Ultima zi din viața lui Bogdan Amaru, de Stefan Dumitrescu


În memoria poetului Victor Bogdan. Dumnezeu să-i odihnească, în veci, pe poeţii Bogdan Amaru şi Victor Bogdan! 
 

PERSONAJE:  
BOGDAN AMAU

SORA

MEDICUL 
 
 

Tabloul I 
 

Un salon de spital, în perioada interbelică. O lumină  clorotică de toamnă stinsă. Pereţii sunt galbeni, dând impresia de vechime medievală, ca şi  cum ar fi fost îngălbeniţi de vreme. Pe patul din dreapta prim planului, pe care zace un tânăr slăbit, cu faţa aproape descărnată, dar cu linia capului, şi a maxilarului dure, proeminente, se află trupul lui Bogdan Amaru, poetul născut în părţile Vâlcei, într-o comună a Amaridiei . Tânărul poet s-a făcut de câţiva ani remarcat prin paginile revistelor literare, deşi până acum nu i-a apărut nici o carte. Bolnav de tuberculoză, se stinge aici, într-un spital din capitală. Cu o zi în urmă a încercat să-şi pună capăt zilelor, tăindu-şi venele cu un briceag, încercare de sinucidere eşuată. Iată, i se văd destul de bine tăieturile de la gât şi sângele care se scurge încă, imaginea dându-ţi fiori de groază. Are ochii închişi. Pieptul i se mişcă rar, înălţându-se şi coborând încet. Probabil că peste câteva zile va muri. Pe nesimţite încep să se audă valurile mării lovindu-se de ţărm şi  ţipetele sfâşietoare ale pescăruşilor. După ce a atins un punct culminat zgomotul mării începe să scadă. Pe tot parcursul piesei, muribundul va rămâne în cea mai mare parte a timpului în această poziţie : cu ochii închişi şi faţa suptă, adâncită în sine. Numai fruntea bombată mai dă impresia că viaţa de sub ea se desfăşoară înainte, dureroasă, tragică. Limbajul  interior, se va auzi într-un difuzor, care va fi instalat în spatele sălii de teatru.) 
 

BOGDAN AMARU: (voce epuizată, gâjâită, ca şi cum ar veni din altă lume, ţipetele pescăruşilor se aud tragic, îndepărtându-se) Ce lume cumplită, ce lume cumplită şi oribilă,  Doamne, am impresia că din                     rănile gâtului, care mă ustură îngrozitor, curge silă, nu sânge, ci silă cenuşie, ca şi cum ar fi o substanţă   groasă şi cleioasă. (epuizat, dramatic) Tot corpul îmi e plin de substanţa  asta groasă,  mâloasă şi lipicioasă...  (i se aude respiraţia greoaie, şuierătoare)

BOGDAN AMARU: Dumnezeule, de s-ar termina odată... Mamă, te vad mereu în poarta  casei lăcrimând, privind lumea cum trece pe drum, colţul tulpanului îţi flutură în bătaia timpului, şi tu te uiţi peste dealuri departe. Unde te uiţi, mamă dragă...? (după un timp). Ce clar şi de aproape îţi văd faţa, iată, îţi văd cutele din jurul ochilor, şi lacrimile lucind pe obraz.... (gâfâie) Câtă durere trebuie să fie în inima ta…Nu-ţi vine, mamă, să urli ca o lupoaică la lună, spre Dumnezeul ăsta pe care eu n-am dat doi bani de la început? Dacă ar exista ar fi mai rău, mamă, înseamnă că-şi bate joc de noi…Înseamnă că este un Dumnezeu rău, un Zeu cinic... Cum să-l creezi Tu pe om şi apoi să-l laşi să sufere ca un câine toată viaţa!                     
 

(tace, îi auzim răsuflarea greoaie, şuierătoare. Pe stradă se aude scârţăitul obosit al unul car, apoi trâmbiţa unui cocoş în miez de noapte, ca şi cum s-ar ridica de pe alt tărâm
 

BOGDAN AMARU: Baremi să fi apucat să public mai mult, mai multe poezii, mai multe piese de teatru... Nu de mine îmi pare rău... (se opreşte epuizat. Departe un câine  urlă lung a morţiu) Dar ceea ce simţisem atât de clar, sunt lucruri sfinte, pe care un   poet venind după mine de acolo din părţile Vâlcei s-ar putea să nu le mai prindă, să nu le mai simtă. (răsuflarea şuierătoare. Cântecul unei privighetori  izbucneşte deodată dincolo de fereastră.)

BOGDAN AMARU: Pământul Amaradiei neexprimat este de vină. Blestematul pământ al Olteniei,                 care pe mulţi îi va mai mânca. Mai ales primii poeţi vor fi nefericiţi şi pierduţi . Tuberculoza, nu e decât pretextul şi mâna destinului. (i se aude respiraţia şuierătoare)

BOGDAN AMARU: …Arghezi…Arghezi,  cum o fi scăpat? Dar ce viaţă zbuciumata a avut si el până de curând. El e tare, el e os tare şi carne călita, el o să reziste. Dă, Doamne, să reziste până la capăt, să soarbă mult din spaţiul ăla spiritual neexprimat al Olteniei, care plesneşte de ce-a adunat în el. Şi iarba e neagră, tot mai neagră... şi se-ncolăceşte de substanţa spirituală care zace în pământ.  (e obosit. De departe vine abia auzit viersul dulce al unui fluier)

BOGDAN AMARU: Toţi cei care venim din pământul ăla nu izbutim în viaţă, ne prăpădim de tineri. Chiar şi Bălcescu, mai încoace Macedonski, ce trup subţiat şi slăbit de spirit a avut…Şi ce nefericit a murit săracul, păcătosul. (tusea îi sfâşie cuvintele. S-a mai liniştit.  I se aude iar respiraţia aceea metalica, şuierătoare. Pieptul i se ridica şi se coboară mai des).

