Ce atitudine trebuie sa adopte criticul atunci cand un director de teatru da semne clare ca nu are chef sa-si arate spectacolele (de parca ar fi ale lui...) unora a caror treaba, fie ca au chef sau nu, este sa le vada? Prima reactie, perfect omeneasca, e sa-i faca aceluia o urare de drum bun si sa declare ca n-o sa mai calce cat o trai prin teatrul respectiv. Dupa care incepe sa(-si) spuna ca, totusi, trebuie sa-si pastreze cumpatul, ca oamenii care muncesc acolo n-au nici o vina, ca, in fine, teatrul nu e al directorului (si nici invers).
In consecinta, isi cumpara bilet de tren - sau de autobuz - si porneste la drum, rumegand in sinea sa felurite ganduri neprietenoase si oricum neprielnice receptarii senine a unui fapt de arta. (Caci, nu-i asa?, asta se presupune a fi orice spectacol de teatru...)
Scurt pe doi, in toiul iernii, dar intr-o zi relativ blanda, am ajuns in dulce targul Iesilor cu hotararea inflexibila de a vedea doua dintre spectacolele produse anul trecut de Teatrul
Citeste tot pe
Ziarul de duminică