De la mijlocul vârstelor, luându-și-i martori pe Arthur Schnitzler și statuia fără cap și fără toate literele identității a lui Freud, Răzvan Muraru propune un alt soi de onirism, acela pașnic-patologic, deci generator de comedie, în spectacolul „Anatol”. E un act de curaj apropierea de textele austriacului, demonstrații de exotism în plină Europă imperială care, sub ochii lui, avea să își dea duhul. Și să anunțe altceva, altceva ce, cred, încă nu știm, de unde și strania plauzibilitate și a piesei, și a spectacolului. Încă o dată Romulus Boicu vine să contextueze spațiul scenic și costumele: suntem în egală măsură afară și în interior de spital psihiatric (pentru agitați ai imaginației, ai atitudinii, nu direct fizic), alienarea e în același timp handicap și amuzament (vezi utilizarea fotoliului rulant), totul e, concomitent, exercițiu al metodei și drum la întâmplare, cu apăsat substrat sexual (încă o dată,
Citeste tot pe
Yorick