BOGDAN AMARU: Sau suntem şi noi slabi, ne sunt trupurile mai fragile . Să fie şi asta, însă de vină e pământul în care s-a scurs atâta durere, atâtea speranţe ucise, în care odată cu sângele şi carnea a intrat atâta suferinţă, şi rar de tot atâta bucurie. Atât s-au adunat, simţiri, eresuri, gânduri, s-au amestecat cu pământul, cu sângele lui, formând ceea ce este spaţiul spiritual, fundamentul spiritual al colectivităţii.  (aşteptând să se mai odihnească. Scârţâitul carului se aude apropiindu-se)                                          

BOGDAN AMARU: Asta vine poate şi de la sufletul minunat al oamenilor din partea aceea a ţării. Doamne, ce minunaţi oameni, ce suflete dumnezeieşti de frumoase. Dacă dintre ei se vor ridica filozofi, ei vor fi ca Socrate, chinuiţi şi în acelaşi timp senini şi neînfricaţi în lumina soarelui. (urlând) O, Doamne, blestemat fii, îmi e dor de viaţa asta, îmi e dor după ei, de ai mei, după satul meu, după lumina soarelui care se lăsa pe acoperişul caselor, pe uluci, pe dealurile pline de porumbi, de pruni şi de salcâmi. Ce drag mi-ar fi să trăiesc o veşnicie în satul meu. O, Budele, Budele…sat sfânt şi binecuvântat de Dumnezeu. (tusea îl îneacă din nou. Vrea să se mişte, să-si pipăie gâtul. O mână uscată şi lungă i se mişcă încet prin aer. O soră apare lângă patul lui. Undeva departe se înalţă cântecul sinistru al unui cocoş).

SORA:   (speriată) Nu va mişcaţi, nu va mişcaţi, domnule  Amaru…S-ar putea desface rana de la gât.

BOGDAN AMARU:   (oftează adânc) Dumneata eşti, soră?

SORA: Eu, domnule Bogdan. Credeam că aţi adormit şi am ieşit puţin...

BOGDAN AMARU: Nu-mi este somn. E un fel de amestec de somn amar şi de trezie leşioasă, ca şi cum ar fi o ceaţă cenuşiu-gălbuie, si-n minte îmi umbla gândurile, aşa limpezi, parcă independent de voinţa mea. (tace un timp epuizat) N-am ce să le fac, le privesc şi eu cum se mişcă, aşa ca nişte cârduri şi lanţuri de păsări ce zboară printr-un aer gălbui, de sfârşit de lună. Aerul e în mintea mea, somnul acesta amestecat cu trezie este în sufletul meu. Şi gândurile vin singure, şi eu n-am ce să le fac, şi trec aşa mai departe.  
 

(clipocitul dulce al unui pârâiaş se aude zglobiu, ca şi cum izvorul ar fi foarte aproape)

  

SORA: (punându-i mana pe frunte) Lăsaţi, domnule Bogdan, or sa treacă toate, şi o să vă însănătoşiţi. O să jucaţi iar teatru. O să ne daţi cărţi de valoare.

BOGDAN AMARU: (deschizând ochii mari, nişte ochi demenţi, albi. Are un gest ciudat, ca şi cum ar vrea să se ridice în picioare. Tare, ducându-şi palma şi apăsând-o  pe piept). Dumneata crezi asta? Crezi asta? Spune, crezi asta?

SORA: (se vede că s-a pierdut cu firea) Vai, liniştiţi-vă…Vă faceţi singur rău, or să se rupă copcile…(după un timp. Lui Bogdan Amaru trupul i-a căzut din nou inert pe pat. Are iar ochii deschişi. Extenuat. I se aude respiraţia şuierătoare…Departe se aude un tunet, ca şi cum s-ar pregăti ploaia)   Cum să nu cred. Chiar domnul doctor a spus asta ieri, dacă vă aduceţi aminte, când a fost poetul acela tânăr la dumneavoastră…

BOGDAN AMARU: (speriat) Cine, cine a fost la mine?

SORA: Domnul acela, staţi, cum se cheamă? Este poet…Are un nume frumos

BOGDAN AMARU: (gânditor, cu privirea rătăcită) Jebeleanu?

SORA: (tremură toată) Da, domnul Jebeleanu. V-a spus şi dânsul că o să vă faceţi bine.

BOGDAN AMARU: (gânditor) Da, parca mi-amintesc, dar de ce uit, uit mereu ce trăiesc, şi-mi vin în minte numai gânduri depărtate. Pe unele nu le-am gândit niciodată. Numai aşa, când eram băieţandru, să-mi fi trecut prin minte…(acum tunetele care prevestesc ploaia se aud şi mai tare)

SORA: Lăsaţi, uitaţi-le, domnule  Amaru. Sunteţi tânăr şi talentat. V-aţi liniştit?

BOGDAN AMARU: M-am liniştit…(respiraţia îi este din ce în ce mai liniştită. Pieptul îi coboară sub cearceaful alb şi i se ridică mai rar) Tot mai e în mine o speranţă, că o să mă însănătoşesc, parcă printr-un cerc întunecat ar fi un loc, un loc gol acolo între nori, prin care pătrunde lumina, şi eu văd cerul senin, şi prin ferestruica aceasta mică văd tot universul, ca şi cum l-aş privi de acolo de sus. (ţipetele pescăruşilor revin, înalte, tragice)

SORA: (Bogdan Amaru deşi vorbeşte rar, oboseşte repede totuşi). Vorbiţi mai încet, domnule Amaru. Mai bine lăsaţi-mă pe mine să vorbesc, dumneavoastră ziceţi numai da sau nu. (oftează) Temperatura a mai scăzut (priveşte termometru). De dimineaţă aţi mâncat bine, ceea ce este semn bun. La prânz un om din satul dumneavoastră v-a adus un pachet. Trebuie să fie negustor pe aici prin Bucureşti.   
 

(i se aude respiraţia slabă, gâjâită. Tălăngile unei turme se aud limpezi, evocându-i plaiurile natale
 

BOGDAN AMARU: (deschizând ochii) Cine să fi fost, soră?

SORA: Nu ştiu, domnule Bogdan, era scund.

