Trilogia podurilor, de Laurentiu Budau


Motto:
“Să ştii că ştiu ce zic când zic, şi eu nu zic la toată lumea, numa’ la ǎia la care musai trebuie sǎ zic, ai înţeles?”


Laurenţiu Budău

Trilogia podurilor

Personajele:
Nea Dumi – pescar amator, 64 ani
Pompiliu– pescar amator, 29 ani
Nea Puiu – pescar amator, 64 ani
Siroco – pescar amator, 29 ani
Nea Sándor – pescar amator, 64 ani
Pelicanu’ – pescar amator, 29 ani
Femeia care vinde lozuri – fără vârstă
Barmaniţa – 21 ani
Zdrahonul – 52 ani
Perechea Zdrahonului - 25 ani
Vǎnzǎtorul de ziare – 14 ani

- 2013 -



BAIRAM CU ÎNGERI I

Scena 1
Un bar fără pretenţii de lângă calea ferată. Ora 11 P.M.

Barmaniţa: Ce mai serviţi?
Pompiliu: Servim... Ce mai servim, nea Dumi? Mai servim?
Nea Dumi: Aaa? (ironic) Pacheţele de primăvară, fructe de mare n-aveţi?! (se caută insistent prin toate buzunarele) Servim, bineînţeles că servim, da’ numa’ când vrem noi. Vino mai târziu, păpuşă mică şi drăgălaşă, vino peste două săptămâni când îmi încarcă cardul cu sporul de ruşine... că acum, în momentul ăsta, încă nu suntem foarte hotărâţi dacă şi ce servim.
Barmaniţa (îndepărtându-se, printre dinţi): Fir-aţi ai!...
Nea Dumi: Te-am auzit, să ştii că te-am auzit. Şi apoi, dacă vrei s-o dăm pe bune, măi, fato, dacă tot vrei să ştii, putem să ne-ntindem cu cafeaua asta răsfiartă până mâine dimineaţă dacă avem chef, dacă aşa vor muşchii noştri fleşcăiţi. Ştiu că de-abia aştepţi să ne ridicăm de la masă ca să zăvorăşti uşa, să întorci cartonul pe care scrie “Deschis” şi să te culci cu fundu’ tǎu de maimuţǎ urlǎtoare pe scaune; da’ vrem ca sǎ-ţi facem în ciudâ, ai înţeles?...
Pompiliu: Las-o în pace. Ce-ai cu domnişoara? Nu ţi-e ruşine? Ar putea să fie copilul tău vitreg. Vai de steaua ei, mănâncă şi ea o pâine.
Nea Dumi: Copiii mei au ajuns departe, Pompiliu, nu ca panarama asta care spală paharele cu vârful degetelor boite şi saltă halbele după toţi jegoşii. Departe, tataie, la 2.000 de km. Sunt în Italia, la Milano. Nu oricine care ajunge în Italia ajunge şi în capitala modei, la Milano, să ştii; nouăzeci şi ceva la sută dintre venetici se îngrămădesc doar în cel mai frumos oraş al Moldovei, la Torino... (râde singur)
Pompiliu: Fiecare cu norocul lui, nea Dumi sau după cum zic francejii: “De gustibus non discutandum...” (sic!)
Nea Dumi: De ce mă-njuri şi tu? Hai, mă, liceu! Hai, mă, “Alecsandri”! Te-ai ţăcănit de tot?! (enervat) Şi apoi ce? N-o las eu să mănânce? Să mănânce, frate, liniştită. Să scurme, să pape mititica... nu să-mi pape mie, cu linguriţa, nervii mei de oţel special. Că nu chiar aşa se câştigă banii cum crede ea că se câştigă...
Pompiliu: Uite, îţi dau o votcă, numai să taci. Ultima. Ne facem de ruşine şi aici, în gara Fileşti, nea Dumi. A pus botu’. Uite ce faţǎ a fǎcut. Mai mai sǎ plângǎ… Vrei să apese butonul de panică? Potoleşte-te! Vrei să ajungem acasă gata machiaţi? (tare) Domnişoară, scuze pentru colegu’, o votcă la două pahare!
Nea Dumi: Hopa! De unde avem noi bani?! Vreau să ştiu de unde ai bani... Adineauri, spuneai că nu mai ai nimic, niciun sfanţ, nici măcar pentru momeală. Chiar ai şi jurat pe iconiţa cu Rambo de la gât. Se poate să-mi faci faze din-astea? A fi om e lucru mare, a fi porc numai tu eşti . Eu îţi dau şi sufletul şi tu… De ce eşti aşa cum eşti?...
Pompiliu (logic): Nu se pune. Ce, voiai sǎ ne-ntoarcem pe jos? Sunt banii pentru taxi, şi banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani. Bem o votcă, ultima şi mergem cătinel-cătinel sau ne ridicăm chiar acum şi mergem în staţie, ca boierii, să trezim un taximetrist falit?
Nea Dumi: Da. DA.
Pompiliu: Ce “da”?
Nea Dumi: Mergem pe jos c-aşa e frumos, Pompiliu. Aşa recomandǎ şi medicul: “Beţi cel puţin doi litri de lichide şi faceţi cel puţin 30 de minute de mişcare pe zi!” Admirăm cărăbuşii de mai (numai ei ştiu de ce) cum se-mpreunează cu miile în vǎzduh. Până dimineaţă ajungem noi unde credem că trebuie să ajungem.
Pompiliu: Deci, s-a hotǎrât. Sâ nu te-aud câ te vaiţi de picioare pânǎ la baltǎ, că te dor varicele ca data trecutǎ! (tare) Domnişoară, o votcă la două pahare! Sigur! Completează cu cola, da! Da, da, una mare, te rog!
Femeia care vinde lozuri: Ocazie! Ocazie! Ultima ocazie!
Nea Dumi: Fir-ar mama lor de bani, se-agaţă doar de duşmani! Toată viaţa am alergat după ei ca un prost dupǎ muşte şi niciodată nu i-am ajuns din urmă. Fir-ar să fie de capul lor!
Femeia care vinde lozuri: Ultima ocazie! Pe bune!
Pompiliu: Vedea-te-aş cu scamǎ, nea Dumi! (ciocneşte)
Nea Dumi: Da, da, Pompiliu, când mi-o creşte păr în palmă! (trece un tren cu galoane de mareşal) Să trăieşti pentru gândul ăl bun al tău, Pompiliu! Să-ţi trăiască familia pe care n-o ai!
Pompiliu: Henţ! (rǎsucind pescăreşte cuţitul în ranǎ) Şi matale - nevasta de la Florenţa! Noroc!
Femeia care vinde lozuri (agitând profesional şiragul): Trage un loz, tinere! Un singur loz! Azi e ziua ta norocoasă!
Nea Dumi: Care zi, hoaşcă?! S-a dus ca şi celelalte şi nici n-am apucat sǎ-mi dau seama cu ce e mai cu moţ decât suratele ei. De ce m-aş strǎdui sǎ bifez? Nu vezi că acuşi e doişpe noaptea?
Femeia care vinde lozuri: Pân la doişpe e tot zi, cea de azi; după doişpe e altă zi, cea de mâine! Te sfătuiesc să tragi un loz astăzi, mâine sigur e prea târziu pentru azi.
Nea Dumi: Ba cǎ-i laie, ba-i bǎlaie, ba cǎ-i trebuie bǎtaie. Cum mai ştii să le întorci, cu limbuţa ta, mamaie… L-ai văzut că e mai slab şi mai tânǎr şi crezi cǎ e mai fraier, cǎ poţi sǎ-i tragi ţeapǎ. Lasă-ne, nu vezi câ dezbatem geopolitic?
Femeia care vinde lozuri: Ce treabǎ ai tu, moşule, cu norocul lui? Al tǎu a cam apus demult, el are toatǎ viaţa-nainte. Tu poate ai nevoie de bani pentru înmormântare, pe când el are nevoie de bani pentru nuntǎ. Ori la bal ori la spital! Astǎzi e ziua ta cea mare, creţule. Trei lei, doar trei lei... Iei sau nu iei?
Pompiliu: Ha-ha! De-abia am avut pentru râme şi gâfe. Dacă ne dai cu-mprumut, cu dragă inimă, îţi iau tot şiragul...
Femeia care vinde lozuri: Păcat. Uită-te la mine, la zgaibele astea uscate care-au împărţit averi peste averi şi nu s-au ales cu nimic. Trei Dacii Sport am dat într-o singurǎ zi, una dupǎ alta, una dupǎ alta. Să ştii că ştiu ce zic când zic, şi eu nu zic la toată lumea, numa’ la ǎia la care musai trebuie sǎ zic, ai înţeles? Nu-ţi băga piciorul. Azi e ziua ta norocoasă, creţule, azi e marea ta inspiraţie. Trage un loz cǎ nu doare, unul singur, nu fi scârţar! Ascultă ce-ţi zic: norocul nu se ia cu-mprumuturi, iar dacă nu-l bagi în seamă cum trebuie şi când trebuie, vine şi trece fără să te recunoască, exact ca trenul ăsta pe care l-ai văzut fulgerând, dar care-a trecut fără sǎ-ncetineascǎ, fără s-oprească, fără să-l recunoşti...
Nea Dumi: Lasă-mă-n durerea mea cǎ m-ai ameţit! Plimbă-ncet ursu’ de lanţ şi schimbǎ priponu’! Nu vezi cǎ suntem pârliţii pârliţilor?





Scena 2
Viaductul de la Combinat. Ora 12 P.M.

Pompiliu: Mai bine nu beam votca aia greţoasă, ultima. Mi s-au făcut picioarele ca de plumb. Mi-e rău, rău, am o stare de-mi vine să mă-nşurubez ca Superman în pământ...
Nea Dumi: Mie-mi zici, Pompiliu... Trage aerul nopţii în piept ca pe un fum preţios de trabuc. De la puştoaica de la bar, de la aia cu ochii beliţi ţi se trage. Sigur. E întoarsă de la ţâţǎ. Ai văzut cu ce ochi se uita după noi pramatia când am ieşit? Să ne sfâşie ca o leoaicǎ fǎrǎ pui şi nu alta. (lălăie) "Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă... Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!" De ce nu mă lasă, Pompiliu? De ce, fratele meu alb?
Pompiliu: Nu mai urla, nea Dumi, că ne-agaţă vreo patrulă. Vrei să ne-agaţe vreo patrulă şi să ne ia la-ntrebări? Au ăştia nişte amenzi de-ţi vine să te călugăreşti la Sf. Arhangheli – Metoc.
Nea Dumi: De ce e viaţa aşa de nedreaptă cu geniile, cu unii ca mine şi ca tine, Pompiliu?! De ce se tot topeşte blestemata aia de calotă glaciară şi umflǎ Dunǎrea? Unde ne sunt Zburǎtorii? Unde ne sunt Scufundǎtorii? De ce creşte tot timpul gigacaloria ca un balaur cu şapte capete? Cum a încăput dolofănica de Scufiţa Roşie în burta lupului?! De ce trebuie să munceşti în fiecare zi, dar iei bani doar o singură dată pe lună? De ce nu mai încape nicio scrisoare de dragoste, nicio ilustrată înflorată în cutia poştală ticsită cu facturi?! …Vezi, din cauza întrebărilor ăstora esenţiale nu pot să dorm; sǎ pun geanǎ pe geanǎ; vezi, din cauza întrebărilor ăstora am ochii vineţi ca un moroi însetat de sublim... (revenind pe pǎmânt) Pe unde naiba trebuie s-o luăm ca sǎ ajungem mai repede la locul ǎla de pescuit de pe balta Cǎtuşa? Tu eşti şefu’! Tu ştii unde e! Traversăm peste linii?
Pompiliu (nesigur): Pe acolo e plin de mizerii. O luăm pe… pod.
Nea Dumi: Care pod?!
Pompiliu: Ăsta de deasupra, pe viaductul de la Siderurgic.
Nea Dumi: Aha! Nu ştiam cǎ aşa se cheamǎ. (ironic) Credeam cǎ e podul lui Apolodor din Damasc.
Pompiliu: E mai lung pe acolo, aproape dublu, cam un kilometru şi jumǎtate, dar e mai sigur, nu riscăm să se-agaţe aiurea cineva de noi.
Femeia care vinde lozuri (alergând în spatele lor): Te-ai rǎzgândit? Trage un loz! Mai sunt doar cinci minute până la miezul nopţii şi n-am apucat încǎ să fac nicio faptă bună pe ziua de azi. Nu mă fă să sufăr pentru că azi, în sfânta zi de Vineri, am poftit, m-am spurcat cu o fleică de 250 de grame de carne de porc la grǎtar, o palmǎ de şorici şi trei mici în sânge, de Ia “Ultimu’ Leu”, dar n-am reuşit încă să fac o faptă bună. Nu vreau să ard ca o iascǎ în flăcările iadului neîndurător... Trage un loz, cel câştigător. Uite, ia-l pe ăsta, ăsta însemnat cu cariocă albastrǎ! Murǎ-n gurǎ! Ăsta e lozul cu pricina, lozul tău. Ăsta e biletul meu spre rai. Ăsta e norocul tău pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni, ai înţeles?
Pompiliu: De ce nu-l tragi matale?!
Femeia care vinde lozuri: Din bun simţ! Din cauza deontologiei profesionale!
Nea Dumi: Huo! Du-te dracului, baborniţo! Huşti, cobe, huşti! Pleacă cu maculatura ta infectă de aici! Din cauza unora ca tine se înmulţesc lăcustele şi bate grindina peste podgoriile Dealu’ Bujorului şi Nicoreşti. Din cauza ta a rămas Mickey Mouse agǎţat de stâlp, pe post de felinar.
Femeia care vinde lozuri: Ceee?!
Pompiliu: Crede-mă, n-am niciun sfanţ! Calmeazǎ-te. Înţelege-mǎ, mamaie! Dă-mi-l aşa! Vei recupera însutit din câştig. Împrumută-mă! Fă o faptă bună, o pomană completă şi poţi să mănânci pe urmă un bou cu tot cu coadǎ şi copite.
Femeia care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne! Nici mama nu i-a dat tatei până nu i-a luat pantofi! Înţelegi? Din împrumut, din câştig niciodată nu se câştigă. Păcat, mare păcat. Mare fraier. Să dai aşa cu piciorul la... Îţi meriţi soarta.
Pompiliu: Am să te caut mâine, la prima oră. Am să-ţi iau tot şiragul. Promit. Am să ţi le plǎtesc şi pe cele rupte.
Femeia care vinde lozuri: Păcat, n-ai înţeles nimic, creţule, din misterele universului, mare păcat.
Nea Dumi: Du-te cu roaba! Du-te învârtindu-te! Du-te cǎ-ţi dau una cu undiţa asta de bambus!
Pompiliu: Hai, nea Dumi, odată, ce tot te moşmondeşti?
Nea Dumi: Unde ne tot grăbim? Unde ne tot grăbim? Doar avem o singură viaţă!
Pompiliu: Adâncă, foarte adâncă. (un claxon asurzitor) Treci imediat pe trotuar! Să nu te pupe din spate vreun tramvai!
Nea Dumi: N-ai grijă, Pompiliu. Toate marile iubiri m-au ocolit. (fredonează aiurea) “Să ne iubim cât încă suntem tineri/ Şi n-avem încă părul argintiu./ Să nu lăsăm să treacă fericirea,/ Că mâine fi-va poate prea târziu...”
Pompiliu: Frumos, foarte frumos! (aplaudă) Artist de operă, cântǎreţ la restaurantul Potcoava de Aur, la Mioriţa, la Continental trebuia să te faci.
Nea Dumi: Vax albina! Pe vremea mea se bǎteau Cireşica, Distrugǎtoru’, Cǎţeaua Leşinatǎ şi Om Bogat – Om Sǎrac, care mai de care sǎ punǎ mâna pe mine…
Pompiliu: Dar…
Nea Dumi: Dar! (schimbǎ vorba) Ai grijǎ sǎ nu cazi în vreo bortǎ din asta cǎscatǎ în asfalt, cǎ pânǎ jos ai cam vreo 60 de metri! Cu gropile de pe podul ăsta, nu se ştie niciodată. Nesimţiţii. E făcut din ‘69 şi încă nu s-au îndurat să-i facă nicio reparaţie ceva mai serioasă, numai cârpituri peste cârpituri. E clar, termitele, hoţii de fier lucreazǎ, nu dorm. În curând picǎ şi viaductul, simbolul Galaţiului... Auu! Ce naiba-i asta?! (ridică ceva voluminos)
Nea Dumi: O geantă de perceptor, Pompiliu, una de piele, una cum se găsea pe vremuri, pe şestache, doar la Romarta’. Uite, puţin mai încolo şi o geacă. Calitate, neicǎ, calitate. Una cum se făcea pe vremuri doar la Brǎila.
Pompiliu: Nea Dumi, nu-mi miroase a bine. Dacă mai facem zece paşi înainte, sigur găsim pe cineva fǎcut şniţel, pe unul călcat. Unul cum se făcea pe vremuri doar la Vinalcool. Am devenit subit mentalist. Parcă şi văd deja ce urmează-ne următoarele patru-cinci ore: sirene, interogatorii, dat cu subsemnatu’, declaraţii peste declaraţii, amprente, ştirile de la ora cinci, etc, etc... Cine ne-o fi pus să trecem pe aici la ora asta?
Nea Dumi: Tu, cine altcineva, deşteptule... Ce zici, să ne-ntoarcem? Stai aşa! (merge mult în faţă) Nu e nimeni, nici mǎcar un adidas desperecheat; nu văd nicio urmă de sânge, nici una de frânare. Nimic, nimic.
Pompiliu: Parcă în starea în care eşti, mai vezi ceva...
Nea Dumi: C-oi fi tu mai cu moţ! (se suie cu chiu cu vai pe balustrada prăfuită şi face câţiva paşi într-un echilibru la limită) Ce zici? Cine-i cel mai tare din parcare? Moşul sau tu? Nu mǎ dau pe douǎzeci de-alde voi. Poţi să faci şi tu figura asta?
Pompiliu: Dă-te jos, nea Dumi, că mă bagi în belele. Cine te crezi, vreun arhanghel? Ce ţi-a căşunat?
Nea Dumi: Să nu mai mă faci niciodată beţiv, doar bǎutor, ai înţeles?
Pompiliu: Bine, dar n-a fost cu intenţie, era evident că...
Nea Dumi (ferm): Ai înţeles?
Pompiliu: Am.
Nea Dumi: Vezi, ăsta e defectul tău. Intri prea, prea repede în panică şi ţi se blocheazǎ axul cu came, sinapsele. Lucrurile astea le-o fi pierdut vreunu’ distrat dintr-o maşină. Neatenţia se plǎteşte. S-a deschis porbagajul de la hurducături şi...
Pompiliu: Să fim serioşi!
Nea Dumi: O fi fost vreun gurǎ-cascǎ, vreun navetist cu bicicletă...
Pompiliu: N-aş crede. E o specie de mult dispărută ori plecatǎ în ţǎrile calde. Să nu fie de la unu’ care s-a aruncat de pe pod... Mult mai plauzibil.
Nea Dumi: Tii! Nu m-am gândit! Jos e lumină ca-n palmă, de la ăştia cu porcii, cǎ le e fricǎ de hoţii de fier vechi mai ceva decât de Dumnezeu... Dacă s-ar fi aruncat de aici, acolo ar fi trebuit ca să fie… Mm! Vezi ceva, “Sherlock Holmes”?
Pompiliu: Ce să văd?
Nea Dumi: Vreunu’ întins pe acolo, un corp… douǎ jumǎtǎţi de corp… trei jumǎtǎţi de corp… un creier pane…
Pompiliu: Absolut nimic.
Nea Dumi: Păi vezi?
Pompiliu: Ce să văd?
Nea Dumi: Că ai orbu’ găinii, că nu vezi, cǎ n-ai ce sǎ vezi… Hai s-o tǎiem de aici!
Pompiliu: Şi cu astea ce facem? Nu le ducem la poliţia din Fileşti?
Nea Dumi: Hai, mǎ’! Mǎ! Te credeam bǎiat deştept! Eşti nebun, vrei sǎ zicǎ cǎ le-am furat de undeva şi sǎ ne strângǎ cu uşa?! Ce să facem? De haram au venit, de haram sǎ se ducǎ! Ia-ţi vânt şi aruncă-le de haram peste pod.
Pompiliu: Dacă se-ntoarce ăl de le-a pierdut şi le caută? Dac-ai fi matale în locul lu’ ăla?
Nea Dumi: Mda… Ia deschide năzdrăvănia aia, că doar n-o fi vreo bombă!
Pompiliu: Nu e frumos!
Nea Dumi (îi smulge geanta şi începe s-o miroase): Exact cum am presupus. Navetist sută la mie. (o deschide) Una cutie vopsea albă pentru calorifere, una bucată pix roşu, una bucată uzatǎ prosop, una bucatǎ prezervativ… folosit, două bucăţi ţǎndǎri borcane de 800 de grame cu ghivent, una jumǎtate de covrig uscat, una bucatǎ şoarece mumificat, una bucată panglicǎ neagrǎ-neagrǎ pentru doliu, una bucată plic alb, foarte alb...
Pompiliu: Ce să caute una bucată de plic foarte alb la un navetist?!
Nea Dumi: Bună întrebare. (desface plicul)

Tăcere.

Pompiliu şi Nea Dumi: Am pus-o!



Scena 3
Viaductul de la Combinat. Ora 0.30 A.M.

