O tragedie pentru cei de azi de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Un cor îndoliat, care jelește o moartã; cîrduri de turiști curioși, clãnțãnind din aparatele de fotografiat; cameramani, sunetiști și reporteri lacomi de senzațional; o femeie de serviciu blazatã; Apollo și Hercule. Sînt doar cîteva din personajele celei dintîi premiere a sezonului 2003-2004 la Naționalul clujean, cu Alcesta de Euripide, în regia lui Mihai Mãniuțiu. Aș spune cã opțiunea regizorului pentru o
piesã anticã a fost oarecum riscantã, pentru cã “moda” tragediilor a cam trecut în teatrul românesc.
Dacã în urmã cu vreo zece ani, spectatorii fãceau cozi ca sã vadã Danaidele lui Purcãrete sau Trilogia anticã a lui Șerban, acum mi-ar fi greu sã-mi imaginez același lucru. Însã Mihai Mãniuțiu, conștient de riscul asumat, citește textul lui Euripide adaptîndu-l sensibilitãții spectatorului de azi. Acțiunea pare sã se petreacã uneori într-un muzeu, prin care turiștii trec în grupuri și fotografiazã, snob-admirativ, exponatele. Alteori, spațiul devine cel originar, curtea palatului din Phera ori altarul unui templu. Tragedia lui Euripide – scrisã în 438 î.Chr., înainte de Medeea, Troienele sau Ifigenia în Aulis – este întrutotul atipicã. Ea restructureazã ideea teatrului ritualic, comunitar, și anuleazã conceptul tradițional de catharsis. Confruntarea dintre oameni și zei se preface într-un rãzboi (doar) zeiesc, cu deznodãmînt surprinzãtor. Condamnat la moarte pentru vina de a nu-i fi adus jertfe lui Artemis, Admet, regele Thesaliei, primește din partea lui Apollo îngãduința ca altcineva sã moarã în locul sãu. Singura persoanã care acceptã este chiar soția sa, Alcesta. Trauma moralã a lui Admet îl determinã pe Heracle s-o smulgã pe Alcesta din brațele lui Thanatos, dar ea se va întoarce imediat în moarte, universul uman fiindu-i de acum strãin. În mod neobișnuit, tragedia lui Euripide pare, pînã la un moment, sã fie una cu happy-end. Mai mult, în loc ca Alcesta sã-și reia locul în viațã, iar Admet sã-și ispãșeascã vina, lucrurile se petrec altfel. Sã stea ispãșirea lui Admet tocmai în faptul cã trebuie sã-și poarte vina prin viețuire? Este o deschidere hermeneuticã tentantã, prea speculativã însã în contextul dat. Spectacolul lui Mãniuțiu este construit într-o semnificativã alternanțã semanticã. Momentele tragice, ale tramei originare, incantatorii, potențate de prezenþa corului, se combinã cu cele comice, cu nãvala turisticã ori – într-un moment acut-contemporan – cu intruziunea cameramanilor și reporterilor TV care “înregistreazã” secvențele tragediei, într-un puzzle cu accente ironice. Totuși, antica piesã – și o dovedește spectacolul – pare mai potrivitã sensibilitãții contemporane decît celei de acum douã milenii și jumãtate. Aceastã grilã de lecturã face din montarea de la Național un spectacol dens, construit pe mai multe planuri, accesibil oricui, într-o manierã convingãtoare chiar și pentru plictisitul spectator contemporan. Mihai Mãniuțiu a folosit în spectacol aproape toți actorii teatrului. Chiar dacã au avut roluri generoase sau doar episodice, toți au jucat bine, transmițînd sãlii un adevãrat flux energetic. Alcesta este, în mare mãsurã, un spectacol de echipã, în care coordonarea și comunicarea dintre actori conteazã foarte mult. Totuți, meritã remarcați Ramona Dumitrean – o Alcesta expresivã, nuanțatã, al cãrei joc emoționeazã; Marius Bodochi (Heracles), într-un rol de mare forțã, realizat însã cu economie de mijloace; Ovidiu Crișan (Admet) – al cãrui rol s-a construit din tensiune interioarã, evocînd vinovãția și drama moralã a eroului; Cristian Rigman (Thanatos), un zeu al Infernului pus parcã pe șotii, în contra - punct cu celelalte personaje ale piesei. Foarte inspirate sînt decorul și costumele (Cristian Rusu), ca și mișcarea scenicã a actorilor (Vava Ștefãnescu). Excelentã muzica lui Iosif Herþea, care combinã sonoritãți grecești cu tonuri orientale și cu secvențe instrumentale foarte dinamice. I s-a reproșat viziunii regizorale o anume uscãciune, o cerebralitate ce ar împiedica emoția. Eu aș crede, însã, cã Mãniuțiu a fãcut o propunere, un spectacol deschis, accesibil oricui, la care eventuala raportare personalã se face prin prelungirea în mental ori afectiv a semnului scenic. Pe mine, Alcesta m-a amuzat și m-a emoționat totodatã. Fãrã sã mã dedublez. Pe de altã parte, spectacolul demonstreazã cã Antichitatea mai are încã destule sã ne spunã. Chiar și în ereticul mileniu trei.
