânc pe iarbă.

BERENGER: Nu face chestia asta Ştii ce rişti?

DUDARD: Dar zău că nu vreau să vă deranjez!

BERENGER: Păi nu te-am invitat? Nu ţi-am spus că,..

DUDARD (îl întrerupe): Ar fi o indelicateţe din partea mea.

DAISY (lui Dudard): Acum, desigur, dacă vrei neapărat să pleci, nimeni nu te poate obliga să...

DUDARD: Dar nu vreau deloc să vă supăr.

BERENGER (lui Daisy): Nu-l lăsa să plece, nu-l lăsa să plece!

DAISY: Mie mi-ar face plăcere să rămână. Totuşi... fiecare-i liber.

BERENGER (lui Dudard): Omul e superior rinocerului!

DUDARD: Nu susţin contrariul. Dar nici nu te aprob. Nu ştiu, asta numai experienţa o poate dovedi.

BERENGER (lui Dudard): Şi dumneata eşti slab, Dudard. Dar e o slăbiciune trecătoare, ai să vezi, vei regreta.

DUDARD: Eu am scrupule! Datoria îmi impune să-mi urmez şefii şi colegii la bine sau la rău!

BERENGER: Dar nu eşti legat de ei prin căsătorie.

DUDARD: Eu am renunţat la căsătorie. Eu prefer în locul micii familii marea familie universală.

DAISY (şoptind): Ne pare foarte rău pentru tine, Dudard, dar noi nu putem să te-ajutăm cu nimic.

DUDARD: Datoria mea e să nu-i abandonez niciodată, aşa că-mi voi face datoria.

BERENGER: Ba din contră, datoria ta e de a... Nu ştii care ţie adevărata datorie... E de a te opune lor, cu luciditate, cu fermitate.

DUDARD: Imi voi păstra luciditatea. (Începe să se-nvîrtească în cerc pe scenă.) Toată luciditatea. Dacă e de criticat, atunci să criticăm dinăuntru, nu din afară. Nu-i voi abandona, nu-i voi abandona.

DAISY: Are suflet bun.

BERENGER: Are sufletul prea bun! (Lui Dudard, după care se repede la uşă:) Ai o inimă prea bună, se vede că eşti uman. (Lui Daisy:) Opreşte-l. Se înşală. E uman.

DAISY: Ce pot să-i fac? 

 

Dudard deschide uşa şi fuge; îl vedem coborând scările cu toată viteza, urmărit de Berenger care strigă după el, din capul scărilor. 
 

BERENGER: Dudard, întoarce-te. Te iubim, nu pleca! Gata, prea târziu! (Revine în cameră.) Prea târziu!

DAISY: Nu puteam face nimic. (închide uşa în spatele lui Berenger, care se repede la fereastra din faţă.)

BERENGER: Unde-o fi ajuns? I-o fi găsit?

DAISY (vine lângă el): Da E cu ei.

BERENGER: Care ei?

DAISY: De unde să ştiu eu? Deja nu-l mai poţi recunoaşte.

BERENGER: Toţi sunt la fel, la fel! (Lui Daisy.) A capitulat Ar fi trebuit să-l ţii cu forţa.

DAISY: N-am îndrăznit.

BERENGER: Ar fi trebuit să fii mai fermă, să fi insistat. Te iubea. nu-i aşa?

DAISY: Niciodată nu mi-a făcut vreo declaraţie oficială.

BERENGER: Dar toată lumea ştia Numai din decepţie sentimentală a ajuns să facă asta. Era un timid! A vrut să facă ceva teribil ca să te impresioneze. Nu-ţi vine să te duci după el?

DAISY: Nicidecum, de vreme ce mă aflu aici.

