E târziu, oaspeţii sunt obosiţi, zilele de petrecere şi-au pierdut şirul, e cazul să mergem acasă. E ceasul al 12-lea, din a 12-a noapte. Aşa că mai e timp de un ultim joc – cel de-a dragostea, de-a îndrăgosteala, de-a îndrăgostiţii. Indiferent de gen, persoanjele sunt invitate să intre în scenă şi să iubească. Poate cel mai evaziv text shakespearian, cel mai permisiv totodată, care lasă loc imaginaţiei să se desfăşoare şi invenţiilor să ne spună povestea – aşa încâlcită şi mozaicată cum a fost scrisă de Will.
“A douăsprezecea noapte” nu e deloc un text cuminte. Are atâte personaje care se încurcă şi descurcă, ritm când de comedie, când de dramă, farse, qui-pro-quouri, travesti, toate gata să fie dozate în cantităţile optime pentru a spune povestea acestui final de pomină, încununat cu trei nunţi şi o singurătate. Când montezi această piesă, ai voie, mai mult decât la oricare alta, să nu fii cuminte.
Citeste tot pe
Yorick