Motive de insatisfacție de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Am văzut Aici, la porțile beznei, spectacolul realizat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, în zilele Festivalului Național de Teatru, la începutul lunii noiembrie 2010, la câteva luni bune de la premiera din mai. Scriu despre montarea în cauză la alte câteva luni distanță, nicidecum din dorința de a recupera niște restanțe, ci pentru că am simțit nevoia de a-mi acorda un timp de reflecție mai îndelungată. Să mă explic. Am plecat de la spectacol cu un acut sentiment de insatisfacție. Nu a fost, pare-se, o toană de moment de vreme ce solicitat, câteva zile mai încolo, de un cotidian central să întocmesc un top al spectacolelor proaste din FNT, am trecut pe listă, deloc cu inima ușoară, și reprezentația ieșeană.
Poate nu neapărat fiindcă ar fi fost chiar atât de neizbutită încât să justifice un atare tratament, cât din cauza faptului că am avut sentimentul că Aici, la porțile beznei e exemplul tipic de producție în care un regizor neîndoielnic mare – Mihai Măniuțiu, altminteri figurând printre preferații mei, nu iese la public, cum se zice, prin ceva cu adevărat creator. Aici, la porțile beznei face parte- sunt sigur de asta - dintre acele spectacole care îi încântă, îi bucură, le dă de gândit, îi emoționează pe cei aflați la primele întâlniri cu regizorul, cu felul acestuia de a concepe teatrul, dar provoacă nemulțumire și îngrijorare celor ce îi cunosc preocupările și stilul. Cu Aici, la porțile beznei Mihai Măniuțiu își continuă revizitarea creației marilor tragici greci, o operație începută în octombrie 2003, odată cu spectacolul cu piesa Alcesta de la Teatrul Național din Cluj. Regizorul a declarat în mai multe rânduri că socotește creațiile clasicilor Antichității extrem de actuale, cu puternice reverberații în contemporaneitate. Aceste reverberații sunt vizibile și în montarea de acum nu doar la nivelul vizualului, nu numai pentru că pe scenă vedem motociclete, corifei și coreuți înveștmântați în haine de piele. Lumea din Aici, la porțile beznei e una clocotitoare, e una a conflictelor nedecontate, de fapt o lume nedoritoare de decont, o lume a instinctelor primare, gata oricând să scape de sub control. O lume pusă pe confruntare, gata oricând să lase în libertate conflictele latente, exact cum e cea în care ne e dat să trăim zi de zi. O lume ce recurge la șiretlicuri spre a-și ascunde adevăratele intenții, strategia calului troian devenindu-i a doua natură. Toate aceste dominante sunt foarte bine subliniate de spectacolul de la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. Prin remarcabila gestionare a spațiului teatral (aici, Măniuțiu ajutat în chip semnificativ de scenograful Valentin Codoiu, își continuă cu succes o altă temă de cercetare artistică predilectă), spectacolul devine unul al dezvăluirii efectelor nefaste, tragice ale confruntării și înfruntării. Ai impresia că se durează pe scenă un fel de basorelief în mișcare , în continuă agitație și stare nevrotică, la a cărui precizare contribuie light-designul semnat de Lucian Moga.