BERENGER (se uită pe fereastră): Nu mai sînt decât ei pe străzi. (Fuge la fereastra din spate.) Numai ei! Ai greşit, Daisy. (Se uită iarăşi pe fereastra din faţă.) Cât vezi cu ochii - nici o fiinţă omenească. Au devenit stăpânii străzii. Unicorni şi bicorni, jumate-jumate, fără nici un alt semn distinctiv! (Se aud zgomotele puternice ale cursei rinocerilor, nişte zgomote muzicalizate, totuşi. Pe peretele din fundal apar şi dispar consecutiv capete de rinoceri stilizate, care vor fi tot mai numeroase până la sfârşitul actului. Către final, ele vor rămâne tot mai mult prezente, până se vor fixa definitiv pe perete. Ele vor trebui să fie din ce în ce mai frumoase, în ciuda monstruozităţii lor.) Sper că nu eşti decepţionată, Daisy? Vei regreta vreodată?

DAISY: A, nu, nu.

BERENGER: Atât de mult aş vrea să te consolez. Daisy, te iubesc. Nu mă părăsi.

DAISY: Iubitule, închide fereastra. Prea fac zgomot mult, iar praful urcă până aici. O să se murdărească totul.

BERENGER: Da, da. Ai dreptate. (El închide geamul din faţă, Daisy pe cel din spate. Se întâlnesc în mijlocul scenei.) Câtă vreme sîntem împreună, nu mi-e frică de nimic. Totul mi-e egal. Ah! Daisy, credeam că niciodată nu voi mai putea iubi o femeie. (îi strânge mâinile, braţele.)

DAISY: Vezi? Totul e posibil.

BERENGER: Ce mult mi-aş dori să te fac fericită! Poţi să fii fericită cu mine?

DAISY: De ce nu? Dacă tu eşti fericit, şi eu voi fi fericită. Spui că nu ţi-e frică de nimic, dar eşti speriat de tot! Ce ni se poate întâmpla?

BERENGER (se bâlbâie): Iubirea mea! Bucuria mea, iubita mea... Dă-mi buzele tale. Credeam că nu mai sînt capabil de-atâta patimă!

DAISY: Ei, gata, de-acum fii mai calm, fii mai sigur pe forţele tale.

BERENGER: Sînt calm. Lasă-mă să te sărut!

DAISY: Dragul meu, sînt foarte obosită. Calmează-te, linişteşte-te. Stai în fotoliu. (Condus de Daisy, Berenger se aşază în fotoliu.)

BERENGER: Aşa cum stau lucrurile, nu merita ca Dudard să se certe cu Botard.

DAISY: Nu te mai gândi la Dudard. Eu sînt aici. N-avem dreptul să ne amestecăm în vieţile oamenilor.

BERENGER: Tu te amesteci în viaţa mea. Ştii să fii hotărâtă cu mine.

DAISY: Nu-i acelaşi lucru, eu nu l-am iubit niciodată pe Dudard.

BERENGER: Te înţeleg. Dacă ar fi rămas, ar fi fost tot timpul un obstacol între noi. Ei da, fericirea e egoistă.

DAISY: Fiecare trebuie să-şi apere fericirea. N-am dreptate?

BERENGER: Te ador, Daisy. Te ador şi te admir.

DAISY: Poate că n-ai să mi-o mai spui când mă vei cunoaşte mai bine.

BERENGER: Ba tu câştigi pe măsură ce te cunoaşte cineva mai bine. Şi eşti aşa de frumoasă, atâta de frumoasă. (Se aude o altă trecere a rinocerilor.)... Mai ales în comparaţie cu ăştia... (Arată în direcţia ferestrei.) O să-mi spui că ăsta nu-i un compliment, însă prezenţa lor face să iasă în evidenţă frumuseţea ta cu atât mai mult.

DAISY: Ai fost cuminte astăzi? Ai mai băut coniac?

BERENGER: Nu, nu am fost cuminte

DAISY: Adevărat?

BERENGER: Absolut.

DAISY: Sa te cred?!?

BERENGER (puţin încurcat): Păi, da, crede-mă că da.

DAISY: Atunci poţi să iei un pahar, o să-ţi facă bine. (Berenger dă să se repeadă la sticlă.) Stai jos, dragule. Unde-i sticla?

BERENGER (arată spre sticlă): Acolo, pe măsuţă.

DAISY (se duce spre masă şi ia sticla şi paharul): Ai ascuns-o bine.

BERENGER: Tocmai ca să nu mă ispitească.

DAISY (după ce-i toarnă un pahar, i-l întinde): Intr-adevăr, ai fost cuminte. Faci progrese.

