Un examen promovat de Alexandra Felseghi sursa: Revista Tribuna
„Viziunea occidentală asupra artei conduce, în opinia lui Artaud, la o cultură care separă piatra de psyche, care ignoră veritabilul eidolon (...) care nu e în stare să posede un lăcaș sacru, un loc al apariției invizibilului.” (Monique Borie, Fantoma sau îndoiala teatrului) Ieșind de la Am omorât-o pe mama, spectacolul din noua sală studio a Teatrului Maghiar, îmi găsesc agățată de haina de la garderobă o punguliță de hârtie, în care e ascunsă o piatră - certitudinea că aș putea trece oricând în acel tărâm al lui Niciodată. Între viață și moarte există o albie foarte îngustă, niciodată nu vom putea ști cu adevărat ce se ascunde după lumină. Mă exprim vag. Am înțeles textul de o mare profunzime al lui Visky Andras prin deplorabila traducere la cască, uneori de un comic „de limbaj” și dezacorduri infernale. Dar, trecând peste acest neajuns, textul spune povestea lui Bernadett (Albert Csilla), născută Iren Griguca, jumătate țigancă, jumătate unguroaică, copil din flori, crescută pe la centrele de plasament de la Luduș și Sighișoara. Bernadett își dorește cu tot dinadinsul să moară, ca să poată fi pe cealaltă lume alături de prietenul ei din copilărie, Clemă (Dimény Áron), care nu a părăsit-o niciodată cu adevărat. Este, până la urmă, o poveste despre Iubire (înțeleasă sub toate formele posibile). Iubirea este singura care poate face o legătură între cele două tărâmuri. În esență, textul are o foarte mare doză de religiozitate: fiecare prezență umană care-și lasă urmele asupra existenței noastre reprezintă o piatră din temelia destinului personal. Cu toții avem dreptul la iubire, la răzbunare și la opțiunea de a ucide. „Cel mai simplu e să ucizi o mamă. Unei mame nu-i trebuie decât foarte puțin, cumva așa sunt ele inventate.” Ucigându-și mama, Bernadett demonstrează refuzul ei de a se naște și de a trăi, până la urmă. „Cînd îți vei secera ogorul, și vei uita un snop pe cîmp, să nu te întorci să-l iei: să fie al străinului, al orfanului și al văduvei” (Deuteronomul, 25). Iren se întoarce la origini și caută Răzbunarea. Păcatul capital: uciderea părinților. Se va mai întâlni cu Clemă vreodată? Am văzut spectacolul ca pe un tur de forță susținut de Albert Csilla și de Dimény Áron. Un tur de forță născut din proprie inițiativă, rezultatul fiind o producție de o oră și douăzeci de minute, în care doi actori, folosindu-se de mijloace diverse, reușesc să țină vie atenția spectatorului. Nu e un lucru ușor, pornind de la un text pe care nu-l poți încadra în sfera „divertismentului”. Cei doi actori spun despre Am omorît-o pe mama că este un spectacol găsit. În ce sens? Probabil în modalitatea de lucru și în faptul că primele întrebări despre textul lui Visky Andras s-au născut în urmă cu doi ani de zile. În căutarea relației reale dintre Bernadett (Iren) și Clemă. În definirea adevăratelor sentimente pe care orfana le are față de mama absentă. O dată cu maturizarea începe să ia contur și Ura veritabilă, pierderea inocenței și refuzul comunicării. Singura constantă din viața lui Bernadett e Clemă (copilul-fantomă, adolescentul, mama adoptivă, prietena cea mai bună, iubitul fidel, pe scurt, un produs al imaginației).
Cu toate că pe parcursul spectacolului am simțit o oarecare dilatare a tempo-ului, nu am putut să nu apreciez proiectul celor doi actori din alte puncte de vedere: interesul, dăruirea, colaborarea dintre ei
și, cel mai important, jocul actoricesc.
Spațiul de joc este delimitat de un pătrat din pietre de diverse mărimi și forme. Celelalte elemente de decor (o masă, un scaun și două panouri) sunt înfășurate în plastic de zugrăvit. Simplitatea (la limita banalității) decorului mi-a dat impresia unui examen studențesc. Unui examen studențesc promovat...