BOGDAN AMARU: (holbând ochii speriat) Ce e cu manechinele astea în paturi? (pe paturi în loc de bolnavi se văd într-adevăr manechine de cauciuc umflate cu aer, puse în diferite poziţii. Imaginea aceasta o are şi spectatorul din sală)

SORA: Doamne, ce v-aţi speriat! Liniştiţi-vă, domnule  Amaru, sunt bolnavii…Vi se pare numai, poate visaţi.

BOGDAN AMARU: (capul îi recade din nou pe pernă. Respiraţia îi este gâfâită şi şuierătoare, închide ochii încercând să se liniştească) Ştiam eu. Murim, înainte de a muri. Moartea îşi bate joc de noi. O simt, o văd acolo ironică, bătându-şi joc de mine, privindu-mă cu milă. Ah,  mila asta a ei mă înfurie!  
 

(mâna îi dă să apuce ceva,  trupul i se încordează, tremură tot, cu chipul schimonosit).

  

SORA: (apucându-i mâna şi forţându-i-o) Liniştiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu, vreţi să vă nenorociţi singur…

BOGDAN AMARU: (recade iar pe pat. Respiraţia i se linişteşte încet. Departe se aude sunetul melancolic al unui corn). De mii de ani îşi bate joc aşa de noi, ne priveşte de acolo de sus cu mila asta scârboasa…Asta e, îi e scârbă de noi. Şi omul nici nu-şi dă seama de asta  
 

(respiraţia  îi devine iar şuierătoare. Zgomotul valurilor care lovesc ţărmul se aude distinct
 

SORA: (speriată) Liniştiţi-vă o dată, pentru Dumnezeu, vă dau un calmant. (pregătindu-i calmantele)

BOGDAN AMARU: Nu! (agitat) Te rog, soră, nu, lasă-mi mintea trează, baremi acum când mai am puţin şi mor, să-mi adun şi eu gândurile…

SORA: N-aveţi nici o grijă, somnifere vă dau deseară. Acum vă dau numai medicamentele.

BOGDAN AMARU: Bine. Şi lăsaţi-mă singur…(un câine urlă lung a morţiu)

SORA: Da, da… 
 

(îi dă medicamentele. Apoi se retrage. Bogdan Amaru rămâne o clipa în capul oaselor privind manechinele, apoi îşi lasă din nou trupul să-i recadă pe pat. Foşnetul unei păduri  se aude foarte aproape
 

BOGDAN AMARU: (închizând pleoapele. Discuţia cu sora nu s-a auzit în difuzorul din spatele sălii. Gândurile îşi reiau şirul în mintea lui, auzindu-se prin vocea lui în difuzor). Manechine, manechine…să ridicăm imnuri manechinelor. Deci noi murim înainte de a muri, devenim manechine umflate de suflarea morţii. (după un timp)

BOGDAN AMARU: Cândva omul învingea moartea, aşa cum  a învins unele boli, şi pe-altele nu. Cum aş vrea să-i arăt omului adevărul ăsta, şi să-i arat moartea de acolo de sus, care-şi bate joc de mii de ani de el, iar el se uită la ea ca la Dumnezeul lui, şi aştepta salvarea de la ea. Este ridicol şi comic, unul îşi bate joc de celălalt, iar acesta îl divinizează. Ce ciudat! Absurd şi totuşi de o frumuseţe extraordinară este atitudinea aceasta a omului. (i se aude respiraţia liniştita. Gândurile i se deapănă încet. Sunetul cornului de vânătoare se aude acum tot mai departe).

BOGDAN AMARU: Şi să-l revolt, să-l asmut împotriva morţii s-o învingă cât mai crud. (după un timp) O, dacă aş mai putea să supravieţuiesc vreo zece ani, sau cinsprezece ani, sunt sigur că omul va descoperi leacul tuberculozei, şi aş putea să lucrez deci după aceea. (respiraţia i se aude liniştită. Pieptul i se vede cum urca şi coboară rar. Un tunet brăzdează prelung cerul)

BOGDAN AMARU: Să-i asmut asupra morţii, dacă aş fi medic aş sta şi ziua şi noaptea aplecat peste microscop, nu se poate să nu descopăr. Omul este însă leneş, e puturos, are psihologia vitei, se obişnuieşte cu răul, cu condiţia tragică a lui. (după un timp). Poate tot vreun medic oltean s-o ridica împotriva morţii, noi suntem iuţi şi răi la mânie şi nu suferim nedreptatea sau altceva. Ştim să ne batem. Nu s-au ridicat atâţia şi-au pierit în istorie,…Tudor din Vladimiri…Bălcescu... (după un timp)

BOGDAN AMARU: Nu, până acum deşi ştiu de mult că voi muri, n-am acceptat moartea…Şi nu o voi putea accepta niciodată, deşi ştiu că voi muri. 
 

(respiraţie molcomă, susurul unui izvor se aude limpede, din ce în ce mai tare) 
 

BOGDAN AMARU: Baremi să fi venit mai târziu în istorie. Cu zece ani mai târziu, să fi dat şi eu ţării asteia mai mult, să mai fi secat spaţiul acela spiritual care geme, si cere după el mii de poeţi care să-l exprime şi să-l sece. Şi Eminescu tot de aceea a murit tânăr. Era pământul romanesc neexprimat, ca şi cum ar fi un butoi sub o presiune prea mare şi apa ţâşneşte şi rupe tot ce întâlneşte în cale…De-aş fi avut norocul să nu fiu atins de boala asta scârbavnică, şi să fi dat mai mult… (după un timp)

BOGDAN AMARU: Doamne, ce cumplită e suferinţa, ce mare e durerea poetului ce nu poate să spună ce vede, să-i dăruiască lumii ce e în el, deşi ar putea lucrul acesta, el ştie ce poate, însă moartea şi boala nu-l lasă. Îmi vine să ţip sau să urlu! (respiraţia i se accelerează iar devenind şuierătoare. Tunetule ploii se aud tot mai aproape) Numai să nu fac din nou o criză din acelea, să încep să urlu şi să mă zbat…

BOGDAN AMARU: (zicându-şi lui însuşi) Linişteşte-te, trupule, linişteşte-te…Mai ai puţină răbdare, bietul meu suflet.  
 