BERENGER: Cu tine aici voi progresa şi mai mult.

DAISY: (Îi întinde paharul): Uite, poftim premiul.

BERENGER (bea coniacul dintr-o suflare.) Mulţumesc. (întinde iarăşi paharul.)

DAISY: Ah, nu, asta nu, dragule. Pentru azi ajunge. (Ia paharul şi sticla şi le pune pe masă.) Nu vreau să-ţi facă rău. (Revine lângă Berenger.) Şi cu capul cum stai, te mai doare?

BERENGER: Mult mai puţin, iubirea mea.

DAISY: Atunci, hai să scoatem pansamentul. Arată urât.

BERENGER: Ah, nu, nu-l atinge.

DAISY: Ba da, o să-l dăm jos.

BERENGER: Mi-e teamă să nu fie ceva înăuntru.

DAISY (îi scoate bandajul, în ciuda opoziţiei sale): Totdeauna cu ideile tale negre. Vezi? Nu e nimic. Ai fruntea ca-n palmă.

BERENGER (se pipăie pe frunte): Aşa-i. Tu mă eliberezi de toate complexele. (Daisy îl sărută pe frunte:) Ce m-aş face fără tine?

DAISY: N-am să te părăsesc niciodată.

BERENGER: Cu tine aici, n-am să mai am niciodată angoase.

DAISY: Voi şti să te apăr de ele.

BERENGER: Vom citi împreună, iar eu voi ajunge erudit.

DAISY: Dar mai ales, când străzile vor fi mai goale, ne vom plimba mult, mult

BERENGER: Da, pe cheiurile Senei, în grădina Luxembourg...

DAISY: La Grădina Zoologică.

BERENGER: Iar eu voi fi puternic şi curajos. Şi o să te apăr - cum faci tu acuma - împotriva tuturor răutăţilor.

DAISY: Ei, haide, că n-o să fie cazul să mă aperi, fiindcă noi nu dorim răul nimănui şi nimeni n-are de ce să ne dorească răul, dragule.

BERENGER: Uneori faci rău fără să vrei. Sau îl laşi să se răspândească. Vezi! Nici tu nu-l iubeai pe bietul domnul Papillon, dar poate că n-ar fi trebuit să-i spui cu atâta cruzime, în ziua când a venit Boeuf schimbat în rinocer, că are mâinile zgrunţuroase.

DAISY: Păi era adevărat, aşa erau.

BERENGER: Ei, sigur, dar ai fi putut să-i spui asta cu mai puţină brutalitate, mai cu menajamente. Aşa, a fost foarte afectat.

DAISY: Crezi?

BERENGER: N-a arătat-o, fiindcă era prea mândru, dar fără îndoială că l-ai atins adânc. Asta l-a împins către decizia pe care a luat-o. Poate că, altfel, ai fi putut salva un suflet.

DAISY: Dar nu-puteam să prevăd ce-are să se-ntâmple... S-a purtat ca un bădăran.

BERENGER: Iar eu îmi voi reproşa întotdeauna că n-am fost mai blând cu Jean, că nu i-am dovedit niciodată în mod clar cât de multă prietenie-i purtam. Şi n-am fost destul de înţelegător cu el.

DAISY: Nu te mai hărţui singur. Ai făcut ce-a fost mai bine. Nimeni nu poate face imposibilul. La ce bun să ai remuşcări? Nu te mai gândi la toţi oamenii ăştia. Uită-i. Alungă amintirile negre.

BERENGER: Dar amintirile astea se văd. Se aud. Sînt foarte reale.

DAISY: Nu mi te închipuiam atât de realist. Te credeam mai poet. Tu chiar nu ai imaginaţie? Există mai multe realităţi. Alege-o pe cea care-ţi convine. Evadează în imaginar.

BERENGER: Uşor de zis!

DAISY: Eu nu-ţi sînt de ajuns?

BERENGER: Ah, ba da, ba da, foarte mult!

DAISY: Ai să strici totul cu dezbaterile tale de conştiinţă! Poate că toţi avem greşelile noastre. Totuşi, noi, tu şi cu mine, am greşit mai puţin decât ceilalţi.

