Sub-soul, de Crista Bilciu


ĂLA MARE: ...Ai auzit?
ĂLA MIC: Ce?
ĂLA MARE: Un şobolan! E undeva pe-aici un nenorocit de şobolan.
ĂLA MIC: Nu aud nimic....
ĂLA MARE: Roade. Îl aud cum roade prin pereți. Auzi?
ĂLA MIC: Nu.
ĂLA MARE: Macină. Halește.
ĂLA MIC: Ce “halește”?
ĂLA MARE: Naiba știe ce halește. Zidul.
ĂLA MIC: De ce ar mânca un șobolan ziduri?
ĂLA MARE: Ca să ajungă la mâncare.
ĂLA MIC: Ce mâncare?
ĂLA MARE: Noi! Noi suntem mâncarea!
ĂLA MIC: Eu nu aud nimic.
ĂLA MARE: Cum să n-auzi? Ticăie ca un ceas. Totul în jur tremură, pârâie și se transformă în movilițe de rumeguș.
ĂLA MIC (ascultă): Îl mai auzi şi acum?
ĂLA MARE (ascultă şi el): Acum nu. Își ține respirația, nenorocitul. (pauză în care ascultă amândoi) E șmecher rău. În armată aveam un comandant exact ca el, șmecher. Ne pândea. Ne trezea noaptea din somn pe neaşteptate. Găsea pe câte unul mai slab şi ăluia îi lua mâncarea. Ne percheziţiona, scotocea peste tot, să nu ascundem nicio firimitură. Dar eu eram învăţat. Cu mine făcuse taică-miu acasă instrucţie! Cu mine şi cu frati-miu. Ce ne mai bătea… Pe tine te bătea?
ĂLA MIC: Nu.
ĂLA MARE: Da’ şi noi, făceam tâmpenii o grămadă, ne cotonogeam între noi ca chiorii, ne-au dat şi la ziar, vrei să vezi? (caută prin buzunare)
ĂLA MIC: Lasă, te cred…
ĂLA MARE: Îl am pe aici pe undeva. Scrie: “Ora 12. În orăşelul nostru adie primăvara. Băieţii lui Nea Petcu iar se bat!” Aşa scrie, jur! “Adie primăvara...” Nu găsesc acum articolul, îl păstram într-un buzunar. S-o fi rupt. “Băieţii lui nea Petcu…” - ăştia noi eram, eu şi cu frati-miu. Tata avea două fotolii cu cap de leu în spate, pe spătar. Erau sculptate în lemn, stăteau aşa, cu gurile căscate. Tata zicea că leii ăia îi spun lui toate tâmpeniile pe care le făceam în lipsa lui, aşa că noi, băieţii ne-am gândit să-i îmbunăm şi le-am băgat în gură câte o bucată de carne crudă. Se crucea pe urmă tata, nu ştia de ce pute toată casa, oricât freca biata maică-mea duşumelele, perdelele, covoarele... Da’ şi ce bătaie a fost când a aflat, cu cureaua cu cataramă. Bine, mai ales pe mine mă bătea, ştia că eu mereu furam mâncare de la bucătărie şi o doseam prin buzunare, să am provizii. Eram mare mâncău.
(pauză)

ĂLA MIC(deodată): Ce-a fost asta?
ĂLA MARE: Ce?
ĂLA MIC: Am auzit ceva!
ĂLA MARE: N-aveai cum, nu mai roade.
ĂLA MIC: Îți spun eu că am auzit ceva.
ĂLA MARE: Ca un fierăstrău, nu?
ĂLA MIC: Mai degrabă sfredeluș.
ĂLA MARE (încântat): E şobolanul!
ĂLA MIC(se răzgândește): Sau un gândac.
ĂLA MARE: Gândacii nu ronțăie.
ĂLA MIC: Da, dar fojgăie.
(pauză. Ascultă amândoi)

ĂLA MARE (aproape isteric): Acum! Ai auzit?
ĂLA MIC: Parcă...
ĂLA MARE (surescitat): El era!
ĂLA MIC: Cel mult un șoricel.
ĂLA MARE (nervos): Ba e ditamai șobolanul.
ĂLA MIC: Eu am auzit ceva mic. Dar nu te contrazic. Or fi mai mulți...
ĂLA MARE: Nu, e unul singur.
ĂLA MIC: Îl auzi demult?
ĂLA MARE: Oho, de luni… de ani de zile... Zeci de ani... Sute... Nu-mi mai amintesc…
ĂLA MIC (bătând în retragere): Or fi mai mulți...
ĂLA MARE: Nu-s mai mulți.
ĂLA MIC: Niciun șobolan nu trăiește sute de ani.
ĂLA MARE: Ăsta trăiește. Are colți de argint.
ĂLA MIC: Ei, asta-i, ca în balada lui Doinaş.
ĂLA MARE: A cui?
ĂLA MIC: Ştefan Augustin Doinaş, un poet.
ĂLA MARE: Scria despre șobolani?
ĂLA MIC: Nu șobolani, mistreți. Are o baladă cu un prinț care vânează un mistreț cu colți de argint.
ĂLA MARE: Mistreți n-am auzit.
(pauză lungă)