(respiraţia şuierătoare i se mai linişteşte. Tace foarte mult timp…Se aud    numai  ţipetele pescăruşilor
 

BOGDAN AMARU: Eu voi muri…însă vor veni mulţi poeţi, se vor naşte mulţi poeţi în Oltenia după mine care să exprime spaţiul ăla spiritual din noi,  plin ca o mlaştină. Şi   vor veni după mine mii de poeţi şi de prozatori. Va geme Oltenia de poeţi… (respiraţia îi devine din nou şuierătoare)

BOGDAN AMARU: Îi văd cum vin în literatură, un şir lung, nesfârşit, care coboară de pe orizont. Unul se va naşte la sud de Budele, unul la nord, altul din satul de la răsărit, altul în satul de la apus... şi cum vin, Doamne, parcă ar fi un şir de furnici.  Se grăbesc să vină, de ce se vor fi grăbind? Vor bate străzile ca mine, şi culoarele redacţiilor, aşteptând să li se publice şi lor o poezie. (respiraţia îi e şuierătoare. După un timp.  Ţipetele pescăruşilor se aud din noi, tragice, limpezi) Poate ei vor avea mai mult noroc decât mine…Să le  dea Dumnezeu sănătate…

                   

(un acces de tuse întrerupe şirul gândurilor. Apoi respiraţia şuierătoare i se linişteşte din ce in ce mai mult).  
 

BOGDAN AMARU: Şi totuşi mie mi-a lipsit ceva. Acel izvor ţâşnind prin mine trebuia domolit, nu trebuia să alerg eu nebun după carte, trebuia să mă întorc asupra pământului, asupra sufletului meu, şi nu să-l las să ţâşnească prin mine asemenea unui gheizer să-mi sfâşie coastele, plămânii. Să-mi strice minţile. (s-a liniştit din ce în ce mai mult. Vorbirea interioara îi este rară, odihnitoare).

BOGDAN AMARU: O, mamă, te văd iar. Acum apari pe dealuri, parcă ai fi o icoana. Eşti mama bătrână a ciobanului din Mioriţa. Şi parcă cineva mi-apropie chipul tău, iar îl văd atât de aproape, văd zbârciturile din jurul ochilor, şi lacrima care s-a oprit în loc lipită de obraz. Şi colţul gurii. Cât n-aş da, mamă, să mă însănătoşesc, să fiu iar tânăr, sau copil, şi să zburd pe dealuri, să alerg pe uliţa satului stârnind cu picioruşele mele pulberea drumului, sau aş merge iar pe lângă garduri, cu băţul întărâtând câinii, şi larma stârnită să se ridice acoperind satul. (i  se aude respiraţia liniştita)

BOGDAN AMARU: Cât aş vrea, mamă, să te văd fericită. O, de-aş putea, de-aş putea... O, daca-şi putea numai o clipă să te fac fericită. Însă curgerea milenară nu mai poate fi întoarsă. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem privirea în trecut.  Să mă vezi cum umblam când eram copil... şi să te bucuri. Nu te lasă însă durerea când ştii, şi când mă vezi mort. Mamă, mamă, mamă…

              

(după mult timp. Tunetele ploii se pierd în depărtare
 

BOGDAN AMARU: Poate că dacă aş fi rămas în sat aş fi fost un  flăcău voinic, gospodărind bine pământul şi ţinând casa îmbelşugată. Aşa cum m-ai vrut tu… Şi-n mormânt cred că îţi voi vedea buzele murmurând, buzele alea desprinse de chip şi plutind prin văzduh, murmurând : ce-ţi trebuie, mamă, atâta carte, când ne rămân pământurile nelucrate…Mulţi, mamă, au trăit şi vor mai trăi poate sentimentul acesta al nostalgiei după condiţia de ţăran, care credem că ne-ar fi păstrat sănătoşi şi viguroşi, însă cine ştie dacă ar fi fost aşa…Într-o lume nenorocită ca aceasta,  în care omul e un fel de bucată de suferinţa, de durere, şi toate-l lovesc şi-l îndurerează… (după un timp)

BOGDAN AMARU: E de mirare cum poate omul trăi pe pământ . Lucrul acesta mi se pare mie incredibil, şi tot nu-mi va veni vreodată să cred că este adevărat, cum poate omul să trăiască într-o lume ca aceasta, când ştie că moare… (cuvintele se aud stins, pierzându-se ca un ecou)

BOGDAN AMARU: De multe ori mi-a venit, era un vis al meu de copil, să mă pun în fruntea mulţimii şi să zic, haideţi să plecăm în altă lume, dar nu în lumea cealaltă. (respiraţia i se accelerează iar sora se apropie de el neliniştită, deşi el n-o simte)

BOGDAN AMARU: O, mamă, ştiu că suferi, ştiu că eşti cea mai îndurerată femeie de pe lume în momentul ăsta, dar nu mă mai privi ucigându-mă…lasă-mi şirul gândurilor să curgă pe cer, şi eu să le privesc, ştii doar că sunt ultimele zile când le mai privesc. (după un timp) Durerea mea, mamă, este mai mare decât a ta. O, dacă ai şti asta te-ai chinui şi mai rău. Gândul că un neam în care spiritul a lucrat şi a săpat ca să dea de acel spirit ce-l va exprima…Un neam întreg s-a pus în mine, şi acum când să-i redau lumii bogăţia cu care am fost încărcat, iată, trupul meu nu mai rezistă, iată, nu pot... (plânge) Mă simt vinovat, mamă, iată, în clipa când mor mă simt vinovat faţă de neamul meu, apoi faţă de pământul Olteniei, în care zace atâta suflet, şi pe care eu trebuie să-l exprim, mă simt atât de vinovat, mamă, şi faţă de tine, căci datoria mea, şi cât de mult nu am dorit acest lucru, a fost aceia de a pleca în lume şi de a mă întoarce frumos şi sănătos şi ajuns. (tot mai stins) Ca să te bucur  pe tine, mamă dragă…Ca să întorc neamului meu tot ce îi sunt dator, şi pământului care duce sufletele strămoşilor noştri, şi pe care eu trebuie sa le pun  în poezie…(după un timp în care respiraţia i se aude iar şuierând) Această vină, mamă, de aceia chipul acesta al tău îl simt aşa îndurerat, privindu-mă ca o icoana de aproape din văzduh, această durere, mamă, mă scuza (ţipând în somn, se trezeşte. Deschide ochii mari, incredibil de albi). Mă scuză, auzi…Ştiu că sunt vinovat! (ţipă, sora sare de pe scaunul pe care  dormita venind lângă el. Îl vede însă că vorbeşte prin somn şi se linişteşte). Sunt vinovat, mamă… (parcă pe alt tărâm se aude clopotul unei biserici) Această vină mă chinuie. Tu nu înţelegi cât mă chinuie. (plânge) Mă chinuie atât de mult încât nu pot sa indura atâta chin…De aceea am încercat sa mă sinucid ieri, ca să scap de suferinţa, de chinul care este peste măsura puterilor unui om de suportat. (plânge) De aceea m-am sinucis, ca să scap odată.  
 