Nea Dumi: Două sute de milioane?! Numai cu hârtii de astea noi?!
Pompiliu: Să-mi trag una! Ptiu! Ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap! N-am avut atâţia bani în viaţa vieţilor mele. Îmi astup toate găurile. Mă împac cu bunăciunea de Sabina sau, dacă nu, îi cer voie s-o răpesc şi mergem, frate, la mare cu taxiul; nu două, nu trei-patru zile ca toţi amărăştenii ci pân-în octombrie, în extrasezon, când se-nchid toate terasele şi-ncepe vântoasa.
Nea Dumi: Jur! Îmi iau barca aia roşie pneumatică cu motor din vitrină şi sculele alea deştepte cu senzori de la Crapul de Aur la care mǎ zgâiesc de trei ani, plus un binoclu adevărat de marină pe care l-am ochit la târg...
Pompiliu: Adevǎrǎciune! Îi cumpăr căţelul ăla deştept, Samoyed-ul pe care şi l-a dorit toată viaţa. Îi mai bag şi nişte texte mai noi. Desigur că o să facă ceva-ceva fiţe la început, c-aşa îi stă bine unei femei serioase care pipăie toată ziua capul bărbaţilor, dar, pân-la urmă, tot o să cadă pe spate cu căţel cu purcel cu tot şi atunci să vezi treabă ca la carte...
Nea Dumi: Gata, m-am hotărât! Îmi refac viaţa. Îmi iau cea mai tare femeie gonflabilă. Cea mai scumpă. Cu păr natural, cu obraji din şorici... Da, da, ca să îi fac cretinei mele de la Florenţa în ciudă. Să nu creadă ea c-am să mă uit din juma în juma de oră pe vizor şi s-o aştept ca Penelopu toată viaţa, până termină de şters la fund toţi moşnegii cu bani din Italia.
Pompiliu: Dar, mai înainte, îmi trag un tricou cu Vali Muşchi şi un tatuaj cu 101 dalmaţieni şi mă fâţâi aşa trei săptămâni prin faţa frizeriei din “20” unde lucrează Sabina, cu Samoyed bineînţeles cu tot, cu tot cu coada lui ridicatǎ ca un stindard. Şi când o să cadă pe spate, pac şi eu cu inelul de logodnǎ sub nas. Capitulare necondiţionatǎ. N-o să zică nici pâs. Pariu?
Nea Dumi: Gata m-am hotărât. Mă las de băut. Apǎ nu. Bere nu. Strop. Rom, tataie, rom! Mă scad de la întreţinere şi bag două studente de la drept în gazdă până termină şi facultate şi masterat. Cu chiria vǎd eu cum o rezolv, poate cǎdem la pace… Fac înconjurul lumii. Eu şi cu “femeia mea dragă”. “Tǎcuta” am sǎ-i pun numele. Pe asta chiar am s-o respect şi am s-o pieptǎn când se-ncâlceşte, că sunt sigur că are mintea deschisǎ şi n-o să crâcnească la niciuna din hotărârile mele înţelepte.
Pompiliu: U-iu-iu! Două sute de milioane?! Chiar c-am pus-o!
Nea Dumi: Se apropie cineva... O, nu! Unde fugi?! Aruncă geanta şi geaca peste pod! Ascunde, ascunde repede plicul în sân!
Femeia care vinde lozuri: Ia un loz, copile, nu fi scârţar. Azi e ziua ta norocoasă. Dacǎ nu faci cum îţi zice inima, o să-ţi pară foarte rău pânǎ-n zori. Sincer.
Nea Dumi: Tot ca râia, tot ca râia?... Acum lucraţi şi în schimburi, nu?
Femeia care vinde lozuri: Hai, ştiu că ai. Mai înainte n-aveai, dar acum ştiu sigur că ai. Îi recunosc pe toţi care au ceva la ei doar după cum îşi încreţesc, într-un anumit fel, colţurile buzelor. Fǎ o faptǎ bunǎ. Una creştineascǎ. Rupe un loz. Ăsta care mi-a rămas. Ultimul. Azi e ziua ta norocoasă. Să-l bifez şi pe ǎsta, sǎ plec şi eu liniştită acasă cu şiragul gol.
Pompiliu: Păi şi ieri parcă ziceai că a fost ziua mea norocoasă.
Femeia care vinde lozuri: Nu-mi aduc aminte. Am zis eu aşa ceva?!
Pompiliu: N-am. Vrei sǎ-ţi desenez?
Nea Dumi: Ai auzit?
Femeia care vinde lozuri: Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea Dumi: Ţi-ai luat astǎzi pastila? Femeie, ţi-a zis odată omul foarte clar că n-are nici mǎcar de sǎmânţǎ. Fii de înţeles! Ce, crezi cǎ noi suntem pescari sportivi? Suntem pescari de foame, ai înţeles? Lasǎ-l în durerea lui, crede-l pe cuvânt!
Femeia care vinde lozuri: Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea Dumi: Da! Să-i sară ochii din cap. Toţi ochii.
Femeia care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne-ne! Nu e valabil. Sǎ spunǎ el.
Nea Dumi: Hai, mǎ’ Pompiliu, spune ce e de spus, altfel nu scǎpǎm de nebuna asta.
Pompiliu: De ce să-mi sară ochii din cap? Sunt încǎ tânǎr, s-ar putea sǎ mai am nevoie de ei când am s-o cercetez pe Sabina cu de-amǎnuntul (încǎ multǎ, multǎ vreme de-acum încolo).
Nea Dumi: Nu te ambala, puştiule, e doar o vorbă aşa, fără relevanţă practicǎ. Dacă n-ai nimic, niciun sfanţ personal, nu-ţi sar. N-au cum, crede-mǎ.
Pompiliu (derutat): Am sau n-am?
Nea Dumi: De unde sǎ ai? Deocamdatǎ… nu. Când o sǎ am eu, o sǎ ai şi tu. O sǎ-mpart juma-juma cu tine… Ce, eu am ceva?
Pompiliu: Ofsaid! Bine, sǎ ne sarǎ toţi ochii din cap dacǎ avem la noi vreun ban de-al nostru, vreunul cinstit.

Moment tehnic pentru afişarea rezultatelor.

Nea Dumi:Te-ai lǎmurit cǎ n-avem? Avem? N-avem! Acum, ne scuteşti?







Scena 4
Viaductul de la Combinat. Ora 1:15 A.M.

Pompiliu: Ce-i cu liliacul ăsta în mijlocul şoselei? Când a răsărit? Când am trecut ieri dimineaţă cu tramvaiul 46 pe aici, nu era. Sigur nu era. Pot să jur că nu era, pentru cǎ mǎ durea groaznic mǎseaua şi mǎturam cu privirea fiecare petricicǎ de pe asfalt. Şi chiar dac-ar fi fost aici, tot ar fi dat peste el unul din nebunii ăia cu microbuzele care aleargă spre centru şi l-ar fi făcut praf.
Nea Dumi: L-o fi pus vreunul milos ca să avertizeze asupra unei gropi mai cu vână; că, până să se trezească şi sǎ vină cineva de la primărie s-o repare, te trezeşti cu roţile varză, cu planetarele buşite ori parbrizul crǎpat... Ce, n-ai mai întâlnit chestii din astea? Tot oraşul e plin de canalizări semnalizate cu cartoane şi crengi, de când au dispărut fǎrǎ urmǎ, într-o noapte cu lună, ca prin minune, toate capacele de canal din fontǎ de pe vremuri.
Pompiliu: Ăsta nu-i pus aşa de formă. (trage puternic de arbust) Nu, nu. Ia uite ce vânjos e, ce frunze proaspete are. Pot să pun pariu c-a crescut aşa, peste noapte, din betonul încins. E din ăla sănătos cu rădăcinile bine-nfipte. Are cam cinci-şase ani pe puţin, dacǎ nu şi mai mult. Ştiu, pentru c-am avut un bunic la ţară, Fane, la Schela, care avea în grădină, pe margini, numai tufe de liliac ca ăsta.
Nea Dumi: Hai mă, lasă-mă! Învaţǎ Dumi gâina? Te-ai dilit? Cum să crească-n beton? Ilogic, mǎ’ liceu, total ilogic. N-ar fi avut cum, n-ar fi avut nicio şansǎ; îţi spun eu ca unu’ bătrân care a pus în armatǎ mii şi mii de puieţi în pǎmânt bun, afǎnat, şi tot se uscau mai mult de jumǎtate din ei. Ãsta e pus numai aşa de formă, de sanchi, de vreunul din Fileşti, de vreun şmecheraş pus pe glume; da’ înfipt bine-bine să nu-l ia vântul...
Pompiliu: Da, da.
Nea Dumi: Lasă-mă cu crengile astea, dǎ-le-n mǎ-sa! Hai mai bine să-mpărţim banii! Hai să vedem câţi sunt!
Pompiliu: Aici?
Nea Dumi: Da’ unde vrei, mǎ’, în faţă la Arhiepiscopia Dunǎrii de Jos? (se aude sunetul unei sirene) Am sfeclit-o! Întoarce-te repede, repede cu spatele! Fă ce fac şi eu, fă-te că te uiţi peste pod, că admiri combinatul ǎsta mort!
Pompiliu: Ce să admir?!
Nea Dumi: Ce poţi.
Pompiliu: Bǎǎǎ! Câte maşini în parcarea de lângǎ combinat! Bǎ’, câte maşini!!! Omu’ moare de sǎrǎcie şi guşaţii ǎştia noi se lǎfǎie-n maşini! (urlǎ) Scârbelor! Scârbelor!
Nea Dumi: Ce faci?! Ai înnebunit?! Apropie-te rapid şi pune mâna pe mine!
Pompiliu: Ce?!
Nea Dumi: Dreapta. Strânge-mă uşor de umăr! Nu aşa, mai cu sentiment. Închipuie-ţi că sunt Jennifer Lopez de Ţiglina III şi tu Mircea Radu. Şi fă-te că admiri în extaz fantoma asta muribundǎ, combinatul ǎsta decedat. Motor!
Pompiliu: Ce?! Nea Dumi, te-ai ţǎcǎnit rǎu de când te-a lǎsat tanti Florentina! Ai încurcat cumva echipele?!
Nea Dumi: Nu e ce crezi, prostănacule… Actorie purǎ, frate! Toţi pescarii gǎlǎţeni sunt nişte mari actori. Ştiu sǎ nǎscoceascǎ şi sǎ spunǎ nişte texte de ajung pânǎ sǎ le creadǎ şi ei… Mângâie-mă! Mângâie-mă până trece maşina poliţiei! Nu, nu aşa de parcǎ speli un covor cu peria de paie pe marginea Siretuluii! Sentiment! Pune ceva sentiment! Acţiune!
Pompiliu: Ştii ce? Pân-aici nea Dumi! Mă confunzi. Nu sunt din “ăia”, ai înţeles? Eu o iubesc pe Sabina.
Nea Dumi: Şi cine nu te lasă, mă’, s-o iubeşti? Iubeşte-o şi, între timp, mângâie-mă pe spate, aşa cum ai mângâia-o pe Sabina… Dacă păgubaşul nostru s-a adresat poliţiei, dacǎ a sunat la “osutǎdoişpe” şi a raportat paguba, la asta te-ai gândit? Fǎ un efort de imaginaţie. Dacă opreşte maşina aia cu girofar în dreptul nostru şi suntem luaţi la întrebări, la asta te-ai gândit? Cum ai să justifici cele două sute de milioane din sân, ai? Eu unul, am să neg tot. Ştii cât poţi să primeşti pentru asta?
Pompiliu: ...
Nea Dumi: Cel puţin trei ani. Dacă vrei s-o mai mângâi ca lumea pe Sabina, mângâie-mă ca lumea pe mine; dacǎ nu, o sǎ te mângâie alţii. Crede-mǎ, doi bărbaţi care se mângâie tandru sunt ceva foarte obişnuit pentru podul ăsta, dacă nu ştiai, fac parte din peisaj. Am citit eu în Viaţa Liberǎ şi Monitoru’. Sunt ceva atât de obişnuit încât nici nu mai atrag atenţia. Exact ca stâlpii care nu se mai aprind. Aoleu, au ajuns! Sunt deja în dreptul nostru. Apleacă-ţi faţa pe umărul meu.
Pompiliu: Nea Dumi! Dâ-mi voie sǎ te plesnesc.
Nea Dumi: Sunt de acord, dacǎ o faci gingaş… Acţiune!
Pompiliu: Mm!
Nea Dumi: Acţiune, idiotule! Acţiune!
Pompiliu: Mm! Ce-a fost asta? Un blitz?!
Nea Dumi: Un fulger al conştiinţei. În niciun caz nu fă greşeala să te întorci cu faţa asta de urmǎrit general. Te vor citi imediat ca pe o coală de fax. Gândeşte-te la duşurile comune din penitenciar. Numai la asta gândeşte-te…
Pompiliu: Mm! Mm!
Nea Dumi: Stop! Ce dracului ai mâncat? Şerpi?
Pompiliu: Mm! Am nişte probleme la stomac. Te-am avertizat cǎ sunt delicat.
Nea Dumi: Nu te întoarce... Îi simt cum se zgâiesc burtoşii la noi... Scoate-ţi limba de-un cot... Ridicǎ-mi pelerina… Pune-mi mâna pe fund…
Pompiliu: Asta nu, în veci nu. Mai bine prefer duşurile comune. Nu!
Nea Dumi: Gândeşte-te la Sabina. Vrei să mai pui vreodată mâna pe fundul Sabinei?
Pompiliu: Sigur că da. Hai s-o lămurim, nea Dumi; eu sunt “el” sau eu sunt “ea”?
Nea Dumi: În dragoste sexul nu contează, păgânule. Ajunge cu teatrul, diletantule. Ia mâna de pe mine, de pe organismul meu neprihǎnit.
Pompiliu: Rămâi aşa. Nu vreau să fiu condamnat pe nedrept.
Nea Dumi: Deocamdatǎ, ai scǎpat. Maşina a plecat de zece minute.
Pompiliu: Şi de ce nu mi-ai spus?
Nea Dumi: Voiam sǎ fiu absolut sigur. Hai sǎ-mpǎrţim, odatǎ, lovelele!
Pompiliu: Una mie, una ţie!
Nea Dumi: Una la popa Ilie!
Pompiliu: Una mie, una ţie!
Nea Dumi: Una la popa Ilie!
Pompiliu: La cǎt s-o fi deschizând pet-shop-ul de pe Brǎilei?
Nea Dumi: Toate magazinele se deschid cel târziu la nouǎ, inclusiv Crapul de Aur. Boieri, frate, boieri! Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Pompiliu: Una mie, una ţie… îl sǎrim pe popa Ilie.
Nea Dumi: Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Pompiliu: Una mie, una ţie…Dacǎ mǎ aştepţi sǎ-i duc Samoyed-ul acolo, la frizerie, în “20”. Vreau sǎ vǎd ce moace o sǎ facǎ colegele ei cu nasu’ pe sus, tristele alea care i-au bǎgat în cap numai tâmpenii. Dar, mai înainte, trebuie sǎ trec cu el pe la Velisar, la “Nas cald, inimǎ rece”, sǎ m-asigur cǎ e perfect sǎnǎtos, cǎ meritǎ banii.
Nea Dumi: Una mie, una mie… Nu poţi sǎ te duci aşa jerpelit. Trebuie musai sǎ-ţi tragi nişte ţoale de firmǎ, din alea de papagal, şi sǎ-ţi dai jos chica… Ce faci, nu pui şi pentru “popa Ilie”?
Pompiliu: Dacǎ mǎ-ntreabǎ de unde-am avut lovelele pentru asta, ce sǎ-i spun, cǎ nu prea ştiu sǎ mint aşa de frumos ca matale?
Nea Dumi: Uneori, adevǎrul e cea mai potrivitǎ minciunǎ. Spune-i c-ai gǎsit un portofel doldora pe viaductul de la Combinat. Oricum n-o sǎ te creadǎ. Femeile sunt fǎcute sǎ se îndoiascǎ,
Pompiliu: Sǎ se îndoaie? Corect. Foarte corect… Una mie, una ţie!
Nea Dumi: Una la popa Ilie!
Pompiliu: Una mie, una ţie!
Nea Dumi: Una la ... De ce umbli cu prostii? Asta nu e decât o hârtie îndoitǎ. Un A5 nenorocit. Crede-mǎ cǎ ştiu ce vorbesc, doar am lucrat treizeci şi unu de ani la Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, la maşina nr. 8.
Pompiliu: N-ai zis sǎ-mpǎrţim totul? Pǎstreazǎ chitanţa asta, aşa ca amintire. Una mie, una ţie…
Nea Dumi: Stop! Nu prea pare a chitanţǎ. Ia dǎ-te mai la luminǎ, mai cǎtre stâlp. Ia zi ce scie pe ea.
Pompiliu: “ADEVERINŢÃ … Adeverim prin prezenta cǎ la data de 7.05.2013, în actul nr. bla-bla-bla, s-a înregistrat decesul lui bla-bla-bla, cu ultimul domiciliu în localitatea Galaţi, Micro 40, str Zorileanu nr… aşa, apartamentul… aşa, judeţul/sectorul Galaţi, decedat in ziua de 7.05. 2013, bla-bla-bla, bla-bla-bla, bla-bla-bla, Adeverinţa serveşte numai pentru înhumare/incinerare si se reţine de cǎtre administraţia cimitirului/crematoriului… OfIţer de stare civilǎ delegat…”

TÃCERE.

Nea Dumi: Ajunge. Gata cu poezia nocturnǎ. Ce datǎ este azi?
Pompiliu: Opt, cǎ ieri a cam fost şapte.
Nea Dumi: Stai jos.
Pompiliu: Ce?!
Nea Dumi: Stai jos, am zis!

TÃCERE.

Nea Dumi: Gata. Pune banii înapoi. Toţi.
Pompiliu: Şi Samoyed-ul?!
Nea Dumi: Ia-ţi gândul, dupǎ cum mi-am luat şi eu de la barca pneumaticǎ şi de la “abţibilduri”…
Pompiliu: Ce?! Care-i treaba?
Nea Dumi: Pune-i înapoi. Ãştia nu sunt bani, sunt tichetele, permisele noastre pentru paradis. Unde e strada Zorileanu asta?
Pompiliu: De ce?!
Nea Dumi: Te-am întrebat unde e strada Zorileanu?
Pompiliu: Undeva prin Aviaţiei, pe lângǎ fostul Liceu Metalurgic, în dreapta.
Nea Dumi: Ridicǎ-te!
Pompiliu: Ce?!
Nea Dumi: Ridicǎ-te, am zis!
Pompiliu: De ce?!
Nea Dumi: De sanchi. Ai pus totul înapoi?
Pompiliu: De ce?! Crezi cǎ te-am tras în piept?

TÃCERE.
Nea Dumi: Cum ai putea sǎ crezi cǎ m-aş putea bucura de banii de înmormântare ai cuiva întins pe laviţǎ. Îmi tremurǎ carnea pe mine numai când mǎ gândesc... Cum ai mai putea sǎ crezi cǎ, dupǎ asta, aş mai putea închide vreun ochi toatǎ viaţa… Hai!
Pompiliu: Unde?!
Nea Dumi: Pe strada Zorileanu, bineînţeles. Nu mai e loc de întors…



Scena 5
O bancă dintr-o staţie de autobuz. Ora 2:11 A.M.

Pompiliu (gâfǎie nefiresc): Bine cǎ te-ai gândit sǎ mai facem o pauzǎ. Sǎ ne mai tragem sufletul. Mi-a ieşit limba de-un cot.
Nea Dumi: Spune-mi, de cine ţi-e frică cel mai tare şi cel mai tare în oraşul ăsta, Pompiliu? De ăia din Bǎdǎlan, de ăia de la taxe şi impozite?
Pompiliu: Tţ! Acum, chiar de nimeni, dar înainte mi-a fost. Fǎceam pe mine de fricǎ ce mi-a fost… Nu ţi-am povestit? De Vali Muşchi, ardeleanul!
Nea Dumi: De Vali cine?!
Pompiliu: Muşchi! Muşchi! Imposibil. Trebuie sǎ fii auzit de el. Dacă-ţi scăpa două capace, te salutai instantaneu cu Grigori Efimovici Rasputin.
Nea Dumi: N-am auzit de el, pe bune.
Pompiliu: De Rasputin?! Imposibil. Stă la pândă pe toate sticlele de trei sferturi.
Nea Dumi: Nu mă, cu Rasputin suntem rude de sânge. Dǎm mâna constant. Ne vizităm intern foarte des, aproape zilnic. Vorbeam de malacu’ ăla plin de pacheţele-pacheţele, de Muşchi.
Pompiliu: Nici eu n-am auzit, n-am ştiut că există specimenul ăsta pe suprafaţa curbată a pământului, până n-a auzit el de mine, până nu m-a căutat foarte insistent.
Nea Dumi: Aţi socializat?
Pompiliu: Mai mult el. Eu am fost mai retras. Bâiat fin. Doar mă cunoşti.
Nea Dumi: Nu te cunosc deloc, mai ales de la faza aia cu iconiţa. (îl imitǎ) “Banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani.”
Pompiliu: Mda…”Erare” este omeneşte! Ştii cum arată un box?
Nea Dumi: Desigur, am fost odatǎ la Arena de Box, doi dilii în chiloţi care se aleargă cu pumnii strânşi.
Pompiliu (îşi pipăie falca): Aşa am crezut şi eu până nu l-am văzut pe mâna lui...
Nea Dumi: Hm! Urǎsc metalele! De la ce v-aţi luat?
Pompiliu: M-am dat, fără să ştiu, la “femeia” lui. De fapt, ca să fiu foarte exact, ea s-a dat la mine. Total.
Nea Dumi: Cum adică?
Pompiliu: Acum cinci ani, eram pe plaja Cocuţa şi nu ştiu cum se face că mi-am murdărit slipul cu o pată urâtă de păcură; cred cǎ-şi spǎlase hârbul unul de pe-acolo. Taman îmi făcuse cadou Sabina o pereche de pantaloni albi din in, fǎcuţi la comandǎ, jumǎtatea ei de leafǎ... Închipuie-ţi!
Nea Dumi: Foarte interesant. Continuă.
Pompiliu: M-am uitat în stânga şi-n dreapta şi m-am dat după salcia aia bătrână de lângă bac ca să-i spăl cu şampon de urzică, sǎ scap de belea. Şi cum eram eu aşa de preocupat, la peleul gol, tocmai când îi vânturam de zor prin supa aia clocită, ghici cine apare?
Nea Dumi: Hopa! Vali Muşchi?!
Pompiliu: Nu, el a apărut de-abia după ce-a aflat tărăşenia, ceva mai târziu, după vreo trei săptămâni.
Nea Dumi:???
Pompiliu: O bucureşteancǎ trǎsnet, una de nota 90, o tipă lipsită total de inhibiţii (care tocmai terminase a XII-a), una foarte dotatǎ, a venit pe tăcute ca un şarpe de apă şi s-a lipit de mine ca şi cum ar fi fost unsǎ cu un kilogram de superglue. Una Codruţa. Marfǎ; bunǎ, bunǎ cu draci, de care numai prin revistele trecute din mânǎ-n mânǎ. de prin ’80. mai vezi. Nepoata unui colonel de marinǎ cǎruia îi procura, cu toptanul, pastiluţe întǎritoare albastre, Vali Muşchi ǎsta. Aşa s-au cunoscut, prin intermediul Viagrei. Cred că fǎtuţa asta avea peste 380˚ C la încheieturi. Ce-i lipsea ei, aveam din belşug eu şi invers… Ne completam reciproc lipsurile.Toată săptămâna a rămas aşa lipită de mine pânǎ am reuşit, într-un final, sǎ scot pata de pe slip, de se mira şi Sabina cǎ tot dau banii pe bac şi mă duc la Cocuţa de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, şi nu se lipeşte deloc bronzul pe mine ca la ceilalţi bǎieţi din cartier.
Nea Dumi: Ia uite mă unde stătea mutu’… Şi?
Pompiliu: Totul ar fi fost bine dacă treaba n-ar fi rǎsuflat, dacă tipa cuprinsă de remuşcări nu i-ar fi mărturisit totul brutei musculoase într-un moment de extaz juvenil. Cine-a zis că adevărul ne face fericiţi, se înşeală amarnic! De-abia am scăpat cu câteva picioare în fund şi cǎteva vânătăi pe la coaste. Din cauza lui, o lună n-am mai dat la ai mei pe acasă, că ştiam că mă aşteaptă în fiecare seară cu gealaţii lui prin faţa blocului. După-aceea s-a dat la fund, n-a mai apărut deloc. Nici el, nici Codruţa. Cred că e plecat pe undeva prin State ca bodyguard, că făcea nu ştiu ce fel de sporturi de contact. Între timp a dat colţu’ şi colonelu’ de la atâta echilibristicǎ sub aşternut, că (sic!) cam suferea cu corasonul… Dar ţie, nenea Dumi, ţi-e fricǎ de cineva? Spune drept, nu te mai da bǎţos. De cine ţi-e fricǎ cel mai tare şi cel mai tare din oraşul acesta?
Nea Dumi: De cine sǎ-mi fie fricǎ, de Turnul de Televiziune?!... De mine, Pompiliu, numai de mine. Atât. Cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu. Ce faci?
Pompiliu: Dacǎ tot mergem la mort, mǎcar sǎ avem câte-o floare-n mânǎ. Pǎrem mai pioşi. Adineauri erau numai boboci pe tufa asta şmecherǎ, iar acum geme de flori.
Nea Dumi: Ce te tot miri. E ceva foarte firesc. Ia-le cu soţ.
Pompiliu: Crezi cǎ mai stǎ cineva sǎ le numere?
Nea Dumi: Cineva, pentru fapta asta, chiar dacǎ nu ne cunoaşte suficient, ne aşteaptǎ la colţ cu douǎ tichete de liberǎ trecere în mânǎ...