Întru sublinierea ideii că umanitatea din Aici, la porțile beznei e una colcăitoare, a instinctelor primare, Mihai Măniuțiu le cere actorilor distribuiți în corifei să cânte live manele, anume compuse pentru acest spectacol de Șerban Ursachi. Alăturarea dintre un gen de muzică specific subculturii urbane și marea tragedie greacă mi se pare doar la o primă privire șocantă. Tot la fel cum numai la o privire superficială se susține comparația cu Electra, spectacolul mai întâi orădean și apoi sibian, în care Mihai Măniuțiu făcea apel la muzica maramureșeană și la grupul Iza. Dacă ne încăpățânăm să recurgem la comparație, aș pune în evidență mai degrabă deosebirile decât asemănările. Cred ca în montarea de la Iași, regizorul a urmărit un efect contrar celui din spectacolul de la Oradea. Adică, dacă în Electra muzica pură, necontrafăcută a grupului Iza evidenția progresul pe calea izbăvirii, a regăsirii echilibrului și purității, cu prețul unei pasionalități dezlănțuite, în Aici, la porțile beznei recursul la manele (e drept, reflex al aceluia și procedeu al anacronismului) e destinat să potențeze tema agresiunii neostoite a non-valorii asupra a tot ceea ce înseamnă perenitate, certitudine, sens și echilibru ale Lumii și ale Existenței. Toate faptele despre care am vorbit până acum sunt atuuri ale montării. Tot la fel cum sunt coeziunea trupei (lucru mare după lipsa de coeziune ce a dus la eșecul numit Uriașii munților), dar și performanțele individuale ale unor actori precum Petru Ciubotaru (Odiseu) sau Gelu Zaharia (Taltybios). De unde atunci sentimentul de insatisfacție? Mai întâi din aceea că Mihai Măniuțiu recurge la o seamă de simboluri străvezii, la prima mână, dacă nu cumva chiar copilărești. Deloc creatoare, nicidecum inovatoare mi s-a părut scena lecției, în care de la un fel de catedră Hecuba vorbește despre necesitatea răzbunării, a revanșei. O scenă apăsat didactică, dar căreia i-a lipsit exact funcția de exemplaritate pe care și-a propus să o îndeplinească. Încă și mai puțin autentic inspirată mi s-a părut secvența destinată să reveleze maternitatea ultragiată. O cană cu lapte, dezgolirea sânilor, spălarea acestora cu lapte, așezarea Hecubei între cadavrele copiilor sunt procedee departe de subtilitatea cu care ne-a obișnuit și la care ne așteptam din partea lui Mihai Măniuțiu. În al doilea rând din aceea că Doina Deleanu, eronat distribuită după părerea mea în rolul Hecubei, evoluează linear, previzibil, e lipsită de combustie interioară. Mai pe românește spus, Aici, la porțile beznei e o rescriere modernă, contemporană a Hecubei din care e absentă protagonista însăși. De aici, din coroborarea celor două mari hibe, s-a insinuat și iată că se menține senzația de nereușită, de creativitate scăzută a montării ieșene. De la Mihai Măniuțiu doream mai mult. De astă dată nu a fost să fie. Păcat.
Hecuba lu' Maniuțiu de Călin CIiobotari sursa: Flacăra Iașului
Premiera la Teatrul National „Vasile Alecsandri" Iasi. „Aici, la portile beznei", scenariu dramatic dupa „Hecuba" si alte tragedii euripidiene, de Mihai Maniutiu: regia: Mihai Maniutiu; scenografie: Valentin Codoiu; distributie: Doina Deleanu, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Oana Sandu, Haruna Condurache, Diana Chirila, Petronela Grigorescu, Antonela Cornici, Andreea Boboc, Maria Campean, Ingrid Elena Robu, Silva Helena Schmidt, Biatrice Cozmolici, Doru Aftanasiu, Octavian Jighirgiu, Cosmin Maxim, Constantin Puscasu, Daniel Busuioc, Radu Ghilas, Constantin Avadanei, Dumitru Nastrusnicu, Vlad Volf, Horia Verives, Petru Ciubotaru, Liviu Manoliu, Emil Coseru, Gelu Zaharia, Brandusa Aciobanitei, Theodor Ivan, Albert Jighirgiu, Emanoil Jighirgiu.
Ce legatura exista intre Euripide si manele? Dar intre ahei si motociclete? Cum poate fi redata drama femeilor troiene in asa fel incat aceasta drama sa devina credibila, palpabila, pentru spectatorul de secol XXI, indemnat sa priveasca,
Citeste tot pe
Flacăra Iașului