BERENGER: Chiar crezi tu asta?

DAISY: Noi sîntem relativ superiori majorităţii oamenilor. Sîntem buni.

BERENGER: Adevărat, tu eşti bună, eu sînt bun. Adevărat.

DAISY: Aşa că avem dreptul să trăim şi noi. Ba avem chiar datoria faţă de noi înşine să fim fericiţi. Orice s-ar întâmpla. Culpabilitatea e un simptom primejdios: este semnul unei lipse de puritate.

BERENGER: Da, poate duce la aşa ceva... (Arată înspre fereastră, de unde se aud iar zgomotele rinocerilor; pe peretele din fundal apare un cap de rinocer...) Mulţi dintre ei au început aşa!

DAISY: Hai să-ncercăm să nu ne mai simţim vinovaţi!

BERENGER: Câtă dreptate ai tu, iubirea mea, zeiţa mea, soarele meu... Sunt aici, cu tine, nu-i aşa? Numai dragostea noastră-i adevărată. Nimeni nu are dreptul - şi nimeni nu poate! - să ne împiedice să fim fericiţi. Nu-i aşa? (Sună telefonul.) Cine-o fi?

DAISY (temătoare): Nu răspunde.

BERENGER: De ce?

DAISY: Nu ştiu, dar poate că-i mai bine să nu...

BERENGER: O fi domnul Papillon. Sau poate Botard. Sau Jean. sau Dudard - să ne anunţe că au revenit asupra deciziei lor. Nu ziceai tu că, în ce-i priveşte, e vorba de-o rătăcire trecătoare?

DAISY: Nu cred. N-aveau când să-şi schimbe părerea aşa de repede. N-au avut vremea necesară să reflecteze. Vor merge cu experienţa până la capăt.

BERENGER: Poate că sînt autorităţile care reacţionează şi ne cheamă-n ajutor pentru măsurile pe care înţeleg să le ia : M-ar mira. 

 

Telefonul sună din nou. 
 

BERENGER: Ba da, uite, e soneria autorităţilor, o recunosc. Un sunet lung! Trebuie să răspund, nu poate fi altcineva. (Ridică receptorul.) Alo! (Din receptor se aud nişte mugete de rinocer.) Auzi? Răgete! Ascultă! 

 

Daisy duce telefonul la ureche, tresare îngrozită şi închide repede aparatul. 
 

DAISY (înspăimântată): Ce s-o fi întâmplat?

BERENGER: Acuma ne mai fac şi farse!

DAISY: Glume proaste.

BERENGER: Vezi, ţi-am spus eu!

DAISY: Nu mi-ai spus nimic.

BERENGER: Mă aşteptam la asta, era-n firea lucrurilor.

DAISY: N-ai prevăzut şi nu aşteptai nimic. Tu nu prevezi niciodată nimic. Prevezi numai evenimentele care s-au întâmplat deja.

BERENGER: Ba da, prevăd, prevăd.

DAISY: Nu-i deloc amuzant E o răutate. Nu-mi place să-şi bată cineva joc de mine.

BERENGER: N-ar îndrăzni ei să-şi bată joc de tine. De mine-şi bat joc.

DAISY: Şi cum eu îţi sunt alături, bineînţeles că-mi încasez şi eu partea de batjocură. Dar ce le-am făcut? (Telefonul sună din nou.) Scoate-l din priză.

BERENGER: Nu ne dau voie Telecomunicaţiile.

DAISY: N-ai curajul să faci nimic. N-ai curajul să-mi iei apărarea. 

 

Scoate telefonul din priză. Sunetul se opreşte. 
 

BERENGER (repezindu-se la aparatul de radio): Să dăm drumul la radio, să auzim ştirile.

DAISY: Da, trebuie să ştim pe ce lume sîntem! (Din difuzor se aud mugete. Berenger închide brusc aparatul. De afară se aud ecourile mugetelor.) Chestiunea devine serioasă! Nu-mi place deloc. Şi nu admit! (Tremură.)

BERENGER (foarte agitat): Fii calmă! calmă!

DAISY: Au ocupat radioul!

BERENGER (tremurând foarte agitat): Calm! Să fim calmi! calmi! 

