sinopsis
o piesa despre culisele teatrului si despre o a doua sansa la viata, care poate veni în cel mai neasteptat moment si de la cea mai neasteptata sursa; printre personajele principale se numara patru actori, Vera, Hara, Pia si Fory, acestia fiind cei care dau al doilea titlu al piesei, si anume Veraharapiafory. Cei patru urmeaza sa ajunga la teatru pentru o repetitie cu regizorul, Ion, sosirea lor fiind însa precedata de aparitia stranie a Batrânului cu automatul, un personaj cât se poate de bizar, care îsi face ,,intrarea în scena” în mod ambiguu, ,,chemat” de un automat de cafea cel putin la fel de ciudat: ,,Clipocesc câteva lumini si, translucid, se întrevede un automat pentru cafea în fata caruia este un scaunel… Fara zgomot, aterizeaza parca, pe scaunel, un batrânel. Se freaca la ochi.”
Piesa se continua în acelasi ton de total mister- Batrânelul pare a fi un ,,trimis” care trebuie sa-si îndeplineasca o misiune pe care nici el nu o cunoaste în întregime, automatul reactioneaza la ceea ce se petrece în jurul lui, asemenea unui catel, apare Tânara necunoscuta, care este evident ca nu face parte din teatru si nu se stie ce cauta acolo întrucât repeta vorbe aparent fara noima si este prea obosita si speriata pentru a da vreo lamurire, si, în sfârsit, intra în scena Femeia de la tara, încarcata cu sacose si venind de undeva de departe ca sa o caute pe fata verisoarei ei, Cocuta. Pe acest fond apare si trupa de actori, în care fiecare personalitate este în conflict cu o alta, si în cadrul careia se disting din scriitura tente clare de umor si ironie la adresa diverselor ,,dive” din lumea artei, care fac deliciul cititorului/spectatorului: ,,Spre sala de repetitii se-ndreapta, despicând aerul cu o expresie de umilinta vicleana, o femeie planturoasa, blonda, Vera”.
Dintre personajele participante la repetitie se remarca aceasta Vera, vesnic suferinda, feroce în egocentrismul ei, uneori patetica si antipatizata tacit de ceilalti, Fory, tipul clasic al unei categorii de actor de vârsta a doua, obisnuit sa fie un Don Juan, fermecator, cabotin si complet superficial, si, bineînteles, Ion, regizorul, cel care sufera cea mai dramatica transformare la finalul piesei, dintr-un profesionist plin de bun-simt, chiar dominat de actori devenind un personaj de o inteligenta pragmatica, atroce si rece, care îl plaseaza în scaunul de Dumnezeu al sortii teatrului. O piesa incitanta de la un capat la celalalt, o piesa cu scene comice si temperamente furtunoase, cu oameni ,,mici”, cu oameni normali, cu îngeri, cu miracole, si cu un titlu surprinzator, aproape amuzant, a carui semnificatie este în mod neasteptat foarte concreta si imposibil de înteles decât în ultimele pagini ale lecturii.
adaugat de
rcp
adauga sinopsis