(respiraţia şuierătoare i se linişteşte apoi din ce in ce mai mult. După mult timp.  Sora stă pe un scaun urmărindu-l foarte atentă, gata să sară în clipa în care el s-ar mişca. Privindu-l aşa pare că doarme…) 
 

BOGDAN AMARU: Câtă suferinţa poate ţine în el un trup de om…Aceasta suferinţa este în mine parcă ar fi groapa adânca a unui ocean , aşa îmi simt trupul. Aceasta suferinţă, după ce voi muri eu, ce se va face cu ea? Ea se va împrăştia asemenea unui miros urât din trupul meu, sau adunată în trupul meu va fi dusă odată cu el în pământ… (după mult timp)

BOGDAN AMARU: Aceasta suferinţă este adunată în mine din pământul pe care trebuie să-l cânt, ce vine din adâncul neamului meu, şi de la oameni, cărora sufletul poetului le ia suferinţa, aşa cum ia albina polenul şi-l duce din floare in floare, uşurându-i pe ei de suferinţă... Dar încărcându-mi sufletul mie… (după un timp)

BOGDAN AMARU: Dacă aceasta e menirea poetului, o accept, căci ea este nobilă şi este spre binele omului, dar această suferinţa a lui adunată în el, îngropată din nou în pământ, ea va trebui, de acolo, iar să răbufnească în sufletele oamenilor ce se vor naşte. Şi acest pământ, va da iar un alt poet, şi aşa la infinit. (după un timp)

BOGDAN AMARU: De ce acest la infinit…? (i se aude iar respiraţia şuierătoare, de om care doarme)

BOGDAN AMARU: (tresărind) Acum văd, Doamne, iată văd…suferinţa adunată odată de poet, eliberând astfel semenii săi de suferinţă, şi spaţiul spiritual, aceasta suferinţă  o poate pune în operă, o poate face frumuseţe neasemuită…Şi eliberându-se de suferinţă prin operă poate merge împăcat şi senin un moment… (după un timp. Lacrimi mari i se vad curgându-i pe obraz)

BOGDAN AMARU: Şi eu n-am putut aceasta suferinţa s-o fac frumuseţe şi s-o dau oamenilor, să se bucure de ea în vecii vecilor. Ci aceasta suferinţă o voi duce din nou în mormânt asemenea unui sac încărcat cu durere. Eu numai transport cu trupul meu aceasta suferinţă din nou în mormânt. (respiraţia i se aude din nou încet şi dureros) Doamne, blestemat voi fi pe lumea cealaltă că nu mi-am îndeplinit datoria de om, şi de poet…Încotro s-o apuc. Înspre lumea cealaltă mi-e teamă s-o apuc, în lumea aceasta nu pot să rămân, căci mă mână boala din urma, şi suferinţa nu este de răzbit…

BOGDAN AMARU: (după un timp agitat) Să mor, să mor o dată ce nu există lumea cealaltă. Există doar imaginea ei în mintea mea, este o singura moarte, veşnică. Să mor, să mor!  
 

(sa zvârcoleşte cumplit, dă să-şi apuce gâtul cu mâinile, ca şi cum şi-ar smulge venele
 

SORA: (care sare de la locul ei, venind lângă patul lui, ţinându-i mâna) Domnule Bogdan, domnule Bogdan, treziţi-vă!

BOGDAN AMARU: (deschizând ochii mari, holbaţi de atâta suferinţa) Să mor, să mooor o dată, să se termine odată! Ce atâtea probleme…când totul poate fi rezolvat atât de uşor prin moarte…moarte…

SORA: Veniţi-va in fire, domnule Bogdan. Aţi visat urât de aceea aţi ţipat in somn (discuţia sora-bolnav se aude pe scenă, nu se mai aude in difuzor. Clipocitul pârâiaşului se aude limpede, vesel.)

BOGDAN AMARU: Dimineaţa nu ştii nimic! Nu înţelegi nimic. Eu am fost primul care n-am vrut sa mor…Copil fiind mi-am imaginat că voi fi etern…si iată acum…mor. Voi muri… (faţa îi e congestionată, pulsul ridicat, respiraţia şuierătoare…)

SORA: Liniştiţi-vă, domnule Bogdan…Să chem doctorul…

BOGDAN AMARU: Nu-l chema…lasă-l dracului…ce poate sa-nţeleagă el.

SORA: Nu vorbiţi aşa. Nici nu ştiţi cât vă stimează. Ar vrea să-şi dea şi viaţa ca să vă salveze…A citit în reviste ce aţi scris şi vorbeşte foarte frumos de dumneavostră…

BOGDAN AMARU: Acum m-am mai liniştit, puteţi sa mă lăsaţi iar singur.  
 

(capul îi cade iar pe pernă. Un acces de tuse îi cutremură trupul cu violenţă. Scuipă sânge. Sora cu ligheanul este lângă el. Este înspăimântată. Tunetele se alungă pe bolta cerului, semn că ploaia se apropie
 

SORA: Domnule Bogdan, domnule Bogdan…în loc să vă faceţi mai bine…

BOGDAN AMARU: Lasă-mă te, rog, lasă-mă singur, soră…

SORA: Mă duc după doctor.