 

Daisy fuge la fereastra din fundal şi priveşte, apoi la fel la cea din faţă. Berenger face aceeaşi mişcare, dar în sens invers, după care se reîntâlnesc în mijlocul scenei, unul în faţa celuilalt. 
 

DAISY: Nu mai e de glumă. S-au luat într-adevăr în serios.

BERENGER: Nu mai există decât ei. Nu mai există decât ei. Autorităţile au trecut de partea lor. 

 

Cei doi refac exact jocul de adineauri, după  care se reîntâlnesc în mijlocul scenei. 
 

DAISY: Nu mai există nimeni în afara lor.

BERENGER: Numai noi mai sîntem. Am rămas singuri de tot.

DAISY: Întocmai cum doreai tu.

BERENGER: Ba tu doreai asta!

DAISY: Ba tu!

BERENGER: Ba tu! 

 

Zgomotele rinocerilor vin de pretutindeni; capetele animalelor s-au fixat pe peretele din fund, umplându-l. Din toată casa, din dreapta şi din stânga, se aud răsuflările fiarelor. Totul este, însă, ritmat, muzical într-un fel. La fel se întâmplă cu zgomotele care vin de sus, nişte tropăituri sacadate de copite. Cade var din tavan. Casa se zguduie din temelii. 
 

DAISY: E cutremur! (Nu mai ştie unde să fugă.)

BERENGER: Nu. Sunt vecinii, perisodactilii! (Face cu pumnul la dreapta, la stânga, în toate direcţiile): Nu ne lăsaţi să lucrăm! E interzis să tulburaţi liniştea locatarilor! Nu e voie să faci zgomot!

DAISY: Nu te-ascultă nimeni! (Totuşi, zgomotele îşi pierd oarecum din intensitate, rămânând un fel de fundal sonor muzical.)

BERENGER (înspăimântat şi el acuma): Nu-ţi fie frică, dragostea mea! Sîntem împreună. Ţi-e bine cu mine? Nu-ţi ajunge prezenţa mea? Voi şti să înlătur din preajma ta toate neliniştile.

DAISY: Poate că totul e din vina noastră.

BERENGER: Nu te mai gândi la asta. Trebuie să ne ferim de remuşcări. Sentimentul culpabilităţii e primejdios. Hai să ne trăim viaţa, să fim fericiţi. Avem chiar datoria să fim fericiţi. Dacă nu le faci nici un rău, nici ei nu sînt răi. Or să ne lase în pace. Linişteşte-te. Linişteşte-te. Calmează-te. Aşază-te în fotoliu. (O conduce la fotoliu.) Hai, gata, linişteşte-te! (Daisy se aşază în fotoliu.) Vrei un pahar de coniac? O să-ţi facă bine!

DAISY: Mă doare capul.

BERENGER (ia bandajul lui de adineauri şi-l înfăşoară pe fruntea ei): Te iubesc, dragostea mea. Nu te necăji, totul o să treacă. E-o rătăcire trecătoare.

DAISY: N-o să le treacă. Totul e definitiv.

BERENGER: Te iubesc. Te iubesc la nebunie.

DAISY (aruncă bandajul): Fie ce-o fi! Ce-ai vrea să facem?

BERENGER: Au înnebunit cu toţii. Lumea e bolnavă. Toţi oamenii sînt bolnavi.

DAISY: Dar n-o să-i vindecăm noi!

BERENGER: Cum oare vom trăi cu ei în aceeaşi clădire?

DAISY (calmându-se): Să fim rezonabili. Trebuie să găsim un modus vivendi, trebuie să încercăm să ne înţelegem cu ei.

BERENGER: Dar ei nu ne pot înţelege.

DAISY: Trebuie, totuşi, să-i facem să înţeleagă. Nu există o altă soluţie.

BERENGER: Dar tu îi înţelegi pe ei?

DAISY: Nu încă. Dar trebuie să-ncercăm să le pătrundem psihologia, să le învăţăm limbajul.

BERENGER: Bine, dar ei n-au limbaj! Poftim, ascultă... tu numeşti asta limbaj?

DAISY: Ce ştii tu! Că doar nu eşti poliglot!