Scena 6
Casa scării. Ora 2:40 A.M.

Pompiliu (gâfâind): Pe nivelul ăsta ultim sunt doar trei apartamente, nu cinci ca pe celelalte. Boieri, tataie, boieri.
Nea Dumi: Nu văd niciun număr. Eşti convins că ǎsta e apartamentul?
Pompiliu: Dacă pe uşa din stânga scrie 12, atunci ǎsta e. Nu e evident? Chiar vrei s-o facem? Pe bune?
Nea Dumi: Ce întrebare e asta, Pompiliu? Da. Sună.
Pompiliu: Nu văd nicio sonerie. Boieri calici.
Nea Dumi: Bate.
Pompiliu: Ţine florile! (Joc. Actorii pot găsi o infinitate de moduri în a bate la o uşă.)
Nea Dumi (după o jumătate de oră): Ia uită-te pe gaura cheii! Mişcǎ ceva?
Pompiliu: Nu văd nimic, nea Dumi, nici mobilă, nici tu tablouri, nici tu persane. Sărăcie lucie. Numai sârme, sârme-ntinse peste tot. E gol ca-n palmă. Te pomeneşti cǎ rǎposata a luat totul cu ea în mormânt…
Nea Dumi: Ce sârme?! Lasă-mă şi pe mine, mânzule, să mă benoclez! (îngenunchează) Of, of, şi-un pantof, fără talpă, fără toc! Mă’, liceu, tu chiar îţi baţi joc de mine?!
Pompiliu: De ce?!
Nea Dumi: De sanchi! Să nu mai povesteşti la nimeni, nici măcar Sabinei, cǎ ajungem de râsul curcilor lui Plǎcintǎ.
Pompiliu: Ce să povestesc?
Nea Dumi: Despre pătărania asta. Despre cum ai bătut, ca berbecul, jumătate de oră în uşa unui... uscător.
Pompiliu: Aici e uscătorul?! Băga-mi-aş picioarele! Mi se părea ceva foarte curios… Atunci, sigur e uşa din dreapta. Asta are şi sonerie.
Nea Dumi: Nu suna, deşteptule. Fii precaut. Mai întâi lipeşte urechea de uşă ca pe o ventuzǎ. Astea de carton presat au o rezonanţă foarte bună, ca viorile de Reghin, nu ca alea de tablă care fac ecou. Ascultă! Asta a fost prima lecţie pe care-am învăţat-o de la un plutonier bătrân când am făcut armata la miliţie în Buzǎu. Ascultă, ascultă, ascultă! Aşa făceam de fiecare dată şi acasă la mine când mă-ntorceam după miezul nopţii. După cum trântea Florentina mea vasele în chiuvetă, dupǎ cum bodogǎnea, dupǎ cum închidea şi deschidea sertarele, îmi dădeam seama de situaţie, de contextul politic. Continuam să ascult, să ascult şi iar să ascult ca un mieluşel nevinovat şi după ce dădea drumul la lanţ şi mă lăsa să intru. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Acasǎ ascultam, la fabricǎ ascultam, la filarmonicǎ ascultam, la bisericǎ ascultam, la telefon ascultam, la Europa Liberǎ ascultam. Toatǎ viaţa am fost un ascultǎtor model, unul de referinţǎ. Aşa mi-am perfecţionat dicţia urechii, cu toate cǎ n-am fost niciodatǎ în stare sǎ pun punctul pe j.... Să vedem şi acum cum stau cotele apelor Dunǎrii, ca să ştim cum trebuie abordată problema. (din spatele uşii se aud nişte urlete)
Pompiliu: Dupa claxon, ǎştia sunt acasă sigur.
Nea Dumi: Sună.
Pompiliu: Se ceartă la cuţite. Riscǎm sǎ luǎm o oalǎ-n cap?
Nea Dumi: Nu mai suna.
Pompiliu: Au voci exersate, de pǎguboşi bine antrenaţi.
Nea Dumi: Sună.
Pompiliu: Se ceartă încontinuu.
Nea Dumi: Nu mai suna.
Pompiliu: Se ceartă ca chiorii pe mǎsline.
Nea Dumi: Cu cine? Cu decedatul?
Pompiliu: Cum pot sǎ recunosc care-i vocea decedatului? Ei între ei. Acolo, în legea lor.
Nea Dumi: Ce zic?
Pompiliu: Ce sǎ zicǎ, dau vina unu’ pe altul pentru banii pierduţi, dar mai mult ea pe el, ea e mai clonţoasǎ. A pus-o. L-a prins la colţ, l-a prins la mantinelǎ. El e cu beleaua.
Nea Dumi: Ãştia-s ai noştri! Sună viril, sunǎ insistent!
Pompiliu: Eu zic să nu intrăm într-o dandana şi mai mare. Sǎ fim precauţi. Cei din zona asta nu au o reputaţie prea bunǎ, sunt cam violenţi dupǎ ora 10. Lăsăm plicul ăsta frumuşel pe preşul de la intrare şi pe-aici ne e drumul.
Nea Dumi: Pe preş? 200 de milioane? Ai cǎpiat?!
Pompiliu: Pe preş. 200 de milioane. N-am cǎpiat.
Nea Dumi: Mă, Pompiliu, tu ai prea multă minte, mă’, în exces, mă’. Atât de multă încât dă şi pe dinafară, ca laptele uitat pe foc. Când îţi fată, dă-mi şi mie un pui, rogu-te, unul de sǎmânţǎ... Te-ai gândit mult? Cine te crezi, Zâna Mǎseluţǎ? Tu ştii ce înseamnǎ 200 de milioane? Cum să-i lăsăm pe preş, mă’? Cum să-i abandonǎm?
Pompiliu: Simplu. Ne aplecăm şi-i punem frumos alături de flori, aşa ca un omagiu din partea unor necunoscuţi demni care preferǎ anonimatul ostentativ. Mâine dimineaţă, când vor deschide certǎreţii noştri uşa, se vor trezi cu surpriza, cu ploconu’.
Nea Dumi: Asta, dacă nu le face mai înainte măturătoarea vreo surpriză ori vreun vecin mai curios. Ai uitat în ce ţarǎ trǎieşti? Sunǎ! Pe rǎspunderea mea… Ba nu, bate!
Pompiliu: Mǎ derutezi, nea Dumi. Sǎ bat sau sǎ sun?
Nea Dumi: Şi una şi alta. “Bate şi ţi se va deschide!” Important e sǎ-ţi deschidǎ cineva. Cel pe care-l cauţi. (Pompiliu se executǎ, cu poate prea mult exces de zel.)
Zdrahonul (prin uşǎ): Ce naiba e cu voi, fosilelor, la usa mea?! Sunteţi vorbiţi cu şeful de scarǎ, el v-a trimis sǎ luaţi “atitudine”, nu?
Nea Dumi: Nu am venit din partea nimǎnui, am venit din proprie iniţiativǎ! Din civism!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! La mine nu merge cu faze din astea de doi bani, aţi înţeles? La mine în casǎ fac ce vreau eu şi când vreau eu, nu mǎ comandǎ nimeni, nici mǎcar bunica asta care s-a dus, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Zi-le Sile! Zi-le, cǎ doar eşti bǎrbat!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! Bǎǎǎ!!! La mine în casǎ vorbesc cât de tare vrea nevastǎ mea, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Aşa îţi trebuie dacǎ ţi-ai luat prospǎturǎ. Suportǎ consecinţele. Da, da, eu îi reglez volumul. Ca sǎ îl dau pe “mute”, este suficient sǎ-i arǎt coada de la mǎturǎ.
Zdrahonul (prin uşǎ): Marş la voi acasǎ, acolo s-o faceţi voi pe cocoşeii, nu sǎ faceţi garagaţe la uşa lu’ nevastǎ mea!
Perechea Zdrahonului: Aşa Sile, zi-le! Bravo! Aratǎ-le cine e şefu’ în casa asta. Cǎ dacǎ taci, nu bine faci! Cǎ dacǎ taci, toţi te iau de fraier în blocul ǎsta! Cǎ doar ai şi tu drepturi nu numai datorii.
Nea Dumi: Domnule, vrem sǎ stǎm de vorbǎ ca nişte oameni civilizaţi. Neapǎrat!

Tǎcere.

Pompiliu: Cred cǎ s-a ridicat mǎtura.
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! Mai sunteţi aici?! Eu nu vorbesc româneşte, sau ce?! Aveţi cinci secunde sǎ dispǎreţi, sǎ spǎlaţi definitiv putina, altfel nu rǎspund de faptele mele corespunzǎtoare!
Pompiliu: Cred cǎ s-a coborât mǎtura.
Nea Dumi: Avem de dus la capǎt o misiune. Bate şi sunǎ! Pe rǎspunderea mea!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎ, da’ vǎd cǎ aveţi sânge-n pix!
Pompiliu: În oraşul ǎsta nu mi-e fricǎ de nimeni, decât de…

(Zdrahonul deschide brusc uşa şi-l apucǎ fulgerǎtor de gât pe Pompiliu.. Este în maieu şi chiloţi şi agitǎ un satâr cu urme de varzâ)

Tǎcere. Tǎcere. Tǎcere.

Pompiliu: …Vali Muşchi?!!!
Zdrahonul: Vǎ omor! Vǎ umplu frigiderele! Care-i problema voastrǎ, nenorociţilor?!
Nea Dumi: Ce ştie ţǎranu’, ce-i ǎla şofranu! Vorbeşte civilizat. Ţi-am adus banii pe care i-ai pierdut pe pod, pe viaductul de la Combinat. Numǎrǎ-i ca sǎ n-avem discuţii. Sunt toţi.
Zdrahonul: !!!
Pompiliu: Cele 200 de milioane au rǎmas tot 200 de milioane. Din pǎcate pentru unii…
Zdrahonul: !!!
Nea Dumi: Din fericire pentru alţii!
Zdrahonul: Nevastǎ, au venit doi îngeri în civil la uşa noastrǎ. Chiar aşa cum ai visat. Unu’ bǎtrân şi umflat care pare tartoru’, şi unu’ mic şi pipernicit care mǎ ştie dupǎ numele de flǎcǎu. Ne-au gǎsit banii de înmormântare pentru mamaia Sultana, auzi? E prima moartǎ din lume care are noroc. Auzi?
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Noroc post-mortem! Vezi cǎ ţi-au cam crescut corniţele! Niciun ce! Avea mare dreptate mamaia Sultana. Am o vârstǎ, şi apoi te-am ascultat destul! Scoate damigeana de vişinatǎ din balcon pregǎtitǎ pentru gropari şi pune-o urgent pe masǎ.
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Niciun ce! Ai mai fǎcut vreodatǎ bairam cu nişte îngeri?
Perechea Zdrahonului: !!!
Zdrahonul (autoritar):: Damigeana!
Nea Dumi: Ãsta da bǎrbat care ştie sǎ punǎ puncul pe j, nu ca noi!



Scena 7
Apartamentul buclucaş. Intervalul de timp 3:30 A.M. - 7:00 A.M. Bairamul cu strigǎturi şi ceardaş [la care, pentru o reuşitǎ deplinǎ, la apogeu, poate participa -de ce nu- şi fericita proaspǎt(ǎ) rǎposata Sultana, la un recital-concurs de romanţe, în duet tandru cu Nea Dumi]



Scena 8
Viasductul de la Combinat. Ora 7:30 A.M.

Vânzătorul de ziare: Ziare, ziare, ziare! Proaspete, proaspete! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale!
Nea Dumi (marcat de alcool): Băiat bun Vali Muşchi! Ne-a adus cu motocicleta lui cu ataş până aici, chiar în locul de unde am plecat, de unde-a început totul. Ne-a dat şi un bănuţ acolo, să ne dregem de sufletul rǎposatei. Ce voce de coloraturǎ! O adevǎratǎ pierdere pentru Piaţa Mare!
Pompiliu (idem): Mie-mi zici de Vali Muşchi? Cel mai bun din lume. Păcat c-a îmbătrânit. A zis că, după ce termină cu înmormântarea, vorbeşte cu primarul ăsta nou să ne facă cetăţeni de onoare ai Galaţiului pentru fapta asta.
Nea Dumi: Dacă primim cheia aia de bronz de un kil putem s-o ducem la un centru de colectare. Am putea să luăm ceva pe ea.
Pompiliu: Poate ne pune şi câte-o stea de veşnicǎ pomenire în faţa spatelui Teatrului Tardini. Iar dacă primim şi locuri de veci în Cimitirul Eternitatea chiar că am pus-o. Toată viaţa am visat să locuiesc mai în centru, fie şi cu braţele pe piept..
Nea Dumi: Hi-hi-hi! O să fim vecini.
Pompiliu: Iar dacă află şi Sabina de tărăşenia asta, m-am reabilitat definitiv. Mă ţine numai în puf de lebădă neagră.
Nea Dumi: Ce facem acum? De ce m-ai adus aici?! Să-ţi admiri liliacul? Te-am avertizat că este doar o păcăleală nocturnǎ. A dispărut cu desăvârşire.
Pompiliu: Chiar că! Poate că a fost numai o părere... Puteam sǎ jur cǎ… Coborâm la bar, la Barboşi, să tragem un loz?
Nea Dumi: Crezi că de asta-mi arde mie? Sunt frânt. Ce loz?
Pompiliu: Cel câştigǎtor. Ai uitat ce-a zis, azi noapte, baborniţa aia de la bar?
Nea Dumi: Iartă-mă, dar îmi vuieşte capul. Nu-mi mai amintesc nimic. Ne-a înjurat?! Ce-a zis?
Pompiliu: Că azi e ziua mea norocoasă.
Nea Dumi: Prostii. Poveşti nemuritoare. 1001 de nopţi albe. Mănâncă şi ea o pâine feliatǎ din congelator. Fraiereşte şi ea pe cine poate, ca sǎ trǎiascǎ.
Vânzătorul de ziare: Ziare, ziare, ziare! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale! Pasional! Pasional! Doi bărbaţi sărutându-se cu foc pe viaductul de la Combinatul Siderurgic! Doi bărbaţi sărutându-se mistuitor pe viaductul de la Combinat!
Nea Dumi: Ce nesimţiţi! S-a păcătoşit lumea! Nu mai există ruşine, nu mai există bun simţ! Nu mai există adevǎratele valori valoroase!
Pompiliu: Vine potopul, nea Dumi, vine sfârşitul lumii!
Nea Dumi: Băiete, ia dă-mi una din fiţuicile astea!
Pompiliu: Dă-ne două!
Nea Dumi (trezit ca prin farmec): Tiii! Să-mi trag una!!!
Pompiliu: Nea Dumi, frumuşelul ăsta cu limba scoasă aduce un pic cu mine, ce zici?
Nea Dumi: Nu seamănă, Pompiliu, eşti chiar tu... cel puţin eu sunt cu spatele, m-am scos. Îţi mai aduci aminte când spuneai c-a fulgerat? Nu prea era un fulger... acum sunt convins că era un blitz. Dacă află Sabina, te-ai nenorocit definitiv. Nu te mai speli cu tot Siretul, cu toatǎ delta Dunǎrii.
Pompiliu (trezit şi el instantaneu): Am să-i spun adevărul. Tot adevărul. N-ai zis matale cǎ adevǎrul e cea mai bunǎ minciunǎ?

TÃCERE.

Nea Dumi: Uneori. Încercarea moarte n-are...
Pompiliu: Crezi c-o să mă creadă?
Nea Dumi: Henţ careu! E groasǎ rǎu.
Pompiliu: Ce sǎ fac, nea Dumi?!
Nea Dumi: Fir… întins!
Femeia care vinde lozuri: Trage un loz! Chiar câ ai nevoie. Ăla însemnat cu carioca. Ultimul.









BAIRAM CU ÎNGERI II
Scena 1
Un bar fără pretenţii de lângă calea ferată. Ora 11 P.M.

Barmaniţa: Ce mai serviţi?
Siroco: Servim... Ce mai servim, nea Puiule? Mai servim?
Nea Puiu: Aaa? (ironic) Pacheţele de primăvară, fructe de mare n-aveţi?! (se caută insistent prin toate buzunarele) Servim, bineînţeles că servim, da’ numa’ când vrem noi. Vino mai târziu, păpuşă mică şi drăgălaşă, vino peste două săptămâni când îmi încarcă cardul cu sporul de ruşine... că acum, în momentul ăsta, încă nu suntem foarte hotărâţi dacă şi ce servim.
Barmaniţa (îndepărtându-se, printre dinţi): Fir-aţi ai...
Nea Puiu: Te-am auzit, să ştii că te-am auzit. Şi apoi, dacă vrei s-o dăm pe bune, măi, fato, dacă tot vrei să ştii, putem să ne-ntindem cu cafeaua asta răsfiartă până mâine dimineaţă dacă avem chef, dacă aşa vor muşchii noştri fleşcăiţi. Ştiu că de-abia aştepţi să ne ridicăm de la masă ca să zăvorăşti uşa, să întorci cartonul pe care scrie “Deschis” şi să te culci cu fundu’ tǎu de maimuţǎ urlǎtoare pe scaune; da’ vrem ca sǎ-ţi facem în ciudâ, ai înţeles?...
Siroco: Las-o în pace. Ce-ai cu domnişoara? Nu ţi-e ruşine? Ar putea să fie copilul tău vitreg. Vai de steaua ei, mănâncă şi ea o pâine.
Nea Puiu: Copiii mei au ajuns departe, Siroco, nu ca panarama asta care spală paharele cu vârful degetelor boite şi saltă halbele după toţi jegoşii. Departe, tataie. Sunt în Italia, la München. Nu oricine care ajunge în Italia ajunge şi în capitala modei, la München, să ştii; nouăzeci şi ceva la sută dintre venetici se îngrămădesc doar în cel mai frumos oraş al Moldovei, la Torino... (râde singur)
Siroco: Fiecare cu norocul lui, nea Puiule sau după cum zic francejii: “De gustibus non discutandum...” (sic!)
Nea Puiu: De ce mă-njuri şi tu? Hai, mă, liceu! Te-ai ţăcănit?! (enervat) Şi apoi ce? N-o las eu să mănânce? Să mănânce, frate, liniştită. Să scurme, să pape mititica... nu să-mi pape mie, cu linguriţa, nervii mei de Murano. Că nu chiar aşa se câştigă banii cum crede ea că se câştigă...
Siroco: Uite, îţi dau o votcă, numai să taci. Ultima. Ne facem de ruşine şi aici, nea Puiule. A pus botu’. Uite ce faţǎ a fǎcut. Mai mai sǎ plângǎ… Vrei să apese butonul de panică? Potoleşte-te! Vrei să ajungem acasă gata machiaţi? (tare) Domnişoară, scuze pentru colegu’, o albitură la două pahare!
Nea Puiu: Hopa! De unde avem noi bani?! Vreau să ştiu de unde ai bani... Adineauri, spuneai că nu mai ai nimic, niciun sfanţ, nici măcar pentru momeală. Chiar ai şi jurat pe iconiţa cu Rambo de la gât. Se poate să-mi faci faze din-astea? A fi om e lucru mare. Eu îţi dau şi sufletul şi tu… De ce eşti aşa cum eşti?...
Siroco (logic): Nu se pune. Ce, voiai sǎ ne-ntoarcem pe jos? Sunt banii pentru taxi, şi banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani. Bem o votcă, ultima şi mergem cătinel-cătinel sau ne ridicăm chiar acum şi mergem în staţie la pod, ca boierii, să trezim un taximetrist falit?
Nea Puiu: Da. DA.
Siroco: Ce “da”?
Nea Puiu: Mergem pe jos c-aşa e frumos, Siroco. Aşa recomandǎ şi medicul: “Beţi cel puţin doi litri de lichide şi faceţi cel puţin 30 de minute de mişcare pe zi!” Admirăm cărăbuşii de mai (numai ei ştiu de ce) cum se-mpreunează cu miile în vǎzduh. Până dimineaţă ajungem noi unde credem că trebuie să ajungem.
Siroco: Deci, s-a hotǎrât. Sâ nu te-aud câ te vaiţi de picioare pânǎ la baltǎ, că te dor varicele ca data trecutǎ! (tare) Domnişoară, o votcă la două pahare! Sigur! Completează cu cola, da! Da, da, una mare, te rog!
Femeia care vinde lozuri: Ocazie! Ocazie! Ultima ocazie!
Nea Puiu: Fir-ar mama lor de bani, se-agaţă doar de duşmani! Toată viaţa am alergat după ei ca un prost dupǎ muşte şi niciodată nu i-am ajuns din urmă. Fir-ar să fie de capul lor!
Femeia care vinde lozuri: Ultima ocazie! Pe bune!
Siroco: Vedea-te-aş cu scamǎ, nea Puiule! (ciocneşte)
Nea Puiu: Da, da, Siroco, când mi-o creşte păr în palmă! (trece un tren cu galoane de mareşal) Să trăieşti pentru gândul ăl bun al tău, Siroco! Să-ţi trăiască familia pe care n-o ai!
Siroco: Henţ! (rǎsucind pescăreşte cuţitul în ranǎ) Şi matale - nevasta de la München! Noroc!
Femeia care vinde lozuri (agitând profesional şiragul): Trage un loz, tinere! Un singur loz! Azi e ziua ta norocoasă!
Nea Puiu: Care zi, hoaşcă?! S-a dus ca şi celelalte şi nici n-am apucat sǎ-mi dau seama cu ce e mai cu moţ decât suratele ei. De ce m-aş strǎdui sǎ bifez? Nu vezi că acuşi e doişpe noaptea?
Femeia care vinde lozuri: Pân la doişpe e tot zi, cea de azi; după doişpe e altă zi, cea de mâine! Te sfătuiesc să tragi un loz astăzi, mâine sigur e prea târziu pentru azi.
Nea Puiu: Ba cǎ-i laie, ba-i bǎlaie, ba cǎ-i trebuie bǎtaie. Cum mai ştii să le întorci, cu limbuţa ta, mamaie. L-ai văzut că e mai slab şi mai tânǎr şi crezi cǎ e mai fraier, cǎ poţi sǎ-i tragi ţeapǎ. Lasă-ne, nu vezi câ dezbatem geopolitic?
Femeia care vinde lozuri: Ce treabǎ ai tu, moşule, cu norocul lui? Al tǎu a cam apus demult, el are toatǎ viaţa-nainte. Tu poate ai nevoie de bani pentru înmormântare, pe când el are nevoie de bani pentru nuntǎ. Ori la bal ori la spital! Astǎzi e ziua ta cea mare, creţule. Trei lei, doar trei lei... Iei sau nu iei?
Siroco: Ha-ha! De-abia am avut pentru râme şi gâfe. Dacă ne dai cu-mprumut, cu dragă inimă, îţi iau tot şiragul...
Femeia care vinde lozuri: Păcat. Uită-te la mine, la zgaibele astea uscate care-au împărţit averi peste averi şi nu s-au ales cu nimic. Trei Dacii Sport am dat într-o singurǎ zi, una dupǎ alta, una dupǎ alta. Să ştii că ştiu ce zic când zic, şi eu nu zic la toată lumea, numa’ la ǎia la care musai trebuie sǎ zic, ai înţeles? Nu-ţi băga piciorul. Azi e ziua ta norocoasă, creţule, azi e marea ta inspiraţie. Trage un loz cǎ nu doare, unul singur, nu fi scârţar! Ascultă ce-ţi zic: norocul nu se ia cu-mprumuturi, iar dacă nu-l bagi în seamă cum trebuie şi când trebuie, vine şi trece fără să te recunoască, exact ca trenul ăsta pe care l-ai văzut fulgerând, dar care-a trecut fără sǎ-ncetineascǎ, fără s-oprească, fără să-l recunoşti...
Nea Puiu: Lasă-mă-n durerea mea cǎ m-ai ameţit! Plimbă-ncet ursu’ de lanţ şi schimbǎ priponu’! Nu vezi cǎ suntem pârliţii pârliţilor?