ĂLA MIC: Crezi că suntem în iad?
ĂLA MARE: Nu m-am gândit niciodată.
ĂLA MIC: Gândește-te acum.
ĂLA MARE: La ce?
ĂLA MIC: Crezi că suntem în iad?
ĂLA MARE: Nu știu.
ĂLA MIC: Halal conversaţie.
ĂLA MARE: Nu ştiu, mi-e foame! Ţie nu ţi-e foame??
ĂLA MIC: Nu!
(pauză lungă)

ĂLA MARE: Dar spui că eşti aici demult.
ĂLA MIC: Da.
ĂLA MARE: Uneori mănânci, nu-i aşa?
ĂLA MIC: Nu.
ĂLA MARE: Totuși, uneori ţi-e foame, nu-i aşa?
ĂLA MIC: Da, uneori mi-e foame.
ĂLA MARE: Şi ce faci când ţi-e foame?
ĂLA MIC: Citesc.
(pauză)

ĂLA MARE: Despre Doinaş?
ĂLA MIC: Ce?
ĂLA MARE: Când ţi-e foame, citeşti din poetul ăla, Doinaş?
ĂLA MIC: Da.
ĂLA MARE: Şi despre prinţul care vâna mistreţi?
ĂLA MIC: Da.
ĂLA MARE: Era închis în subsol?
ĂLA MIC: Cine? Doinaş?
ĂLA MARE: Nu, prinţul.
ĂLA MIC: Nu era închis, nu ți-am spus? Vâna prin pădure.
ĂLA MARE: Îi era foame.
ĂLA MIC: Nu... Nu cred.
ĂLA MARE: Ah, am înţeles, când îi era foame, scria poezii cu mistreţi.
ĂLA MIC: Nu prinţul le scria, ci Doinaş. Prinţul e un personaj.
ĂLA MARE: …?
ĂLA MIC: O poveste pe care o scria Ştefan Augustin Doinaş.
ĂLA MARE: Ca să-i treacă de foame?
ĂLA MIC: Nu!
ĂLA MARE: Eu, când eram mic, eram tare mâncău.
ĂLA MIC: Mi-ai mai spus.
ĂLA MARE: Ai mei spuneau că sunt în stare să mănânc o rudă de salam la o singură masă şi chiar eram în stare să mănânc o rudă de salam la o singură masă! Și ai mei erau cam haplea, toți, deși nu eram deloc înstăriți. Obiceiul la noi era aşa: de Crăciun, trebuia să întindem o masă care să dureze trei zile. Aveam… da ce n-aveam! Caltaboş, sarmale, slănină cu ceapă, răcitură, bulz fiert cu caş… Şi mai ales, salam afumat! Nu era masă de sărbători fără salam afumat, era o tradiţie. Da… Şi îmi amintesc odată o iarnă foarte grea, iar tata, după ce a adus rudele de salam de la afumătoare, le-a turnat pe toate în ghips, ca să ne învețe să fim cumpătați: ”Nimeni nu se atinge de salam până la Crăciun.” Stăteam cu zilele și ne holbam la rudele alea de salam în blană de ghips, aşa le zicea: salam în blană de ghips! Şi alea se roteau greoaie și se bălăngăneau, mă-nțelegi, ca niște fructe răscoapte deasupra farfuriei noastre cu cartofi sleiți… Rânjeau afurisitele, albicioasele alea de salamuri la noi de pe sârmele de uscat rufele, din bucătărie. Ah, ce-aș fi sfărâmat una, dar erau numărate...
ĂLA MIC: Trebuie să ieşim de aici.
ĂLA MARE (surprins): Să ieşim?
ĂLA MIC: Vrei să rămâi aici?
ĂLA MARE (nesigur): Să rămân?
ĂLA MIC (exasperat): Vrei să rămâi aici pe vecie? Până mori??