BOGDAN AMARU: Nu, te rog. Rămâi acolo… (priveşte cu ochii mari, albul ochilor dă impresia de crucificat. Vede manechinele). Bietele manechine…Cum îşi bate moartea joc de noi. Înainte de a muri ne face frumoşi. Ne fardează…Apoi se culcă, vai, cu noi, ne posedează, aşa cum o brută posedează o femeie frumoasă, apoi ne aruncă…

SORA: Odihniţi-vă, domnule Bogdan. Astăzi n-aţi dormit de loc…

BOGDAN AMARU: (îşi lasă uşor capul pe pernă încercând să se odihnească în somnul acela în care-şi vede gândurile) Dar dacă mie mi  s-a dat această misiune, a poetului, şi pentru că eu nu mi-am făcut datoria, poate de aceea Dumnezeu mi-a trimis boala aceasta. Cu blestemul acesta am fost pedepsit. Şi ce este mai cumplit este că nu mi-am îndeplinit misiunea de poet într-o ţară săracă în poeţi, ce are nevoie pentru emanciparea ei cu atât mai mul de mari poeţi. Înseamnă că blestemul ce mă loveşte este cu atât mai mare cu cât eu nu mi-am făcut datoria faţă de neamul meu, faţă de pământul care m-a dat, faţă de ţară… 
 

(respiraţia i se accelerează iar devenind şuierătoare. Poetul aşteaptă să se mai liniştească
 

BOGDAN AMARU: Cât de mult mi-am dorit să-mi fac datoria faţă de ţară? Eu pot fi pedepsit că n-am putut, nu că n-am vrut. Şi n-am făcut, nu că n-am avut talent, ci că n-am avut timp, n-am avut o cameră să scriu, şi apoi boala care m-a secerat atât de repede…(după un timp) Patria mea nu trebuia ea oare să mă ajute…? Datoria ei era să mă hrănească, nu să mă simt un paria (respiraţia îi devine  iar gâfâită, şuierătoare. Undeva departe se aud clopotele unei biserici, apoi sirena unei salvări care se apropie)

BOGDAN AMARU: Căci dacă poetul are o datorie sfânta de împlinit faţă de patria lui şi patria are o datorie de îndeplinit fata de poet…Şi ţara mea, după câte ştiu, nu prea şi-a îndeplinit datoria faţă de poeţii săi. I-a lăsat pe drumuri, i-a băgat în ospicii, i-a lăsat să moară în  spitale. (după un timp în care respiraţia i se mai linişteşte)

BOGDAN AMARU: Şi totuşi eu am făcut tot ce am putut…(tresărind) Iar văd înaintea ochilor chipul mamei. Mamă, mamă, eu nu pot să mă fac sănătos şi să vin la tine…Tu nu mi te arăţi. Tu mă acuzi. Tu nu înţelegi că eu mă simt vinovat faţă de tine şi faţă de tata. Faţă de neamul nostru…Îmi vine să fug. Daca aş putea aş fugi din calea ta…Să nu mai văd chipul tău care mă urmăreşte, de ce mă urmăreşti mama…? (respiraţia i se linişteşte iar)

BOGDAN AMARU: Acum cred ca înţeleg. În această dramă poate că tu te simţi vinovată că m-ai adus pe lume. Vinovată, căci a aduce un fiu în lumea asta este ca şi cum l-ai da morţii. Şi chiar suntem daţi morţii chiar din clipa în care venim pe lume. (rânjind). Te înţeleg, mamă. Iţi pare rău că m-ai născut. Chipul tău se uită de pe deal, regretând moartea mea, regretându-mă pe mine (după câteva momente).

BOGDAN AMARU: Văd, mamă. Văd clar…Te înţeleg…Dar oare n-ai fost şi tu blestemată să mă naşti? Şi-atunci nu eşti vinovată nici tu…(respiraţia îi devine grea, şuierătoare)

BOGDAN AMARU: Îţi văd chipul, mamă. Ce rău îţi pare că m-ai născut! Îţi e milă de mine…Înseamnă că blestemul de a mă naşte vine mai de departe…şi nu de acum. Dumnezeu nu mi-a trimis boala aceasta, pentru că n-am fost în stare să-mi duc până la capăt datoria, ci acest blestem vine din adânc, vine mai de departe… (un acces de tuse chinuitor, apoi se linişteşte. Sunetul trist al unui bucium se pierde în depărtare)

BOGDAN AMARU: De-ş fi putut, asemenea lui Eminescu, să dau totul într-un timp foarte scurt şi apoi să mor…aş fi împăcat acum, în clipele acestea. Conştiinţa de poet blestemat mă chinuie. Ah, de n-ar exista Dumnezeu, toată viaţa n-am crezut în el, şi acum nu ştiu de ce-l pomenesc. Mintea mea îl vede. Atât ne este împuiat capul cu El de când suntem  mici… (parcă ascultă ceva, respiraţia îi devine iar calmă)

BOGDAN AMARU: Iată, văd, Dumnezeu nu există. Dar conştiinţa mea nu se simte dezvinovăţită în faţa pământului şi a oamenilor din care ne-am ridicat. Bărbaţii şi femeile Amaradiei…Iată, parcă-i văd pe bărbaţii neamului meu cum mă privesc cu milă, ca şi cum i-aş fi trădat.  

(smucindu-se, încercând să-şi  acopere faţa cu mâinile
 

BOGDAN AMARU: Nu! Nu mă priviţi aşa, nu v-am trădat…Nu v-am înşelat (urlând) Nu mă ucideţi. Nu mă blestemaţi. (în momentul acesta tunetul se  aude atât de aproape încât geamurile încep să vibreze)

SORA: (sărind de la locul ei, luându-i mâna) Domnule Bogdan, liniştiţi-va…, liniştiţi-va, domnule Amaru!