Scena 2
O pasarelă peste calea ferată. Ora 12 P.M.

Siroco: Mai bine nu beam votca aia greţoasă, ultima. Mi s-au făcut picioarele ca de plumb. Mi-e rău, rău, am o stare de-mi vine să mă-nşurubez ca Superman în pământ...
Nea Puiu: Mie-mi zici, Siroco... Trage aerul nopţii în piept ca pe un fum preţios de trabuc. De la puştoaica de la bar, de la aia cu ochii beliţi ţi se trage. Sigur. E întoarsă de la ţâţǎ. Ai văzut cu ce ochi se uita după noi pramatia când am ieşit? Să ne sfâşie ca o leoaicǎ şi nu alta. (lălăie) "Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă... Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!" De ce nu mă lăsa, Siroco? De ce, fratele meu alb?
Siroco: Nu mai urla, nea Puiule, că ne-agaţă vreo patrulă. Vrei să ne-agaţe vreo patrulă şi să ne ia la-ntrebări? Au ăştia nişte amenzi de-ţi vine să te călugăreşti la Tanacu.
Nea Puiu: De ce e viaţa aşa de nedreaptă cu geniile, cu unii ca mine şi ca tine, Siroco?! De ce se tot topeşte blestemata aia de calotă glaciară? Unde ne sunt Zburǎtorii? Unde ne sunt Scufundǎtorii? De ce creşte tot timpul gigacaloria ca un balaur cu şapte capete? Cum a încăput dolofănica de Scufiţa Roşie în burta lupului?! De ce trebuie să munceşti în fiecare zi, dar iei bani doar o singură dată pe lună? De ce nu mai încape nicio scrisoare de dragoste, nicio ilustrată înflorată în cutia poştală ticsită cu facturi?! …Vezi, din cauza întrebărilor ăstora esenţiale nu pot să dorm; sǎ pun geanǎ pe geanǎ; vezi, din cauza întrebărilor ăstora am ochii vineţi ca un moroi însetat de sublim... (revenind pe pǎmânt) Pe unde naiba trebuie s-o luăm ca sǎ ajungem mai repede la Bistriţa? Tu eşti şefu’! Traversăm peste linii?
Siroco (nesigur): Pe acolo e plin de mizerii. O luăm pe… pod.
Nea Puiu: Care pod?!
Siroco: Ăsta de deasupra, pe pasarela Narcisa.
Nea Puiu: Aha! Nu ştiam cǎ aşa se cheamǎ.
Siroco: E mai lung pe acolo, aproape dublu, dar e mai sigur, nu riscăm să se-agaţe aiurea cineva de noi.
Femeia care vinde lozuri (alergând în spatele lor): Te-ai rǎzgândit? Trage un loz! Mai sunt doar cinci minute până la miezul nopţii şi n-am apucat încǎ să fac nicioo faptă bună pe ziua de azi. Nu mă fă să sufăr pentru că azi, în sfânta zi de Vineri, am poftit, m-am spurcat cu o fleică de 250 de grame de carne de porc la grǎtar, o palmǎ de şorici şi trei mici în sânge, de la ceangǎul de Ioşca din piaţǎ, dar n-am reuşit încă să fac o faptă bună. Nu vreau să ard ca o iascǎ în flăcările iadului neîndurător... Trage un loz, cel câştigător. Uite, ia-l pe ăsta, ăsta însemnat cu cariocă albastrǎ! Murǎ-n gurǎ! Ăsta e lozul cu pricina, lozul tău. Ăsta e biletul meu spre rai. Ăsta e norocul tău pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni, ai înţeles?
Siroco: De ce nu-l tragi matale?!
Femeia care vinde lozuri: Din bun simţ occidental!
Nea Puiu: Du-te dracului, baborniţo! Huşti, cobe, huşti! Pleacă cu maculatura ta infectă de aici! Din cauza unora ca tine se înmulţesc lăcustele şi bate grindina peste podgoriile Panciu şi Cotnari. Din cauza ta a rămas Mickey Mouse agǎţat de stâlp, pe post de felinar.
Femeia care vinde lozuri: Ceee?!
Siroco: Crede-mă, n-am niciun sfanţ! Calmeazǎ-te. Înţelege-mǎ, mamaie! Dă-mi-l aşa! Vei recupera însutit din câştig. Împrumută-mă! Fă o faptă bună, o pomană completă şi poţi să mănânci pe urmă un drac cu tot cu coadǎ şi copite.
Femeia care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne! Nici mama nu i-a dat tatei până nu i-a luat pantofi! Înţelegi? Din împrumut, din câştig niciodată nu se câştigă. Păcat, mare păcat. Mare fraier. Să dai aşa cu piciorul la... Îţi meriţi soarta.
Siroco: Am să te caut mâine, la prima oră. Am să-ţi iau tot şiragul. Promit. Am să ţi le plǎtesc şi pe cele rupte.
Femeia care vinde lozuri: Păcat, n-ai înţeles nimic, creţule, mare păcat.
Nea Puiu: Du-te cu roaba! Du-te învârtindu-te! Du-te cǎ-ţi dau una cu undiţa!
Siroco: Hai, nea Puiule, odată, ce tot te moşmondeşti?
Nea Puiu: Unde ne tot grăbim? Unde ne tot grăbim? Doar avem o singură viaţă!
Siroco: Adâncă, foarte adâncă. (un claxon asurzitor) Treci imediat pe trotuar! Să nu te pupe din spate vreun TIR!
Nea Puiu: N-ai grijă, Siroco. Toate marile iubiri m-au ocolit. (fredonează aiurea) “ Adio, măi puiule, măi, adio acuma pentru tine,/ Iubeşte tu pe cine vrei, şi uită-mă pe mine./ Atâtea nopţi câte-am pierdut, le-am petrecut numai cu tine,/ Si-acuma dragă la sfârşit, tu ţi-ai uitat de mine...”
Siroco: Frumos, foarte frumos! (aplaudă) Artist de operă, cântǎreţ la restaurantul Moldova trebuia să te faci. Cu gropile de pe podul ăsta, nu se ştie niciodată. Nesimţiţii. E făcut din 1972 şi încă nu s-au îndurat să-i facă nicio reparaţie ceva mai serioasă, numai cârpituri peste cârpituri... Auu! Ce naiba-i asta?! (ridică ceva voluminos)
Nea Puiu: O geantă de perceptor, Siroco, una de piele, una cum se făcea pe vremuri, pe şestache, doar la Partizanu’. Uite, puţin mai încolo şi o geacă. Calitate, neicǎ, calitate. Una cum se făcea pe vremuri doar la Confecţia.
Siroco: Nea Puiule, nu-mi miroase a bine. Dacă mai facem zece paşi înainte, sigur găsim pe cineva fǎcut şniţel, pe unul călcat. Unul cum se făcea pe vremuri doar la Fabrica de bere, spirt şi drojdie – Mărgineni. Am devenit subit mentalist. Parcă şi văd deja ce urmează-n următoarele patru-cinci ore: sirene, interogatorii, dat cu subsemnatu’, declaraţii peste declaraţii, amprente, ştirile de la ora cinci, etc, etc... Cine ne-o fi pus să trecem pe aici la ora asta?
Nea Puiu: Tu, cine altcineva, deşteptule... Ce zici, să ne-ntoarcem? Stai aşa! (merge mult în faţă) Nu e nimeni, nici mǎcar un adidas desperecheat; nu văd nicio urmă de sânge, nici una de frânare. Nimic, nimic.
Siroco: Parcă în starea în care eşti, mai vezi ceva...
Nea Puiu: C-oi fi tu mai cu moţ! (se suie cu chiu cu vai pe balustrada prăfuită şi face câţiva paşi într-un echilibru la limită) Ce zici? Cine-i cel mai tare din parcare? Moşul sau tu? Nu mǎ dau pe douǎzeci de-alde voi. Poţi să faci şi tu figura asta?
Siroco: Dă-te jos, nea Puiule, că mă bagi în belele. Cine te crezi, vreun arhanghel? Ce ţi-a căşunat?
Nea Puiu: Să nu mai mă faci niciodată beţiv, doar bǎutor cu experienţă, ai înţeles?
Siroco: Bine, dar n-a fost cu intenţie, era evident că...
Nea Puiu (ferm): Ai înţeles?
Siroco: Am.
Nea Puiu: Vezi, ăsta e defectul tău. Intri prea, prea repede în panică şi ţi se blocheazǎ axul cu came, sinapsele. Lucrurile astea le-o fi pierdut vreunu’ distrat dintr-o maşină. Neatenţia se plǎteşte. S-a deschis porbagajul de la hurducături şi...
Siroco: Să fim serioşi!
Nea Puiu: O fi fost vreun gurǎ-cascǎ, vreun navetist cu bicicletă...
Siroco: N-aş crede. E o specie de mult dispărută ori plecatǎ în ţǎrile calde. Să nu fie de la unu’ care s-a aruncat de pe pod... Mult mai plauzibil.
Nea Puiu: Tii! Nu m-am gândit! Jos e lumină ca-n palmă de la ăştia cu garajele, cǎ le e fricǎ de hoţi mai ceva decât de Dumnezeu... Dacă s-ar fi aruncat de aici, acolo ar fi trebuit ca să fie… Mm! Vezi ceva, “Sherlock Holmes”?
Siroco: Ce să văd?
Nea Puiu: Vreunu’ întins pe acolo, un corp… douǎ jumǎtǎţi de corp… trei jumǎtǎţi de corp… un creier pane…
Siroco: Absolut nimic.
Nea Puiu: Păi vezi?
Siroco: Ce să văd?
Nea Puiu: Că ai orbu’ găinii, că nu vezi, cǎ n-ai ce sǎ vezi… Hai s-o tǎiem de aici!
Siroco: Şi cu astea ce facem? Nu le ducem la poliţie?
Nea Puiu: Hai, mǎ’! Mǎ! Te credeam bǎiat deştept! Eşti nebun, vrei sǎ zicǎ cǎ le-am furat de undeva şi sǎ ne strângǎ cu uşa?! Ce să facem? De haram au venit, de haram sǎ se ducǎ! Ia-ţi vânt şi aruncă-le de haram peste pod.
Siroco: Dacă se-ntoarce ăl de le-a pierdut şi le caută? Dac-ai fi matale în locul lu’ ăla?
Nea Puiu: Mda… Ia deschide năzdrăvănia aia, că doar n-o fi vreo bombă!
Siroco: Nu e frumos!
Nea Puiu (îi smulge geanta şi începe s-o miroase): Exact cum am presupus. Navetist sută la mie. (o deschide) Una cutie vopsea albă pentru calorifere, una bucată pix roşu, una bucată uzatǎ prosop, una bucatǎ prezervativ… folosit, două bucăţi ţǎndǎri borcane de 800 de grame cu ghivent, una jumǎtate de covrig uscat, una bucatǎ şoarece mumificat, una bucată panglicǎ neagrǎ-neagrǎ pentru doliu, una bucată plic alb, foarte alb...
Siroco: Ce să caute una bucată de plic foarte alb la un navetist?!
Nea Puiu: Bună întrebare. (desface plicul)

Tăcere.

Siroco şi Nea Puiu: Am pus-o!
Scena 3
O pasarelă peste calea ferată. Ora 0.30 A.M.

Nea Puiu: Două sute de milioane?! Numai cu hârtii de astea noi?!
Siroco: Să-mi trag una! Ptiu! Ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap! N-am avut atâţia bani în viaţa vieţilor mele. Îmi astup toate găurile. Mă împac cu bunăciunea de Renţia sau, dacă nu, îi cer voie s-o răpesc şi mergem, frate, la mare cu taxiul; nu două, nu trei-patru zile ca toţi amărăştenii ci pân-în octombrie, în extrasezon, când se-nchid toate terasele şi-ncepe vântoasa.
Nea Puiu: Jur! Îmi iau barca aia roşie pneumatică cu motor din vitrină şi sculele alea deştepte cu senzori de la Somoteiul de Aur la care mǎ zgâiesc de trei ani, plus un binoclu adevărat de marină pe care l-am ochit la târg...
Siroco: Adevǎrǎciune! Îi cumpăr căţelul ăla deştept, Samoyed-ul pe care şi l-a dorit toată viaţa. Îi mai bag şi nişte texte mai noi. Desigur că o să facă ceva-ceva fiţe la început, c-aşa îi stă bine unei femei serioase care pipăie toată ziua capul bărbaţilor, dar, pân-la urmă, tot o să cadă pe spate cu căţel cu purcel cu tot şi atunci să vezi treabă ca la carte...
Nea Puiu: Gata, m-am hotărât! Îmi refac viaţa. Îmi iau cea mai tare femeie gonflabilă. Cea mai scumpă. Cu păr natural, cu obraji din şorici... Da, da, ca să îi fac cretinei mele de la München în ciudă. Să nu creadă ea c-am să mă uit din juma în juma de oră pe vizor şi s-o aştept ca Penelopu toată viaţa, până termină de şters la fund toţi moşnegii cu bani din Italia.
Siroco: Dar, mai înainte, îmi trag un tricou cu Vali Muşchi şi un tatuaj cu 101 dalmaţieni şi mă fâţâi aşa trei săptămâni prin faţa frizeriei unde lucrează Renţia, cu Samoyed bineînţeles cu tot, cu tot cu coada lui ridicatǎ ca un stindard. Şi când o să cadă pe spate, pac şi eu cu inelul de logodnǎ sub nas. Capitulare necondiţionatǎ. N-o să zică nici pâs. Pariu?
Nea Puiu: Gata m-am hotărât. Mă las de băut. Apǎ nu. Bere nu. Strop. Rom, tataie, rom! Mă scad de la întreţinere şi bag două studente de la litere în gazdă până termină şi facultate şi masterat. Cu chiria vǎd eu cum o rezolv, poate cǎdem la pace… Fac înconjurul lumii. Eu şi cu “femeia mea dragă”. “Tǎcuta” am sǎ-i pun numele. Pe asta chiar am s-o respect şi am s-o pieptǎn când se-ncâlceşte, că sunt sigur că are mintea deschisǎ şi n-o să crâcnească la niciuna din hotărârile mele înţelepte.
Siroco: U-iu-iu! Două sute de milioane?! Chiar c-am pus-o!
Nea Puiu: Se apropie cineva... O, nu! Unde fugi?! Aruncă geanta şi geaca peste pod! Ascunde, ascunde repede plicul în sân!
Femeia care vinde lozuri: Ia un loz, copile, nu fi scârţar. Azi e ziua ta norocoasă. Dacǎ nu faci cum îţi zice inima, o să-ţi pară foarte rău pânǎ-n zori. Sincer.
Nea Puiu: Tot ca râia, tot ca râia?... Acum lucraţi şi în schimburi, nu?
Femeia care vinde lozuri: Hai, ştiu că ai. Mai înainte n-aveai, dar acum ştiu sigur că ai. Îi recunosc pe toţi care au ceva la ei doar după cum îşi încreţesc, într-un anumit fel, colţurile buzelor. Fǎ o faptǎ bunǎ. Una creştineascǎ. Rupe un loz. Ăsta care mi-a rămas. Ultimul. Azi e ziua ta norocoasă. Să-l bifez şi pe ǎsta, sǎ plec şi eu liniştită acasă cu şiragul gol.
Siroco: Păi şi ieri parcă ziceai că a fost ziua mea norocoasă.
Femeia care vinde lozuri: Nu-mi aduc aminte… Am zis eu aşa ceva?! N-am.
Siroco: Vrei sǎ-ţi desenez?
Nea Puiu: Ai auzit?
Femeia care vinde lozuri: Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea Puiu: Ţi-ai luat astǎzi pastila? Femeie, ţi-a zis odată omul foarte clar că n-are nici mǎcar de sǎmânţǎ. Fii de înţeles! Ce, crezi cǎ noi suntem pescari sportivi? Suntem pescari de foame, ai înţeles? Lasǎ-l în durerea lui, crede-l pe cuvânt!
Femeia care vinde lozuri: Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea Puiu: Da! Să-i sară ochii din cap. Toţi ochii.
Femeia care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne-ne! Nu e valabil. Sǎ spunǎ el.
Nea Puiu: Hai, mǎ’ Siroco, spune ce e de spus, altfel nu scǎpǎm de nebuna asta.
Siroco: De ce să-mi sară ochii din cap? Sunt încǎ tânǎr, s-ar putea sǎ mai am nevoie de ei când am s-o cercetez pe Renţia cu de-amǎnuntul (încǎ multǎ, multǎ vreme de-acum încolo).
Nea Puiu: Nu te ambala, puştiule, e doar o vorbă aşa, fără relevanţă practicǎ. Dacă n-ai nimic, niciun sfanţ personal, nu-ţi sar. N-au cum, crede-mǎ.
Siroco (derutat): Am sau n-am?
Nea Puiu: De unde sǎ ai? Deocamdatǎ… nu. Când o sǎ am eu, o sǎ ai şi tu. O sǎ-mpart juma-juma cu tine… Ce, eu am ceva?
Siroco: Ofsaid! Bine, sǎ ne sarǎ toţi ochii din cap dacǎ avem la noi vreun ban de-al nostru, vreunul cinstit.

Moment tehnic pentru afişarea rezultatelor.

Nea Puiu:Te-ai lǎmurit cǎ n-avem? Avem? N-avem! Acum, ne scuteşti?



Scena 4
O pasarelă peste calea ferată. Ora 1:15 A.M.