ĂLA MARE: Nu!
ĂLA MIC: Atunci hai să ieşim.
ĂLA MARE: Cum?
ĂLA MIC: Prin chepeng.
ĂLA MARE: Ce…? (se uită în sus) Până acum nu era acolo!
ĂLA MIC: Ba era!
ĂLA MARE: Înainte să vii tu, nu era niciun chepeng!
ĂLA MIC: De unde ştii? Tu nu erai aici!
ĂLA MARE: Eram! Tu ai venit pe urmă!
ĂLA MIC: Ba tu ai venit pe urmă! Eu am fost aici cu mult înainte şi mă uitam mereu la chepeng.
ĂLA MARE: De ce nu l-ai deschis?
ĂLA MIC: Nu ajungeam la el.
ĂLA MARE: Minţi! Acolo nu era niciun chepeng.
ĂLA MIC: Dar ce era?
ĂLA MARE: Nu ştiu... nu m-am uitat niciodată în sus...
ĂLA MIC: Nici măcar la rudele de salam ale lui taică-tu? Alea care se bălăngăneau ca niște...
ĂLA MARE: Știi ce iarnă a fost aia? Să-ți povestesc?
ĂLA MIC: Nu.
ĂLA MARE: Numai să termin povestea. Crăpau pietrele, mă-nțelegi? Și noi nu aveam decât un sac cu cartofi și o cutie cu sare, cinci suflete, că mai era şi bună-mea. Am îndurat de foame o jumătate de iarnă, când a venit, în sfârșit, Crăciunul și ne-am adunat în fața rudelor de salam ca în fața sfintelor moaște. Alea atârnau de sârmele de uscat rufe ca niște țurțuri mari și vârtoși, unul și unul…
ĂLA MIC: Nu mai atârnau ca niște fructe?
ĂLA MARE: Ba da. Fructe, țurțuri, țurțuroaie. Ce mă tot întrerupi? Și când l-a desfăcut tata pe primul...
ĂLA MIC: Cum l-a desfăcut?
ĂLA MARE: Cu ciocanul.
ĂLA MIC: Ei...
ĂLA MARE (încântat): Jur, cu ciocanul. Știi ce era înăuntru?
ĂLA MIC (fără entuziasm): Salam?
ĂLA MARE: Da, salam, firește. Dar cum: în ditamai mantoul de ghips, un degețel de salam!! Se micșorase acolo, încarcerat în ghips, se ofilise și, în loc de cogeamite rudoaiele, aveam acum niște fofârlici micuțe și scofâlcite, ca niște puțișoare de îngerași din ăia, cum le zice, copiii cârlionțați cu aripioare din picturile alea... În fine, puțișoare de salam, mă-nțelegi? Puţişoare…
ĂLA MIC: Putti…
ĂLA MARE: Ce?
ĂLA MIC: “Putti”. Aşa le spune îngeraşilor… din picturile renascentiste. (mică pauză) Deci, nu vrei să ieşi.
ĂLA MARE: De ce să ies?
ĂLA MIC: Spuneai că ţi-e frig.
ĂLA MARE: Şi?
ĂLA MIC: Spuneai că ţi-e foame.
ĂLA MARE: Şi? Afară n-o să-mi fie foame?
ĂLA MIC: Poate că afară există mâncare.
ĂLA MARE: Şi mistreţi.
ĂLA MIC: Ţi-e frică de mistreţi?
ĂLA MARE: Nu de mistreţi.
ĂLA MIC: Dar de cine?
ĂLA MARE: Afară e şobolanul ăla. Aici e un zid între mine şi el.
ĂLA MIC: Deci, nu ieși...
ĂLA MARE: Nu ies.
ĂLA MIC: Dar ce faci?
ĂLA MARE: Dorm.
(ĂLA MARE se întinde pe jos. Pauză lungă)