BERENGER: O să vorbim mai târziu despre asta. Hai să mâncăm acuma.

DAISY: Nu mai mi-e foame. Mi-ajunge. Eu nu mai rezist.

BERENGER: Dar tu eşti mai puternică decât mine. N-o să te laşi tu impresionată dintr-atât. Eu te admir tocmai pentru neclintirea cu care suporţi totul.

DAISY: Mi-ai mai zis-o.

BERENGER: Eşti sigură de iubirea mea?

DAISY: Da.

BERENGER: Te iubesc.

DAISY: Te cam repeţi, iepuraşule.

BERENGER: Ascultă, Daisy, putem face ceva. Vom avea copii, copiii noştri vor avea la rândul lor copii. Sigur, va trece ceva timp, dar noi doi putem regenera omenirea.

DAISY: Să regenerăm omenirea?

BERENGER: Da, vom fi Adam şi Eva.

DAISY: In timp... Adam şi Eva... Ei aveau mult curaj.

BERENGER: Ca şi noi. Şi noi putem fi curajoşi. De altfel, ca să faci copii nici nu-ţi trebuie cine ştie ce curaj. Totul se va face de la sine, în timp, cu răbdare.

DAISY: Şi la ce bun?

BERENGER: Ei, haide, ba da, puţin curaj, puţin curaj.

DAISY: Nu vreau să am copii. Ideea asta mă enervează.

BERENGER: Dar altfel cum vrei să salvăm lumea?

DAISY: Da' de ce s-o salvăm?

BERENGER: Ce întrebare!... Fă-o pentru mine, Daisy. Hai să salvăm omenirea!

DAISY: La urma urmei, poate că noi avem nevoie să fim salvaţi. Poate că noi sîntem cei anormali..

BERENGER: Daisy, baţi câmpii, cred că ai febră.

DAISY: Mai vezi tu alţii din specia noastră?

BERENGER: Daisy, nu vreau să te aud vorbind aşa! 

 

Daisy priveşte de jur-împrejur, spre rinocerii ale căror capete se pot zări pe toţi pereţii, la uşă, ca şi la marginea rampei. 
 

DAISY: Uite, ăştia sunt oamenii. Au un aer vesel. Se simt bine în pielea lor. N-au deloc aerul c-ar fi nebuni. Sînt foarte naturali şi au şi de ce să fie aşa.

BERENGER (îşi împreunează palmele şi priveşte disperat la Daisy): Noi avem dreptate, Daisy, te asigur!

DAISY: Ce mai pretenţie!...

BERENGER: Ştii bine că am dreptate.

DAISY: Sunt idealistă. Caut dreaptatea absolută.

BERENGER: Da, Daisy, am dreptate. Dovadă: faptul că mă înţelegi când îţi vorbesc.

DAISY: Asta nu dovedeşte nimic.

BERENGER: Dovada e că te iubesc atât de mult cât poate un bărbat să iubească o femeie.

DAISY: Argument caraghios!

BERENGER: Eu nu te mai înţeleg, Daisy. Scumpa mea, tu nu ştii ce vorbeşti. Bine, dar iubirea... iubirea...

DAISY: Mi-e un pic ruşine de ce numeşti tu iubire. Un sentiment morbid, această mare slăbiciune a bărbatului. Şi a femeii. Asta nu se poate compara cu ardoarea, cu extraordinara energie pe care o degajă toate aceste fiinţe care ne înconjoară.

BERENGER: Energie? Vrei energie? Poftim, să-ţi dau eu energie! 
 

Îi trage o palmă. 
 

DAISY: Oh! n-aş fi crezut niciodată..! (Se prăbuşeşte în fotoliu.)

BERENGER: Vai, iartă-mă, iubirea mea, iartă-mă! (Dă să o îmbrăţişeze; ea se retrage.) Iartă-mă, comoara mea. N-am vrut Nu ştiu ce m-a apucat, nu ştiu cum a fost în stare să mă las cuprins de furie!

DAISY: Asta fiindcă nu mai ai argumente - e foarte simplu.

BERENGER: Poftim: în câteva minute am traversat douăzeci şi cinci de ani de căsătorie.