Siroco: Ce-i cu liliacul ăsta în mijlocul şoselei? Când a răsărit? Când am trecut ieri dimineaţă cu autobuzul 14 pe aici, nu era. Sigur nu era. Pot să jur că nu era, pentru cǎ mǎ durea groaznic mǎseaua şi mǎturam cu privirea fiecare petricicǎ de pe asfalt. Şi chiar dac-ar fi fost aici, tot ar fi dat peste el unul din nebunii ăia cu autocarele care aleargă spre Bucureşti şi l-ar fi făcut praf.
Nea Puiu: L-o fi pus vreunul milos ca să avertizeze asupra unei gropi mai cu vână; că, până să se trezească şi sǎ vină cineva de la primărie s-o repare, te trezeşti cu roţile varză, cu planetarele buşite ori parbrizul crǎpat... Ce, n-ai mai întâlnit chestii din astea? Tot oraşul e plin de canalizări semnalizate cu cartoane şi crengi, de când au dispărut fǎrǎ urmǎ, într-o noapte cu lună, ca prin minune, toate capacele de canal din fontǎ de pe vremuri.
Siroco: Ăsta nu-i pus aşa de formă. (trage puternic de arbust) Nu, nu. Ia uite ce vânjos e, ce frunze proaspete are. Pot să pun pariu c-a crescut aşa, peste noapte, din asfaltul încins. E din ăla sănătos, cu rădăcinile bine-nfipte. Are cam cinci-şase ani pe puţin, dacǎ nu şi mai mult. Ştiu, pentru c-am avut un bunic la ţară, Filip, la Şerbăneşti, care avea în grădină, pe margini, numai tufe de liliac ca ăsta.
Nea Puiu: Hai mă, lasă-mă! Învaţǎ puiu’ gâina? Te-ai dilit? Cum să crească-n beton? Ilogic, mǎ’ liceu, total ilogic. N-ar fi avut cum, n-ar fi avut nicio şansǎ; îţi spun eu ca unu’ bătrân care a pus în armatǎ mii şi mii de puieţi în pǎmânt bun, afǎnat, şi tot se uscau mai mult de jumǎtate din ei. Ãsta e pus numai aşa de formă, de sanchi, de vreunul din Tache, de vreun şmecheraş pus pe glume; da’ înfipt bine-bine să nu-l ia vântul...
Siroco: Da, da.
Nea Puiu: Lasă-mă cu crengile astea, dǎ-le-n mǎ-sa! Hai mai bine să-mpărţim banii! Hai să vedem câţi sunt!
Siroco: Aici?
Nea Puiu: Da’ unde vrei, mǎ’, în faţă la Precista? (se aude sunetul unei sirene) Am sfeclit-o! Întoarce-te repede, repede cu spatele! Fă ce fac şi eu, fă-te că te uiţi peste pod, că admiri gunoaiele strǎlucitoare din cartierul Letea!
Siroco: Ce să admir?!
Nea Puiu: Ce poţi.
Siroco: Bǎǎǎ! Câte maşini în parcarea de lângǎ pod! Bǎ’, câte maşini!!! Omu’ moare de sǎrǎcie şi guşaţii ǎştia noi se lǎfǎie-n maşini! (urlǎ) Scârbelor! Scârbelor!
Nea Puiu: Ce te-a apucat de urli aşa?! Ai înnebunit?! Apropie-te rapid şi pune mâna pe mine!
Siroco: Ce?!
Nea Puiu: Dreapta. Strânge-mă uşor de umăr! Nu aşa, mai cu sentiment. Închipuie-ţi că sunt Jennifer Lopez de Bacău şi tu Mircea Radu. Şi fă-te că admiri în extaz blocurile peticite din cartierul Letea. Motor!
Siroco: Ce?! Nea Puiule, te-ai ţǎcǎnit rǎu de când te-a lǎsat tanti Florentina! Ai încurcat cumva echipele?
Nea Puiu: Nu e ce crezi, prostănacule… Actorie purǎ, frate! Toţi pescarii sunt nişte mari actori. Ştiu sǎ nǎscoceascǎ şi sǎ spunǎ nişte texte de ajung pânǎ sǎ le creadǎ şi ei… Mângâie-mă! Mângâie-mă până trece maşina poliţiei! Nu, nu aşa de parcǎ speli un covor cu peria de paie pe marginea Bistriţei! Sentiment! Pune ceva sentiment! Acţiune!
Siroco: Ştii ce? Pân-aici nea Puiule! Mă confunzi. Nu sunt din “ăia”, ai înţeles? Eu o iubesc pe Renţia.
Nea Puiu: Şi cine nu te lasă, mă’, s-o iubeşti? Iubeşte-o şi, între timp, mângâie-mă pe spate, aşa cum ai mângâia-o pe Renţia … Dacă păgubaşul nostru s-a adresat poliţiei, dacǎ a sunat la “osutǎdoişpe” şi a raportat paguba, la asta te-ai gândit? Fǎ un efort de imaginaţie. Dacă opreşte maşina aia cu girofar în dreptul nostru şi suntem luaţi la întrebări, la asta te-ai gândit? Cum ai să justifici cele două sute de milioane din sân, ai? Eu unul, am să neg tot. Ştii cât poţi să primeşti pentru asta?
Siroco: ...
Nea Puiu: Cel puţin trei ani. Dacă vrei s-o mai mângâi ca lumea pe Renţia, mângâie-mă ca lumea pe mine; dacǎ nu, o sǎ te mângâie alţii. Crede-mǎ, doi bărbaţi care se mângâie tandru sunt ceva foarte obişnuit pentru podul ăsta, dacă nu ştiai, fac parte din peisaj. Am citit eu în Deşteptarea. Sunt ceva atât de obişnuit încât nici nu mai atrag atenţia. Exact ca stâlpii care nu se mai aprind. Aoleu, au ajuns! Sunt deja în dreptul nostru. Apleacă-ţi faţa pe umărul meu.
Siroco: Nea Puiule! Dâ-mi voie sǎ te plesnesc cu respect.
Nea Puiu: Sunt de acord, dacǎ o faci gingaş… Acţiune!
Siroco: Mm!
Nea Puiu: Acţiune, idiotule! Acţiune!
Siroco: Mm! Ce-a fost asta? Un blitz?!
Nea Puiu: Un fulger al conştiinţei. În niciun caz nu fă greşeala să te întorci cu faţa asta de urmǎrit general. Te vor citi imediat ca pe o coală de fax. Gândeşte-te la duşurile comune din penitenciar. Numai la asta gândeşte-te…
Siroco: Mm! Mm!
Nea Puiu: Stop! Ce dracului ai mâncat? Şerpi?
Siroco: Mm! Am nişte probleme la stomac.
Nea Puiu: Nu te întoarce. Îi simt cum se zgâiesc burtoşii la noi. Scoate-ţi limba de-un cot. Ridicǎ-mi pelerina. Pune-mi mâna pe fund.
Siroco: Asta nu, în veci nu. Mai bine prefer duşurile comune.Nu.
Nea Puiu: Gândeşte-te la Renţia. Vrei să mai pui vreodată mâna pe fundul Renţiei?
Siroco: Sigur că da. Hai s-o lămurim, nea Puiule; eu sunt “el” sau eu sunt “ea”?
Nea Puiu: În dragoste sexul nu contează. Ajunge cu teatrul, diletantule. Ia mâna de pe mine, de pe organismul meu neprihǎnit.
Siroco: Rămâi aşa. Nu vreau să fiu condamnat pe nedrept.
Nea Puiu: Deocamdatǎ, ai scǎpat. Maşina a plecat de zece minute.
Siroco:Şi de ce nu mi-ai spus?
Nea Puiu: Voiam sǎ fiu absolut sigur. Hai sǎ-mpǎrţim, odatǎ, lovelele!
Siroco: Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la popa Ilie!
Siroco: Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la popa Ilie!
Siroco: La cǎt s-o fi deschizând pet-shop-ul de pe Mihai Viteazu?
Nea Puiu: Toate magazinele se deschid cel târziu la nouǎ, inclusiv Crapul de Aur. Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Siroco: Una mie, una ţie… îl sǎrim pe popa Ilie.
Nea Puiu: Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Siroco: Una mie, una ţie…Dacǎ mǎ aştepţi sǎ-i duc Samoyed-ul acolo, la frizerie. Vreau sǎ vǎd ce moace o sǎ facǎ colegele ei cu nasu’ pe sus, tristele alea care i-au bǎgat în cap numai tâmpenii. Dar, mai înainte, trebuie sǎ trec cu el pe la Velisar, la “Nas cald, inimǎ rece”, sǎ m-asigur cǎ e perfect sǎnǎtos, cǎ meritǎ banii.
Nea Puiu: Una mie, una mie… Nu poţi sǎ te duci aşa jerpelit. Trebuie musai sǎ-ţi tragi nişte ţoale de firmǎ, din alea de papagal, şi sǎ-ţi dai jos chica… Ce faci, nu pui şi pentru “popa Ilie”?
Siroco: Dacǎ mǎ-ntreabǎ de unde-am avut lovelele pentru asta, ce sǎ-i spun, cǎ nu prea ştiu sǎ mint aşa de frumos ca matale?
Nea Puiu: Uneori, adevǎrul e cea mai potrivitǎ minciunǎ. Spune-i c-ai gǎsit un portofel doldora pe podul Narcisa. Oricum n-o sǎ te creadǎ. Femeile sunt fǎcute sǎ se îndoiascǎ,
Siroco: Sǎ se îndoaie? Corect. Foarte corect… Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la popa Ilie!
Siroco: Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la ... De ce umbli cu prostii? Asta nu e decât o hârtie îndoitǎ. Un A5 nenorocit. Crede-mǎ cǎ ştiu ce vorbesc, doar am lucrat treizeci şi unu de ani la fabrica Letea, la maşina nr. 8.
Siroco: N-ai zis sǎ-mpǎrţim totul? Pǎstreazǎ chitanţa asta, aşa ca amintire. Una mie, una ţie…
Nea Puiu: Stop! Nu prea pare a chitanţǎ. Ia dǎ-te mai la luminǎ, mai cǎtre stâlp. Ia zi ce scie pe ea.
Siroco: “ADEVERINŢÃ … Adeverim prin prezenta cǎ la data de 7.05.2013, în actul nr. bla-bla-bla, s-a înregistrat decesul lui bla-bla-bla, cu ultimul domiciliu în localitatea Bacǎu, str Lalelelor nr… aşa, apartamentul… aşa, judeţul/sectorul Bacǎu, decedat in ziua de 7.05. 2013, bla-bla-bla, bla-bla-bla, bla-bla-bla, Adeverinţa serveşte numai pentru înhumare/incinerare si se reţine de cǎtre administraţia cimitirului/crematoriului… OfIţer de stare civilǎ delegat…”

TÃCERE.

Nea Puiu: Ajunge. Gata cu poezia nocturnǎ. Ce datǎ este azi?
Siroco: Opt, cǎ ieri a fost şapte.
Nea Puiu: Stai jos.
Siroco: Ce?!
Nea Puiu: Stai jos, am zis!

TÃCERE.

Nea Puiu: Gata. Pune banii înapoi. Toţi.
Siroco: Şi Samoyed-ul?!
Nea Puiu: Ia-ţi gândul, dupǎ cum mi-am luat şi eu de la barca pneumaticǎ şi de la “abţibilduri”…
Siroco: Ce?! Care-i treaba?
Nea Puiu: Pune-i înapoi. Ãştia nu sunt bani, sunt tichetele, permisele noastre pentru paradis. Unde e strada Lalelelor asta?
Siroco: De ce?!
Nea Puiu: Te-am întrebat unde e strada Lalelelor?
Siroco: Undeva, pe lângǎ Liceul de Fotbal, cum o iei spre Zimbru, în dreapta.
Nea Puiu: Ridicǎ-te!
Siroco: Ce?!
Nea Puiu: Ridicǎ-te, am zis!
Siroco: De ce?!
Nea Puiu: De sanchi. Ai pus totul înapoi?
Siroco: De ce?! Crezi cǎ te-am tras în piept?

TÃCERE.

Nea Puiu: Cum ai putea sǎ crezi cǎ m-aş putea bucura de banii de înmormântare ai cuiva întins pe laviţǎ. Îmi tremurǎ carnea pe mine numai când mǎ gândesc... Cum ai mai putea sǎ crezi cǎ, dupǎ asta, aş mai putea închide vreun ochi toatǎ viaţa… Hai!
Siroco: Unde?!
Nea Puiu: Pe strada Lalelelor, bineînţeles. Nu mai e loc de întors…



Scena 5
O bancă dintr-o staţie de autobuz. Ora 2:11 A.M.

Siroco (gâfǎie nefiresc): Bine cǎ te-ai gândit sǎ mai facem o pauzǎ. Sǎ ne mai tragem sufletul. Mi-a ieşit limba de-un cot.
Nea Puiu: Spune-mi, de cine ţi-e frică cel mai tare şi cel mai tare în oraşul ăsta, Siroco? De ăia de la taxe şi impozite?
Siroco: Tţ! Acum, chiar de nimeni, dar înainte mi-a fost. Fǎceam pe mine de fricǎ ce mi-a fost… Nu ţi-am povestit? De Gigi Muşchi, olteanul!
Nea Puiu: De Gigi cine?!
Siroco: Muşchi! Muşchi! Imposibil. Trebuie sǎ fii auzit de el. Dacă-ţi scăpa două capace, te salutai instantaneu cu Grigori Efimovici Rasputin.
Nea Puiu: N-am auzit de el, pe bune.
Siroco: De Rasputin?! Imposibil. Stă la pândă pe toate sticlele de trei sferturi.
Nea Puiu: Nu mă, cu Rasputin suntem rude de sânge. Dǎm mâna constant. Ne vizităm intern foarte des, aproape zilnic. Vorbeam de malacu’ ăla plin de pacheţele-pacheţele, de Muşchi.
Siroco: Nici eu n-am auzit, n-am ştiut că există specimenul ăsta pe suprafaţa curbată a pământului, până n-a auzit el de mine, până nu m-a căutat foarte insistent.
Nea Puiu: Aţi socializat?
Siroco: Mai mult el. Eu am fost mai retras. Bâiat fin. Doar mă cunoşti.
Nea Puiu: Nu te cunosc deloc, mai ales de la faza aia cu iconiţa. (îl imitǎ) “Banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani.”
Siroco: Mda…”Erare” este omeneşte! Ştii cum arată un box?
Nea Puiu: Desigur, doi dilii în chiloţi care se aleargă cu pumnii strânşi.
Siroco (îşi pipăie falca): Aşa am crezut şi eu până nu l-am văzut pe mâna lui...
Nea Puiu: Hm! Urǎsc metalele! De la ce v-aţi luat?
Siroco: M-am dat, fără să ştiu, la “femeia” lui. De fapt, ca să fiu foarte exact, ea s-a dat la mine. Total.
Nea Puiu: Cum adică?
Siroco: Acum cinci ani, eram pe plaja de la Insulă şi nu ştiu cum se face că mi-am murdărit slipul cu o pată urâtă de păcură; cred cǎ-şi spǎlase hârbul unul de pe-acolo. Taman îmi făcuse cadou Renţia o pereche de pantaloni albi din in de la Proletarul, fǎcuţi la comandǎ, jumǎtatea ei de leafǎ... Închipuie-ţi!
Nea Puiu: Foarte interesant. Continuă.
Siroco: M-am uitat în stânga şi-n dreapta şi m-am dat după salcia aia bătrână din vale ca să-l spăl cu şampon de urzică, sǎ scap de belea. Şi cum eram eu aşa de preocupat, la peleul gol, tocmai când îi vânturam de zor prin supa aia clocită, ghici cine apare?
Nea Puiu: Hopa! Gigi Muşchi?!
Siroco: Nu, el a apărut de-abia după ce-a aflat tărăşenia, ceva mai târziu, după vreo trei săptămâni.
Nea Puiu:???
Siroco: O bucureşteancǎ trǎsnet, una de nota 70, o tipă lipsită total de inhibiţii (care tocmai terminase a XII-a), una foarte dotatǎ, a venit pe tăcute ca un şarpe de apă şi s-a lipit de mine ca şi cum ar fi fost unsǎ cu un kilogram de superglue. Una Panseluţa. Marfǎ; bunǎ, bunǎ cu draci, de care numai prin revistele trecute din mânǎ-n mânǎ. de prin ’80. mai vezi. Nepoata unui general de aviaţie cǎruia îi procura, cu toptanul, pastiluţe întǎritoare albastre, Gigi Muşchi ǎsta. Aşa s-au cunoscut, prin intermediul Viagrei. Cred că fǎtuţa asta avea peste 380˚ C la încheieturi. Ce-i lipsea ei, aveam din belşug eu şi invers… Ne completam reciproc lipsurile.Toată săptămâna a rămas aşa lipită de mine pânǎ am reuşit, într-un final, sǎ scot pata de pe slip, de se mira şi Renţia cǎ tot mă duc la Insulă de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, şi nu se lipeşte deloc bronzul pe mine ca la ceilalţi bǎieţi din cartier.
Nea Puiu: Ia uite mă unde stătea mutu’… Şi?
Siroco: Totul ar fi fost bine dacă n-ar fi rǎsuflat, dacă tipa cuprinsă de remuşcări nu i-ar fi mărturisit totul brutei musculoase într-un moment de extaz juvenil. Cine-a zis că adevărul ne face fericiţi, se înşeală amarnic! De-abia am scăpat cu câteva picioare în fund şi cǎteva vânătăi pe la coaste. Din cauza lui, o lună n-am mai dat la ai mei pe acasă, că ştiam că mă aşteaptă în fiecare seară cu gealaţii lui prin faţa blocului. După-aceea s-a dat la fund, n-a mai apărut deloc. Nici el, nici Panseluţa. Cred că e plecat pe undeva prin State ca bodyguard, că făcea nu ştiu ce fel de sporturi de contact. Între timp a dat colţu’ şi generalu’ de la atâta echilibristicǎ sub aşternut, că (sic!) cam suferea cu corasonul… Dar ţie, nenea Puiu, ţi-e fricǎ de cineva? Spune drept, nu te mai da bǎţos. De cine ţi-e fricǎ cel mai tare şi cel mai tare din oraşul acesta?
Nea Puiu: De mine, Siroco, numai de mine. Atât. Cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu. Ce faci?
Siroco: Dacǎ tot mergem la mort, mǎcar sǎ avem câte-o floare-n mânǎ. Pǎrem mai pioşi. Adineauri erau numai boboci pe tufa asta şmecherǎ, iar acum geme de flori.
Nea Puiu: Ce te tot miri. E ceva foarte firesc. Ia-le cu soţ.
Siroco: Crezi cǎ mai stǎ cineva sǎ le numere?
Nea Puiu: Cineva, pentru fapta asta, chiar dacǎ nu ne cunoaşte suficient, ne aşteaptǎ la colţ cu douǎ tichete de liberǎ trecere în mânǎ... spre rai.



Scena 6
Casa scării. Ora 2:40 A.M.

Siroco (gâfâind): Pe nivelul ăsta ultim sunt doar trei apartamente, nu cinci ca pe celelalte. Boieri, tataie, boieri.
Nea Puiu: Nu văd niciun număr. Eşti convins că ǎsta e apartamentul?
Siroco: Dacă pe uşa din stânga scrie 12, atunci ǎsta e. Nu e evident? Chiar vrei s-o facem? Pe bune?
Nea Puiu: Ce întrebare e asta, Siroco? Da. Sună.
Siroco: Nu văd nicio sonerie. Boieri calici.
Nea Puiu: Bate.
Siroco: Ţine florile! (Joc. Actorii pot găsi o infinitate de moduri în a bate la o uşă.)
Nea Puiu (după o jumătate de oră): Ia uită-te pe gaura cheii! Mişcǎ ceva?
Siroco: Nu văd nimic, nea Puiule, nici mobilă, nici tu tablouri, nici tu persane. Sărăcie lucie. Numai sârme-ntinse peste tot. E gol ca-n palmă. Te pomeneşti cǎ rǎposata a luat totul cu ea în mormânt…
Nea Puiu: Ce sârme?! Lasă-mă şi pe mine, mânzule, să mă benoclez! (îngenunchează) Of, of, şi-un pantof, fără talpă, fără toc! Mă’, liceu, tu chiar îţi baţi joc de mine?!
Siroco: De ce?!
Nea Puiu: De sanchi! Să nu mai povesteşti la nimeni, nici măcar Renţiei, cǎ ajungem de râsul curcilor lui Plǎcintǎ.
Siroco: Ce să povestesc?
Nea Puiu: Despre pătărania asta. Despre cum ai bătut, ca berbecul, jumătate de oră în uşa unui... uscător.
Siroco: Aici e uscătorul?! Băga-mi-aş picioarele! Mi se părea ceva foarte curios… Atunci, sigur e uşa din dreapta. Asta are şi sonerie.
Nea Puiu: Nu suna, deşteptule. Fii precaut. Mai întâi lipeşte urechea de uşă ca pe o ventuzǎ. Astea de carton presat au o rezonanţă foarte bună, ca viorile de Reghin, nu ca alea de tablă care fac ecou. Ascultă! Asta a fost prima lecţie pe care-am învăţat-o de la un plutonier bătrân când am făcut armata la miliţie. Ascultă, ascultă, ascultă! Aşa făceam de fiecare dată şi acasă la mine când mă-ntorceam după miezul nopţii. După cum trântea Florentina mea vasele în chiuvetă, dupǎ cum bodogǎnea, dupǎ cum închidea şi deschidea sertarele, îmi dădeam seama de situaţie, de contextul politic. Continuam să ascult, să ascult şi iar să ascult ca un mieluşel nevinovat şi după ce dădea drumul la lanţ şi mă lăsa să intru. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Acasǎ ascultam, la fabricǎ ascultam, la filarmonicǎ ascultam, la bisericǎ ascultam, la telefon ascultam, la Europa Liberǎ ascultam. Toatǎ viaţa am fost un ascultǎtor model, unul de referinţǎ. Aşa mi-am perfecţionat dicţia urechii, cu toate cǎ n-am fost niciodatǎ în stare sǎ pun punctul pe j.... Să vedem şi acum cum stau cotele apelor Dunǎrii, ca să ştim cum trebuie abordată problema. (din spatele uşii se aud nişte urlete)
Siroco: Dupa claxon, ǎştia sunt acasă sigur.
Nea Puiu: Sună.
Siroco: Se ceartă la cuţite. Riscǎm sǎ luǎm o oalǎ-n cap?
Nea Puiu: Nu mai suna.
Siroco: Au voci exersate, de pǎguboşi bine antrenaţi.
Nea Puiu: Sună.
Siroco: Se ceartă încontinuu.
Nea Puiu: Nu mai suna.
Siroco: Se ceartă ca chiorii pe mǎsline.
Nea Puiu: Cu cine? Cu decedatul?
Siroco: Cum pot sǎ recunosc care-i vocea decedatului? Ei între ei. Acolo, în legea lor.
Nea Puiu: Ce zic?
Siroco: Ce sǎ zicǎ, dau vina unu’ pe altul pentru banii pierduţi, dar mai mult ea pe el, ea e mai clonţoasǎ. A pus-o. L-a prins la colţ, l-a prins la mantinelǎ. El e cu beleaua.
Nea Puiu: Ãştia-s ai noştri! Sună viril, sunǎ insistent!
Siroco: Eu zic să nu intrăm într-o dandana şi mai mare. Sǎ fim precauţi. Cei din zona asta nu au o reputaţie prea bunǎ, sunt cam violenţi dupǎ ora 10. Lăsăm plicul ăsta frumuşel pe preşul de la intrare şi pe-aici ne e drumul.
Nea Puiu: Pe preş? 200 de milioane? Ai cǎpiat?!
Siroco: Pe preş. 200 de milioane. N-am cǎpiat.
Nea Puiu: Mă, Siroco, tu ai prea multă minte, mă’, în exces, mă’. Atât de multă încât dă şi pe dinafară, ca laptele uitat pe foc. Când îţi fată, dă-mi şi mie un pui, rogu-te, unul de sǎmânţǎ... Te-ai gândit mult? Cine te crezi, Zâna Mǎseluţǎ? Tu ştii ce înseamnǎ 200 de milioane? Cum să-i lăsăm pe preş, mă’? Cum să-i abandonǎm?
Siroco: Simplu. Ne aplecăm şi-i punem frumos alături de flori, aşa ca un omagiu din partea unor necunoscuţi demni care preferǎ anonimatul ostentativ. Mâine dimineaţă, când vor deschide certǎreţii noştri uşa, se vor trezi cu surpriza, cu ploconu’.
Nea Puiu: Asta, dacă nu le face mai înainte măturătoarea vreo surpriză ori vreun vecin mai curios. Ai uitat în ce ţarǎ trǎieşti? Sunǎ! Pe rǎspunderea mea… Ba nu, bate!
Siroco: Mǎ derutezi, nea Puiule. Sǎ bat sau sǎ sun?
Nea Puiu: Şi una şi alta. “Bate şi ţi se va deschide!” Important e sǎ-ţi deschidǎ cineva. Cel pe care-l cauţi. (Siroco se executǎ, cu poate prea mult exces de zel.)
Zdrahonul (prin uşǎ): Ce naiba e cu voi, fosilelor, la usa mea?! Sunteţi vorbiţi cu şeful de scarǎ, cu Ţucu, el v-a trimis sǎ luaţi “atitudine”, nu?
Nea Puiu: Nu am venit din partea nimǎnui, am venit din proprie iniţiativǎ! Din civism inexistent!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! La mine nu merge cu faze din astea de doi bani, aţi înţeles? La mine în casǎ fac ce vreau eu şi când vreau eu, nu mǎ comandǎ nimeni, nici mǎcar bunica asta care s-a dus, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Zi-le Sile! Zi-le, cǎ doar eşti bǎrbat!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! Bǎǎǎ!!! La mine în casǎ vorbesc cât de tare vrea nevastǎ mea, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Aşa îţi trebuie dacǎ ţi-ai luat prospǎturǎ. Suportǎ consecinţele. Da, da, eu îi reglez volumul. Ca sǎ îl dau pe “mute”, este suficient sǎ-i arǎt coada de la mǎturǎ.
Zdrahonul (prin uşǎ): Marş la voi acasǎ, acolo s-o faceţi voi pe cocoşeii, nu sǎ faceţi garagaţe la uşa lu’ nevastǎ mea!
Perechea Zdrahonului: Aşa Sile, zi-le! Bravo! Aratǎ-le cine e şefu’ în casa asta. Cǎ dacǎ taci, nu bine faci! Cǎ dacǎ taci, toţi te iau de fraier în blocul ǎsta! Cǎ doar ai şi tu drepturi nu numai datorii.
Nea Puiu: Domnule, vrem sǎ stǎm de vorbǎ ca nişte oameni civilizaţi. Neapǎrat!

Tǎcere.

