Cînd citeşti textele lui Eugène Ionesco, nu neapărat piesele lui, simţi un disconfort. La început concret, fizic: scaunul devine, brusc, incomod, pe birou sînt prea multe sau, dimpotrivă, prea puţine lucruri, creionul pentru notiţe este prea ascuţit sau prea bont, canapeaua, nouă, îşi scoate arcurile în relief să te înghiontească. Mintea intră în conflict cu eul tău. Deşi pare să priceapă imediat sensul cuvintelor şi alcătuirea lor în frază, are de furcă, mult timp după închiderea cărţii, cu nuanţele şi paradoxurile născocite de Ionesco, cu întoarcerea lor, ca o mănuşă, pe partea cealaltă. Pari mereu învins tu, cititorul şi, totuşi, învingător faţă de cei din jurul tău. I-am invidiat mereu pe regizorii care i-au pus în scenă piesele. Mai mult decît un armistiţiu, spectacolul (provocator) este o formă, una dintre cele posibile şi probabile, a unei armonii cu autorul, a unei înţelegeri tacite în urma căreia textul se lasă
Citeste tot pe
România literară