DAISY: Te înţeleg şi mi-e milă de tine.

BERENGER (în timp ce Daisy plânge): Ei bine, fără îndoială, nu mai am argumente. Tu îi crezi mai puternici ca mine, mai puternici ca noi, poate.

DAISY: Absolut

BERENGER: Ei bine, orice ar fi. îţi jur că eu nu voi abdica Nu voi abdica

DAISY (se ridică, vine lângă el şi-i cuprinde gâtul cu braţele): Sărăcuţul de tine, voi rezista alături de tine, până la capăt

BERENGER: Oare vei putea?

DAISY: Mă voi ţine de cuvînt Ai încredere. (Se aud zgomotele - melodioase, acum - ale rinocerilor.) Auzi? Cântă.

BERENGER: Nu cântă, rag.

DAISY: Ba cântă.

BERENGER: E cum îţi spun eu: rag.

DAISY: Eşti nebun. Cântă.

BERENGER: Atunci înseamnă că n-ai ureche muzicală.

DAISY: Tu nu ştii ce-i muzica, dragul meu. în plus, priveşte: se joacă, dansează.

BERENGER: Asta numeşti tu dans?

DAISY: Dansează în felul lor. Sunt frumoşi.

BERENGER: Sînt ţopârlani.

DAISY: Nu vreau să-i vorbeşti de rău. Asta-mi face rău.

BERENGER: Scuză-mă. N-o să ne certăm acum din cauza lor.

DAISY: Sunt nişte zei.

BERENGER: Ei, exagerezi, uită-te bine la ei.

DAISY: Nu fi gelos, dragul meu - iartă-mă şi tu! 

 

Vine din nou lângă Berenger şi dă să-l cuprindă în braţe. E rândul lui Berenger să evite îmbrăţişarea. 
 

BERENGER: Imi dau seama că opiniile noastre sînt totalmente opuse. Ar fi mai bine să nu mai vorbim despre asta.

DAISY: Ei, haide, nu fi meschin, zău.

BERENGER: Nu fi tâmpită.

DAISY (lui Berenger, care-i întoarce spatele şi se priveşte-n oglindă): Traiul în doi nu mai e posibil. 
 

În timp ce Berenger continuă să se privească în oglindă, ea iese încetişor pe uşă spunând: „Nu e frumos din partea ta, zău, nu e frumos ce faci", iese şi o zărim coborând încet pe scară. 
 

BERENGER (privindu-se în oglindă): Un om nu poate fi chiar atât de urât. Şi încă eu nu fac parte dintre bărbaţii cei mai frumoşi! Crede-mă, Daisy! (Se întoarce.) Daisy! Daisy! Unde eşti? Nu poţi face aşa ceva! (Aleargă la uşă.) Daisy! (Iese pe palier şi se apleacă peste balustradă.) Daisy, vino înapoi! întoarce-te la mine, scumpa mea! Nici măcar n-ai mâncat! Daisy, nu mă lăsa singur! Ce mi-ai promis?!? Daisy, Daisy! (Renunţă s-o mai cheme, face un gest de neputinţă şi se întoarce în cameră.) Evident Nu ne mai înţelegem. O căsătorie ratată. Nu ar mai fi mers. Numai că n-ar fi trebuit să mă părăsească aşa, fără nici o explicaţie. (Priveşte înjur.) Şi nu mi-a lăsat nici o scrisoare. Asta nu se face. Acuma sînt absolut singur. 

 

Se duce să închidă uşa cu cheia; o încuie atent, dar cu furie. 
 