Siroco: Cred cǎ s-a ridicat mǎtura.
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! Mai sunteţi aici?! Eu nu vorbesc româneşte, sau ce?! Aveţi cinci secunde sǎ dispǎreţi, sǎ spǎlaţi definitiv putina, altfel nu rǎspund de faptele mele necorespunzǎtoare!
Siroco: Cred cǎ s-a coborât mǎtura.
Nea Puiu: Avem de dus la capǎt o misiune. Bate şi sunǎ! Pe rǎspunderea mea!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎ, da’ vǎd cǎ aveţi sânge-n pix!
Siroco: În oraşul ǎsta nu mi-e fricǎ de nimeni, decât de…

(Zdrahonul deschide brusc uşa şi-l apucǎ fulgerǎtor de gât pe Siroco.. Este în maieu şi chiloţi şi agitǎ un satâr cu urme de varzâ)

Tǎcere. Tǎcere. Tǎcere.

Siroco: …Gigi Muşchi?!!!
Zdrahonul: Vǎ omor! Vǎ umplu frigiderele! Care-i problema voastrǎ, nenorociţilor?!
Nea Puiu: Ce ştie ţǎranu’, ce-i ǎla şofranu! Vorbeşte civilizat. Ţi-am adus banii pe care i-ai pierdut pe pod. Numǎrǎ-i ca sǎ n-avem discuţii. Sunt toţi.
Zdrahonul: !!!
Siroco: Cele 200 de milioane au rǎmas tot 200 de milioane. Din pǎcate pentru unii…
Zdrahonul: !!!
Nea Puiu: Din fericire pentru alţii!
Zdrahonul: Nevastǎ, au venit doi îngeri în civil la uşa noastrǎ. Chiar aşa cum ai visat. Unu’ bǎtrân şi umflat care pare tartoru’, şi unu’ mic şi pipernicit care mǎ ştie dupǎ numele de flǎcǎu. Ne-au gǎsit banii de înmormântare pentru mamaia Olimpia, auzi? E prima moartǎ din lume care are noroc. Auzi?
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Noroc post-mortem! Vezi cǎ ţi-au cam crescut corniţele! Niciun ce! Avea dreptate mamaia Olimpia. Am o vârstǎ, şi apoi te-am ascultat destul! Scoate damigeana de vişinatǎ din balcon pregǎtitǎ pentru gropari şi pune-o urgent pe masǎ.
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Niciun ce! Ai mai fǎcut vreodatǎ bairam cu nişte îngeri?
Perechea Zdrahonului: !!!
Zdrahonul (autoritar):: Damigeana!
Nea Puiu: Ãsta da bǎrbat care ştie sǎ punǎ puncul pe j!



Scena 7
Apartamentul buclucaş. Intervalul de timp 3:30 A.M. - 7:00 A.M. Bairamul cu strigǎturi şi ceardaş [la care, pentru o reuşitǎ deplinǎ, la apogeu, poate participa -de ce nu- şi fericita proaspǎt(ǎ) rǎposata Olimpia, la un recital-concurs de romanţe, în duet tandru cu Nea Puiu]


Scena 8
O pasarelă peste calea ferată. Ora 7:30 A.M.

Vânzătorul de ziare: Ziare, ziare, ziare! Proaspete, proaspete! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale!
Nea Puiu (marcat de alcool): Băiat bun Gigi Muşchi! Ne-a adus cu motocicleta lui cu ataş până aici, chiar în locul de unde am plecat, de unde-a început totul. Ne-a dat şi un bănuţ acolo, să ne dregem de sufletul rǎposatei. Ce voce de coloraturǎ! O adevǎratǎ pierdere pentru trupele de amatori!
Siroco (idem): Mie-mi zici de Gigi Muşchi? Cel mai bun din lume. Păcat c-a îmbătrânit. A zis că, după ce termină cu înmormântarea, vorbeşte cu primarul ăsta nou să ne facă cetăţeni de onoare ai Bacăului pentru fapta asta.
Nea Puiu: Dacă primim cheia aia de bronz de un kil putem s-o ducem la un centru de colectare. Am putea să luăm ceva pe ea.
Siroco: Poate ne pune şi câte-o stea de veşnicǎ pomenire în faţa spatelui Teatrului Bacovia. Iar dacă primim şi locuri de veci în Cimitirul Central chiar că am pus-o. Toată viaţa am visat să locuiesc în centru, fie şi cu braţele pe piept..
Nea Puiu: Hi-hi-hi! O să fim vecini.
Siroco: Iar dacă află şi Renţia de tărăşenia asta, m-am reabilitat definitiv. Mă ţine numai în puf de lebădă neagră.
Nea Puiu: Ce facem acum? De ce m-ai adus aici?! Să-ţi admiri liliacul? Te-am avertizat că este doar o păcăleală nocturnǎ. A dispărut cu desăvârşire.
Siroco: Chiar că! Poate că a fost numai o părere... Puteam sǎ jur cǎ… Coborâm la bar să tragem un loz?
Nea Puiu: Crezi că de asta-mi arde mie? Sunt frânt. Ce loz?
Siroco: Cel câştigǎtor. Ai uitat ce-a zis azi noapte baborniţa aia de la bar?
Nea Puiu: Iartă-mă, dar îmi vuieşte capul. Nu-mi mai amintesc nimic. Ne-a înjurat?! Ce-a zis?
Siroco: Că azi e ziua mea norocoasă.
Nea Puiu: Prostii. Poveşti nemuritoare. 1001 de nopţi albe. Mănâncă şi ea o pâine feliatǎ din congelator. Fraiereşte şi ea pe cine poate, ca sǎ trǎiascǎ.
Vânzătorul de ziare: Ziare, ziare, ziare! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale! Pasional! Pasional! Doi bărbaţi sărutându-se cu foc pe pasarela Narcisa! Doi bărbaţi sărutându-se mistuitor pe pasarela Narcisa!
Nea Puiu: Ce nesimţiţi! S-a păcătoşit lumea! Nu mai există ruşine, nu mai există bun simţ! Nu mai există adevǎratele valori!
Siroco: Vine potopul, nea Puiule, vine sfârşitul lumii!
Nea Puiu: Băiete, ia dă-mi una din fiţuicile astea!
Siroco: Dă-ne două!
Nea Puiu (trezit ca prin farmec): Tiii! Să-mi trag una!!!
Siroco: Nea Puiule, frumuşelul ăsta cu limba scoasă aduce un pic cu mine, ce zici?
Nea Puiu: Nu seamănă, Siroco, eşti chiar tu... cel puţin eu sunt cu spatele, m-am scos. Îţi mai aduci aminte când spuneai c-a fulgerat? Nu prea era un fulger... acum sunt convins că era un blitz. Dacă află Renţia ta, te-ai nenorocit definitiv. Nu te mai speli cu toatǎ Bistriţa, cu tot canalul de fugǎ.
Siroco (trezit şi el instantaneu): Am să-i spun adevărul. Tot adevărul. N-ai zis matale cǎ adevǎrul e cea mai bunǎ minciunǎ?

TÃCERE.

Nea Puiu: Uneori. Încercarea moarte n-are...
Siroco: Crezi c-o să mă creadă?
Nea Puiu: Henţ careu! E groasǎ rǎu.
Siroco: Ce sǎ fac, nea Puiule?!
Nea Puiu: Fir… întins!
Femeia care vinde lozuri: Trage un loz! Chiar câ ai nevoie. Ăla însemnat cu carioca. Ultimul.


BAIRAM CU ÎNGERI III
Scena 1
Un bar fără pretenţii de lângă calea ferată. Ora 11 P.M.

Barmaniţa: Ce mai serviţi?
Pelicanu’: Servim... Ce mai servim, nea Sándore? Mai servim?
Nea Sándor: Aaa? (ironic) Pacheţele de primăvară, fructe de mare n-aveţi?! (se caută insistent prin toate buzunarele) Servim, bineînţeles că servim, da’ numa’ când vrem noi. Vino mai târziu, păpuşă mică şi drăgălaşă, vino peste două săptămâni când îmi încarcă cardul cu sporul de ruşine... că acum, în momentul ăsta, încă nu suntem foarte hotărâţi dacă şi ce servim.
Barmaniţa (îndepărtându-se, printre dinţi): Fir-aţi ai...
Nea Sándor: Te-am auzit, să ştii că te-am auzit. Şi apoi, dacă vrei s-o dăm pe bune, măi, fato, dacă tot vrei să ştii, putem să ne-ntindem cu cafeaua asta răsfiartă până mâine dimineaţă dacă avem chef, dacă aşa vor muşchii noştri fleşcăiţi. Ştiu că de-abia aştepţi să ne ridicăm de la masă ca să zăvorăşti uşa, să întorci cartonul pe care scrie “Deschis” şi să te culci cu fundu’ tǎu de maimuţǎ urlǎtoare pe scaune; da’ vrem ca sǎ-ţi facem în ciudâ, ai înţeles?...
Pelicanu’: Las-o în pace. Ce-ai cu domnişoara? Nu ţi-e ruşine? Ar putea să fie copilul tău vitreg. Vai de steaua ei, mănâncă şi ea o pâine.
Nea Sándor: Copiii mei au ajuns departe, Pelicanu’, nu ca panarama asta care spală paharele cu vârful degetelor boite şi saltă halbele după toţi jegoşii. Departe, tataie. Sunt în Germania, la Milano. Nu oricine care ajunge în Germania ajunge şi în capitala modei, la Milano, să ştii; nouăzeci şi ceva la sută dintre venetici se îngrămădesc doar în cel mai frumos oraş al Moldovei, la Torino... (râde singur)
Pelicanu’: Fiecare cu norocul lui, nea Sándore sau după cum zic francejii: “De gustibus non discutandum...” (sic!)
Nea Sándor: De ce mă-njuri şi tu? Hai, mă, liceu! Te-ai ţăcănit?! (enervat) Şi apoi ce? N-o las eu să mănânce? Să mănânce, frate, liniştită. Să scurme, să pape mititica... nu să-mi pape mie, cu linguriţa, nervii mei de Murano. Că nu chiar aşa se câştigă banii cum crede ea că se câştigă...
Pelicanu’: Uite, îţi dau un rom alb, numai să taci. Ultimul. Ne facem de ruşine şi aici, nea Sándore. A pus botu’. Uite ce faţǎ a fǎcut. Mai mai sǎ plângǎ… Vrei să apese butonul de panică? Potoleşte-te! Vrei să ajungem acasă gata machiaţi? (tare) Domnişoară, scuze pentru colegu’, un rom alb la două pahare!
Nea Sándor: Tulai! De unde avem noi bani, Pelicane?! Vreau să ştiu de unde ai bani... Adineauri, spuneai că nu mai ai nimic, niciun sfanţ, nici măcar pentru momeală. Chiar ai şi jurat pe iconiţa cu Chuck Norris de la gât. Se poate să-mi faci faze din-astea? A fi om e lucru mare. Eu îţi dau şi sufletul şi tu… De ce eşti aşa cum eşti?...
Pelicanu’ (logic): Nu se pune. Ce, voiai sǎ ne-ntoarcem pe jos? Sunt banii pentru taxi, şi banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani. Bem un rom alb, ultimul şi mergem cătinel-cătinel sau ne ridicăm chiar acum şi mergem în staţie la pod, ca boierii, să trezim un taximetrist falit?
Nea Sándor: Da. DA.
Pelicanu’: Ce “da”?
Nea Sándor: Mergem pe jos c-aşa e frumos, Pelicane. Aşa recomandǎ şi medicul: “Beţi cel puţin doi litri de lichide şi faceţi cel puţin 30 de minute de mişcare pe zi!” Admirăm cărăbuşii de mai (numai ei ştiu de ce) cum se-mpreunează cu miile în vǎzduh. Până dimineaţă ajungem noi unde credem că trebuie să ajungem.
Pelicanu’: Deci, s-a hotǎrât. Sâ nu te-aud câ te vaiţi de picioare pânǎ la baltǎ, că te dor varicele ca data trecutǎ! (tare) Domnişoară, un rom alb la două pahare! Sigur! Completează cu cola, da! Da, da, unul mare, te rog!
Femeia care vinde lozuri: Ocazie! Ocazie! Ultima ocazie!
Nea Sándor: Fir-ar mama lor de bani, se-agaţă doar de duşmani! Toată viaţa am alergat după ei ca un prost dupǎ muşte şi niciodată nu i-am ajuns din urmă. Fir-ar să fie de capul lor!
Femeia care vinde lozuri: Ultima ocazie! Pe bune!
Pelicanu’: Vedea-te-aş cu scamǎ, nea Sándore! (ciocneşte)
Nea Sándor: Da, da, Pelicane, când mi-o creşte păr în palmă! (trece un tren cu galoane de mareşal) Să trăieşti pentru gândul ăl bun al tău, Pelicane! Să-ţi trăiască familia pe care n-o ai!
Pelicanu’: Henţ! (rǎsucind pescăreşte cuţitul în ranǎ) Şi matale - nevasta de la Florenţa! Noroc!
Femeia care vinde lozuri (agitând profesional şiragul): Trage un loz, tinere! Un singur loz! Azi e ziua ta norocoasă!
Nea Sándor: Care zi, hoaşcă?! S-a dus ca şi celelalte şi nici n-am apucat sǎ-mi dau seama cu ce e mai cu moţ decât suratele ei. De ce m-aş strǎdui sǎ bifez? Nu vezi că acuşi e doişpe noaptea?
Femeia care vinde lozuri: Pân la doişpe e tot zi, cea de azi; după doişpe e altă zi, cea de mâine! Te sfătuiesc să tragi un loz astăzi, mâine sigur e prea târziu pentru azi.
Nea Sándor: Ba cǎ-i laie, ba-i bǎlaie, ba cǎ-i trebuie bǎtaie. Cum mai ştii să le întorci, cu limbuţa ta, mamaie. L-ai văzut că e mai slab şi mai tânǎr şi crezi cǎ e mai fraier, cǎ poţi sǎ-i tragi ţeapǎ. Lasă-ne, nu vezi câ dezbatem geopolitic?
Femeia care vinde lozuri: Ce treabǎ ai tu, moşule, cu norocul lui? Al tǎu a cam apus demult, el are toatǎ viaţa-nainte. Tu poate ai nevoie de bani bani pentru înmormântare, pe când el are nevoie de bani pentru nuntǎ. Ori la bal ori la spital! Astǎzi e ziua ta cea mare, creţule. Trei lei, doar trei lei... Iei sau nu iei?
Pelicanu’: Ha-ha! De-abia am avut pentru râme şi gâfe. Dacă ne dai cu-mprumut, cu dragă inimă, îţi iau tot şiragul...
Femeia care vinde lozuri: Păcat. Uită-te la mine, la zgaibele astea uscate care-au împărţit averi peste averi şi nu s-au ales cu nimic. Trei Aro am dat într-o singurǎ zi, una dupǎ alta, una dupǎ alta. Să ştii că ştiu ce zic când zic, şi eu nu zic la toată lumea, numa’ la ǎia la care musai trebuie sǎ zic, ai înţeles? Nu-ţi băga piciorul. Azi e ziua ta norocoasă, creţule, azi e marea ta inspiraţie. Trage un loz cǎ nu doare, unul singur, nu fi scârţar! Ascultă ce-ţi zic: norocul nu se ia cu-mprumuturi, iar dacă nu-l bagi în seamă cum trebuie şi când trebuie, vine şi trece fără să te recunoască, exact ca rapidul ăsta pe care l-ai văzut fulgerând, dar care-a trecut fără sǎ-ncetineascǎ, fără s-oprească, fără să-l recunoşti...
Nea Sándor: Lasă-mă-n durerea mea cǎ m-ai ameţit! Plimbă-ncet ursu’ de lanţ şi schimbǎ priponu’! Nu vezi cǎ suntem pârliţii pârliţilor?





Scena 2
Podul Ferdinand. Ora 12 P.M.

Pelicanu’: Mai bine nu beam romul ăla greţos, ultimul. Mi s-au făcut picioarele ca de plumb. Mi-e rău, rău, am o stare de-mi vine să mă-nşurubez ca Superman în pământ...
Nea Sándor: Mie-mi zici, Pelicanu’... Trage aerul nopţii în piept ca pe un fum preţios de trabuc. De la puştoaica de la bar, de la aia cu ochii beliţi ţi se trage. Sigur. E întoarsă de la ţâţǎ, bastarda. Ai văzut cu ce ochi se uita după noi pramatia când am ieşit? Să ne sfâşie ca o leoaicǎ şi nu alta. (lălăie cu accent) "Săraca ţară bogata, mult ai trăit supărată,/ Doamne, ocroteşte-i pe Români./ Ne-o umplut amaru’ crud, plânsu nostru-i tot mai surd,/ Doamne, ocroteşte-i pe Români!" De ce nu ne ocroteşte Doamne-Doamne pe noi, românii adevăraţi, Pelicane? De ce, fratele meu alb?
Pelicanu’: Nu mai urla, nea Sándore, că ne-agaţă vreo patrulă. Dacă zbierai din Ozosep-ul tău, nu se lega nici dracu’ de noi. Vrei să ne-agaţe vreo patrulă şi să ne ia la-ntrebări pentru patriotism excesiv? Au ăştia nişte amenzi de-ţi vine să te călugăreşti la Voievozi.
Nea Sándor: De ce e viaţa aşa de nedreaptă cu geniile, cu unii ca mine şi ca tine, Pelicane?! De ce se tot topeşte blestemata aia de calotă glaciară? Unde ne sunt Zburǎtorii? Unde ne sunt Scufundǎtorii? De ce creşte tot timpul gigacaloria ca un balaur cu şapte capete? Cum a încăput dolofănica de Piroska în burta lui farkas?! De ce trebuie să munceşti în fiecare zi, dar iei bani doar o singură dată pe lună? De ce nu mai încape nicio scrisoare de dragoste, nicio ilustrată înflorată în cutia poştală ticsită cu facturi?! …Vezi, din cauza întrebărilor ăstora esenţiale nu pot să dorm; sǎ pun geanǎ pe geanǎ; vezi, din cauza întrebărilor ăstora am ochii vineţi ca un moroi însetat de sublim... (revenind pe pǎmânt) Pe unde naiba trebuie s-o luăm ca sǎ ajungem mai repede la locul nostru de pescuit? Tu eşti şefu’! O luǎm pe aleea de pe dig?
Pelicanu’ (nesigur): Pe acolo e plin de mizerii. O luăm pe… pod.
Nea Sándor: Care pod?!
Pelicanu’: Ăsta de deasupra, pe podul Ferdinand.
Nea Sándor: Aha! Nu ştiam cǎ aşa se cheamǎ acum. Mai înainte, când era încǎ de fier, i se spunea Kishid, pe vremea mea se chema Ladislau. Ca mâine-poimâine o sǎ-l cheme şi Merkel…
Pelicanu’: Nici eu nu ştiam, dar mai citesc presa localǎ ca sǎ fiu informat. E mai lung pe acolo, aproape dublu, dar e mai sigur, nu riscăm să se-agaţe aiurea cineva de noi.
Femeia care vinde lozuri (alergând în spatele lor): Te-ai rǎzgândit? Trage un loz! Mai sunt doar cinci minute până la miezul nopţii şi n-am apucat încǎ să fac nicioo faptă bună pe ziua de azi. Nu mă fă să sufăr pentru că azi, în sfânta zi de Vineri, am poftit, m-am spurcat cu o fleică de 250 de grame de carne de porc la grǎtar, o palmǎ de şorici şi trei mici în sânge, de la umflatul de Costea din piaţa Rogerius, dar n-am reuşit încă să fac o faptă bună. Nu vreau să ard ca o iascǎ în flăcările iadului neîndurător... Trage un loz, cel câştigător. Uite, ia-l pe ăsta, ăsta însemnat cu cariocă albastrǎ! Murǎ-n gurǎ! Ăsta e lozul cu pricina, lozul tău. Ăsta e biletul meu spre rai. Ăsta e norocul tău pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni, ai înţeles?
Pelicanu’: De ce nu-l tragi matale?!
Femeia care vinde lozuri: Nem tudom!... Din bun simţ local, cred!
Nea Sándor: Du-te dracului, baborniţo! Huşti, cobe, huşti! Pleacă cu maculatura ta infectă de aici! Din cauza unora ca tine se înmulţesc lăcustele şi bate grindina peste podgoriile Diosig şi Valea lui Mihai. Din cauza ta a rămas Mickey Mouse agǎţat de stâlp, pe post de felinar.
Femeia care vinde lozuri: Ceee?!
Pelicanu’: Crede-mă, n-am niciun sfanţ! Calmeazǎ-te. Înţelege-mǎ, mamaie! Dă-mi-l aşa! Vei recupera însutit din câştig. Împrumută-mă! Fă o faptă bună, o pomană completă şi poţi să mănânci pe urmă un bou cu tot cu coadǎ şi copite.
Femeia care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne! Nici mama nu i-a dat tatei până nu i-a luat pantofi! Înţelegi? Din împrumut, din câştig niciodată nu se câştigă. Păcat, mare păcat. Mare fraier. Să dai aşa cu piciorul la... Îţi meriţi soarta.
Pelicanu’: Am să te caut mâine, la prima oră. Am să-ţi iau tot şiragul. Promit. Am să ţi le plǎtesc şi pe cele rupte.
Femeia care vinde lozuri: Păcat, n-ai înţeles nimic, creţule, mare păcat.
Nea Sándor: Du-te cu roaba! Du-te învârtindu-te! Du-te cǎ-ţi dau una cu undiţa!
Pelicanu’: Hai, nea Sándore, odată, ce tot te moşmondeşti?
Nea Sándor: Unde ne tot grăbim? Unde ne tot grăbim? Doar avem o singură viaţă!
Pelicanu’: Adâncă, foarte adâncă. (un claxon asurzitor) Treci imediat pe trotuar! Să nu te pupe din spate vreun TIR!
Nea Sándor: N-ai grijă, Pelicane. Toate marile iubiri m-au ocolit. (fredonează aiurea) “Să ne iubim cât încă suntem tineri/ Şi n-avem încă părul argintiu./ Să nu lăsăm să treacă fericirea,/ Că mâine fi-va poate prea târziu...”
Pelicanu’: Frumos, foarte frumos! (aplaudă) Artist de operă, cântǎreţ la restaurantul Grand Palace trebuia să te faci. Cu gropile de pe podul ăsta, nu se ştie niciodată. Nesimţiţii. E făcut de pe vremea lui Pazvante şi încă nu s-au îndurat să-i facă nicio reparaţie ceva mai serioasă, numai cârpituri peste cârpituri... Auu! Ce naiba-i asta?! (ridică ceva voluminos)
Nea Sándor: O geantă de perceptor, Pelicanu’, una de piele, una cum se făcea pe vremuri, pe şestache, doar la Crişul. Uite, puţin mai încolo şi o geacă. Calitate, neicǎ, calitate. Una cum se făcea pe vremuri doar la Marghita.
Pelicanu’: Nea Sándore, nu-mi miroase a bine. Dacă mai facem zece paşi înainte, sigur găsim pe cineva fǎcut şniţel, pe unul călcat. Unul cum se făcea pe vremuri doar la Vinalcool - Oradea. Am devenit subit mentalist. Parcă şi văd deja ce urmează-ne următoarele patru-cinci ore: sirene, interogatorii, dat cu subsemnatu’, declaraţii peste declaraţii, amprente, ştirile de la ora cinci, etc, etc... Cine ne-o fi pus să trecem pe aici la ora asta?
Nea Sándor: Tu, cine altcineva, deşteptule... Ce zici, să ne-ntoarcem? Stai aşa! (merge mult în faţă) Nu e nimeni, nici mǎcar un adidas desperecheat; nu văd nicio urmă de sânge, nici una de frânare. Nimic, nimic.
Pelicanu’: Parcă în starea în care eşti, mai vezi ceva...
Nea Sándor: C-oi fi tu mai cu moţ! (se suie cu chiu cu vai pe balustrada prăfuită şi face câţiva paşi într-un echilibru la limită) Ce zici? Cine-i cel mai tare din parcare? Moşul sau tu? Nu mǎ dau pe douǎzeci de-alde voi. Poţi să faci şi tu figura asta?
Pelicanu’: Dă-te jos, nea Sándore, că mă bagi în belele. Cine te crezi, vreun arhanghel refuzat? Ce ţi-a căşunat?
Nea Sándor: Să nu mai mă faci niciodată beţiv, doar bǎutor abstinent, ai înţeles?
Pelicanu’: Bine, dar n-a fost cu intenţie, era evident că...
Nea Sándor (ferm): Ai înţeles?
Pelicanu’: Am.
Nea Sándor: Vezi, ăsta e defectul tău. Intri prea, prea repede în panică şi ţi se blocheazǎ axul cu came, sinapsele. Lucrurile astea le-o fi pierdut vreunu’ distrat dintr-o maşină. Neatenţia se plǎteşte. S-a deschis porbagajul de la hurducături şi...
Pelicanu’: Să fim serioşi!
Nea Sándor: O fi fost vreun gurǎ-cascǎ, vreun navetist cu bicicletă...
Pelicanu’: N-aş crede. E o specie de mult dispărută ori plecatǎ în ţǎrile calde. Să nu fie de la unu’ care s-a aruncat de pe pod... Mult mai plauzibil.
Nea Sándor: Tii! Nu m-am gândit! Jos e lumină ca-n palmă, de la ăştia cu reparaţiile... Dacă s-ar fi aruncat de aici, pe pietrele alea, acolo ar fi trebuit ca să fie… Mm! Vezi ceva, “Sherlock Holmes”?
Pelicanu’: Ce să văd?
Nea Sándor: Vreunu’ întins pe acolo, un corp… douǎ jumǎtǎţi de corp… trei jumǎtǎţi de corp… un creier pane…
Pelicanu’: Absolut nimic.
Nea Sándor: Păi vezi?
Pelicanu’: Ce să văd?
Nea Sándor: Că ai orbu’ găinii, că nu vezi, cǎ n-ai ce sǎ vezi… Hai s-o tǎiem de aici!
Pelicanu’: Şi cu astea ce facem? Nu le ducem la poliţie?
Nea Sándor: Hai, mǎ’! Mǎ! Te credeam bǎiat deştept! Eşti nebun, vrei sǎ zicǎ cǎ le-am furat de undeva şi sǎ ne strângǎ cu uşa?! Ce să facem? De haram au venit, de haram sǎ se ducǎ! Ia-ţi vânt şi aruncă-le de haram peste pod.
Pelicanu’: Dacă se-ntoarce ăl de le-a pierdut şi le caută? Dac-ai fi matale în locul lu’ ăla?
Nea Sándor: Mda… Ia deschide năzdrăvănia aia, că doar n-o fi vreo bombă!
Pelicanu’: Nu e frumos!
Nea Sándor (îi smulge geanta şi începe s-o miroase): Exact cum am presupus. Navetist sută la mie. Unul din Salonta. (o deschide) Una cutie vopsea albă pentru calorifere, una bucată pix roşu, una bucată uzatǎ prosop, una bucatǎ prezervativ… folosit, două bucăţi ţǎndǎri borcane de 800 de grame cu ghivent, una jumǎtate de covrig uscat, una bucatǎ şoarece mumificat, una bucată panglicǎ neagrǎ-neagrǎ pentru doliu, una bucată plic alb, foarte alb...
Pelicanu’: Ce să caute una bucată de plic foarte alb la un navetist?!
Nea Sándor: Bună întrebare. (desface plicul)
Tăcere.