ĂLA MIC (mormăie înfundat un cântec)
ĂLA MARE (enervat): Hei! Ce naiba faci?
ĂLA MIC: Mă uit la chepeng.
ĂLA MARE: E tot acolo?
ĂLA MIC: Nu, l-au mutat în timpul nopţii!
ĂLA MARE: Ce isteţ eşti! Nu cumva eşti de-ăla, filosof.
ĂLA MIC: De fapt, sunt profesor de română. Sau…asta eram înainte să ajung aici… demult. Exact, profesor la liceu.
ĂLA MARE: I-auzi! Păi, să ştii că mie mi-a cam plăcut cartea.
ĂLA MIC: Se vede…
ĂLA MARE: Serios.
ĂLA MIC: Se vede după cum povesteşti.
ĂLA MARE (mândru): Toată biblioteca lui taică-miu am citit-o încă de pe clasa a patra. Am început cu romanele poliţiste, apoi cu romanele alea, ştii tu, cu femei pe copertă, numai în combinezon. Apoi, printr-a doişpea, am ajuns şi la poveşti, la “O mie şi una de nopţi”.
ĂLA MIC: E un parcurs firesc.
ĂLA MARE: Numai poeziile nu mi-au plăcut niciodată… Dar pe urmă, oricum, nu m-am mai ţinut de carte, m-a dat tata la măcelărie, m-am făcut măcelar. O vreme. Apoi m-am lăsat. Visam că mă urmăresc toate animalele pe care le-am tăiat, dar ştii: porci, vaci, capre, gâşte, viţei, cai, mă alergau toată noaptea, încolonaţi, tropăiau după mine prin glod, peste câmpii, până în zori. Mi-a părut rău. Dar tata se gândise să mă facă măcelar pentru că toată viaţa mi-a cam plăcut să…
ĂLA MIC: …să mănânci.
ĂLA MARE: Da. Numai că mie, acum, îmi pare rău pentru toate animalele alea. Porci, cai, viţei… Mistreţi n-am tăiat…
ĂLA MIC: Auzi, dacă afară e soare?
ĂLA MARE: Ce?
ĂLA MIC: Soare. Iarbă. Primăvară. Multă mâncare. Fericire!
ĂLA MARE: Fericire?
ĂLA MIC: Da.
ĂLA MARE: Crezi că afară e fericire…
ĂLA MIC: Da! Adică, mă rog, că e mai bine.
ĂLA MARE: Mai bine decât aici?
ĂLA MIC: Da! Da!!
ĂLA MARE: Eşti sigur?
ĂLA MIC: Nu ştiu… Ajută-mă.
ĂLA MARE: Ce?
ĂLA MIC: Ajută-mă să ajung la chepeng.
ĂLA MARE: Ce spui, nici nu mă gândesc!
ĂLA MIC: Trebuie să mă urc pe ceva, sunt prea scund.
ĂLA MARE: Lasă-mă în pace!
ĂLA MIC: Trebuie să ajung sus!
ĂLA MARE: De ce?
ĂLA MIC: Să văd dacă se deschide.
ĂLA MARE: Să nu-l deschizi!!
ĂLA MIC: Îl deschid numai puţin.
ĂLA MARE: Suficient cât să ne omori pe amândoi!
ĂLA MIC: Cum?
ĂLA MARE: Dacă suntem pe fundul unui bazin cu apă? Deschizi puţin chepengul, apa năvăleşte şi ne înecăm ca doi şobolani.
ĂLA MIC: Apă?
ĂLA MARE: Tone de apă! Un ocean!
ĂLA MIC: Tu crezi că suntem pe fundul unui ocean?
ĂLA MARE: De ce nu? Când eram mic, am fost odată la mare, la Costineşti, și era să mă înec. Soarele mă orbea, eu aveam numai vreo patru anişori sau şi mai puţin, că mă lăsaseră ai mei să intru în apă fără slip, aşa, cu ţumburuşu’ gol... Am şi o poză… (se caută prin buzunare, degeaba)… pe undeva… În fine, apa era mică, dar erau valuri, m-au dărâmat de pe picioare şi m-au măturat într-o groapă şi n-am mai atins cu picioarele nisipul. Şi strigam! Şi mă zbăteam! Ai mei s-au speriat, le dăduse-n cafea o ţigăncuşă că mor înecat, ăştia din zodii de apă mor tot înecaţi mor! În fine, până au intrat ei să mă scoată, deja, în chinul meu, depăşisem groapa, care era mică-mică, lungă şi lată cam cât uşiţa aia de sus de-i zici tu “chepeng”, deja-mi juleam genunchii de fundul apei, dar mi-a fost ruşine şi m-am făcut că mă înec în continuare, uite aşa strigam: săriţi, săriţi! Şi m-a scos un vecin, de moţ, el a ajuns primul. Mi-a fost tare ruşine. Noroc că apoi ne-a strigat mama la masă şi tata mi-a pus în mână un sandviş şi mi-a zis: “Aşa, umflă-te, că atâta ştii! Umflă-te!” Pe urmă, m-am şi umflat, că m-a înţepat o albină în deget, ea, proasta, ţintise roşia pe care o ţineam în mână, zemoasă.
ĂLA MIC (exasperat): Dar mai lasă-mă odată cu tata şi cu traumele tale din copilărie! De ce să fim pe fundul unei mări şi nu în mijlocul unui luminiş plin de soare? Cu floricele… ciupercuţe… frăguţe gustoase?
ĂLA MARE: Nu risc! Nu vreau să mor!
ĂLA MIC: Ţi-e frică!
ĂLA MARE: De moarte?? Ţie nu ţi-e frică??
ĂLA MIC: Nu de moarte, ţi-e frică să deschizi chepengul.
ĂLA MARE: Parcă ţie nu ţi-e frică!
ĂLA MIC: Eu măcar vreau să ştiu ce e afară.
ĂLA MARE: Aici e cel mai bine.
ĂLA MIC: N-ai de unde ştii.
ĂLA MARE: Aici nu e niciun pericol.
ĂLA MIC: Aici nu e NI-MIC!
ĂLA MARE: Mie îmi place nimicul ăsta, mă calmează.
(pauză lungă)

  Aminteste-ti datele mele