BOGDAN AMARU: (trezindu-se, deschizând ochii mari, albi, descărnaţi) Soră, ai grijă de mine, mi-e rău. Tremur. Mi-e sufletul greu. Sunt lac de sudoare... (îşi şterge cu mâna tremurând sudoarea de pe frunte) Parc-am visat, însă ştiu că nu eram adormit. I-am visat pe ai mei blestemându-mă că mor aşa tânăr şi las neamul să se stingă. (tremura) Şi iar am starea aia, când simt că timpul mi se topeşte, parcă ar fi de ceară.

SORA: Linişteşte-te, domnule Bogdan. Chem acum doctorul. (în momentul acesta intră o soră pe uşă) Chemaţi-l repede pe domnul doctor!  Chemaţi-l pe domnul doctor. (aceasta din urma dispare)

BOGDAN AMARU: (lac de sudoare, are o culoare galbenă, pământie) Auzi, sora? Exista Dumnezeu? (tremurând)

SORA: Unii zic că există, domnule  Amaru.

BOGDAN AMARU: O să mor în curând. Simt eu…N-a mai venit nici un prieten pe la mine…

SORA: N-a mai venit…

BOGDAN AMARU: N-are nici o importanţă, dacă există sau nu Dumnezeu…Dureros este că noi nu ne putem îndeplini datoria…Şi eu mor chinuit... (tremură) Ce frig îmi este…(tremură zgâlţâit de friguri)

SORA: Aveţi temperatură, de aceia... (aducându-şi aminte) Despre ce datorie vorbeaţi, domnule Bogdan?

BOGDAN AMARU: O datorie a mea.

SORA: Aveţi bani de înapoiat sau altceva?

BOGDAN AMARU: Nu, nu, de astea am scăpat. Am altă datorie mai cumplită. Si nu pot muri, soră…Nu pot (izbucneşte în plâns, tremură. Jelania unui tulnic se aude tot mai tare).

SORA: Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă… (apare medicul, se opreşte lângă patul lui…îi ia mâna)

MEDICUL: Ce mai faceţi, domnule Amaru?. E doar o criză trecătoare...

BOGDAN AMARU: Îmi e rău. Iar am starea aceia de asfixiere interioară când îmi vine să-mi smulg cămaşa sau să urlu.

MEDICUL: (câtre sora) Ia-ţi dat medicamentele, soră?

SORA: Da, domnule doctor…

MEDICUL: Mai încolo să-i daţi un somnifer. (către bolnav) V-aţi odihnit, domnule Amaru?

BOGDAN AMARU: (tremurând) Nu, n-am putut sa dorm.

MEDICUL: Vedeţi?! De asta aveţi starea aceasta…Dacă dormeaţi peste zi, acum v-aţi fi simţit mai bine… (după un timp) V-aţi mai calmat, nu? Văd că pulsul e bun. Starea de sufocare mai e însoţita şi de altceva, de vreun sentiment?...

BOGDAN AMARU: (tremurând. Ţipetele pescăruşilor se apropie limpezi, sfâşietoare) De starea de angoasă. Însoţită de o stare nervoasă ce mă pustieşte. Starea această mă face să mă sinucid.

MEDICUL: (sorei) Pregătiţi-i medicamentele. (către Amaru) Ca să vă treacă, domnule Amaru…Lecturile dumneavoastră şi sensibilitatea sunt de vină. (după un timp) Văd că v-aţi mai liniştit. Nu e nimic grav. Vă pot lăsa, da?

BOGDAN AMARU: (tremurând) Da.  
 

(medicul se îndepărtează. O cheamă pe soră, căreia îi spune ceva. Bolnavul recade din nou pe pernă. Sora îşi reia locul pe scaun. Îl supraveghează atenta. E înfricoşată şi ea.  Bolnavul pare că a adormit din nou
 

BOGDAN AMARU: De ce mă acuzaţi? Mie însumi îmi pare rău, e o durere cumplită…Nu mă mai priviţi aşa. Mai bine rămâneam să ar pământul la mine în sat. Aşa v-ar fi convenit? (respiraţia îi e mai liniştită. Sunetul unei tălăngi ne aduce aminte vremurile trecute)

BOGDAN AMARU: Parcă mi-a mai trecut. Şi totuşi mă simt condamnat. Parca totul mă condamnă…Şi tu mă condamni…Cei de jos au voie să mă condamne, dar voi n-aveţi. Tu, Ţară, n-ai voie să mă condamni. Împotriva ta am voie să mă revolt, ţie pot să îţi reproşez. Îţi spun, tu nu ţi-ai făcut datoria faţă de mine. Ani de zile n-am avut o cameră caldă, o farfurie caldă de mâncare. Mă umileai bătând pe la uşile redacţiilor. Aşa cum sunt eu vinovat faţă de oamenii de pe plaiurile Vâlcei, aşa eşti tu vinovată faţă de mine (respiraţia îi devine şuierătoare) şi faţă de ei. O ţară oricât ar fi ea de mare, tot trebuie să-şi facă datoria faţă de oamenii ei. (după un timp în care se mai linişteşte) M-am simţit umilit pe străzile tale, pe culoarele redacţiilor tale, ţară asasină de poeţi. De vei continua aşa la nesfârşit, o să vezi tu pe dracu… (ţipând) E ca şi cum te-ai sinucide tu! E ca si cum ţi-ai bate joc de tine (respiraţia îi devine şuierătoare) şi de ei (se îneacă, tuşeşte. Sora se uită la el. Aprinde o lumânare)

BOGDAN AMARU: (după ce respiraţia îi revine la normal) Ce greu îmi e sufletul, greu de tot... Cum pot oare să suport aceasta greutate…Şi totuşi, de vină eşti tu, de vină sunt politicienii…În ultima instanţă tu eşti cea mai vinovată însă…(după un timp. Uimit) Doamne, Îl văd pe Dumnezeu în faţa casei noastre. (îşi pune mâna streaşină la ochii. Sunetul cornului se aude limpede, melancolic)