BERENGER: Dar nu mă las eu bătut cu una, cu două. (închide cu grijă şi ferestrele.) Nu mă înfrângeţi voi pe mine. (Se adresează tuturor capetelor de rinoceri:) N-am să vin după voi, nu vă înţeleg. Eu rămân ce-am fost. Sunt o fiinţă umană. O fiinţă omenească. (Se aşează pe fotoliu.) Situaţia e absolut de nesuportat. Dacă a plecat, a fost numai din cauza mea. Eu eram totul pentru ea. Ce-o să se-aleagă de ea acuma? încă o victimă am pe conştiinţă. Mă gândesc la ce e mai rău, la tot ce e mai rău cu putinţă. Un biet copilaş abandonat în tot acest univers de monştri! Nimeni nu mă poate ajuta. Fiindcă nu mai există nimeni, (se aud alte mugete, alte fugăreli de copite, se ridică alt nor de praf.) Nu mai vreau să-i aud. O să-mi pun vată-n urechi. (îşi pune vată în urechi şi îşi vorbeşte sieşi în oglindă.) Nu există altă soluţie decât să-i conving. Să-i conving de ce? Şi sunt oare reversibile mutaţiile? Ai? Or fi ele reversibile? Asta ar fi o muncă de Hercule. E mai presus de forţele mele. Mai întâi că, pentru a-i convinge, ar trebui să le vorbesc. Iar ca să le pot vorbi, ar trebui să învăţ limba lor. Sau ei s-o înveţe pe-a mea? Dar eu ce limbă vorbesc? Care-i limba mea? Franceza? Vorbesc eu franceza? Dar ce e franceza? Se poate numi şi franceză, dacă vrem, nimeni nu poate să conteste, de vreme ce sînt singurul care-o vorbeşte. Ce spun eu? Dar eu mă înţeleg? Eu mă înţeleg? (Avansează spre mijlocul scenei.) Dar dacă, aşa cum spunea Daisy, ei, rinocerii, au dreptate? (Se reîntoarce spre oglindă.) Omul nu e urât, nu e urât! (Se priveşte şi îşi trece palma peste faţă.) Ce caraghioslâc! Cu ce semăn eu, atunci? Cu ce? (Se duce la dulap, scoate un teanc de fotografii şi le priveşte.) Fotografii! Cine-s toţi oamenii ăştia? Papillon? Sau mai degrabă Daisy? Iar ăsta e Botard sau Dudard? Sau poate Jean? Ori poate eu! (Caută iar febril prin dulap şi scoate câteva tablouri.) Da, mă recunosc: ăsta sînt eu, sînt eu! (Agaţă tablourile pe peretele din fund, alături de capetele rinocerilor.) Eu sînt, eu sînt. (Când sînt atârnate tablourile, vedem că ele reprezintă unul un bătrân, celălalt o femeie grasă, iar ultimul un alt bărbat decât Be'renger. Urâţenia chipurilor din portrete contrastează cu capetele de rinoceri, care au devenit foarte frumoase. Berenger se trage câţiva paşi înapoi şi contemplă tablourile.) Nu sînt frumos, nu sunt frumos. (Smulge tablourile de pe perete, le calcă-n picioare şi se duce la oglindă.) Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase? (îşi scoate haina, se descheie la cămaşă şi își contemplă pieptul în oglindă:) Am pielea flască. Ah! Acest trup lucios şi păros! Ce mult aş vrea să am şi eu aşa o piele groasă şi o culoare atât de magnifică precum acest verde întunecat. Să am şi eu această nuditate decentă, cum e goliciunea lor! (Ascultă mugetele.) Cântările lor te farmecă, sînt puţin aspre, dar au un anume farmec! Dacă şi eu aş putea face ca ei! (încearcă să-i imite.) Ahhh! Ahhh! NU, nu e aşa! Să mai încerc o dată, mai tare! Ahh! Ahh! Brr! Nu, nu, nu, nu-i aşa, e prea slab, prea lipsit de vigoare! Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Ahh! Ahh! Brr! Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Ah, ce răuvoitor am fost, şi cârcotaş: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei şi să-i urmez! Acuma-i prea târziu! Ei da, sînt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. "Aş vrea, atât de mult aş vrea, dar nu pot Nu mai pot să mă privesc în oglindă. Mi-e ruşine de mine. (Se întoarce cu spatele la oglindă.) Ce urât sînt! Nefericite cel ce vrea să-şi păstreze originalitatea] Ei bine, asta este am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! Puşca, unde mi-e puşca? (Se întoarce cu faţa către capetele de rinoceri din fundal şi strigă:) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sînt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut! 
 
 

SFÂRȘIT 
 
 
 
 
 

  
 
 
 
 
 

  Aminteste-ti datele mele