„Ce pustiu! Și niciun suflet de om (...) numai diavoli...”, clamează cu gura căscată într-un rânjet deopotrivă zguduit de exasperarea propriei existențe și cinic Tarelkin. De aici ar fi putut începe Ovidiu Lazăr spectacolul pentru a lăsa textul să pulseze, ricoșând în conștiința spectatorului și obligându-l să se confrunte cu derizoriul, grotescul, ticăloșia și nebunia unei lumi din care Tarelkin nu e decât un pion, un mecanism care, asemenea unui Hopa-mitică, se învârte, înșurubându-se bine în realitate, atinge aparent înfrânt pământul și, cu un nou impuls, se ridică arătând lumii o altă față, o coloană vertebrală la fel de puternică în maleabilitatea ei primară. Un personaj în aceeași măsură exasperat de mizeria propriei existențe, grobian și vorace, perfect adaptat în ticăloșie lumii de ticăloși în care se mișcă, dar, în același timp, un personaj a cărui forță se trage din suprema zădărnicie a unei lumi în
Citeste tot pe
Art Act Magazine