Pelicanu’ şi Nea Sándor: Am pus-o!



Scena 3
Podul Ferdinand. Ora 0.30 A.M.

Nea Sándor: Istenem! Istenem! Două sute de milioane?! Numai cu hârtii de astea noi?!
Pelicanu’: Să-mi trag una! Ptiu! Ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap! N-am avut atâţia bani în viaţa vieţilor mele. Îmi astup toate găurile. Mă împac cu bunăciunea de Ibolya sau, dacă nu, îi cer voie s-o răpesc şi mergem, frate, la mare cu taxiul; nu două, nu trei-patru zile ca toţi amărăştenii ci pân-în octombrie, în extrasezon, când se-nchid toate terasele şi-ncepe vântoasa.
Nea Sándor: Jur! Îmi iau barca aia roşie pneumatică cu motor din vitrină şi sculele alea deştepte cu senzori de la Crapul de Aur la care mǎ zgâiesc de trei ani, plus un binoclu adevărat de marină pe care l-am ochit la târg...
Pelicanu’: Adevǎrǎciune! Îi cumpăr Ibolyei mele căţelul ăla deştept, Samoyed-ul pe care şi l-a dorit toată viaţa. Îi mai bag şi nişte texte mai noi în limba maternǎ. Desigur că o să facă ceva-ceva fiţe la început, c-aşa îi stă bine unei femei serioase care pipăie toată ziua capul bărbaţilor, dar, pân-la urmă, tot o să cadă pe spate cu căţel cu purcel cu tot şi atunci să vezi treabă ca la carte...
Nea Sándor: Gata, m-am hotărât! Îmi refac viaţa. Îmi iau cea mai tare femeie gonflabilă. Cea mai scumpă. Cu păr natural, cu obraji din şorici... Da, da, ca să îi fac cretinei mele de la Milano în ciudă. Să nu creadă ea c-am să mă uit din juma în juma de oră pe vizor şi s-o aştept ca Penelopu toată viaţa, până termină de şters la fund toţi moşnegii cu bani din Germania.
Pelicanu’: Dar, mai înainte, îmi trag un tricou cu Géza Muşchi şi un tatuaj cu 101 dalmaţieni şi mă fâţâi aşa trei săptămâni prin faţa frizeriei unde lucrează Ibolya, cu Samoyed bineînţeles cu tot, cu tot cu coada lui ridicatǎ ca un stindard. Şi când o să cadă pe spate, pac şi eu cu inelul de logodnǎ sub nas. Capitulare necondiţionatǎ. N-o să zică nici pâs. Pariu?
Nea Sándor: Gata m-am hotărât. Mă las de băut. Apǎ nu. Bere nu. Strop. Rom alb, tataie, rom! Mă scad de la întreţinere şi bag două studente de Universitate în gazdă până termină şi facultate şi masterat. Cu chiria vǎd eu cum o rezolv, poate cǎdem la pace… Fac înconjurul lumii. Eu şi cu “femeia mea dragă”. “Tǎcuta” am sǎ-i pun numele. Pe asta chiar am s-o respect şi am s-o pieptǎn când se-ncâlceşte, că sunt sigur că are mintea deschisǎ şi n-o să crâcnească la niciuna din hotărârile mele înţelepte.
Pelicanu’: U-iu-iu! Două sute de milioane?! Chiar c-am pus-o!
Nea Sándor: Se apropie cineva... O, nu! Unde fugi?! Aruncă geanta şi geaca peste pod! Ascunde, ascunde repede plicul în sân!
Femeia care vinde lozuri: Ia un loz, copile, nu fi scârţar. Azi e ziua ta norocoasă. Dacǎ nu faci cum îţi zice inima, o să-ţi pară foarte rău pânǎ-n zori. Sincer.
Nea Sándor: Tot ca râia, tot ca râia?... Acum lucraţi şi în schimburi, nu?
Femeia care vinde lozuri: Hai, ştiu că ai. Mai înainte n-aveai, dar acum ştiu sigur că ai. Îi recunosc pe toţi care au ceva la ei doar după cum îşi încreţesc, într-un anumit fel, colţurile buzelor. Fǎ o faptǎ bunǎ. Una creştineascǎ. Rupe un loz. Ăsta care mi-a rămas. Ultimul. Azi e ziua ta norocoasă. Să-l bifez şi pe ǎsta, sǎ plec şi eu liniştită acasă cu şiragul gol.
Pelicanu’: Păi şi ieri parcă ziceai că a fost ziua mea norocoasă.
Femeia care vinde lozuri: Nu-mi aduc aminte. Am zis eu aşa ceva?!
Pelicanu’: N-am. Vrei sǎ-ţi desenez?
Nea Sándor: Ai auzit?
Femeia care vinde lozuri: Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea Sándor: Ţi-ai luat astǎzi pastila? Femeie, ţi-a zis odată omul foarte clar că n-are nici mǎcar de sǎmânţǎ. Fii de înţeles! Ce, crezi cǎ noi suntem pescari sportivi? Suntem pescari de foame, ai înţeles? Lasǎ-l în durerea lui, crede-l pe cuvânt!
Femeia care vinde lozuri: Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea Sándor: Da! Să-i sară ochii din cap. Toţi ochii.
Femeia care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne-ne! Nu e valabil. Sǎ spunǎ el.
Nea Sándor: Hai, mǎ’ Pelicane, spune ce e de spus, altfel nu scǎpǎm de nebuna asta.
Pelicanu’: De ce să-mi sară ochii din cap? Sunt încǎ tânǎr, s-ar putea sǎ mai am nevoie de ei când am s-o cercetez pe Ibolya cu de-amǎnuntul...
Nea Sándor: Nu te ambala, puştiule, e doar o vorbă aşa, fără relevanţă practicǎ. Dacă n-ai nimic, niciun sfanţ personal, nu-ţi sar... N-au cum, crede-mǎ.
Pelicanu’ (derutat): Am sau n-am?
Nea Sándor: De unde sǎ ai? Deocamdatǎ… nu. Când o sǎ am eu, o sǎ ai şi tu. O sǎ-mpart juma-juma cu tine… Ce, eu am ceva?
Pelicanu’: Ofsaid! Bine, sǎ ne sarǎ toţi ochii din cap dacǎ avem la noi vreun ban de-al nostru, vreunul cinstit.

Moment tehnic pentru afişarea rezultatelor.

Nea Sándor:Te-ai lǎmurit cǎ n-avem? Avem? N-avem! Acum, ne scuteşti?



Scena 4
Podul Ferdinand. Ora 1:15 A.M.

Pelicanu’: Ce-i cu liliacul ăsta în mijlocul şoselei?! Când a răsărit?! Când am trecut ieri dimineaţă cu autobuzul 14 pe aici, nu era. Sigur nu era. Pot să jur că nu era, pentru cǎ mǎ durea groaznic mǎseaua şi mǎturam cu privirea fiecare petricicǎ de pe asfalt. Şi chiar dac-ar fi fost aici, tot ar fi dat peste el unul din nebunii ăia cu autocarele care aleargă spre Borş şi l-ar fi făcut praf.
Nea Sándor: L-o fi pus vreunul milos ca să avertizeze asupra unei gropi mai cu vână; că, până să se trezească şi sǎ vină cineva de la primărie s-o repare, te trezeşti cu roţile varză, cu planetarele buşite ori parbrizul crǎpat... Ce, n-ai mai întâlnit chestii din astea? Tot oraşul e plin de canalizări semnalizate cu cartoane şi crengi, de când au dispărut fǎrǎ urmǎ, într-o noapte cu lună, ca prin minune, toate capacele de canal din fontǎ de pe vremuri.
Pelicanu’: Ăsta nu-i pus aşa de formă. (trage puternic de arbust) Nu, nu. Ia uite ce vânjos e, ce frunze proaspete are. Pot să pun pariu c-a crescut aşa, peste noapte, din asfaltul încins. E din ăla sănătos cu rădăcinile bine-nfipte. Are cam cinci-şase ani pe puţin, dacǎ nu şi mai mult. Ştiu, pentru c-am avut un bunic la ţară, Nicu, la Paleu, care avea în grădină, pe margini, numai tufe de liliac ca ăsta.
Nea Sándor: Hai mă, lasă-mă! Învaţǎ Sándor’ gâina? Te-ai dilit? Cum să crească-n beton? Ilogic, mǎ’ liceu, total ilogic. N-ar fi avut cum, n-ar fi avut nicio şansǎ; îţi spun eu ca unu’ bătrân care a pus în armatǎ mii şi mii de puieţi în pǎmânt bun, afǎnat, şi tot se uscau mai mult de jumǎtate din ei. Ãsta e pus numai aşa de formă, de sanchi, de vreunul din Zona Industrială, de vreun şmecheraş pus pe glume; da’ înfipt bine-bine să nu-l ia vântul...
Pelicanu’: Da, da.
Nea Sándor: Lasă-mă cu crengile astea, dǎ-le-n mǎ-sa! Hai mai bine să-mpărţim banii! Hai să vedem câţi sunt!
Pelicanu’: Aici?
Nea Sándor: Da’ unde vrei, mǎ’, în faţă la Biserica cu Lună? (se aude sunetul unei sirene) Am sfeclit-o! Întoarce-te repede, repede cu spatele! Fă ce fac şi eu, fă-te că te uiţi peste pod, că admiri gunoaiele strǎlucitoare din vechiul Centru Civic!
Pelicanu’: Ce să admir?!
Nea Sándor: Ce poţi.
Pelicanu’: Bǎǎǎ! Câte maşini noi în parcarea de lângǎ pod! Bǎ’, câte maşini!!! Omu’ moare de sǎrǎcie şi guşaţii ǎştia noi se lǎfǎie-n maşini noi, în limuzine! (urlǎ) Scârbelor! Scârbelor!
Nea Sándor: Ce faci?! Ai înnebunit?! Apropie-te rapid şi pune mâna pe mine!
Pelicanu’: Ce?!
Nea Sándor: Dreapta. Strânge-mă uşor de umăr! Nu aşa, mai cu sentiment. Închipuie-ţi că sunt Jennifer Lopez şi tu Brad Pitt. Şi fă-te că admiri în extaz clădirile peticite din centru. Motor!
Pelicanu’: Ce?! Nea Sándore, te-ai ţǎcǎnit rǎu de când te-a lǎsat tanti Florentina! Ai încurcat cumva echipele?
Nea Sándor: Nu e ce crezi, prostănacule… Actorie purǎ, frate! Toţi pescarii sunt nişte mari actori. Ştiu sǎ nǎscoceascǎ şi sǎ spunǎ nişte texte de ajung pânǎ sǎ le creadǎ şi ei… Mângâie-mă! Mângâie-mă până trece maşina poliţiei! Nu, nu aşa de parcǎ speli un covor cu peria de paie pe marginea Crişului Repede! Sentiment! Pune ceva sentiment! Acţiune!
Pelicanu’: Ştii ce? Pân-aici nea Sándore! Mă confunzi. Nu sunt din “ăia”, ai înţeles? Eu o iubesc pe Ibolya.
Nea Sándor: Şi cine nu te lasă, mă’, s-o iubeşti? Iubeşte-o şi, între timp, mângâie-mă pe spate, aşa cum ai mângâia-o pe Ibolya… Dacă păgubaşul nostru s-a adresat poliţiei, dacǎ a sunat la “osutǎdoişpe” şi a raportat paguba, la asta te-ai gândit? Fǎ un efort de imaginaţie. Dacă opreşte maşina aia cu girofar în dreptul nostru şi suntem luaţi la întrebări, la asta te-ai gândit? Cum ai să justifici cele două sute de milioane din sân, ai? Eu unul, am să neg tot. Ştii cât poţi să primeşti pentru asta?
Pelicanu’: ...
Nea Sándor: Cel puţin trei ani. Dacă vrei s-o mai mângâi ca lumea pe Ibolya, mângâie-mă ca lumea pe mine; dacǎ nu, o sǎ te mângâie alţii. Crede-mǎ, doi bărbaţi care se mângâie tandru sunt ceva foarte obişnuit pentru podul ăsta, dacă nu ştiai, fac parte din peisaj. Am citit eu în Bihoreanul. Sunt ceva atât de obişnuit încât nici nu mai atrag atenţia. Exact ca stâlpii care nu se mai aprind. Aoleu, au ajuns! Sunt deja în dreptul nostru. Apleacă-ţi faţa pe umărul meu.
Pelicanu’: Nea Sándore! Dâ-mi voie sǎ te plesnesc cu respect.
Nea Sándor: Sunt de acord, dacǎ o faci gingaş… Acţiune!
Pelicanu’: Mm!
Nea Sándor: Acţiune, idiotule! Acţiune!
Pelicanu’: Mm! Ce-a fost asta? Un blitz?!
Nea Sándor: Un fulger al conştiinţei. În niciun caz nu fă greşeala să te întorci cu faţa asta de urmǎrit general. Te vor citi imediat ca pe o coală de fax. Gândeşte-te la duşurile comune din penitenciar. Numai la asta gândeşte-te…
Pelicanu’: Mm! Mm!
Nea Sándor: Stop! Ce dracului ai mâncat? Şerpi?
Pelicanu’: Mm! Am nişte probleme la stomac.
Nea Sándor: Nu te întoarce. Îi simt cum se zgâiesc burtoşii la noi. Scoate-ţi limba de-un cot. Ridicǎ-mi pelerina. Pune-mi mâna pe fund.
Pelicanu’: Asta nu, în veci nu. Mai bine prefer duşurile comune. Nu.
Nea Sándor: Gândeşte-te la Ibolya. Vrei să mai pui vreodată mâna pe fundul Ibolyei?
Pelicanu’: Sigur că da. Hai s-o lămurim, nea Sándore; eu sunt “el” sau eu sunt “ea”?
Nea Sándor: În dragoste sexul nu contează. Ajunge cu teatrul, diletantule. Ia mâna de pe mine, de pe organismul meu neprihǎnit.
Pelicanu’: Rămâi aşa. Nu vreau să fiu condamnat pe nedrept.
Nea Sándor: Deocamdatǎ, ai scǎpat. Maşina a plecat de zece minute.
Pelicanu’:Şi de ce nu mi-ai spus?
Nea Sándor: Voiam sǎ fiu absolut sigur. Hai sǎ-mpǎrţim, odatǎ, lovelele!
Pelicanu’: Una mie, una ţie!
Nea Sándor: Una la popa Ilie!
Pelicanu’: Una mie, una ţie!
Nea Sándor: Una la popa Ilie!
Pelicanu’: La cǎt s-o fi deschizând pet-shop-ul de pe Dacia?
Nea Sándor: Toate magazinele se deschid cel târziu la nouǎ, inclusiv Peştişorul de Aur. Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Pelicanu’: Una mie, una ţie… îl sǎrim pe popa Ilie.
Nea Sándor: Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Pelicanu’: Una mie, una ţie…Dacǎ mǎ aştepţi sǎ-i duc Samoyed-ul acolo, la frizerie. Vreau sǎ vǎd ce moace o sǎ facǎ colegele ei cu nasu’ pe sus, tristele alea care i-au bǎgat în cap numai tâmpenii. Dar, mai înainte, trebuie sǎ trec cu el pe la Matyas, la “Nas cald, inimǎ rece”, sǎ m-asigur cǎ e perfect sǎnǎtos, cǎ meritǎ banii.
Nea Sándor: Una mie, una mie… Nu poţi sǎ te duci aşa jerpelit. Trebuie musai sǎ-ţi tragi nişte ţoale de firmǎ, din alea de papagal, şi sǎ-ţi dai jos chica… Ce faci, nu pui şi pentru “popa Ilie”?
Pelicanu’: Dacǎ mǎ-ntreabǎ de unde-am avut lovelele pentru asta, ce sǎ-i spun, cǎ nu prea ştiu sǎ mint aşa de frumos ca matale?
Nea Sándor: Uneori, adevǎrul e cea mai potrivitǎ minciunǎ. Spune-i c-ai gǎsit un portofel doldora pe podul Ferdinand. Oricum n-o sǎ te creadǎ. Femeile sunt fǎcute sǎ se îndoiascǎ,
Pelicanu’: Sǎ se îndoaie? Corect. Foarte corect… Una mie, una ţie!
Nea Sándor: Una la popa Ilie!
Pelicanu’: Una mie, una ţie!
Nea Sándor: Una la ... De ce umbli cu prostii? Asta nu e decât o hârtie îndoitǎ. Un A5 nenorocit. Crede-mǎ cǎ ştiu ce vorbesc, doar am lucrat treizeci şi unu de ani la fabrica de hârtie igienicǎ.
Pelicanu’: N-ai zis sǎ-mpǎrţim totul? Pǎstreazǎ chitanţa asta, aşa ca amintire. Una mie, una ţie…
Nea Sándor: Stop! Nu prea pare a chitanţǎ. Ia dǎ-te mai la luminǎ, mai cǎtre stâlp. Ia zi ce scie pe ea.
Pelicanu’: “ADEVERINŢÃ … Adeverim prin prezenta cǎ la data de 7.05. 2013, în actul nr. bla-bla-bla, s-a înregistrat decesul lui bla-bla-bla, cu ultimul domiciliu în localitatea Oradea str Cucului nr… aşa, apartamentul… aşa, judeţul/sectorul Bihor, decedat in ziua de 7.05.2013, bla-bla-bla, bla-bla-bla, bla-bla-bla, Adeverinţa serveşte numai pentru înhumare/incinerare si se reţine de cǎtre administraţia cimitirului/crematoriului… OfIţer de stare civilǎ delegat…”

TÃCERE.

Nea Sándor: Ajunge. Gata cu poezia, cu ipocrizia nocturnǎ. Ce datǎ este azi?
Pelicanu’: Opt, cǎ ieri a fost şapte.
Nea Sándor: Stai jos.
Pelicanu’: Ce?!
Nea Sándor: Stai jos, am zis!

TÃCERE.

Nea Sándor: „La commedia è finita!” Gata. Pune banii înapoi. Toţi.
Pelicanu’: Şi Samoyed-ul?!
Nea Sándor: Ia-ţi gândul, dupǎ cum mi-am luat şi eu de la barca pneumaticǎ şi de la “abţibilduri”…
Pelicanu’: Ce?! Care-i treaba?
Nea Sándor: Pune-i înapoi. Ãştia nu sunt bani, sunt tichetele, permisele noastre pentru paradis. Unde e strada Cucului asta?
Pelicanu’: De ce?!
Nea Sándor: Te-am întrebat unde e strada Cucului?
Pelicanu’: Undeva, pe lângǎ Creşa nr. 3, în dreapta.
Nea Sándor: Ridicǎ-te!
Pelicanu’: Ce?!
Nea Sándor: Ridicǎ-te, am zis!
Pelicanu’: De ce?!
Nea Sándor: De sanchi. Ai pus totul înapoi?
Pelicanu’: De ce?! Crezi cǎ te-am tras în piept?

TÃCERE.

Nea Sándor: Cum ai putea sǎ crezi cǎ m-aş putea bucura de banii de înmormântare ai cuiva întins pe laviţǎ. Îmi tremurǎ carnea pe mine numai când mǎ gândesc... Cum ai mai putea sǎ crezi cǎ, dupǎ asta, aş mai putea închide vreun ochi toatǎ viaţa… Hai!
Pelicanu’: Unde?!
Nea Sándor: Pe strada Cucului, bineînţeles. Nu mai e loc de întors…


Scena 5
O bancă dintr-o staţie de autobuz. Ora 2:11 A.M.