BOGDAN AMARU: Simt că mor…Ce greu îmi e! Suferinţa din  mine nu mai e suferinţă, parcă e un aer, un văzduh nesfârşit, greu, de plumb, ce mă arde… E greu să fii poet şi să mori fără să fi dat tot ce puteai da. Să mori vinovat faţă de neamul tău, faţă de ţara ta, faţă de pământul tău. (după un timp). Parcă m-aş întoarce acasă, şi Dumnezeu mă aşteaptă în faţa casei. (rar, ascultând) De parcă aş fi fiul risipitor care m-am întors acasă... (viersul unui fluier se aude adus de vânt, pe dealurile din jur)

BOGDAN AMARU: Blestematul pământ al Olteniei…Acel suflu m-a pierdut…m-a luat cu el, mi-a ars coastele. Câţi poeţi va mai nenoroci oare după mine?...Îi văd pe toţi cum vin, sunt mulţi, unii sunt mari, şi toţi feluriţi. Iată-i neliniştiţi şi nenorocoşi. (după un timp)

BOGDAN AMARU: Mă simt vinovat…(urlă). Sunt vinovat şi nu pot sa moooor…

SORA: (sare de pe scaun şi vine lângă el) Liniştiţi-vă, domnule Bogdan…Amaru

BOGDAN AMARU: (tremurând şi plângând) Simt că mor, soră, simt că mor şi nu pot să mor. Mă simt vinovaaat.

SORA: Să chem un preot, domnule Bogdan...

BOGDAN AMARU: Nu, soră, nu. Mi-e greu şi nu pot să mor. Îmi simt vina…cum mă apasă cumplit şi nu pot să-mi găsesc liniştea.

SORA: Să vă dau un calmant…poate vă mai liniştiţi…

BOGDAN AMARU: Dă-mi, dă-mi… 
 

(ia calmantul. Se culca din nou.  Respiră greu. Chipul uscăţiv îi este din ce în ce mai alb. În clipa aceasta trăzneşte  undeva  aproape. Tunetul se prelinge pe bolta cerului
 

BOGDAN AMARU: De ce mă chinui? De ce mă chinui…Nu e vina mea că nu am putut să dau ţării o operă mare… Cât am putut, atâta am putut… (tremura, îi clănţănesc dinţii. Faţa îi străluceşte de sudoarea morţii)

BOGDAN AMARU: (respiraţia îi devine iar şuierătoare, gâjâită) Cu ce mă simt eu vinovat? Vina poetului!...Ce e vina  poetului! (după un timp în care se  mai linişteşte)

BOGDAN AMARU: Oare ţara se simte vinovată în clipa aceasta când eu mă sting  chinuit şi nenorocit? N-aş vrea chinul acesta din ceasul morţii nimănui ... (respiraţia îi devine iar şuierătoare, sincopată)

BOGDAN AMARU: Cum îmi doresc să mor, sa scap de chinul ăsta…(rugându-se). Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia ta... (un car trece pe drum scârţâind agale)                    Doamne, ajuta-mă să mor, ajuta-mă să mor, nu mai chinui! Îmi simt vina, mi-am recunoscut vina, vina este un blestem, şi e de ajuns, Doamne, nu mă mai chinui. (respiraţia îi devine agitată, grea)

BOGDAN AMARU: Am vrut. Am vrut să ştiu mult, să cunosc mult, ca să pot să-mi duc la capăt misiunea. Dar nu s-a putut. Nu din vina mea, ci din vina oamenilor, (plângând) din vina loor!. A ignoranţei, a invidiei. Daca aş fi fost ajutat... (tace. Încearcă să-şi tragă sufletul)

BOGDAN AMARU: Mamă, sunt numai un paria. Ah, iată-te iar, ce teamă îmi e de chipul tău. Parcă m-ai urmări... (după un timp)

BOGDAN AMARU: Vreau linişte, vreau pace sufletului meu agitat şi nefericit (ţipând. Se aude  clipocitul fericit al unui izvor, parcă de la începutul lumii) Nu mă mai priviţi aşa. Credeţi-mă mai bine. (cu mâinile încearcă să-şi rupă venele de la gat, însă trupul îi e prea obosit şi mâna îi rămâne nemişcată, fără vlagă. Se zbate. Sora vine lângă el cu lumânarea aprinsă. Deschide ochii mari holbaţi)

BOGDAN AMARU:     Nu mă mai priviţi aşa. Să nu cunoască nimeni chinurile poetului ce n-a putut să se realizeze, ce n-a putut să dăruiască nimic pământului care l-a dat. (plânge) Nu e nimic mai cumplit pe lume decât această durere, decât acest blestem. O, ţară, ce te-aş blestema, îmi vine să te blestem.

SORA: (speriata) Domnule Bogdan, aiuraţi, treziţi-vă. Respiraţi  adânc, domnule Amaru.

BOGDAN AMARU: (abia şoptind) Îmi vine să urlu de durere, ce chin cumplit…(în momentul acesta se aud nişte voci, la început mai slab, apoi  foarte limpede :” Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui”, „Iisus Christos, Împăratul iudeilor”, „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-l pogoare de pe cruce.” „Pe alţii i-a mântuit şi pe sine nu se poate mântui”. Apoi îl vedem pe bolnav ridicându-se. Are chipul uimitor de senin. Rosteşte într-un fel ciudat, ca şi cum s-ar auzi ecoul cuvintelor lui.) Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit ? (către soră) Femeie, iată fiul tău.  
 

(se lasă să cadă încet pe pat, capul îi cade pe perna moale, trupul i se întinde înţepenind. Se întunecă brusc. În momentul acesta afară se dezlănţuie ploaia. Auzim  picăturile mari răpăind pe acoperiş.). 
 

SORA: (speriată, scapă jos lumânarea pe care o ridică iar şi o lipeşte de capul patului. Strigă o alta sora. Apoi se apleacă să-i închidă pleoapele.)

SORA: Dumnezeu să vă ajute, domnule Bogdan, că ce nenoroc aţi avut…(după un timp privindu-l şi rugându-se, îi trage cearşaful peste faţă) Şi ce v-aţi mai chinuit… Domul să vă binecuvânteze şi să vă ierte ! 
 

SFÂRŞIT 

            

  Aminteste-ti datele mele