Pelicanu’ (gâfǎie nefiresc): Bine cǎ te-ai gândit sǎ mai facem o pauzǎ. Sǎ ne mai tragem sufletul. Mi-a ieşit limba de-un cot.
Nea Sándor: Spune-mi, de cine ţi-e frică cel mai tare şi cel mai tare în oraşul ăsta, Pelicanu’? De ăia de la taxe şi impozite?
Pelicanu’: Tţ! Acum, chiar de nimeni, dar înainte mi-a fost. Fǎceam pe mine de fricǎ ce mi-a fost… Nu ţi-am povestit? De Géza Muşchi, ardeleanul!
Nea Sándor: De Géza cine?!
Pelicanu’: Muşchi! Muşchi! Imposibil. Trebuie sǎ fii auzit de el. Dacă-ţi scăpa două capace, te salutai instantaneu cu Grigori Efimovici Rasputin.
Nea Sándor: N-am auzit de el, pe bune.
Pelicanu’: De Rasputin?! Imposibil. Stă la pândă pe toate sticlele de trei sferturi.
Nea Sándor: Nu, mă, cu Rasputin suntem rude de sânge. Dǎm mâna constant. Ne vizităm intern foarte des, aproape zilnic. Vorbeam de malacu’ ăla plin de pacheţele-pacheţele, de Muşchi.
Pelicanu’: Nici eu n-am auzit, n-am ştiut că există specimenul ăsta pe suprafaţa curbată a pământului, până n-a auzit el de mine, până nu m-a căutat foarte insistent.
Nea Sándor: Aţi socializat?
Pelicanu’: Mai mult el. Eu am fost mai retras. Bâiat fin. Doar mă cunoşti.
Nea Sándor: Nu te cunosc deloc, mai ales de la faza aia cu iconiţa. (îl imitǎ) “Banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani.”
Pelicanu’: Mda…”Erare” este omeneşte! Ştii cum arată un box?
Nea Sándor: Desigur, doi dilii în chiloţi care se aleargă cu pumnii strânşi.
Pelicanu’ (îşi pipăie falca): Aşa am crezut şi eu până nu l-am văzut pe mâna lui...
Nea Sándor: Hm! Urǎsc metalele! De la ce v-aţi luat?
Pelicanu’: M-am dat, fără să ştiu, la “femeia” lui. De fapt, ca să fiu foarte exact, ea s-a dat la mine. Total.
Nea Sándor: Cum adică?
Pelicanu’: Acum cinci ani, eram pe plaja de la Felix şi nu ştiu cum se face că mi-am murdărit slipul cu o pată urâtă de păcură; cred cǎ-şi spǎlase hârbul unul de pe-acolo. Taman îmi făcuse cadou Ibolya o pereche de pantaloni albi cu material de la Topitoria de in şi cânepă din Palota, fǎcuţi la comandǎ, jumǎtatea ei de leafǎ... Închipuie-ţi!
Nea Sándor: Foarte interesant. Continuă.
Pelicanu’: M-am uitat în stânga şi-n dreapta şi m-am dat după salcia aia bătrână din vale ca să-l spăl cu şampon de urzică, sǎ scap de belea. Şi cum eram eu aşa de preocupat, la peleul gol, tocmai când îi vânturam de zor prin supa aia clocită, ghici cine apare?
Nea Sándor: Hopa! Géza Muşchi?!
Pelicanu’: Nu, el a apărut de-abia după ce-a aflat tărăşenia, ceva mai târziu, după vreo trei săptămâni.
Nea Sándor:???
Pelicanu’: O clujeancǎ trǎsnet, una de nota 20, o tipă lipsită total de inhibiţii (care tocmai terminase a XII-a), una foarte dotatǎ, a venit pe tăcute ca un şarpe de apă şi s-a lipit de mine ca şi cum ar fi fost unsǎ cu un kilogram de superglue. Una Pisicuţa. Marfǎ; bunǎ, bunǎ cu draci, de care numai prin revistele trecute din mânǎ-n mânǎ. de prin ’80. mai vezi. Nepoata unui general de grǎniceri cǎruia îi procura, cu toptanul, pastiluţe întǎritoare albastre, Géza Muşchi ǎsta. Aşa s-au cunoscut, prin intermediul Viagrei. Cred că fǎtuţa asta avea peste 380˚ C la încheieturi. Ce-i lipsea ei, aveam din belşug eu şi invers… Ne completam reciproc lipsurile.Toată săptămâna a rămas aşa lipită de mine pânǎ am reuşit, într-un final, sǎ scot pata de pe slip, de se mira şi Ibolya cǎ tot mă duc la “1 Mai” de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, şi nu se lipeşte deloc bronzul pe mine ca la ceilalţi bǎieţi din cartier.
Nea Sándor: Ia uite mă unde stătea mutu’… Şi?
Pelicanu’: Totul ar fi fost bine dacă n-ar fi rǎsuflat, dacă tipa cuprinsă de remuşcări nu i-ar fi mărturisit totul brutei musculoase într-un moment de extaz juvenil. Cine-a zis că adevărul ne face fericiţi, se înşeală amarnic! De-abia am scăpat cu câteva picioare în fund şi cǎteva vânătăi pe la coaste. Din cauza lui, o lună n-am mai dat la ai mei pe acasă, că ştiam că mă aşteaptă în fiecare seară cu gealaţii lui prin faţa blocului. După-aceea s-a dat la fund, n-a mai apărut deloc. Nici el, nici Pisicuţa. Cred că e plecat pe undeva prin Budapesta ca bodyguard, că făcea nu ştiu ce fel de sporturi de contact. Între timp a dat colţu’ şi generalu’ de la atâta echilibristicǎ sub aşternut, că (sic!) cam suferea cu corasonul… Dar ţie, nenea Sándor, ţi-e fricǎ de cineva? Spune drept, nu te mai da bǎţos. De cine ţi-e fricǎ cel mai tare şi cel mai tare din oraşul acesta?
Nea Sándor: De mine, Pelicanule, numai de mine. Atât. Cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu. Ce faci?
Pelicanu’: Dacǎ tot mergem la mort, mǎcar sǎ avem câte-o floare-n mânǎ. Pǎrem mai pioşi. Adineauri erau numai boboci pe tufa asta şmecherǎ, iar acum geme de flori.
Nea Sándor: Ce te tot miri. E ceva foarte firesc. Ia-le cu soţ.
Pelicanu’: Crezi cǎ mai stǎ cineva sǎ le numere?
Nea Sándor: Cineva, pentru fapta asta, chiar dacǎ nu ne cunoaşte suficient, ne aşteaptǎ la colţ cu douǎ tichete de liberǎ trecere în mânǎ... spre rai



Scena 6
Casa scării. Ora 2:40 A.M.

Pelicanu’ (gâfâind): Pe nivelul ăsta ultim sunt doar trei apartamente, nu cinci ca pe celelalte. Boieraşi, tataie, boieraşi.
Nea Sándor: Nu văd niciun număr. Eşti convins că ǎsta e apartamentul?
Pelicanu’: Dacă pe uşa din stânga scrie 12, atunci ǎsta e. Nu e evident? Chiar vrei s-o facem? Pe bune?
Nea Sándor: Ce întrebare e asta, Pelicane? Da. Sună.
Pelicanu’: Nu văd nicio sonerie. Boieri calici.
Nea Sándor: Bate.
Pelicanu’: Ţine florile! (Joc. Actorii pot găsi o infinitate de moduri în a bate la o uşă.)
Nea Sándor (după o jumătate de oră): Ia uită-te pe gaura cheii! Mişcǎ ceva?
Pelicanu’: Nu văd nimic, nea Sándore, nici mobilă, nici tu tablouri, nici tu persane. Sărăcie lucie. E gol ca-n palmă. Numai sârme-ntinse peste tot. Te pomeneşti cǎ rǎposata a luat totul cu ea în mormânt…
Nea Sándor: Ce sârme?! Lasă-mă şi pe mine, mânzule, să mă benoclez! (îngenunchează) Istenem! Istenem! Mă’, liceu, mă’ lǎzǎristule, tu chiar îţi baţi joc de mine?!
Pelicanu’: De ce?!
Nea Sándor: De sanchi! Să nu mai povesteşti la nimeni, nici măcar Ibolyei, cǎ ajungem de râsul curcilor lui Vilmos.
Pelicanu’: Ce să povestesc?
Nea Sándor: Despre pătărania asta. Despre cum ai bătut, ca berbecul, jumătate de oră în uşa unui... uscător.
Pelicanu’: Aici e uscătorul?! Băga-mi-aş picioarele! Mi se părea ceva foarte curios… Atunci, sigur e uşa din dreapta. Asta are şi sonerie.
Nea Sándor: Nu suna, deşteptule. Fii precaut. Mai întâi lipeşte urechea de uşă ca pe o ventuzǎ. Astea de carton presat au o rezonanţă foarte bună, ca viorile de Reghin, nu ca alea de tablă care fac ecou. Ascultă! Asta a fost prima lecţie pe care-am învăţat-o de la un plutonier bătrân când am făcut armata la miliţie. Ascultă, ascultă, ascultă! Aşa făceam de fiecare dată şi acasă la mine când mă-ntorceam după miezul nopţii. După cum trântea Florentina mea vasele în chiuvetă, dupǎ cum bodogǎnea, dupǎ cum închidea şi deschidea sertarele, îmi dădeam seama de situaţie, de contextul politic. Continuam să ascult, să ascult şi iar să ascult ca un mieluşel nevinovat şi după ce dădea drumul la lanţ şi mă lăsa să intru. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Acasǎ ascultam, la fabricǎ ascultam, la filarmonicǎ ascultam, la bisericǎ ascultam, la telefon ascultam, la Europa Liberǎ ascultam. Toatǎ viaţa am fost un ascultǎtor model, unul de referinţǎ. Aşa mi-am perfecţionat dicţia urechii, cu toate cǎ n-am fost niciodatǎ în stare sǎ pun punctul pe j.... Să vedem şi acum cum stau cotele apelor Tisei, ca să ştim cum trebuie abordată problema. (din spatele uşii se aud nişte urlete)
Pelicanu’: Dupa claxon, ǎştia sunt acasă sigur.
Nea Sándor: Sună.
Pelicanu’: Se ceartă la cuţite. Riscǎm sǎ luǎm o oalǎ-n cap?
Nea Sándor: Nu mai suna.
Pelicanu’: Au voci exersate, de pǎguboşi bine antrenaţi.
Nea Sándor: Sună.
Pelicanu’: Se ceartă încontinuu.
Nea Sándor: Nu mai suna.
Pelicanu’: Se ceartă ca chiorii pe mǎsline.
Nea Sándor: Cu cine? Cu decedatul?
Pelicanu’: Cum pot sǎ recunosc care-i vocea decedatului? Ei între ei. Acolo, în legea lor.
Nea Sándor: Ce zic?
Pelicanu’: Ce sǎ zicǎ, dau vina unu’ pe altul pentru banii pierduţi, dar mai mult ea pe el, ea e mai clonţoasǎ. A pus-o. L-a prins la colţ, l-a prins la mantinelǎ. El e cu beleaua.
Nea Sándor: Ãştia-s ai noştri! Sună viril, sunǎ insistent!
Pelicanu’: Eu zic să nu intrăm într-o dandana şi mai mare. Sǎ fim precauţi. Cei din zona asta nu au o reputaţie prea bunǎ, sunt cam violenţi dupǎ ora 10. Lăsăm plicul ăsta frumuşel pe preşul de la intrare şi pe-aici ne e drumul.
Nea Sándor: Pe preş? 200 de milioane? Ai cǎpiat?!
Pelicanu’: Pe preş. 200 de milioane. N-am cǎpiat.
Nea Sándor: Mă, Pelicane, tu ai prea multă minte, mă’, în exces, mă’. Atât de multă încât dă şi pe dinafară, ca laptele uitat pe foc. Când îţi fată, dă-mi şi mie un pui, rogu-te, unul de sǎmânţǎ... Te-ai gândit mult? Cine te crezi, Zâna Mǎseluţǎ? Tu ştii ce înseamnǎ 200 de milioane? Cum să-i lăsăm pe preş, mă’? Cum să-i abandonǎm?
Pelicanu’: Simplu. Ne aplecăm şi-i punem frumos alături de flori, aşa ca un omagiu din partea unor necunoscuţi demni care preferǎ anonimatul ostentativ. Mâine dimineaţă, când vor deschide certǎreţii noştri uşa, se vor trezi cu surpriza, cu ploconu’.
Nea Sándor: Asta, dacă nu le face mai înainte măturătoarea vreo surpriză ori vreun vecin mai curios. Ai uitat în ce ţarǎ trǎieşti? Sunǎ! Pe rǎspunderea mea… Ba nu, bate!
Pelicanu’: Mǎ derutezi, nea Sándore... Sǎ bat sau sǎ sun?
Nea Sándor: Şi una şi alta. Sunǎ prin bǎtaie. “Bate şi ţi se va deschide!” Important e sǎ-ţi deschidǎ cineva. Cel pe care-l cauţi. (Pelicanu’ se executǎ, cu poate prea mult exces de zel.)
Zdrahonul (prin uşǎ): Ce naiba e cu voi, fosilelor, la usa mea?! Sunteţi vorbiţi cu şeful de scarǎ, cu Tibor, el v-a trimis sǎ luaţi “atitudine”, nu?
Nea Sándor: Nu am venit din partea nimǎnui, am venit din proprie iniţiativǎ! Din civism!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! La mine nu merge cu faze din astea de doi bani, aţi înţeles? La mine în casǎ fac ce vreau eu şi când vreau eu, nu mǎ comandǎ nimeni, nici mǎcar bunica asta care s-a dus, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Zi-le Géza! Zi-le, cǎ doar eşti bǎrbat!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! Bǎǎǎ!!! La mine în casǎ vorbesc cât de tare vrea nevastǎ mea, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Aşa îţi trebuie dacǎ ţi-ai luat prospǎturǎ. Suportǎ consecinţele. Da, da, eu îi reglez volumul. Ca sǎ îl dau pe “mute”, este suficient sǎ-i arǎt coada de la mǎturǎ.
Zdrahonul (prin uşǎ): Marş la voi acasǎ, acolo s-o faceţi voi pe cocoşeii, nu sǎ faceţi garagaţe la uşa lu’ nevastǎ mea!
Perechea Zdrahonului: Aşa Géza, zi-le! Bravo! Aratǎ-le cine e şefu’ în casa asta. Cǎ dacǎ taci, nu bine faci! Cǎ dacǎ taci, toţi te iau de fraier în blocul ǎsta! Cǎ doar ai şi tu drepturi nu numai datorii.
Nea Sándor: Domnule, vrem sǎ stǎm de vorbǎ ca nişte oameni civilizaţi. Neapǎrat!

Tǎcere.

Pelicanu’: Cred cǎ s-a ridicat mǎtura.
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎǎǎ!!! Mai sunteţi aici?! Eu nu vorbesc corect româneşte, sau ce?! (o înjurǎturǎ intraductibilǎ) Aveţi cinci secunde sǎ dispǎreţi, sǎ spǎlaţi definitiv putina, altfel nu rǎspund de faptele mele necorespunzǎtoare! (o înjurǎturǎ şi mai intraductibilǎ)
Pelicanu’: Cred cǎ s-a coborât mǎtura.
Nea Sándor: Avem de dus la capǎt o misiune. Bate şi sunǎ! Pe rǎspunderea mea!
Zdrahonul (prin uşǎ): Bǎ, da’ vǎd cǎ aveţi sânge-n pix!
Pelicanu’: În oraşul ǎsta nu mi-e fricǎ de nimeni, decât de…

(Zdrahonul deschide brusc uşa şi-l apucǎ fulgerǎtor de gât pe Pelicanu’.. Este în maieu şi chiloţi şi agitǎ un satâr cu urme de varzǎ)

Tǎcere. Tǎcere. Tǎcere.

Zdrahonul (în toatǎ splendoarea): De cine mǎ’?!
Pelicanu’: …Géza Muşchi?!!!
Nea Sándor: !!!
Zdrahonul: Vǎ omor! Vǎ umplu frigiderele! Care-i problema voastrǎ, nenorociţilor?!
Nea Sándor (ferm): Ce ştie ţǎranu’, ce-i ǎla şofranu! Vorbeşte civilizat. Ţi-am adus banii pe care i-ai pierdut pe pod. Numǎrǎ-i ca sǎ n-avem discuţii. Sunt toţi.
Zdrahonul: !!!
Pelicanu’: Cele 200 de milioane au rǎmas tot 200 de milioane. Din pǎcate pentru unii…
Zdrahonul: !!!
Nea Sándor: Din fericire pentru alţii!
Zdrahonul: Nevastǎ, au venit doi îngeri în civil la uşa noastrǎ. Chiar aşa cum ai visat cu ochii deschişi. Unu’ bǎtrân şi umflat care pare tartoru’, şi unu’ mic şi pipernicit care mǎ ştie dupǎ numele de flǎcǎu… Ne-au gǎsit banii de înmormântare pentru mamaia Rita, auzi? E prima moartǎ din lume care are noroc. Auzi?
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Noroc post-mortem! Vezi cǎ ţi-au cam crescut corniţele! Niciun ce! Avea dreptate mamaia Rita. Am o vârstǎ, şi apoi te-am ascultat destul! Scoate damigeana de palincǎ din balcon pregǎtitǎ pentru gropari şi pune-o urgent pe masǎ.
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Niciun ce! Ai mai fǎcut vreodatǎ bairam cu nişte îngeri?
Perechea Zdrahonului: !!!
Zdrahonul (autoritar): Damigeana!
Nea Sándor: Ãsta da bǎrbat care ştie sǎ punǎ puncul pe j, nu ca noi!



Scena 7
Apartamentul buclucaş. Intervalul de timp 3:30 A.M. - 7:00 A.M. Bairamul cu strigǎturi şi ceardaş [la care, pentru o reuşitǎ deplinǎ, la apogeu, poate participa -de ce nu- şi fericita proaspǎt(ǎ) rǎposata Rita, la un recital-concurs de romanţe, în duet tandru cu Nea Sándor]



Scena 8
Podul Ferdinand. Ora 7:30 A.M.

Vânzătorul de ziare: Ziare, ziare, ziare! Proaspete, proaspete! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale!
Nea Sándor (marcat de alcool): Băiat bun Géza Muşchi! Ne-a adus cu motocicleta lui cu ataş până aici, chiar în locul de unde am plecat, de unde-a început totul. Ne-a dat şi un bănuţ acolo, să ne dregem de sufletul rǎposatei. Ce voce de coloraturǎ! O adevǎratǎ pierdere!
Pelicanu’ (idem): Mie-mi zici de Géza Muşchi? Cel mai bun din lume. Păcat c-a îmbătrânit. A zis că, după ce termină cu înmormântarea, vorbeşte cu primarul ăsta nou să ne facă cetăţeni de onoare ai Oradei pentru fapta asta.
Nea Sándor: Dacă primim cheia aia de bronz de un kil putem s-o ducem la un centru de colectare. Am putea să luăm ceva pe ea.
Pelicanu’: Poate ne pune şi câte-o stea de veşnicǎ pomenire în faţa spatelui Teatrului Regina Maria. Iar dacă primim şi locuri de veci în Cimitirul de onoare Rulikowski chiar că am pus-o. Toată viaţa am visat să locuiesc în centru, fie şi cu braţele pe piept.
Nea Sándor: Hi-hi-hi! O să fim vecini.
Pelicanu’: Iar dacă află şi Ibolya de tărăşenia asta, m-am reabilitat definitiv. Mă ţine numai în puf de lebădă neagră.
Nea Sándor: Ce facem acum? De ce m-ai adus aici?! Să-ţi admiri liliacul? Te-am avertizat că este doar o păcăleală nocturnǎ. A dispărut cu desăvârşire.
Pelicanu’: Chiar că! Poate că a fost numai o părere... Puteam sǎ jur cǎ… Coborâm la bar să tragem un loz?
Nea Sándor: Crezi că de asta-mi arde mie? Sunt frânt. Ce loz?
Pelicanu’: Cel câştigǎtor. Ai uitat ce-a zis azi noapte baborniţa aia de la bar?
Nea Sándor: Iartă-mă, dar îmi vuieşte capul. Nu-mi mai amintesc nimic. Ne-a înjurat?! Ce-a zis?
Pelicanu’: Că azi e ziua mea norocoasă.
Nea Sándor: Prostii. Poveşti nemuritoare. 1001 de nopţi. Mănâncă şi ea o pâine feliatǎ. Fraiereşte şi ea pe cine poate, ca sǎ trǎiascǎ.
Vânzătorul de ziare: Ziare, ziare, ziare! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale! Ia Bihoreanul! Ia Crişana! Ia Bihoreanul! Ia Bihari Naplo! Pasional! Pasional! Doi bărbaţi sărutându-se cu foc pe podul Ferdinand! Doi bărbaţi sărutându-se mistuitor pe podul Ferdinand!
Nea Sándor: Ce nesimţiţi! S-a păcătoşit lumea! Nu mai există ruşine, nu mai există bun simţ! Nu mai există adevǎratele valori!
Pelicanu’: Vine potopul, nea Sándore, vine sfârşitul lumii!
Nea Sándor: Băiete, ia dă-mi una din fiţuicile astea!
Pelicanu’: Dă-ne două!
Nea Sándor (trezit ca prin farmec): Tiii! Să-mi trag una!!!
Pelicanu’: Nea Sándore, frumuşelul ăsta cu limba scoasă aduce un pic cu mine, ce zici?
Nea Sándor: Nu seamănă, Pelicane, eşti chiar tu... cel puţin eu sunt cu spatele, m-am scos. Îţi mai aduci aminte când spuneai c-a fulgerat? Nu prea era un fulger... acum sunt convins că era un blitz. Dacă află Ibolya, te-ai nenorocit definitiv. Nu te mai speli cu toate Crişurile.
Pelicanu’ (trezit şi el instantaneu): Am să-i spun adevărul. Tot adevărul. N-ai zis matale cǎ adevǎrul e cea mai bunǎ minciunǎ?
TÃCERE.

Nea Sándor: Uneori. Încercarea moarte n-are...
Pelicanu’: Crezi c-o să mă creadă?
Nea Sándor: Henţ careu!... E groasǎ rǎu.
Pelicanu’: Ce sǎ fac, nea Sándore?!
Nea Sándor: Fir… întins!
Femeia care vinde lozuri: Trage un loz! Chiar câ ai nevoie. Ăla însemnat cu carioca. Ultimul.


C O R T I N A


Nota bene:
Anticipând probabil uriaşul succes naţional şi european al Trilogiei podurilor, precum şi ecourile din presa strǎinǎ ori decizia intempestívă a lui Woody Allen de a ecraniza-o; aleşii locali s-au hotǎrât - în sfârşit - sǎ aplice podurilor în cauză o reparaţie capitalǎ în regim de urgenţǎ, bineînţeles cu fonduri nerambursabile de la Bruxelles.



  Aminteste-ti datele mele